Romanitatea românilor

Romanizarea:
Romanizarea înseamnă procesul prin care un popor cucerit de romani trece în primul rând la limba
latină, precum şi la o serie de obiceiuri împrumutate de la cuceritori. Acest proces începe, pentru
provincia Dacia, o dată cu cucerirea de către imparatul Traian în anul 106 d. Hr. Oficial ea continuă
până în anul 271 (retragerea aureliană, denumita astfel dupa imparatul Aurelian,care a ordonat-
o), dar cel mai probabil procesul nu s-a încheiat fix la această dată, ci a continuat şi după, când s-
a extins şi înspre teritoriile locuite de dacii liberi.
Factorii romanizării:
 Administraţia: romanii au instalat în nou cucerita provincie Dacia o administraţie de tip
roman, în care limba vorbită era latina, ceea ce a favorizat învăţarea acesteia de către
populaţia autohtonă.
 Armata: prezenţa acesteia a fost covârşitoare în Dacia, militarii fiind răspândiţi pe aproape
întreg teritoriul provinciei
 Coloniştii: au fost şi ei într-un număr foarte mare
 Urbanizarea: s-a făcut foarte intens, apărând foarte multe oraşe de tip colonia: Ulpia
Traiana, Napoca, Apulum şi municipia: Porolissum, Tibiscum
 Religia: două fenomene majore au dus la triumful zeităţilor romane asupra celor autohtone:
interpretatio romana, adică slăvirea în continuare a unor divinităţi autohtone, dar sub
numele celor romane (ex. Bendis= Diana) şi sincretismul religios, adică asimilarea a două
zeităţi cu atribuţii asemănătoare sub numele uneia singure.
Luând în considerare toţi aceşti factori, putem afirma că poporul român este un popor neolatin,
format din 3 elemente de bază:
 Substrat = autohtonii geto-daci
 Strat = elementul latin (romanii)
 Adstrat = elementul migrator (în principal slavii)

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Sintagma romanitatea românilor indică descendenţa latină a poporului român, precum şi
continuitatea şi unitatea acestui popor. În perioada medievală încep să apară în diferite cronici
menţionări ale poporului român sub denumirile de vlahi, blahi, olahi etc. Primele astfel de
menţionări apar în cronicile bizantine, unde, în secolul VII, împăratul bizantin Mauricius aduce
menţiuni despre români în tratatul său intitulat Strategikon. În secolul XII Ioan Kinnamos scrie
şi el că „locuitorii de la nord de Dunăre sunt veniţi de mult din Italia”. Alte cronici în care
apar astfel de menţiuni sunt cele maghiare: aici trebuie amintită lucrarea Gesta Hungarorum a lui
Anonymus: aici sunt povestite evenimente din jurul anului 900, iar Anonymus spune că atunci
existau, pe teritoriul de astăzi al Transilvaniei, români conduşi de cei trei voievozi Gelou, Glad şi
Menumorout.
Următorii care au tratat problema romanităţii românilor au fost cărturarii umanişti care, în
secolele XIV-XVI, încep să arate un interes tot mai mare pentru antichitatea clasică, iar pe fondul
acestui interes, intră în atenţia lor şi poporul român. Aici trebuie menţionaţi umanistul italian
Poggio Bracciolini, Enea Silvio Piccolomini (viitorul papă Pius al II-lea), dar şi o serie de
umanişti români. Primul a fost Nicolaus Olahus, care, în lucrarea Hungaria, în limba latină,
afirmă atât originea latină a românilor, precum şi unitatea de limbă, obiceiuri şi religie a românilor
din cele trei ţări medievale. Primele cronici în limba română au fost scrise în secolul XVII de către
cronicarii moldoveni. Grigore Ureche, în Letopiseţul Ţării Moldovei, afirmă originea latină a
românilor din toate cele trei ţări medievale prin expresia „cu toţii de la Râm ne tragem”. Miron
Costin scrie lucrarea De neamul moldovenilor, din ce ţără au ieşit stramoşii lor, în care aduce
argumente lingvistice, istorice şi arheologice pentru a susţine originea latină a românilor, făcând
chiar comparaţie între unele obiceiuri româneşti şi latine.

Teoria imigraţionistă
În anul 1781 austriacul Franz Sulzer scrie lucrarea „Istoria Daciei transalpine”, în care
elaborează teoria conform căreia, în timpul războaielor daco-romane, dacii au fost exterminaţi
complet, iar în anul 271 împăratul Aurelian a ordonat retragerea completă a populaţiei, lăsând aici
un spatiu complet gol, pe care s-au aşezat maghiarii în secolul X. Această terorie a fost apoi
preluată de Robert Roesler în a doua jumătate a secolului XIX (1871); el citează o serie de autori
latini târzi şi nesiguri care vorbesc despre o exterminare completă a dacilor de către romani, de
imposibilitatea romanizării într-un interval de 170 de ani, precum şi retragerea completă în timpul
împăratului Aurelian; astfel, spune el, românii au venit pe acest teritoriu abia în secolul XIV şi
vorbeau o limbă slavă.
Teoria imigraţionistă a fost contestată în mai multe rânduri de către istorici români. Primii
au fost reprezentanţii Şcolii Ardelene (Gheorghe Şincai, Samuil Micu şi Petru Maior) care,
aducând argumente ştiinţifice, demonstrează caracterul latin al poporului român, de multe ori în
detrimentul celui slav şi dacic, pe care le consideră prea puţin importante. Argumentele lor au fost
sintetizate şi incluse în lucrarea numită Supplex Libellus Valachorum şi apărută în 1791. La
finalul secolului XIX (1884) şi A.D. Xenopol contestă această teorie, care aduce ca principale
argumente toponimele şi hidronimele de origine daco-romană care se folosesc până astăzi, uneltele
pentru munci agricole de secol IV-VII descoperite pe teritoriul de astăzi al României, în condiţiile
în care se ştie că popoarele migratoare nu fac agricultură, obiectele de cult creştine (migratorii erau
păgâni), precum şi caracterul latin al limbii române.
În secolul XX teoria imigraţionistă a fost din nou reluată, de data aceasta după semnarea
tratatului de la Trianon din 1920 prin care Ungaria trebuia să îi cedeze României Transilvania; în
acest context, teoria imigraţionistă devine punct de sprijin pentru pretenţiile teitoriale ale Ungariei
asupra Transilvaniei. Astfel, istoricii români din perioada interbelică vin cu noi argumente pentru
a o combate. Vasile Pârvan aduce argumente arheologice, iar Gheorghe Brătianu face o sinteză
a argumentelor istorice, geografice, lingvistice si arheologice, pe car ele curpinde în lucrarea O
enigmă şi un miracol istoric: poporul român (1937).
Astăzi, când nu mai există nicio miză politică, disputa în ceea ce priveşte continuitatea
românilor nu îşi mai are rostul, iar romanitatea românilor trebuie studiată ca un fapt istoric, şi nu
ca o ipoteză.