Manole Florin-Daniel

Teologie Pastorală

Anul al II-lea, Grupa a VI-a

,,Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă’’ a apărut la Editura Anastasia,

Bucureşti, în anul 1994. Traducerea a fost făcută după originalul în limba franceză:
Léonide Ouspensky - „Théologie de l’icône dans l’Eglise orthodoxe”. Studiul
introductiv, împreună cu traducerea, îi este atribuit lui Teodor Baconsky.
Cuprinsul lucrării conține mai multe capitole: ,,Fragmente despre teologia
icoanei’’, ,,Geneza imaginii bizantine’’, ,,Primele icoane ale lui Hristos şi ale
Fecioarei’’, ,,Arta primelor veacuri’’, ,,Arta sacră a epocii constantiniene’’, ,,Sinodul
Quinisext şi învăţătura sa despre imaginea sacră’’, ,,Perioada pre-iconoclastă’’, ,,Scurtă
istorie a perioadei iconoclaste’’, ,,Doctrina iconoclastă şi răspunsul ortodox’’, ,,Sensul
şi conţinutul icoanei’’, ,,Perioada post-iconoclastă’’, ,,Isihasm şi umanism’’, ,,Isihasmul
şi înflorirea artei ruseşti’’, ,,Icoana în lumea de astăzi’’.
În ,,Fragmente despre teologia icoanei’’, Teodor Baconsky, în comparație cu alte
interpretări care nu sunt ortodoxe și care nu îi aparțin, sublinază faptul că esenţa icoanei
este una de ordin dogmatic. Acesta numește icoana ,, eveniment eclesial prin
excelenţă...darul Bisericii către ochiul uman’’. În ceea ce privește parenitatea icoanei
aflăm un lucru foarte interesant de la acesta și anume că ea are la bază experința
pictorului și este influențată de aceasta. Pentru a-și întări afirmația face apel la cuvintele
Sfântului Ioan Evanghelistul, spunând că icoana este o mărturie bazată pe ceea ,,ce am
văzut cu ochii noștrii’’(I Ioan 1,1). Cel care a contribuit la traducerea cărții ne spune,
referitor la autorul său Leonid Uspensky, că este o carte scrisă pe parcursul unei vieți de
om. Un alt aspect pe care îl găsesc foarte important este recunoștința pe care Teodor
Baconsky o are pentru autor prin intermediul căreia ne este sugerată în mod indirect
contribuția deosebit de importantă a lucrării lui Leonid Uspensky și anume aceea că a
reușit să corecteze devierile de la mentalitatea pe care Sfinții Părinți ne-au învățat-o, în
ceea ce privește teologia icoanei.
Savantul englez, Gibbon (1737-1791) a fost unul dintre cei care s-au opus
învățăturii Bisericii Ortodoxe despre icoane. El credea că primele icoane și-au făcut
apariția pe la începutul secolului al IV-lea. Mai mult decât atât acesta a făcut și o școală

1
în aceest sens. Mărturiile despre icoanele pictate de Sfântul Evanghelist Marcu
reprezintă dovada contradictorie pentru afirmațiile greșite ale savantului englez. În
lucrarea lui Leonid Uspensky găsim inserată o notă de subsol din ,,L’Art chrétien’’ de
L. Bréhier, prin intermediul căreia ne este ilustrată o definiție a artei creștine: ,, Arta
creştină sa născut în afara Bisericii şi, cel puţin la început, sa dezvoltat împotriva voinţei
acesteia. Moştenitor al iudaismului, creştinismul s-a opus firesc idolatriei, asemenea
religiei din care a provenit”. Concluzia: „Astfel, nu Biserica este creatoarea artei
creştine. Probabil că ea nu a fost prea mult timp indiferentă şi neinteresată de artă;
Biserica a acceptat-o, impunându-i anumite reguli, dar arta creştină sa născut de fapt din
iniţiativa credincioşilor”.

Un alt lucru ce mi se pare foarte interesnat este acela că din opera lui Leonid
Uspensky, aflăm că, după tradiția ortodoxă Sfâtul Evanghelist Luca este primul care a
pictat-O pe Maica Domnului, realizând trei icoane, la scurt timp după Cincizecime. Una
dintre aceste reprezentări poarta denumirea de: „Milostiva” (Eléousa) – aceea numită
în franceză, destul de impropriu, „Fecioara tandreţei”. Aceată icoană ne ilustrează
mângâierea Maicii Domnului către Prunc. O altă reprezentare este cea : „Odighitria”
(Odègètria), „Călăuzitoarea”. Prin intermediul acesteia ne este reliefat în mod special
Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos. În cea de-a treia icoană Sfântul Evanghelist
ar fi reprezentat-O pe Sfânta Fecioară fără Prunc. Referitor la aceasta datele sunt
confuze, ne mărturisește Leonid Uspensky.
În capitolul ,,Arta primelor veacuri’’ este menționată o trăsătură specifică Artei
Creștine ce s-a manifestat încă din primele veacuri și pe care o găsesc ca având un înțeles
deosebit de important pentru modul în care noi putem înțelege o pictură de acest gen și
anume aceea că, în imagine, detaliile au fost reduse la minimum și s-a pus mai mult
accent pe expresivitate. Autorul face o asemănare între acest stil și cel regăsit în Sfânta
Scriptură pe care îl caracterizează ca fiind ,,sobru’’. Lucrurile acestea nu ne fac trimitere
la nimic altceva decât la acea formă clasică a icoanei ortodoxe. Leonid Uspensky ne
împărtășește faptul că încă din perioada primelor secole pictorul trebuia să caute să-și
realizeze operele într-un stil cât mai simplu.
Biserica a pus mare preț pe caracterul predicatorial al imaginii. Caracterul
dogmatic al acesteia a ajutat Biserica, arta ortodoxă, nu doar la capitolul predică,
deoarece pe lângă aceasta ea a mai avut un rol esențial în combaterea ereziilor. Arta
creștină a reușit să preia diverse tradiții deosebite din antichitate. Astfel se explică faptul
că ea conține elemente din arta greacă, romană, siriană, egipteană dar și din altele. Foarte
interesant, în lucrarea lui Leonid Uspensky aflăm că : ,, creştinismul preia din lumea
păgână tot ce îi aparţine, tot ce este – cum se spune – „creştinesc înainte de Hristos” –
toate parcelele de adevăr care preexistau, dispersate; el le amalgamează şi le face să
participe la plenitudinea revelaţiei’’. Odată cu începutul secolului al VI-lea limbajul
pictural creștinesc este foarte bine conturat. Această etapă este numită de autor într-un

2
mod impropriu „arta bizantină sau stilul bizantin – termen care va fi în mod arbitrar
aplicat artei tuturor popoarelor ortodoxe’’.
Sinodul Quinisext în Canonul 73 face referire la imaginea Crucii iar ca mod de
reprezentare a Acesteia ne spune că nu trebuie să se afle pe jos pentru că așa ar exista
posibilitatea ca să fie călcată cu picioarele de către trecători. În canonul 82 al acestui
Sinod ne este arătat ,, conţinutul imaginii sacre, aşa cum era înţeles de Biserică’’.
Această imagine la care s-a făcut referire în cadrul Sinodului este cea care Îl descrie pe
Hristos-Mielul Care este arătat cu degetul de către Înaintemergător fapt ce are la bază
capitolul I din Evanghelia după Ioan. Dacă vom face o paralelă între textul de la Ioan
1,29: ,, Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” și reprezentarea
iconografică observăm ,, cum imaginea traduce efectiv, pentru ochi, cuvintele acelea,
fixându-le astfel în memorie’’. Un alt rol important pe care acest canon îl are este este
acela că menționează de a transmite cu mijloace artistice ,,reflexul slavei divine’’ și este
primul care exprimă învățătura Bisericii despre icoane. În ultima parte a canonului ne
este ilustrat în ce constă simbolismul artei sacre și anume că acesta trebuie să se bazeze
pe mijloacele de reprezentare.
În ceea ce privește expasiunea iconoclasmului se cunosc mai multe cauze. Ni se
aduce la cunoștință faptul că o parte dintre creștini își împodobeau bisericile într-un mod
zelos, lucru care îi făcea să creadă că este suficient pentru mântuire dacă procedează așa.
O altă cauză care mi se pare interesantă este aceea că se ajunsese ca unii oameni să
venereze iamginile sacre fapt ce se identifica cu profanarea. M.A.Vasiliev în ,,Histoire
de l’Empire byzantin’’ ne vorbește despre hainele membrilor aristocrației bizantine pe
care erau brodate imaginile sfinților. Iconoclasmul nu trebuiesă-l vedem doar ca erezie
orintală. Acesta s-a manifestat și în Apus. În acest sens avem o mărturie violentă
referitoare la personalitatea Episcopului Sereniu al Marsiliei care a aruncat icoanele din
biserică și și-a motivat reacția spunând că oamenii le adorau într-un mod necuviincios.
Cu siguranță iconoclasmul manifestat în occident nu a fost la nivelul celui din orient,
ale cărui rădăcini erau mult mai mari.
Iconoclasmul şi-a găsit teoreticianul în persoana împăratului Constantin V
Copronimul. Acesta a compus un tratat al cărui conţinut dezvăluie întreaga prăpastie ce
desparte Ortodoxia de iconoclasm care a fost expus la Sinodul iconoclast din 754. La
acest Sinod nu au fost reprezentați Patriarhii din răsărit și nici Papa. ,,Noţiunea
iconoclastă de icoană este clar şi precis exprimată în tratatul lui Constantin Copronimul,
care traduce în acest sens punctul de vedere comun al tuturor promotorilor
iconoclasmului. După el, o icoană veritabilă trebuie să aibă aceeaşi natură cu cel pe care-
l reprezintă, fiindu-i în mod obligatoriu consubstanţială (omoousion). Plecând de la acest
principiu, iconoclaştii ajung la concluzia inevitabilă că numai Euharistia este icoana lui
Hristos’’. Simplul fapt de a numi Euharistia „imagine” le părea ortodocşilor întru totul
straniu şi de neînţeles. Patriarhul Nichifor a avut un rol important deoarece ,, surprinde
fondul însuşi al chestiunii atunci când, după ce notează diferenţa dintre imagine şi
prototip, afirmă că acei ce nu acceptă această diferenţă (pentru că nu o înţeleg) pot fi pe

3
bună dreptate numiţi idolatri”. Sfinții Părinți sunt cei care au stabilit, în continuare,
adevărata doctrină despre venerarea icoanelor. Hotărârile lor au temeiuri în Vechiul
Testament: Ieșire 25,17-22; Numerii 7, 88-89, dar și din Noul Testament: Evrei 9, 1-5.
Două urmări ce mi se par mai importante ale Sinodul iconoclast convocat de Constantin
Copronimul sunt că nu a fost declarat ca Sinod ecumenic și că s-a declarat că arta sacră
este în acord cu dogmele creştine, dat fiind că Dumnezeu Însuşi a sfinţit-o atunci când
a încredinţat-o unor oameni din Vechiul Testament, cărora El Însuşi le-a dăruit o
înţelepciune şi o ştiinţă specială și anume misiunea de a decora tabernacolul.
Din răspunsul pe care Biserica l-a formulat împotriva iconoclasmului se
desprinde sensul și conținutul icoanei. Un aspect care face referire la artă este acela că
Părinţii Sinodului VII Ecumenic deosebesc icoana de portret. Astfel ei spun despre
icoană că îl reprezintă pe om unit cu Dumnezeu, iar portretul este reprezentarea normală
a unui om. Există o legătură organică între venerarea sfinţilor şi cea a icoanelor. De
aceea, în religiile care au renunţat la cultul sfinţilor, nu există nici imagini sacre (cum se
întâmplă în protestantism), iar acolo unde concepţia despre sfinţenie diferă de cea
ortodoxă, imaginea se înstrăinează de Sfânta Tradiţie.
După ce iconoclasmul a fost înfrânt venerararea icoanelor nu a fost restabilită cu
rapiditate ceea ce a făcut ca icoanele să nu reapară dintr-o dată. Pentru restabilirea artei
sacre de după iconoclasm mai multe curente provinciale au jucat un rol considerabil
pentru aceasta. Acest tip de artă se distinge în secolul IX printr-o foarte mare varietate
de stiluri și tehnici, după cum ne spune A. Gabar în lucrarea ,, L’Iconoclasme byzantin’’.
Un lucru deosebit de important pentru artă își are începutul în timpul patriarhatului
Sfântului Fotie care a constat în schimbarea sistemului de decorare al bisericilor.
Caracteristică acestei perioade este arhitectura ortodoxă dinspre interior către exterior.
Biserica ce era construită în formă de cruce și cu cupolă este o metodă de reliefare a
învățăturii biseicești. O astfel de arhitectură a fost adoptată din vremea Patriarhului Fotie
ca bază pentru toată lumea ortodoxă.
Foarte captivant este faptul că „discuţiile teologice din secolul XIV au rezultat
din ciocnirea diferitelor curente din sânul Bisericii bizantine... Părinţii bizantini erau
formaţi de filosofia greacă; cu toate acestea, ei o adoptau doar ca disciplină pur
intelectuală... „Umaniştii” încercau să expună şi să explice datele credinţei cu ajutorul
raţiunii naturale’’. În ceea ce privește cunoașterea lui Dumnezeu, răspunsul pe care i l-
a oferit Sfântul Gigorie Palama lui Varlaam de Calabria, ne aduce la cunoștință
insuficiența și imposibilitatea de a cunoaște direct pe Dumnezeu pe căile naturale.
Lumina taborică atât de discutată de adversarii Sfântului Grigorie este pentru acesta
„frumuseţea neschimbată a prototipului, slava lui Dumnezeu, slava lui Hristos, slava
Duhului Sfânt şi raza Dumnezeirii”. Cei potrivnici vedeau în lumina taborică un
fenomen natural. Prin negarea caracterului supra-sensibil al luminii taborice
,,umaniștii’’ nu puteau accepta și nu puteau înțelege experiența duhovnicească a
Ortodoxiei, despre care, isihaștii spuneau că omul poate ajunge la ceasta doar prin
curățirea minții și a inimii.

4
 Creștinismul a devenit releigia dominantă în Rusia începând cu secolul al X-lea.
Încă de la începutul acestei perioade țara a primit imaginea sacră în foma ei clasică.
Factorii care prin intermediul cărora a pătruns mișcarea isihastă în Rusia au fost
Bizanțul, datorită legăturilor foarte strânse, Muntele Athos și slavii din Sud. Oamenii
reprezentativi pentru arta secolului al XIV-lea în Rusia care duceau a viață isihastă au
fost: Teofan Grecul (sec. XIV), Andrei Rubliov (1360 sau 1370-1430) şi maestrul
Dionisie (născut în anii ’30 sau ’40 ai secolului XV şi mort în primii ani ai secolului
XVI). Tratatele ,,Mesajului către un iconar’’ nu conţin nici o afirmaţie teoretică. Se ştie
că ,în acea vreme, nu exista o teorie a artei în sensul concepţiei noastre actuale.
Prin înțelegerea sensului dogmei venerării icoanei în epoca noastră, Leonid
Uspensky ne ilustrază că însemană înțelegerea însăși a icoanei, a mesajului ei pentru
omul din timpul nostru și a mărturiei spirituale ortodoxe. Corespondența dintre
conținutul și structura icoanei este deosebit de sugestivă pentru Arta Creștină așa cum
ne este pezentată în această lucrare. Cu toate că este tridimensională reprezentarea
spațiului în icoană are ca notă specifică faptul că a treia dimensiune este limitată la
suprafaţa planşei, iar reprezentarea este orientată către spaţiul real ce se găseşte în faţa
imaginii. Conținutul icoanei nu îl determină doar structura, ci și tehnica.
,Numai icoana ortodoxă mărturiseşte pe deplin iconomia trinitară, întrucât
cunoaşterea lui Dumnezeu prin Cuvântul întrupat (Care este Chip al Tatălui) nu se
împlineşte decât prin iconomia Celui de-al treilea Ipostas al Sfintei Treimi, în lumina
tainică a Cincizecimii. Spre o asemenea mărturie – care a culminat în isihasm – se
orientează ansamblul creaţiei artistice din Biserica de după iconoclasm’’(Leonid
Uspensky).
În concluzie, îmi place cum autorul, Leonid Uspensky, a realizat această lucrare.
Informațiile sunt expuse în ordinea lor cronologică. Punctul de vedere Ortodox este
foarte bine evedențiat și argumentat într-o manieră cât mai clară. Desigur, acest lucru se
datorează într-o oareccare măsură și lui Teodor Baconsky, cel care s-a ocupat cu
traducerea făcută după originalul francez. Recomand lectura și studiul operei ,,Teologia
icoanei în Biserica Ortodoxă’’.