TORTICOLISUL

Definiţie - Deficienţă localizată la nivelul gâtului caracterizată prin scurtarea unilaterală a

muşchiului sternocleidomastoidian, poziţia capului fiind înclinată de partea afectată şi răsucită spre
partea opusă, privirea subiectului fiind spre partea sănătoasă.
Denumirea este dată unui gât răsucit sau rotat. (torqueo=răsucit; collum=gât).
Clasificare:
 torticolisul obişnuit – apare după o mişcare brutală şi forţată a gâtului sau ca urmare a unei
poziţii proaste din timpul somnului.
 torticolisul congenital – este prezent de la naştere fiind cauzat de insuficienţa unuia dintre
muşchii sternocleidomastoidieni.
 torticolisul dobândit de cauze:
 infecţioase – torticolis Grissel,
 neurogene – leziunile de plex cervical,
 traumatice – fracturi, luxaţii,
 spasmodic – clasificat printre distonii.

Obiectivele programului kinetic

1. formarea unui reflex corect de postură a capului, gâtului, trunchiului, centurii scapulare şi a
membrelor superioare.
2. Tonifierea în regim de alungire a muşchiului sternocleidomastoidian de partea afectată.
3. Tonifierea în regim de scurtare a muşchiului sternocleidomastoidian de partea sănătoasă.
4. Creşterea tonusului muscular la nivelul centurii scapulohumerale şi a cutiei toracice.

Etapele programului kinetic

1. Perioada de încălzire – sau pregătirea organismului pentru efort (5 minute) se realizează prin
exerciţii uşoare, active, exerciţii de respiraţie.
2. Perioade de exerciţii propriu-zise – cuprinde exerciţiile şi manevrele specifice afecţiunii şi
particularităţilor morfofuncţionale ale pacientului. Se începe cu exerciţii uşoare a căror
intensitate creşte progresiv, cu introducerea treptată a exerciţiilor noi. Dozarea efortului fiind
foarte importantă, deoarece un exerciţiu poate fi:
 ineficient când dozarea este neînsemnată
 folositor când dozarea este corespunzătoare
 dăunător când dozarea este exagerată.
3. Perioada de încheire sau revenirea organismului după efort.

Caracteristicile exerciţiilor corective

Mişcările folosite sunt executate activ liber sau cu rezistenţă, pasiv de tipul:
 Extensia capului și gâtului,
 înclinări laterale spre partea sănătoasă,
 răsuciri spre partea afectată,
 mişcări semicirculare ale capului în plan posterior,
 exerciţii pentru centura scapulară executate asimetric
 exerciţii pentru trunchi de tipul extensiilor, înclinărilor laterale spre partea sănătoasă,
răsuciri spre partea bolnavă
 diferite forme de mers cu greutăţi mici pe cap sprijinite cu mâna de partea sănătoasă.
Se pot folosi diverse obiecte şi aparate ajutătoare:
  minge medicinală,
 baston,
 gantere,
 cordoane elastice,
 mingi,
 săculeţi cu nisip,
 banca de gimnastică,
 taburet,
 scară fixă,
 bară fixă.
Exerciţiiţe pot fi efectuate cu partener sau cu ajutorul kinetoterapeutului.

CIFOZA DORSALĂ
Definiţie - Cifoza este o deviaţie a coloanei vertebrale în plan sagital, cu convexitatea orientată
posterior, localizată la nivelul coloanei dorsale sau dorso-lombare.
Clasificare
 După localizare, cifozele se împart în tipice şi atipice
 Cifozele tipice sau comune sunt exagerări ale curburii normale a coloanei vertebrale din
regiunea dorsală, care în mod normal este de 200.
 Cifozele atipice sunt cele localizate în regiunea lombară şi cervicală, unde în mod
normal există curburi lordotice, cele localizate în zonele de trecere dintre curburile
fiziologice (cervico-dorsală, dorso-lombară), precum şi cele care cuprind întreaga
coloană vertebrală.
 După lungimea segmentului afectat
 scurtă – când se localizează la câteva vertebre, au aspect angular
 medie - când cuprind un număr mai mare de vertebre, au formă rotunjită,
 lungă - care cuprind un număr mare de vertebre, are aspect ovalar.
 cifoze totale - care cuprind întreaga coloană vertebrală
 După prioritatea apariţiei
 Cifoze primare – apar primele, sunt determinate de cauze proprii şi au o evoluţie de
sine stătătoare.
 Cifoze secundare - sunt determinate de deficienţele primare, apar după acestea şi au rol
compensator sau de reechilibrare.
 După modificările morfofuncţionale
 Cifozele funcţionale sunt deviaţii tipice, uşoare, cu început greu de precizat, cu evoluţie
lentă, lungă şi prognostic favorabil.
o Atitudinea cifotică constituie o exagerare a curburii fiziologice toracale, care poate
interesa pe lângă coloana dorsală şi vertebrele din regiunea lombară superioară, din
regiunea cervicală inferioară sau întreaga coloană vertebrală. Coloana vertebrală îşi
păstrează multă vreme mobilitatea, ea putându-se corecta şi hipercorecta activ prin
manevre de redresare. Curbura se poate corecta în urma tonifierii musculaturii spatelui, a
îmbunătăţirii stării generale şi a unui tratament susţinut. Neglijată timp îndelungat se
poate transforma datorită modificări structurale de adaptare care apar într-o cifoză
patologică.
 Principala cauză a acestei deviaţii este insuficienţa musculaturii spatelui, o
mobilitate articulară exagerată şi un control nervos insuficient.
 Condiţii favorizante:
 masa de lucru prea joasă,
 scaunul prea înalt faţă de masa de lucru,
  activitatea statică prelungită şi necompensată prin exerciţii fizice,
 munca fizică obositoare
 lipsa educaţiei unei atitudini corecte a corpului.
o Cifoza habituală şi cea profesională sunt rezultatul unor atitudini cifotice netratate la
timp, produse printr-o îndelungată obişnuinţă a persoanei de menţine o poziţie cifotică
pe parcursul activităţii zilnice. În timp apar modificări de structură la nivelul elementelor
anatomice ale coloanei vertebrale.
o Cifoza compensatorie este o deviaţie secundară, ce apare pentru a compensa şi
echilibra o curbură lordotică primar ajunsă la un anumit stadiu de dezvoltare. Este
localizată mai ales în regiunea dorsală inferioară, dar poate apare şi în alte zone. Ea
rămâne multă vreme suplă şi reversibilă, dar corectarea ei depinde în principal de
tratamentul curburii primare, în general lordoza.
 Cifozele structurale sau patologice - Sunt mai accentuate şi mai grave decât cele
funcţionale, prezintă modificări profunde în forma, structura şi funcţiile coloanei vertebrale.
După mecanismul de producere se împart în congenitale şi dobândite:
o Cifozele congenitale - Aceste deformaţii sunt de obicei, scurte, angulare, localizate în
regiunea toraco-lombară, fixe şi nedureroase.
o Cifozele dobândite sunt cu mult mai dureroase decât cele congenitale. După tipul
afecţiunii care le cauzează se împart în:
 Cifoza rahitică este uşor de diagnosticat deoarece se însoţeşte de alte semne de
rahitism ale capului, toracelui, abdomenului sau ale membrelor inferioare.
Maximul curburii este la nivelul vertebrelor T 9-T10 sau L3-L4. Menţinerea
îndelungată a poziţiei cifotice în timpul şcolii provoacă fixarea ei. Este o cifoză
nedureroasă, mobilă, se accentuează în poziţia şezând şi dispare în poziţia stând.
Cauza ei este o insuficienţă musculară la nivelul spatelui şi articulară a coloanei
vertebrale.
 Cifoza osteoporotică – foarte frecventă, survine după menopauză sau după 65
ani (forma senilă). Vertebrele apar demineralizate, cuneiformizate în regiunea
dorsală şi biconcave în regiunea lombară, leziuni la care se asociază fenomene de
discartroză.
 Cifoza osteomalacică – apare destul de rar, la femei (sub 50 ani) prin carenţă de
calciu, sub forma unei curburi ample, rigide şi dureroase.
 Cifoza pagetică – este dorsolombară, fixă şi dureroasă, cu torace globulos. Pe
radiografie vertebra este uşor mărită, cu imagine de osteoporoză fibrilară sau cu
aspect condensat de vertebră „în fildeş”. În evoluţie vertebra se cuneiformizează
şi apare discartroza.
 Cifoza din osteocondroza vertebrală infantilă (Calve) este o formă de cifoză
mai rar întâlnită, deoarece osteonecroza infantilă este mai rară. Deviaţia apare ca
o cifoză dorsală, unghiulară, relativ suplă şi puţin dureroasă. Radiografic se
caracterizează printr-o singură vertebră turtită şi condensată, cu contur neregulat
şi cu discuri normale.
 Cifoza din osteocondroza vertebrală juvenilă sau epifizita vertebrală
Scheuermann sau cifoza adolescenţilor. Se caracterizează printr-o tulburare
metabolică a epifizelor vertebrale, cu fragilizarea epifizelor afectate, care
cedează la presiunea nucleului pulpos. Astfel, nucleul pulpos herniază în
substanţa spongioasă a corpilor vertebrali sub forma nodulilor Schmorl. Aceste
leziuni dau tulburări de creştere ale vertebrelor, care la rândul lor produc cifoze şi
scolioze. Semnele clinice ale epifizitei se rezumă la un spate rotund, dureros, fără
redoare la început. Examenul radiologic permite stabilirea diagnosticului şi
gravitatea afectării vertebrale. În faza de debut apare doar o neregularitate a
platourilor vertebrale, un aspect de stratificare a cartilajului şi hernii
interspongioase sub forma nodulilor lui Schmorl. În evoluţie, apar în mod
 excepţional complicaţii neurologice, prin hernierea unui disc intervertebral
toracic. Tratamentul este obligatoriu ortopedic.
 Cifoza potică sau spondilita tuberculoasă sau morbul Pott este determinată de
o infecţie tuberculoasă, prin localizarea secundară a bacilului Koch la nivelul
corpilor vertebrali. Cifoza pottică se caracterizează prin distrugerea a 1-3 corpi
vertebrali, care se turtesc şi se prăbuşesc anterior, în timp ce arcurile vertebrale
rămân intacte şi sunt împinse posterior, dând naştere unei cifoze, cu localizare
frecventă în regiunea toracală. Cifoza este scurtă, angulară, sub forma unei
cocoaşe, dureroasă şi fixată prin contractură musculară.
 Cifoza tetanică – apare după crizele în empistotonos. Tulburările trofice osoase
date de toxina tetanică precum şi contractura musculară violentă scad rezistenţa
vertebrală, produc rarefacţie osoasă şi favorizează tasarea cuneiformă. Cifoza
este moderată având evoluţia unei fracturi vertebrale.
 Cifoza din spondilartrita anchilopoietică (Bechterew) – este întinsă, rotundă şi
fixă, cu imagine radiologică caracteristică. Ridică probleme de diagnostic
diferenţial numai în faza incipientă cu spondilita tuberculoasă. În regiunea
lombară cifoza şterge lordoza fiziologică.
 Cifoza reumatică – se întâlneşte sub forma ei cea mai gravă, în spondilita
anchilopoetică. Este întinsă, rotundă şi fixă, cu simptomatologia clinică şi
radiologică caracteristică spondilitei. Evoluţia ei este progresivă şi ireversibilă
datorită osificării ligamentelor şi formării unor punţi osoase între vertebre.
 Cifoza traumatică survine frecvent după o fractură vertebrală vicios
consolidată, cu vertebre tasate şi cuneiformizate. Poate să apară în urma unui
accident mic localizat la nivelul coloanei vertebrale, care duce după un interval
de timp, la un proces de rarefiere osoasă, cu turtirea vertebrelor ca urmarea a
scăderii rezistenţei lor şi cu apariţia deformaţiei. Curbura este scurtă, angulară,
fixată, însoţită de dureri şi eventuale tulburări motorii şi senzitive.
 Cifozele paralitice sunt deviaţii foarte periculoase ale coloanei vertebrale,
deoarece au o evoluţie rapidă şi o tendinţă continuă spre accentuarea curburii.
Cifoze tumorale
 Cifozele antalgice – entorsele vertebrale, discopatiile şi herniile de disc produc
în mod curent cifoscolioze care dispar odată cu tratarea cauzei.
 Cifozele sechelare – apar în mod special după poliomielită, neurofibromatoză,
siringomielie, paralizie cerebrală infantilă, miopatie.
Scopul exerciţiilor corective
 ştergerea reflexului de atitudine greşită
 formarea unui reflex stabil de postură corectă, în activităţile statice şi dinamice ale corpului,
care să asigure coloanei vertebrale dorsale şi lombare poziţia corectă;
 tonificarea în condiţii de scurtare a musculaturii spatelui de partea convexităţii,
 tonificarea în condiţii de alungire a grupelor musculare de partea concavităţii,
 tonificarea în condiţii de alungire a grupelor musculare anterioare ale toracelui şi abdomenului;
 corectarea deficienţelor secundare care însoţesc cifoza totală;
 îmbunătăţirea mobilităţii coloanei vertebrale;
 corectarea atitudinii de flexie a toracelui, a umerilor aduşi;
 prevenirea instalării lordozei lombare compensatorii
Se pot efectua posturări - decubit dorsal cu un sul de burete tare sau o pernă tare, poziţionată
în regiunea dorsală timp de 5-10 minute;
În cazul unei musculaturi posterioare foarte slăbite se pot face şi ortezări pe timpul zilei, cu
diferite aparate care vor ajuta pacientul să-şi menţină poziţia corectă.
 LORDOZA LOMBARĂ
Definiţie – Lordoza lombară este o deficienţă a coloanei vertebrale, sub forma unei deviaţii în plan
sagital, cu convexitatea orientată anterior, caracterizată prin exagerarea curburii fiziologice. Bazinul
este puternic proiectat înainte, abdomenul hipoton şi proeminent. Pot fi:
- lordoze tipice localizate în regiunea lombară,
- lordoze atipice localizate în regiunea dorsală sau dorso-lombară,
- lordoze totale.
Curburile care apar primele sunt lordoze primare, iar cele care se formează pentru a
compensa o altă curbură se numesc secundare.
Cauzele lordozelor sunt numeroase, fiind împărţite după acţiunea lor determinantă sau directă şi
favorizantă sau indirectă.
 Cauzele determinante
 insuficienţa musculaturii abdominale care determină o basculare înainte a bazinului cu
care se solidarizează apoi coloana lombară,
 scurtarea muşchilor spinali lombari care va accentua curbura fiziologică lombară,
 insuficienţa muşchilor fesieri care favorizează bascularea bazinului înainte.
 Cauzele favorizante
 tipul morfologic infantil,
 sexul feminin (la care apare mai frecvent şi mai ales la persoanele care poartă pantofi cu
tocuri înalte),
 creşterea exagerată în înălţime,
 dupa nastere datorita atoniei musculare abdominale
 debilitatea fizică sau obezitatea.
 rahitism,
 osteoporoze,
 torticolis,
 afectiuni posttraumatice,
 boli ale sistemului nervos central,
 paralizia spastica,
 spondilita anchilozanta,
 tulburari de auz,
 atitudini vicioase
 datorita spondilozelor la nivelul coloanei lombare.

Clasificare
1. După localizare:
 Lordoza lombara apare sub forma accentuarii curburii fiziologice sub urmatoarele
forme:
o lordoza lunga: apare sub forma accentuarii curburii, prelungite si in regiunea
dorsala inferioara, dand in ansamblu un aspect de hiperextensie a trunchiului in
anteversie si relief fesier accentuat.
o lordoza scurta: este cu inflexiunea maxima la nivelul unei singure
vertebre,limitata strict la regiunea lombara
 Lordoza cervicala este rara, se prezinta sub forma de lordoza esentiala, sau mai frecvent
compensand cifozele dorsale
2. După prioritatea apariţiei lordozele se clasifica in :
 primare
 secundare
3. După forma clinică:
  Lordoza statica (de obicei profesionala) poate aparea in cazuri patologice si este deosebit
de suparatoare (displezie luxanta a ambelor solduri, coxalgie, etc.). De asemenea se
poate intalni la femeile obişnuite sa poarte permanent incaltaminte cu tocuri inalte,
precum si la cifotici sau bolnavii cu pelvisul basculant posterior (sacro-orizontalizat).
 Lordoza dinamica cu patologie neurologica diversa, distrofica sau ca rezultat al
dezechilibrului dintre flexorii si extensorii trunchiului (exemplu: atoniile abdominale,
rahitism, tumori, tulburari digestive).
 Lordoza fixa care apare in urmatoarele circumstante: la adolescenti (lordoza dureroasa a
adolescentilor, posttraumatic ca rezultat a unei retractii fibroase post-inflamatorie sau
dezechilibrelor sacrococcigiene prin alunecari ale vertebrelor).
4. După modificări morfofuncţionale,lordozele sunt:
 Lordoze funcţionale sau nestructurale
 atitudini lordotice,
 lordoze prin deprindere,
 lordoze compensatorii.
 Lordoze patologice sau structurale
 congenitale,
 dobândite:
 rahitice,
 paralitice,
 miopatice,
 prin modificări morfo-funcţionale ale articulaţiilor coxo-femurale şi ale
membrelor inferioare,
 diverse.

Scopul exercitiilor corective

Exercitiile folosite pentru corectarea lordozei urmaresc:

 formarea unui reflex corect si stabil de atitudine corecta a corpului atit actiunile statice, cit si
in cele dinamice.
 tonifiearea in regim de scurtare a grupelor musculare anterioare ale abdomenului,
 tonifiearea in regim de alungire a grupelor musculare ale spatelui din regiunea sacro –
lombara,
 corectarea atitudinii bazinului,
 prevenirea instalarii unei curburi cifotice compensatorii a coloanei vertebrale in regiunea
dorsala

Indicatii tehnico-metodice

 Exercitii pentru trunchi sub forma miscarilor de flexie (inclinare, aplecare, indoire),
 Exercitii pentru abdomen sub forma de contractii izometrice realizate prin intermediul
miscarilor membrelor inferioare, si contractii izotonice, realizate prin intermediul miscarilor de
trunchi ;
 Exercitii pentru membrele inferioare sub forma miscarilor de flexie, pendulari, forfecarii ;
 Exercitii pentru brate cu ajutorul carora urmarim sa ne opunem tendintei de formare a unei
curburi cifotice a coloanei vertebrale in segmentul ei dorsal ;
 Exercitii de respiratie care urmaresc sa asigure organismului o cantitate sporita de oxigen.

CIFOLORDOZA
 Definiţie: Cifo-lordoza este o deficienţă a coloanei vertebrale sub formă de deviaţie în plan
sagital, cu două curburi a căror convexitate este orientată în sensuri opuse. Deviaţia cifotica are
convexitatea orientată posterior, iar cea lordodică anterior.
 Cauze: La vârste mici avem: afecţiuni congenitale, dereglări metabolice, tulburări de creştere,
afecţiuni neurologice, iar la adulţi: cauze traumatice (fracturi).
 Scopul exerciţiilor corective
o tonifiearea în condiţii de scurtare a grupelor musculare din regiunea dorsală a spatelui
o tonifiearea în condiţii de lungire a musculatorii anterioare a toracelui
o tonifiearea în condiţii de lungire a grupelor musculare ale spatelui din regiunea sacro-
lombară
o tonifiearea în condiţii de scurtare a musculaturii abdominale
 Indicatii tehnico-metodice
Pentru corectarea acestei deficienţe vom folosi ca procedeu metodic principal fixarea uneia dintre
curburi în poziţie corectă sau hipercorectă şi mobilizarea dinamică a celeilalte în sensul redresării.

SCOLIOZA
Definiţie – Corneliu Zaharia propune o definiţie mai completă: „Scolioza este o boală
evolutivă caracterizată prinr-una sau mai multe curburi laterale ale coloanei vertebrale, vizibile în
plan frontal, însoţite de rotaţia vertebrelor, cu tendinţă la compensare superioară şi inferioară a
curburilor, dar fără tendinţă la reducere completă a acestora prin suspendare sau decubit şi cu
răsunet asupra morfologiei trunchiului”
Deviatie localizata la nivelul coloanei vertebrale, in plan frontal, ce se caracterizeaza pri
prezenta uneia sau a mai multor curburi cu convexitatea orientata spre dreapta sau stanga.
Scolioza este o boală caracterizată printr-o deviaţie complexă a coloanei vertebrale, cu
evoluţie progresivă, cu multiple tulburări morfo-funcţionale.
Diagnostic
Vom folosi ca materiale de control , creionul dermatografic, firul de plumb, talonete,
centimetrul de croitorie şi clişeele radiologice.
Pacientul va fi examinat dezbrăcat, în poziţia în picioare şi după ce s-au însemnat cu creionul
reperele care ne interesează, îl vom examina din spate, urmărind:
 curbura scoliotică şi apofiza spinoasă la care corespunde vârful curburii;
 săgeata – distanţa în centimetri la care este vârful curburii faţă de linia dată de firul cu
plumb care coboara de la occipital la plica dintre fese. În scolioza echilibrată firul cu
plumb trebuie să cadă între fese;
 gibozitatea, care apare la flexia trunchiului înainte, în cazul scoliozei adevărate. În
atitudinea scoliotică nu apare;
 echilibrul bazinului, în cazul când unul dintre membrele inferioare este mai scurt se
produce o înclinare a bazinului de partea lui. Adăugând taloanele sub talpă până la
echilibrarea bazinului aflăm şi cât este în centimetri, diferenţa între membre;
 piciorul plat unilateral;
La examinarea din faţă, manubriul sternal, ombilicul şi pubele trebuie să fie pe aceeaşi linie
verticală.
Examenul clinic este completat cu examenul radiologic, folosind clişeul din faţa, pentru
regiunea dorso-lombară şi chiar clişeul de profil al regiunii lombo-sacrale şi al bazinului.
În scolioza sub 30°, la copii şi sub 50° la adult, ne limităm la tratamentul prin gimnastică
corectivă, învătarea şi păstrarea activă a poziţiilor corecte în tot timpul zilei.
 În cazul agravării curburii peste 30° până la 50° înainte de pubertate, scolioza este evolutivă.
În acest caz, până la terminarea creşterii se continuă tratamentul ortopedic, folosind diverse tipuri de
corsete, care vor urmări întinderea, derotarea şi corectarea laterală a coloanei.

În concluzie:
1. mobilitatea pasivă se face în vederea pregătirii pentru fixare în corset sau pentru tratament
chirurgical;
2. mişcările active vor fi bine localizate, cu contracţii complete şi întinderi incomplete pentru
muşchii paravertebrali din partea convexă;
3. izometria se aplică asupra muşchilor care pot redresa coloana vertebrală faţă de mediană
(metoda Niederhöffer-Becker);
4. pentru tratamentul ortopedic pregătitor se fac întinderi şi derotări. Pe timpul imobilizării în
corset, tonificarea musculară;
5. pentru tratamentul chirurgical preoperator este necesară mobilizarea coloanei; postoperator
se fac exerciţii de respiraţie şi exerciţii cu membrele, fără antrenarea spatelui.

Exercitiile corective pentru scolioza în S au ca scop:

- formarea reflexului corect şi stabil de atitudine a coloanei vertebrale şi a corpului în
întregime;
- tonifierea în conditii de scurtare a grupelor musculare din partea convexităţilor ;
- tonifierea în condiţii de alungire a grupelor musculare din partea concavităţii;
- integrarea elementelor centurii scapulare şi a centurii pelviene în atitudinea normală
generală a corpului;
- dezvoltarea normală a toracelui prin corectarea asimetriilor sale.

Scopul exercitiile corective pentru scolioza în C:

o tonifiearea in conditii de scurtare a grupelor musculare ale spatelui de partea
convexitatii;
o formarea reflexelor de atitudine corecta a corpului, atat in actiunile statice cat si in cele
dinamice;
o tonifiearea in conditii de alungire a grupelor musculare ale spatelui de partea
concavitatii;
o corectarea atitudinii deficiente a umerilor, omoplatilor si bazinului;
o dezvoltarea toracelui in scopul redobandirii formei simetrice

UMERI CĂZUŢI ŞI ADUŞI

Definiţie: Deficienţa constă din proiecţia umerilor înainte şi căderea lor, prin înclinarea în jos a
claviculelor, ceea ce face ca toracele să fie îngust în partea superioară. În funcţie de poziţia
claviculei apreciem dacă umărul este căzut sau ridicat:
 când extremitatea distală a claviculei este înclinată în jos - umărul este coborât,
 când extremitatea distală a claviculei este orientată în sus - umărul este ridicat.
Scopul exercitiilor corective
 tonifiere în condiţii de alungire anteriori ai toracelui
 tonifiere în condiţii de scurtare muşchilor trapez şi ridicătorii umerilor,
 formarea reflexului de atitudine corectă a umerilor în acţiunile statice şi dinamice.
 OMOPLAŢI DEPĂRTAŢI = SCAPULA ALATA

Definiţie Este o deficienţă ce constă din depărtarea omoplaţilor de coloana vertebrală peste limita
normală şi desprinderea marginilor mediale de planşeul musculo-aponevrotic al spatelui, ceea ce le
dă aspectul de aripioare (scapula alata).
Principala cauză este reprezentată de insuficienţa muşchilor romboizi şi trapez.
Scopul exercitiilor corective
 tonifiere în condiţii de alungire anteriori ai toracelui
 tonifiere în condiţii de scurtare muşchilor romboizi, trapez şi ridicătorii umerilor,
 creşterea elasticităţii toracice
 formarea reflexului de atitudine corectă a umerilor în acţiunile statice şi dinamice.
Indicaţii tehnico-metodice
 exerciţii statice ce constau din utilizarea poziţiilor corective şi hiperocorective,
 Exercitiile dinamice:
o extensia braţelor,
o arcuiri ale membrelor superioare din abducţie de 450, 900
o rotarea ale umerilor şi membrelor superioare spre înapoi,
o tracţiuni
o proiecţii înapoi

ABDOMEN PROEMINENT
Definiţie Abdomenul proeminent sau aton este o deficienţă frecventă la ambele sexe ce se
caracterizează printr-o forma proeminentă a abdomenului, datorită insuficienţei musculaturii
abdominale. Această atonie musculară este evidenţiată prin probe specifice (palpare, măsurarea
perimetrului abdominal în poziţia culcat şi în ortostatism), iar secundar în evoluţie poate să se
instaleze lordoza lombară.

Clasificarea deficienţelor de la nivelul abdomenului

 Abdomenul balonat
- global
- anterior-subobilical
- supra ombilical
- bilobat
- lateral de batracian
 Abdomen gras – caracterizat de depuneri d tesut adipos asociat de o atonie a musculaturii
abdominale.
 Abdomen scobit – apare la copii foarte inalti, astenici sau debili, sau frecvent insoteste o
deviatie a coloanei vertebrale cum ar fi : spatele plan, toracele plat, cifoza lombara.
 Abdomenul asimetric – se datoreste insuficientei sau parezei musculare de o singura parte, unei
scolioze, eventratii sau hernii.

Scopul exercitiilor corective

 tonifierea în condiţii de scurtare a musculaturii abdominale,
 corectarea înclinării bazinului înainte
 tonifierea muşchiul diafragm
 să formeze reflexul de atitudine corectă a abdomenului.
Indicatii tehnico metodice
  pentru corectarea abdomenului proeminent se folosesc exerciţii care să determine contracţia
muschilor abdominali în regim izometric şi izotonic.
 contracţia izometrică a muşchilor abdominali se realizează prin intermediul exerciţiilor
efectuate de membrele inferioare.
 contracţia izotonică a muşchilor abdominali se realizează prin intermediul exerciţiilor de
trunchi, în care grupele musculare ale abdomenului îşi modifică pe langa starea de tonicitate
şi forma, scurtându-se şi lungindu-se în funcţie de natura mişcării care se efectuează.

GENU VALGUM (GENUNCHIUL VALG)

1. DEFINITIE:

Este o deformare congenitala a genunchiului, caracterizata prin accentuarea deviatiei

fiziologice - de circa 1700 a axelor coapsei si gambei.
Deficienta este frecventa la femei si la persoanele inalte lipsite de tonicitate si forta
musculara. Exista un valg fiziologic din articulatia genunchiului de 10- 12 grade; el devine
patologic numai in cazurile in care este exprimat si unghiul format intre axul gambei si la coapsei
este mai mic de 165 de grade.
PRINCIPII DE CORECTARE:
o Tonifiere in regim de scurtare a muschilor interni ai coapselor si gambelor;
o Tonifiere in regim de alungire a muschilor de pe fata externa a coapselor si gambelor;
o Cresterea stabilitatii genunchilor ( recuperarea echilibrului);
o Formarea deprinderilor de atitudine corecta.

GENU VARUM

o Definiţie Este deformatia intalnita relativ fecvent in primii ani de viata. Aceasta deficienta
consta din departarea genunchilor in asa fel incat coapsele si gambele formeaza unghiuri cu
varfurile orientate in afara.
Genunchiul var de origine rahitica are pronuntata tendinta spre corctare spontana, chiar si atunci
cand deformatia este avansata. Aceasta in cazul in care rahitismul nu este vitaminorezistent.
Corectiile spontane au loc panain jurul varstei de 3-5 ani. Dupa aceasta varsta leziunea ramane im
general definitiva. Leziunile importante, pe langa aspectul dizgratios, dupa varsta de 40-50 ani, vor
fii cauza aparitiei proceselor degenerative, artrozice, care se instaleaza in articulatia genunchiului.

Redresarea genunchilor prin :

o tonifierea in regim de scurtare a muschilor externi ai coapselor si gambelor;
o tonifierea in regim de alungire a muschilor interni ai coapselor si gambelor;
o cresterea stabilitatii genunchilor;
o formarea unor deprinderi de atitudine corecta.

PICIOR PLAT

 Definiţie – reprezintă prăbuşirea bolţilor longitudinală şi transversală de la nivelul piciorului.

 Mecanism de producere
 o hiperlaxitate articulară şi insuficienţa muşchilor care menţin conformaţia piciorului
o factorii care produc modificări în structura acestor ţesuturi, scăzându-le rezistenţa
biomecanică sunt: endocrini, dismetabolici, toxiinfecţioşi, traumatici
o arhitectura piciorului se modifică sub acţiunea ponderală. Capul astragalului alunecă în
jos şi înăuntru destinzând mult ligamentul calcaneoastragalian, concomitent calcaneul se
înclină, devine aproape orizontal şi se răsuceşte în pronaţie. Aceste modificări duc la
aplatizare, cu dispariţia bolţii plantare. Ca urmare a prăbuşirii bolţii interne prima rază a
piciorului devine mai lungă şi antepiciorul deviază în abducţie cu răsfirarea
metatarsienelor iar tendonul Achille se retractă. Anomaliile musculotendinoase joacă
rolul cel mai important în producerea piciorului plat (după Niedercker)

 Evoluţie
Dacă piciorul plat instalat nu este tratat la timp şi în mod corespunzător, evoluează
progresiv, trecând succesiv prin 3 stadii sau grade :
o căderea parţială a bolţii ( gradul I)
o căderea întregii bolţi plantare ( gradul II)
o asocierea căderii totale a bolţii cu deviaţia în valg a piciorului ( gradul III)

 Investigaţii
Diagnosticarea şi aprecierea piciorului plat se face prin următoarele investigaţii:
o înregistrarea plantogramei, podoscopiei sau fotoplantogramei
o radiografia piciorului pune în evidenţă orizontalitatea calcaneului, iar în formele
avansate prezenţa artrozelor
o examinarea ghetei : în formele simple este tocită pe partea externă a tocului, iar în cele
rigide este tocită pe partea internă a acestuia

Obiective :
- tonifierea în regim de scurtare a musculaturii plantare, a extensorilor plantari şi rotatorilor
interni;
- combaterea contracturilor musculare şi a redorilor articulare;
- îmbunătăţirea circulaţiei sangvine şi limfatice a piciorului;
- formarea reflexului de aşezare corectă a plantelor pe sol în ortostatism şi în mers ;
Este recomandabil ca exerciţiile corective să nu se facă în prima perioadă din ortostatism
pentru ca plantele să nu suporte greutatea corpului în timpul efortului. Pe măsura tonifierii
musculaturii plantare şi a celei gambiere se va trece la lucrul din ortostatism. Se recomandă ca în
cursul activităţii zilnice să se evite pe cât posibil ortostatismul.

GIMNASTICA RESPIRATORIE

Tipuri respiratorii
 Respiraţia abdominală
Respiraţia abdominală (diafragmatică) este respiraţia caracteristică bărbaţilor şi se realizează
prin intermediului muşchiului diafragm, muşchiul cu cea mai mare pondere în actul respirator.
Diafragmul separă cutia toracică de abdomen. În stare de repaus se găseşte în poziţie boltită, şi
aceasta datorită presiunii intraabdominale. Această presiune estse menţinută de tonusul muşchilor
abdominali, ce deplasează spre torace viscerele abdominale.
În timpul inspiraţiei diafragmul coboară şi se aplatizează, exercitând atât o presiune asupra
organelor din cavitatea abdominală, cât şi o presiune laterală asupra ultimelor coaste. Reiese că prin
coborârea diafragmului se măresc diametrul longitudinal şi circumferinţa bazei cutiei toracice. Dacă
coboară cu numai 2 cm, diafragmul realizează o creştere a volumului cutiei toracice cu 500 ml, ceea
ce este echivalentul unei inspiraţii normale. Cu cât acţionăm mai mult asupra diafragmului, cu atât
se măreşte cursa acestuia, iar volumul cutiei toracice creşte, ceea ce conduce la o amplificare a
volumului de aer inspirat. În procesul de educare a respiraţiei, diafragmul poate fi coborât în timpul
unei respiraţii ample până la 8-10 cm.
În timp ce inspiraţia este un proces activ, expiraţia este un proces pasiv. Aceasta se explică
prin faptul că în timpul expiraţiei obişnuite diafragmul revine la poziţia iniţială.
 Respiraţia costal inferioară
Respiraţia costal inferioară (mijlocie) este denumită de unii autori şi laterală. Se întâlneşte în mod
frecvent la bărbaţii între 45-50 ani ce desfăşoară o activitate fizică mai intensă. După această vârstă
începe să scadă mobilitatea de la nivelul articulaţiilor toracice (Duţu) Acest tip de respiraţie
include, în mică măsură, o parte din respiraţia abdominală. Aerul este dirijat în special în zonele
mijlocii ale plămânilor, realizându-se în acest fel tot o aerare superficială, aşa cum am văzut şi la
tipul de respiraţie abdominală, unde localizarea era bazală. Rolul mâinilor este deosebit de
important. În inspiraţie se realizează un control asupra mişcărilor de lateralitate ale coastelor,
formând treptat imaginea corectă a modului în care acestea acţionează. În expiraţie mâinila exercită
o apăsare continuă asupra toracelui, ajutând la eliminarea aerului din plămâni şi deci la o expiraţie
cât mai completă. Respiraţia de tip mijlociu, efectuată sistematic, contribuie la realizarea unor
influenţe favorabile asupra unor organe interne, cum ar fi: inimă, ficat, vezică biliară, stomac,
splină, rinichi etc.
 Respiraţia costal superioară
Respiraţia costal superioară (claviculară) este specifică femeilor. În acest tip de respiraţie, cutia
toracică este ridicată de către coastele superioare, umeri şi clavicule. Se realizează în acest fel o
deblocare a zonelor superioare, permiţând aerului să pătrundă spre vârfurile plămânilor. În acţiunea
de dirijare a aerului spre vârfuri, un rol important îl joacă diafragmul, care prin ridicare în timpul
inspiraţiei împiedică dilatarea plămânilor în jos.
Respiraţia costal superioară este incompletă datorită constituţiei anatomice a acestor zone a
plămânilor, care sunt mai reduse şi care permit pătrunderea unei cantităţi mai mici de aer. Se obţin
astfel rezultate minime, deşi cantitatea de energie consumată este destul de ridicată. În expiraţie,
umerii coboară lent, fapt ce duce la scoaterea aerului din plămân pe gura uşor deschisă. Respiraţia
costal superioară face ce abdomenul şi cutia toracică, în parte sa mijlocie, să rămână nemişcate.
Acest tip de respiraţie reprezintă de fapt, adaptarea organismului la diferiţi factori, cum ar fi:
poziţia corpului şi a segmentelor în acţiunile statice şi dinamice, intensitatea efortului,
particularităţile de sex, mediu etc. Acest tip de respiraţie,deşi incomplet, nu constituie o modalitate
greşită de a respira. Însă, în condiţiile în care nu se lărgeşte aria respiratorie, pot apărea unele
influenţe nefavorabile asupra ventilaţiei pulmonare. Luat ca un exerciţiu de influenţare selectivă
asupra părţii superioare a plămânilor, excutat continuu şi sistematic, acest tip de respiraţie
contribuie atât la întărirea ganglionilor limfatici hilari din plămâni, cât şi la o aerare calitativă a
vârfurilor plămânilor. Se recomandă celor cu respiraţia de tip abdominal.
 Respiraţia corectă (completă) Definim respiraţia corectă ca fiind reunirea în cadrul unui singur
act respirator a celor trei tipuri respiratorii.
O respiraţie corectă asigură organismului o cantitate crescută de oxigen. Este modalitatea
prin care toate zonele plămânului primesc, în acelaşi timp, cantitatea corespunzătoare de aer.
Respiraţia completă mobilizează întreg aparatul respirator prin dilatarea, în limite normale, a cutiei
toracice în toate cele trei planuri, cu participarea musculaturii implicate în actul respiraţiei. Ca
muşchi important în procesul de respiraţie, diafragmul îşi exercită funcţia realizând, odată cu
creşterea capacităţii respiratorii, şi o stimulare a activităţii organelor din cavitatea abdominală.
Introducerea unei cantităţi mai mari de oxigen influenţează favorabil orice părticică din corpul
omenesc. În acest fel se realizează o activare a circulaţiei sanguine, se stimulează glandele cu
secreţie internă, se conturează o rezistenţă crescută la influenţele negative ale unor factori externi.