Biomaterialul este un material sintetic folosit pentru a înlocui o parte a unui sistem

viu sau pentru a funcționa în strânsă legatură cu un țesut viu.

Biomaterialele reprezintă materiale naturale sau sintetice aflate în contact cu ṭesuturile
vii ṣi cu fluidele lor biologice.
Bioactivitatea
Bioactivitatea este un răspuns al ţesutului faţă de material, răspuns care în final rezultă
printr o legare de ţesut.
Pe os, bioactivitatea unui material poate fi subdivizată în :
• Osteoinducţie- biostimularea osteogenetică a activitaţii celulare sau a
ţesutului pentru repararea sau creşterea datorită ionilor eliberaţi în mediu
biologic.
• Osteoconducţie - procesul prin care osul este direcţionat pentru a se
conforma suprafeţei materialului.
Bioreactivitatea
In abordarea macroscopică a materialelor,termenul de biocompatibilitate este împărţit în
2 categorii : bioactiv şi bio-inert. De exemplu, metalele precum Ti sunt
bioinerte(compatibile dar nonstimulative) si hidroxiapatita este bioactiva(capabilă să inducă
functii intrinseci organismului biologic, cum ar fi osteoconductivitatea) .
Bioactivitatea de obicei reprezintă un aspect pozitiv, un merit, dar există şi situaţii când
poate reprezenta un nemerit. Pentru ambele situaţii s-a introdus un termen mai general
bioreactivitatea (F.Watari Nanobiomedicine1,2pp2-8,2010)
Interacţia dintre un biomaterial şi mediul biologic
Interacţia dintre un biomaterial şi mediul biologic în care este implantat (celule, tesuturi,
lichide biologice) este dinamică şi complexă. Celulele prin intermediul proteinelor
,anticorpilor sau fagocitelor pot acţiona asupra materialului putând conduce la degradarea
lui si eliberarea din el a unor produse solubile, toxice, ce pot afecta ţesutul gazdă.
Coexistenţa biomaterial –ţesut gazdă
Modul în care biomaterialul şi un ţesut gazdă îşi acceptă reciproc coexistenţa a
fundamentat noţiunea de biocompatibilitate.
Există numeroase căi prin care această coexistenţă este compromisă si performanţa
biomaterialului într-un dispozitiv conduce la înţelegerea fenomenului de biocompatibiliate.
D.F. Williams a formulat aprecieri diferite pentru biocompatibilitate în funcţie de durata
de viaţă a implantului şi a constatat că pentru contactul pe termen lung singura cerinţă
pentru biocompatibilitate este ca materialul să nu agreseze ţesutul. Rareori în aceste aplicaţii
introducerea activităţii biologice într-un biomaterial este sinonimă cu succesul clinic.
Aceasta activitate devine importantă pentru utilizarea biomaterialelor în inginerie
tisulară, medicamente cu eliberare controlată, sisteme şi aplicaţii în biotehnologie unde
interacţiile între biomateriale şi componentele ţesutului sunt necesare.

Biocompatibilitatea
Biocompatibilitatea reprezintă un complex de caracteristici fizico-chimice şi
biochimice, care fac posibilă acceptarea biomaterialului de către ţesuturile vii, fără a avea
loc in timp fenomene repulsive sau toxice sub formă de inflamaţii, infecţii, sau chiar
respingere din partea organismului.
 Biocompatibilitatea unui implant depinde de numeroşi factori ca :

• starea generală de sănătate a pacientului, vârsta, permeabilitatea ţesutului, factori

imunologici

• caracteristicile implantului (rugozitatea şi porozitatea materialului, reacţiile

chimice,proprietăţile de coroziune, toxicitatea acestuia).Din punct de vedere chimic,
materialele biocompatibile trebuie să fie stabile şi să aibă o bunărezistenţă la
coroziune, având în vedere particularităţile solicitărilor la care sunt supuse încorpul
uman

Să nu inducă formarea trombusului. Să nu distrugă celulele sangvine.

Să nu produca reacţii imune adverse. Să nu conducă la reacţtii alergice.

Caracterizarea materialelor este un pas important înainte de utilizarea lor în orice scop.
În funcţie de felul cum urmează a fi folosit, materielului poate să i se facă o caracterizare
amănunţită din punct de vedere mecanic, termic, chimic, optic, electric etc., pentru a stabili
sigur condiţiile în care trebuiesc folosite cu succes în fabricarea produsului final.
 Biomaterialel se pot caracteriza prin :
• Proprietăţi de suprafaţă şi aderare

Proprietăţile de suprafaţă sunt foarte importante în rezolvarea multor probleme legate

de substanţe. Acestea sunt în strânsă legătură cu proprietatea de masă de vreme ce suprafaţa
este legătura discontinuă între diferitele faze.Tensiunea de suprafaţă se dezvoltă în preajma
legăturilor fazice de vreme ce echilibrul legăturilor este întrerupt ducând la un exces de
energie, care va micşora suprafaţa. Unghiuri mici de contact (90º) corespund la un nivel
scazut de udare a suprafetei. Ecuatia Young este folosita pentru a descrie interactiile dintre
fortele de coeziune si cele de adeziune si este o masura a energiei de suprafata.

Unghiul de contact este definit ca fiind unghiul format la intersecţia interfetei lichid-
solid cu interfata lichid-vapori (acest lucru este obtinut geometric prin trasarea unei tangente
din punctul de contact pana la interfata lichid-vapori in profilul picaturii).
Interfaţa unde solidul, lichidul si vaporii coexistă se numeste “liniă de contact a celor 3
faze”.Udarea completă a unei suprafeţe apare la valoarea 0 a unghiului de contact.
Suprafeţele superhidrofobe indică valori ale unghiului de contact peste 150 ° (suprafaţa şi
picatura sunt aproape fară punct de contact) – exemplu Efectul lotus. Unghiul de contact nu
este limitat la interfaţa lichid-vapori pe o suprafata solida; teoriile se aplica si la interfeţe
lichid-lichid pe un solid .
Proprietăţile fizico-chimice ale suprafeţei cum ar fi umectabilitatea si topografia
suprafeţei sunt esenţiale în realizarea/optimizarea adeziunii şi proliferării celulare. Diferite
tipuri de materiale cum ar fi metalele (titan si aliaje de titan), ceramicile şi polimerii au fost
folosite de-a lungul timpului ca implanturi ce intră în direct contact cu ţesuturile vii.
Etape ale interacţiunii materialelor cu gazda:
1. Primul raspuns cand un material este plasat in mediul biologic este adsorbtia
moleculelor de apa la suprafata (timp foarte rapid de domeniul nanosecundelor).
2. în a doua etapă proteinele sunt adsorbite la suprafaţa implantului sintetic/artificial.
Proteinele cu molecula mică sunt primele adsorbite datorită transportului rapid la
suprafţtă, iar ulterior cele cu moleculă mare cu afinitatea sporita fata de suprafeţă.
Proprietatile suprafetei influenteaza adsorbtia proteinelor (umectabilitatea). Este
cunoscut faptul ca materialele cu suprafete moderat hidrofile imbunatesc adeziunea,
cresterea celulara si in final biocompatibilitatea. O suprafata foarte hidrofila poate
duce la scaderea adeziunii si la pierderea biocompatibilitatii.
3. Ultima etapa se refera la aderarea celulelor la suprafata implantului. Aceasta etapa
depinde de tipul de proteine ce a aderat la suprafata implantului, dar si de topografia
 suprafetei. Proliferarea si diferentierea celulara depind in mare masura de rugozitatea
suprafetei si umectabilitate. Devine astfel interesant de studiat toti factorii care
influenteaza aderarea celulara si daca acestia se intersecteaza pentru a oferi
proprietati optime de adeziune (efect sinergic): topografie, umectabilitate sau ambii
factori.
Când între două suprafeţe există o strânsă legătură, se numeşte adeziune dacă
materialele sunt diferite şi coeziune dacă sunt identice. Toate suprafeţele cimentate cu agent
cimentat sunt legate prin adeziune ; de aceea agentul cimentat se numeşte adeziv. În aplicaţii
dentare şi medicale, adezivele ar trebui considerate un remediu temporar de vreme ce
ţesuturile sunt vii, înlocuind celulele vechi cu unele noi, deşi distrug legăturile iniţiale.
Această problemă a dus la dezvoltarea implanturilor poroase, care permit ţesuturilor să
crească în spaţiile interstiţiale (pori), realizând un viabil sistem de blocaj între implanturi şi
ţesuturi.
Densitatea şi porozitatea
Densitatea ρ a unui material se defineşte ca fiind raportul dintre masa şi volumul unui
material : ρ = m / V. Un biomaterial care înlocuieşte un volum echivalent de ţesut poate avea
masă diferită, ca rezultat al diferenţei de densitate.
Materialele poroase sunt folosite într-o gamă largă de aplicaţii biomedicale, incluse
fiind implanturile şi filtrele pentru aparatele extracorporale cum ar fi aparatele cardiace şi
cele respiratorii. În alte aplicaţii cum ar fi plăcile osoase, porozitatea poate fi o caracteristică
nedorită, de vreme ce porii măresc forţa şi scad rezistenţa mecanică.

Spectroscopia de fotoelectroni de raze x (XPS)

Spectroscopia de fotoelectroni de raze X (X-ray Photoelectron Spectroscopy - XPS)

este larg utilizată în studiul suprafeţelor materialelor. Această metoadă, cunoscută şi sub
denumirea de spectroscopie de electroni pentru analiză chimică (ESCA), este utilizată
pentru analiza compoziţiei chimice a suprafeţelor. Aceasta este o metodă de analiză
nedistructivă / distructivă ce permite identificarea tuturor elementelor chimice, în afară de H
şi He (care nu au nivele de profunzime).
Aceasta tehnica este utilizata pentru:
* Identificarea elementelor chimice (cu exceptia H şi He), în concentraţii de peste 0.1 at %.
* Analiza cantitativă (semi-cantitativă) a compozitiei chimice din regiunea de suprafaţă (0
– 10 nm)cu o eroare relativă sub 10 %.
* Analiza environment-ului molecular (stare de oxidare, atomi legaţi covalent etc.).
* Determinarea profilului de adâncime al compozitiei chimice (inclusiv în mod non-
distructiv).
* Dispersia unor faze în altele.
(în unele cazuri) Structura de nivele a benzii de valenţă.
* Identificarea unor grupări organice

Principiul metodei
Raze X moi sunt folosite pentru a iradia o suprafaţă, aflată în condiţii de vid
înaintat.Acestea interactioneaza cu atomii din proba cand are loc procesul de fotoionizare si
de eliberare a electronilor liberi.
Fotoelectronii emişi sunt colectaţi cu ajutorul unui ansamblu de lentile electronice,
analizaţi din punct de vedere al energiei şi număraţi.
 Nivelele energetice sunt cuantificate iar
spectrul rezultat constă din picuri discrete, asociate
cu stările energetice electronice ale probei iradiate.
Picurile din spectrul de fotoelectroni obţinuţi în
urma iradierii cu raze X grupate în trei categorii:
*picuri datorate fotoemisiei de pe nivelele de
profunzime ale atomului
* picuri datorate fotoemisiei de pe nivelul de
valenţă
*picuri datorate emisiei Auger

Microscopia de forţă atomică

Microscopia electronică (SEM) și

microscopia de forță atomică (AFM) sunt cele mai importante tehnici care pot fi utilizate
pentru caracterizarea biomaterialelor. Procedura AFM este o metodă topografică 3D cu o
rezoluție atomică ridicată care se utilizează pentru analiza suprafețelor și pentru aprecierea
rugozității . De asemenea, AFM-ul poate furniza noi informații despre proprietățile de
suprafață ale celulelor precum măsurarea fricțiunii, a forței de adeziune și despre
proprietățile viscoelastice. În plus, microscopia de forță atomică oferă abilitatea de a studia
orice tip de probă, direct în mediul său natural, fără a fi nevoie de o pregătire prealabilă, care
ar putea modifica proprietățile reale ale suprafeței.
Principiul de funcţionare al unui AFM este destul de simplu: un ac ascuţit la nivel
atomic scanează o suprafaţă în prezenţa unui mecanism de feedback care permite scanerelor
piezoelectrice să menţină vârful acului la o forţă constantă (pentru obţinerea de informaţii
despre înălţime) sau la înălţime constantă (pentru obţinerea de informaţii despre forţă)
deasupra suprafeţei probei.
Unul dintre avantajele AFM este acela că poate obţine imagini ale suprefeţelor
neconductoare. Ca urmare, această tehnică s-a extins la sistemele biologice, cum ar fi
analiza cristalelor de aminoacizi şi monostraturilor organice. Aplicaţiile AFM în ştiinţele
biologice mai includ analize asupra: ADN şi ARN, complexelor proteice, cromozomilor,
membranelor celulare, proteinelor şi peptidelor, cristalelor moleculare, polimerilor şi
biomaterialelor.
Analiza termică diferenăială

Analiza termică diferenăială (sau DTA) este o tehnică termoanalitică, similară cu

calorimetria cu scanare diferentială. In DTA materialul pe care îl studiem şi referinţa sunt
supuse unor cicluri termice identice; in timpul acesta se inregistreaza orice diferenta de
temperatură dintre probă si referinţă. Această diferenţă de temperatura este reprezentată in
funcţie de timp sau in funtie de temperatură (curba DTA sau termograma). Modificarile
esantinonului, exotermice sau endotermice, pot fi detectate în raport cu referinţa. Astfel, o
curba DTA furnizeaza date cu privire la transformarile care au avut loc, cum ar fi tranzitiile
de sticlă, cristalizare, topire şi sublimare. Aria de sub un varf DTA este entalpia si nu este
afectata de capacitatea de incalzire a probei.
 O curbă DTA poate fi utilizată în scopuri de identificare, dar de obicei aplicatiile
acestei metode sunt determainarea diagramelor de fază, masuratorilor de schimbare a
caldurii si descompunerea in diferite medii. DTA este utilizat pe scară larga inindustria
farmaceutica si alimentara. DTA poate fi utilizta si in chimia cimentului, instudiile mediului
si in cercetarea mineralelor, inclusiv modul de distribuire si de identificare si proprietati.
Curbele DTA pot fi utilizate si in datarea ramasitelor (oase)sau pentru studierea materialelor
arheologice.

SPECTROMETRIA IN INFRAROSU DE REFLEXIE TOTALA ATENUATA

CU TRANSFORMATA FOURIER (ATR-FTIR)

Spectrofotometria, în toate formele ei, este o tehnică deosebit de utilă pentru studiul
structurii compuşilor chimici, se bazează pe proprietatea substanţelor de a absorbi selectiv
radiaţiile electromagnetice şi este folosit pentru identificarea şi determinarea cantitativă a
acestora.
Domeniile de aplicare ale spectrofotometriei în IR sunt multiple ca de exemplu:
determinarea distanţei interatomice, a grupărilor funcţionale, a structurii cristaline, a
ramificaţiilor scurte din polimeri, a ordinei conformaţionale, a izomerilor, în cazul urmăririi
procesului de reacţie, a mecanismelor de cataliză, a reacţiilor cinetice etc.
Spectrometrele cu transformanta Fourier sunt, de obicei, aparate de tip
monofasciol . Masurarea absorbantei sau a transmitantei, pe acest tip de aparat necesita
masurarea interferogramei de 20-30 de ori, a unui sistem de referinta, in general aerul,
calcularea mediei corespunzatoare si stocarea rezultatelor in memoria unui calculator (de
obicei dupa ce au fost convertite in spectru). Acelasi procedeu se aplica si in prezenta probei
. Raportul spectrelor probei si referintei furnizeaza, direct, transmitanta, la diferite lungimi
de unda .
Spectrometrele cu dublu fascicul au ca avantaj compensarea fluctuatiilor luminoase
datorate sursei sau cele care deriva din transductor sau amplificator. Compenseaza de
asemenea variatiile intensitatii sursei in functie de lungimea de unda.
 Este o tehnica larg utilizata. Radiatia este indreptata dintr-un mediu dens catre unul
mai putin dens. In acest caz intensitatea undei reflectate creste cand unghiul de incidenta
creste. S-a demonstrat teoretic si s-a dovedit experimental ca radiatia patrunde usor in
mediul mai putin dens inainte ca reflexia sa se produca. Adancimea penetrarii poate varia
intre o fractiune de lungime de unda si mai multe lungimi de unda depinzand de indicele de
refractie a celor doua materiale, de unghiul de incidenta si de lungimea de unda. Aceasta
radiatie se numeste unda evanescenta. Daca mediul mai putin dens absoarbe aceasta unda se
observa atenuarea fascicolului la picurile de absorbtie. Radiatia IR este indreptata spre
suprafata unui cristal cu indice de refractie mare ( BrI Tl- KRS-5, AgCl 2, Irtan-2, germaniu)
si absorbtie IR mica.
In cazul probelor biologice care urmeaza a fi studiate prin FTIR-ATR, pregatirea
acestora pentru examinare joaca un rol foarte important. Filmele trebuie sa fie in contact
perfect cu suprafata IRE, pentru a permite interactiunea cu campul evanescent. In mod ideal,
probele ar trebui sa fie bine orientate si, de preferat, de grosime cunoscuta. Filmele
semiuscate se obtin prin evaporarea solventului dintr-o solutie sau suspensie, obtinandu-se,
astfel, orientarea dublului strat fosfolipidic al membranelor, paralel cu suprafata IRE. Aceste
filme pot fi utilizate direct pentru masuratori spectroscopice. Hidratarea ulterioara poate fi
realizata prin „spalarea ” amarei ce contine proba si elementul IRE, cu un gaz saturat in H 2O
sau D2O, sau chiar o solutie tampon.
Datele experimentale obtinute utilizand spectroscopia FTIR au fost obtinute atat pe
membrane celulare (culturi celulare) cat si pe membrane artificiale (lipozomi). Urmarirea
caracterului fluid membranar utilizand metoda FTIR se face analizand gradul de
ordine/dezordine care exista la nivel membranar , urmarind modificarea picurilor de
absorbtie pentru diferite tipuri de legaturi C-H, C=C, C=O, O=P=O, etc. Aceste modificari
de fluiditate membranara, traduse prin modificari ale picurilor de absorbtie sunt urmare a
factorilor biofizici (temperatura, pH, cationi) sau biochimice ( concentratii colesterol,
sfingolipide, acizi nesaturati, agenti externi). Ca si expresie a modificarii fluiditatii
membranare se poate urmarii gradul de peroxidare lipidica membranara care este rezultat al
cresterii radicalilor liberi cat si al modificarilor extracelulare si citosolice ale Ph-lui.
Peroxidarea produce alterarea asimetriei lipidice, polaritatii lipidelor, suprafetei
membranare, proteinelor membranare si enzimelor. Spectrometria FT-IR poate fi folosita
pentru a determina modificarile structurale ale continutului eritrocitar (fosfolipide, proteine,
lactat si glucoza) cat si pentru modificarile de la nivelul plasmei sanguine.
 Universitatea de medicina si farmacie „Grigore T. Popa” -Iasi
Facultatea de farmacie

Biomateriale
Metode de caracterizare a suprafetelor
biomaterialelor

Pascaru Cristina-Elena
An 2, Seria A, Grupa 7
 Cuprins

1. Noţiuni generale
• Biomaterialul
• Bioactivitatea
• Bioreactivitatea
• Interacţiunea dintre un biomaterial şi mediul biologic
• Biocompatibilitatea
2. Metode de caracterizare a suprafeţelor biomaterialelor
• Proprietaţi de suprafata şi de aderare
• Spectroscopia de fotoelectroni de raze X
• Microscopia de forţă atomică
• Analiza termică diferenţială
• Spectrometria in infraroşu de reflexie totală atenuate cu transformata
Fourier.
 Bibliografie
• Aplicatii ale microscopiei de forta atomica in caracterizarea
biomaterialelor si tesuturilor dentare
• Biomateriale Si Biocompatibilitatea Acestora Cu Organismul Uman
• Metode de caracterizare a suprafetelor biomaterialelor-Curs 3
• Metode si tehnici de studiu a suprafetelor UAIC
• Modificarea suprafetelor implantabile, in vederea cresterii
bioperformantelor.Biomaterialele, nanotehnologia si biocompatibilitatea.
• Spectrometria in infrarosu- Curs Chimie-Fizica
• Tehnica de Microscopie Atomica – AFM
http://www12.tuiasi.ro/users/112/V.%20Bulancea-Biomateriale.pdf
http://www.scritub.com/biologie/Spectroscopia-in-Infrarosu33688.php