STATUTUL MAGISTRATULUI

Magistratura este activitatea judiciară desfășurată de către judecători în scopul înfăptuirii

justiției și de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societății, a ordinii de drept
precum și a libertăților și drepturilor cetățenilor.

Cariera judecătorului este separată de cariera procurorului, judecătorii neputând interfera

în cariera procurorilor și nici procurorii în cea a judecătorilor.

Potrivit art. 2 din Legea 303/2004 judecătorii numiți de Președintele României sunt
inamovibili și pot fi mutați prin transfer, delegare, detașare sau promovare, numai cu acordul lor,
și pot fi suspendați sau eliberați din funcție în condițiile prevăzute de prezenta lege. De
asemenea, judecătorii sunt independenți și se supun numai legii, trebuie să fie imparțiali, având
libertate deplină în soluționarea cauzelor deduse judecății, în conformitate cu legea și în mod
imparțial, cu respectarea egalității de arme și a drepturilor procesuale ale părților. Judecătorii
trebuie să ia decizii fără niciun fel de restricții, influențe, presiuni, amenințări sau intervenții,
directe sau indirecte, din partea oricărei autorități, fie chiar autorități judiciare. Hotărârile
pronunțate în căile de atac nu intră sub imperiul acestor restricții. Scopul independenței
judecătorilor constă inclusiv în a garanta fiecărei persoane dreptul fundamental de a fi examinat
cazul său în mod echitabil, având la bază doar aplicarea legii.1

Procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al

controlului ierarhic, sub autoritatea Ministrului Justiției. Procurorii sunt independenți în
dispunerea soluțiilor. Procurorii numiți de Președintele României se bucură de stabilitate și pot fi
mutați prin transfer, detașare sau promovare, numai cu acordul lor. Ei pot fi delegați, suspendați
sau eliberați din funcție în condițiile prevăzute de prezenta lege.

Judecătorii și procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremația
legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii și să
asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanților la procedurile judiciare,
indiferent de calitatea acestora, să respecte Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor și
să participe la formarea profesională continua. Procurorii și judecătorii trebuie să se asigure, în

Art. 2 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor

1
toate stadiile unui proces, că drepturile și libertățile individuale sunt garantate și că ordinea
publică este protejată.

Promovarea magistraților și numirea în funcțiile de conducere

Conform art. 44 din Statut, ”pot participa la concursul de promovare la instanțele sau
parchetele imediat superioare judecătorii și procurorii care au avut calificativul „foarte bine”
la ultima evaluare, nu au fost sancționați disciplinar în ultimii 3 ani și îndeplinesc următoarele
condiții minime de vechime”: 5 ani vechime în funcția de judecător sau procuror, pentru
promovarea în funcțiile de judecător de tribunal sau tribunal specializat și procuror la parchetul
de pe lângă tribunal sau la parchetul de pe lângă tribunalul specializat; 6 ani vechime în funcția
de judecător sau procuror, pentru promovarea în funcțiile de judecător de curte de apel și
procuror la parchetul de pe lângă aceasta; 8 ani vechime în funcția de judecător sau procuror,
pentru promovarea în funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție.

Potrivit unor dispoziții art. 44 alin. (2) din aceeași reglementare, la calcularea vechimii se
lua în considerare și perioada în care judecătorul sau procurorul a fost avocat.

Acest alineat a fost însă abrogata prin Decizie nr. 785/2009 a Curții Constituționale.
Potrivit respecivei decizii, observând că sub incidența prevederilor art. 44 din Legea nr.
303/2004 intră, în principal, acei magistrați care au fost numiți în magistratură pe bază de
concurs în condițiile art. 33 alin. (1) din aceeași lege, Curtea a constat cu acea ocazie faptul că
toate aceste persoane pot participa la concursul de admitere în magistratură dacă au o vechime
minimă de 5 ani în funcțiile enumerate. Astfel, dintre cei declarați admiși la concursul de
admitere în magistratură, numai cei care au fost avocați se pot înscrie, ulterior, la concursul de
promovare la instanțele sau parchetele imediat superioare fără să aibă vechimea minimă efectivă
în magistratură necesară, potrivit art. 44 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, beneficiind de
asimilarea vechimii în avocatură cu vechimea în magistratură.
Așadar, în ceea ce privește condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a accede la funcția de
judecător sau procuror la instanțele sau parchetele superioare, se instituie un privilegiu în
favoarea celor care au fost avocați, în detrimentul tuturor celorlalți. Ținând cont de faptul că, la
momentul înscrierii la concursul de admitere în magistratură, toți candidații au fost considerați
egali sub aspectul profesiei și al vechimii necesare potrivit art. 33 alin. (1) din Legea nr.
303/2004, este inechitabilă oferirea unui asemenea tratament privilegiat la un moment ulterior
unei anumite categorii de magistrați. Nimic nu justifică apariția unei diferențieri între cele două
momente din cariera unui magistrat, respectiv momentul admiterii în magistratură și cel al
promovării. De vreme ce au fost declarați admiși la concursul de admitere în magistratură, nu se
poate presupune decât că toți magistrații, indiferent de funcția în domeniul juridic pe care au
avut-o anterior, au evoluat și s-au perfecționat în cadrul unor repere profesionale similare,
neexistând niciun motiv pentru conferirea unei mai mari îndreptățiri la promovarea la instanțele
sau parchetele superioare unei anumite categorii. Între magistrați, pe parcursul dezvoltării
profesionale, nu pot exista decât eventuale discrepanțe generate de gradul individual de pregătire,
nicidecum de împrejurări particulare, anterioare admiterii în magistratură.

Rolul procurorului

Termenul de “procuror” cu accepţiunea de reprezentant al statului în privinţa aplicării

legii a fost introdus prin Ordonanţa din 25 martie 1302 a Regelui Filip al IV-lea cel Frumos al
Franţei, prin care s-a introdus funcţia de procuror general pe lângă fiecare instanţă de judecată,
care avea în competenţă urmărirea infractorilor, trimiterea lor în judecată şi executarea
hotărârilor judecătoreşti. În anul 1790, în perioada ulterioară Revoluţiei Franceze din 1789, o
lege de organizare a Justiţiei definea Ministerul Public ca fiind “o magistratură specială stabilită
pe lângă unele instanţe judecătoreşti în scopul de a reprezenta societatea şi, în numele acesteia,
de a veghea ca în activitatea de judecată să se aplice dispoziţiile legale de ordine publică şi de a
se face să se execute hotărârile pronunţate”

În literatura juridică s-a subliniat, pornindu-se de la dispoziţiile art. 131 alin.2 şi art.132
alin.1 din Constituţie, că procurorii îşi desfăşoară activitatea constituiţi în parchete şi potrivit
principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului
justiţiei, iar în activitatea judiciară reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de
drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, făcând parte din categoria magistraţilor în
sens larg, dar fără independenţa specifică celeilalte categorii de magistraţi, cea propriuzisă,
anume judecătorii, fapt care îi apropie mai mult de puterea executivă decât de cea
judecătorească.2

Procurorii, constituiţi în parchete, au, potrivit legii, următoarele atribuţii:

a. efectuarea urmăririi penale şi, respectiv, supravegherea acesteia;

b. sesizarea instanţelor de judecată pentru judecarea cauzelor penale;

c. exercitarea acţiunii civile în cazurile prevăzute de lege;

d. participarea, în condiţiile legii, la judecarea cauzelor de către instanţele

judecătoreşti;

e. exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile

prevăzute de lege;

f. supravegherea respectării legii în activitatea de punere în executare a hotărârilor

judecătoreşti;

g. studierea cauzelor care generează sau favorizea

Răspunderea magistraților
Învestirea în funcția de judecător și procuror presupune pe lângă dobândirea calității de
magistrat și o anume conduită a celui învestit, care să justifice “încrederea” acordată de societate
în dreapta lui judecată.

Calitatea de magistrat nu este un dat al naturii, un drept pe care îl dobândește odată cu

dreptul la viață ori un drept conferit de rangul pe care îl ocupi într-o societate, ea reprezintă un
cumul de principii sociale și morale pe care societatea îl conferă celui învestit, care trebuie
respectate și îmbunătățite, astfel încât factorul timp să nu altereze însemnătatea lor.

Așadar, în sistemul nostru judiciar, inspirat în mare parte din cel francez, stabilirea
răspunderii magistratului presupune mai întâi identificarea activităților îndeplinite de magistrat

2
https://www.universuljuridic.ro/, Cea mai recenta analiză de contencios constitutional cu privire la concursul de
promovarepe loca judecătorilor și procurorilor
(judecător sau procuror) pentru înfăptuirea actului de justiție și criteriile în raport de care se
stabilește:

 Răspunderea civilă;
 Răspunderea penală;
 Răspunerea disciplinară.

Răspunderea magistratului nu trebuie privită ca fiind o atingere adusă independenței

judecătorului și procurorului, deoarece o astfel de interpretare ar face ca independența să fie
sinonimă cu iresponabilitatea. Or, în realitate, cele două noțiuni au rolul de a asigura transparența
și corectitudinea actului de justiție. Chiar dacă pare o contradicție între termeni, independență-
răspundere, primul asigură magistratului independența în raport de celelalte puteri în stat și
influențe, de orice fel iar cel de al doilea, echilibrul acestei separații.

Așadar, înainte de a răspunde pentru hotărârile emise, magistrații trebuie să fie

responsabili de importanța rolului lor în societate. Ei trebuie să înțeleagă faptul că obiectivul
justiției trebuie să fie dorința oamenilor de a nu fi nevoiți să apeleze la serviciile sale. Cel ce își
caută dreptatea în justiție și o obține nu își va mai dori vreodată să ajungă să ceară ceea ce este al
său, iar cel ce pierde meritat în justiție va fi descurajat să mai încerce vreodată să ia ceea ce nu i
se cuvine.3

1. Răspunderea civilă

Constitția României, în art. 52 alin.(3),4 prevede că statul răspunde patrimonial pentru

prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și
nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă
neglijență. Acest articol are in vedere răspunderea civilă patrimonială a magistraților.

Constituția și Legea nr. 303/2004 stabilesc condițiile generale ale răspunderii patrimoniale
a statului și a magistraților pentru erorile judiciare. Astfel, vorbim de două instituții diferite:
răspunderea patrimonială a statului pentru erori judiciare și răspunderea patrimonială a
magistraților. Magistrații, conform textului constituțional, nu răspund decât în cazul în care se

3
Ștefan Deaconu, Instituții publice, Ed. C.H.Beck, București, 2012, p. 391-392.
4
Constituția României, art 52 alin.(3) “statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.”
dovedește că au acționat cu rea-credință sau gravă neglijență. În toate celelalte cazuri, în care
statul a fost responsabil patrimonial pentru erorile judiciare săvârșite de magistrați, aceștia nu
răspund.

Magistrații răspund civil numai dacă printr-o hotărâre judecătorească definitivă s-a
constatat reaua-credință sau grava neglijență a acestora în procese în care statul a fost obligat să
despăgubească persoana lezată.5

2. Răspunderea penală

Alături de răspunderea civilă, magistrații au și o răspundere penală.

Răspunderea penală are în vedere situația în care un magistrat săvârșește fapte penale în
legătură cu cauza pe care o are de instrumentat. Nu avem în vedere aici situația în care un
magistrat săvârșește o faptă penală care nu are legătură cu activitatea sa de magistrat, deoarece
în acest caz nu se pune problema analizei răspunderii magistraților, ci analiza răspunderii
oricărei persoane pentru încălcarea legii. (ex. Un accident de mașină săvârșit de un magistrat).

Incidența răspunderii penale a magistraților, în dreptul românesc, este admisă prin

reglementările cuprinse în Legea nr. 303/2004, care prevăd suspendarea din funcție a
magistratului împotriva căruia s-a pus în mișcare acțiunea penală sau eliberarea din funcție a
celui condamanat definitiv pentru o infracțiune.

3. Răspunderea disciplinară

Magistrații pot avea și o răspundere disciplinară. Prin art. 134 alin. (2) din Constituție se
prevede că CSM îndeplinește rol de instanță de judecată, prin secțiile sale, în domeniul
răspunderii disciplinare a judecătorilor si procurorilor. În aceste cazuri, drept de vot în cele două
secții ale CSM (secția pentru judecători și secția pentru procurori) au numai membri aleși ai
CSM, nu și cei de drept (ministrul justiției, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție și
procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție).

5
Florentina Dragomir, Răspunderea penală a magistratului, Ed. C.H.Beck, București, 2011, p. 15
 Hotărârile CSM în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casație și Justiție.
Cazurile ce constituie abateri disciplinare ale magistraților sunt prevăzute expres de art. 99 din
Legea nr. 303/20046 si de art.101 din Legea nr.161/2003. De asemenea, aceleași legi prevăd și
sancțiunile aplicabile. Aceste sancțiuni merg de la avertisment și diminuarea indeminizației până
la excluderea din magistratură.
Așadar, judecătorii și procurorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de
serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul justiției.
Răspunderea disciplinară a judecătorilor și procurorilor militari poate fi angajată numai
potrivit dispozițiilor prezentei legi.7
Constituie abateri disciplinare:

a) încălcarea prevederilor legale referitoare la declaraţiile de avere, declaraţiile de interese,

incompatibilităţi şi interdicţii privind judecătorii şi procurorii;
b) intervenţiile pentru soluţionarea unor cereri, pretinderea sau acceptarea rezolvării intereselor
personale sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal
reglementat pentru toţi cetăţenii, precum şi imixtiunea în activitatea altui judecător sau procuror;
c) desfăşurarea de activităţi publice cu caracter politic sau manifestarea convingerilor politice în
exercitarea atribuţiilor de serviciu;
d) nerespectarea secretului deliberării sau a confidenţialităţii lucrărilor care au acest caracter;
e) nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilor legale privitoare la
soluţionarea cu celeritate a cauzelor;
f) refuzul nejustificat de a primi la dosar cererile, concluziile, memoriile sau actele depuse de
părţile din proces;
g) refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu;
h) exercitarea funcţiei, inclusiv nerespectarea normelor de procedură, cu rea-credinţă sau din
gravă neglijenţă, dacă fapta nu constituie infracţiune;
i) efectuarea cu întârziere a lucrărilor, din motive imputabile;
j) absenţele nemotivate de la serviciu, în mod repetat;
k) atitudinea nedemnă în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu faţă de colegi, avocaţi, experţi,
martori sau justiţiabili;

6
Art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, modificată și completată.
7
Ștefan Deaconu, op.cit. p.393.
l) neîndeplinirea obligaţiei privind transferarea normei de bază la instanţa sau parchetul la care
funcţionează;
m) nerespectarea dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor;
n) participarea directă sau prin persoane interpuse la jocurile de tip piramidal, jocuri de noroc sau
sisteme de investiţii pentru care nu este asigurată transparenţa fondurilor în condiţiile legii.
După cum am precizat, sanțiunile aplicabile sunt prevăzute tot de Legea nr. 303/2004, în art
100.8

8
Art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, modificată și completată.
 Bibliografie

1. Florentina Dragomir, Răspunderea penală a magistratului, Ed. C.H.Beck, București,

2011.
2. Ștefan Deaconu, Instituții publice, Ed. C.H.Beck, București, 2012.

Legislație:

 Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, modificată

și completată.
 Constituția României

Site-uri :

 https://www.universuljuridic.ro/