TEATRUL GRECESC ÎN ANTICHITATE

Teatrul a fost creat de greci în secolul V î.Hr. S-a născut din serbările organizate în cinstea
zeului Dionis, zeul viței-de-vie, al vinului și al veseliei. Un grup de bărbați îl reprezentau pe zeu
și pe însoțitorii săi, satirii, costumați cu blănuri și coarne de țap („tragos”), cântând și dansând
în jurul unui altar. Treptat, din grupul respectiv, numit cor, s-a desprins o persoană, apoi două,
mai multe - actorii - care schimbau replici cu corul.
În timp s-au amenajat locuri speciale pentru reprezentațiile teatrale (amfiteatre) și s-au scris
texte speciale interpretate de actori și cor. Autorii greci au scris tragedii și comedii.
Cei mai de seamă autori de tragedii au fost Eschil, Sofocle și Euripide, iar cel mai important
autor de comedii a fost Aristofan. În Grecia Antică, numai băieții și bărbații erau actori. Ei
purtau măști pentru ca publicul să știe ce rol joacă - de bărbat sau de femeie, de înțelept sau de
nebun. Teatrele grecești erau imense, cu până la 17.000 de locuri. Fețele actorilor erau greu de
văzut din ultimele rânduri, dar măștile mari și colorate erau ușor de recunoscut. Teatrele
grecești erau construite pe coastele dealurilor. Datorită formei lor semicirculare, vocile actorilor
se auzeau până în ultimul rând, chiar dacă aceștia vorbeau în șoaptă. Unele reprezentații durau o
zi întreagă. Spectatorii își aduceau perne și covorașe pe care le puneau pe scaunele tari de
piatră, iar când li se făcea foame sau sete își cumpărau gustări și vin. Personalul teatrului era
înarmat cu niște bețe mari, ca să nu aibă necazuri. Uneori, publicul numeros era atât de
impresionat de o piesă, încât începea să se revolte. Câteva lovituri viguroase linișteau îndată
spectatorii.

FILOSOFIA GRECILOR

Filozofia greacă se concentra, printre altele, pe rolul logicii în comportamentul uman, iar
conceptele create de grecii filozofiei elene se bazau pe metoda științifică. Gândirea științifică a
grecilor s-a cristalizat în secolele VII – VI î.Hr., detașându-se, treptat, de cea religioasă. Spiritul
lor critic, preocuparea pentru înțelegerea omului naturii și Universului i-au determinat să
încerce depășirea explicațiilor tradiționale oferite de religie; tendința către alte căi de cunoaștere
a adevărului, frumosului, fericirii, justiției și ordinii s-a accentuat în perioadele de intensificare
a conflictelor interne din polisuri și a luptelor pentru hegemonie în Elada, din secolele V – IV
î.Hr.
Ionienii Thales din Milet, Anaximene, Anaximandru și Heraclit din Efes
- identificau ca elemente fundamentale ale naturii și cosmosului apa, aerul, infinitul (materie
nedeterminată), focul. Se considera că întreaga diversitate a lumii derivă dintr-un principiu
material unic.
-Thales aprecia că apa este principiul primordial al lumii,
-Anaximandru considera că substratul lucrurilor lumii este apeironul ( probabil materia
nederminată și nesfârșită).
-Anaximene credea că aerul este elementul generator al tuturor lucrurilor
- filozoful Heraclit din Efes gândea că focul este principiul generator al tuturor celor existente.

Pitagora fundamenta o adevărată filosofie a naturii și matematismului sistematic. „Totul

este număr”, considera acest matematician, fizician, filosof și „zeu”, omul în jurul căruia s-a
creat în secolul VI î.Hr. o mișcare (eterie) politico-militară, cu numeroase caracteristici de sectă
ascetică și purificatoare (în sudul Italiei și Sicilia). Grație lui Pitagora și pitagoricienilor,
filosofia greacă își consolidează conceptul de Kosmos și armonie. Determinarea numerică
devine armonioasă și este esențială pentru înțelegerea fenomenelor.

Socrate a fost primul gânditor care a luat ca obiect al meditației sale ființa umană.
Începând cu Socrate, omul devine în mod exclusiv o problemă pentru el însuși. "Persoana ta
este sufletul tău" spunea Socrate (Platon, Alcibiade, 138e). Socrate pune pe prim plan sufletul
iar nu corpul. Pentru Socrate, cunoașterea propriei noastre ființe și a destinului acesteia se
realizează pe două căi: imediat, pe cale oraculară, prin metode mantice, divinatorii;
directă, prin cunoașterea de sine, care invită la contemplarea interioară, la introspecție, acțiune
posibilă datorată intervenției daimonului.

Platon(sec. IV î.Hr.), pornind de la metoda lui Socrate – al cărui elev a fost – a creat
dialectica și a făcut sinteza între raționalism și spiritualismul lui Pitagora.
-importante lucrări (dialogurile Phaidon, Republica, Legile etc.),
-ideile erau o realitate absolută și imuabilă, inaccesibilă cunoașterii raționale

Aristotel(n. 384 î.Hr. - d. 7 martie 322 î.Hr.)

-a fost discipol al lui Platon ,
-a fost unul din cei mai importanți filosofi ai Greciei Antice, clasic al filosofiei universale, spirit
enciclopedic, fondator al școlii peripatetice. Deși Platon a pus bazele filosofiei, Aristotel este
cel care a tras concluziile necesare din filosofia acestuia și a dezvoltat-o, putîndu-se cu siguranță
afirma că Aristotel este întemeietorul științei politice ca știință de sine stătătoare.
- A întemeiat și sistematizat domenii filosofice ca Metafizica, Logica formală, Retorica, Etica.
De asemenea, forma aristotelică a științelor naturale a rămas paradigmatică mai mult de un
mileniu în Europa. A ridicat raționamentul (inducție și generalizare) la rangul de „cale a
cunoașterii” științifice. Omul este perfecțiunea lumii vii, iar politica are drept scop fericirea lui
prin justiție.