Într-o ţară îndepărtată trăia un copăcel ce niciodată nu aducea roadă deşi soarele-l

mângâia în fiecare zi cu razele sale; cerul îi timitea ploaie la timp iar pământul îl
hrănea cu cele mai bune minerale. Iar el nu aducea roadă niciodată. Mult s-au mai
mirat ceilaţi copaci şi nici unul nu înţelegea ce se întâmplă cu el. Timpul trecea şi el
rămânea la fel de mic şi neroditor. Dar, într-o zi, soarele, s-a hotărât să vadă ce se
întâmplă cu el. Şi-n acea zi, una din razele lui s-a transformat într-o mică gărgăriţă
tristă şi singură. A zburat de colo-colo, cerându-i copăcelului să-i permită să se aşeze
pe o crenguţă. Aceata, supărat, a rugat-o să plece, să-şi caute alt loc, că el are
crenguţele foarte firave şi s-ar putea rupe. Tristă, raza de soare, nu s-a lăsat şi s-a
transformat într-un fluture splendid ce dorea să-l bucure pe micul copăcel, dar nici de
data aceasta nu a avut succes. Copăcelul a respins-o din nou. Dar ea nu s-a lăsat şi
într-o clipită s-a transformat într-o melodie divină ce cobora lin spre micul copăcel.
Dar nici de data aceasta copăcelul n-a acceptat-o. Vitează din fire, raza de soare, a
chemat un nor şi a cerut acestuia să se scuture bine deasupra copăcelului, dar
rezultatul nu a fost cel aşteptat. Copăcelul s-a enervat foarte tare şi a început să se
certe cu norul. Iar acesta a plecat trist. Şi raza de soare tot nu s-a lăsat. A rugat
pământul să-i trimită cele mai bune minerale dar când a văzut copăcelul cât de rapid
trebuie să fii în a mânca toate acele bunătăţi s-a posomorât şi întristat şi mai tare. Raza
de soare s-a gândit şi s-a gândit ce să mai facă pentru a-l ajuta pe copăcel să aducă
roadă. Şi... gândindu-se ea aşa o idee îi vine în minte: “Ce-ar fi să-i rog pe ceilalţi
copăcei roditori să-l ajute şi să-l înveţe şi pe el cu reuşesc ei.” Zis şi făcut! A doua zi,
când raza de soare a venit în vizită la copăcel, l-a văzut pe acesta puţin schimbat.
Părea mai vesel. Iar când ea s-a transformat din nou în gărgăriţă cerându-i ajutorul,
acesta, timid, dar fără să-i mai fie teama de crenguţele ce s-ar putea rupe, a acceptat ca
ea să se odihnească pe una din ele şi plin de dragoste a primit-o în coroana sa. Vă
închipuiţi cât de fericită a fost raza de soare. Când a plecat de la micul copăcel i-a
lăsat în dar primul fruct numit dragoste. În ziua următoare a procedat la fel şi a luat
înfăţişare de fluture. Cât de bucuros a fost copăcelul! Privea fluturele cel splendid şi
parcă vedea cum curcubeul a venit la el. Şi de acestă dată raza de soare i-a lăsat un
fruct, şi acesta se numea bucurie. Raza de soare a venit din nou la copăcel sub forma
melodiei divine iar acesta s-a umplut de pace iar pe una din crenguţele lui a mai apărut
un fruct; şi acesta este pace. Când norul a venit deasupra lui şi întreaga zi l-a udat, de
această dată a dat dovadă de îndelungă răbdare, şi plin de bunătate i-a mulţumit
pământului că-i dă atâta hrană. Şi nu peste mult timp au mai apărut două fructe:
îndelunga răbdare şi bunătatea. Şi încet încet, cu fiecare zi ce trecea, copăcelul
începea să se umple cu fructe. Când soarele a venit la el, a văzut că, din copăcelul fără
fructe acum era un copac frumos şi încărcat de roadă. Soarele l-a întrebat:
-Cum de ai roadă? Iar micul copăcel i-a răspuns:
-Înainte mă gândeam doar la mine, îmi doream ca mie să-mi fie bine şi consideram că
ceea ce făceam era foarte bine. Dar privindu-i pe ceilaţi copaci cum se încredeau în
tine, cum se întrebau unul pe celălalt, cât de frumoşi erau când fluturii se aşeza pe ei,
ce muzică frumoasă se auzea dintre frunzele lor, cât de bucuroşi şi răbdători erau
atunci când ploua; am hotărât să aleg şi eu lucrurile bune pe care tu le-ai lăsat. Plin de
bucuri, soarele a plecat fericit de la micul copăcel, întorcându-se în fiecare zi prin
razele sale la el. (13.10.2012