Sunteți pe pagina 1din 1

Despre psihoterapie

”Iata cealalta persoana, clientul meu. Ma tem putin de el, ma tem de


adancurile din el, asa cum ma tem putin de adancurile din mine.
Si totusi, pe masura ce vorbeste, incep sa simt respect fata de el, sa
simt ca ma inrudesc cu el. Simt cat de inspaimantatoare e pentru el
lumea sa, cat de mult se straduieste s-o tina pe loc. As vrea sa-i simt
sentimentele si as vrea ca el sa stie ca ii inteleg sentimentele. As vrea ca
el sa stie ca ma aflu alaturi de el in lumea sa mica, stramta,
contractata si ca o pot privi relativ fara teama. Poate ca pot face din ea
o lume mai sigura pentru el.
As vrea ca sentimentele mele din aceasta relatie cu el sa fie cat mai
clare si mai transparente cu putinta, asa incat sa constituie pentru el o
realitate perceptibila, la care se poate intoarce iarasi si iarasi. As vrea
sa-l insotesc in calatoria infricosatoare in sine insusi, in frica, ura si
iubirea ingropate, pe care n-a putut niciodata sa le lase sa curga in el.
Recunosc ca aceasta este o calatorie foarte omeneasca si imprevizibila
pentru mine, la fel ca pentru el, si ca s-ar putea ca, fara a-mi cunoaste
frica, sa ma crispez si sa ma ascund in mine insumi de unele dintre
sentimentele pe care le descopera. In aceasta privinta, stiu ca putinta
mea de a-l ajuta va fi limitata.
Imi dau seama ca uneori propriile lui frici il vor face sa ma perceapa
ca nesimtitor, ca pe un intrus, ca pe cineva care nu intelege, ca pe
cineva care respinge. Vreau sa accept pe deplin aceste sentimente ale
sale si totodata sper ca propriile mele sentimente reale vor transpare
atat de clar, incat sa fie imposibil ca el sa nu le perceapa, in timp. Mai
presus de toate, vreau sa gaseasca in mine o persoana reala. Nu
trebuie sa ma nelinisteasca intrebarea daca sentimentele mele sunt
”terapeutice”. Ceea ce sunt si ceea ce simt e suficient de bun ca baza
pentru terapie, daca pot sa fiu, transparent, ceea ce sunt si ceea ce
simt in relatia cu el. Atunci, poate ca el va putea sa fie ceea ce este,
deschis si fara frica.”
(Carl Rogers, in cartea A deveni o persoana: Experienta unui
psihoterapeut)