UNIVERSITATEA „AL. I .

CUZA” IAȘI
FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

ANATOMIA

PROF. UNIV.DR. PAULA DROSESCU

 Definiția Anatomiei - terminologie anatomică uzuală
1. Introducere
Anatomia omului este ştiinţa care se ocupă cu studiul formei şi structurii corpului uman.
Denumirea Anatomiei are la bază două cuvinte „ana” de origine latină şi de la „temnein”
de origine greacă ambele având aceeaşi semnificaţie: a tăia, a diseca, multă vreme disecția fiind
principala metodă de cercetare a corpului uman. Bisturiul a devenit simbolul anatomiei
macroscopice (Viorel Ranga).
Pe măsură ce datele din disecţii au fost acumulate s-a impus sistematizarea lor, ceea ce a
făcut posibilă punerea bazelor Anatomiei descriptive sau sistematice. Aceasta se ocupă cu
descrierea analitică a organelor, pe care le grupează în sisteme şi aparate.
Necesitatea înţelegerii modului în care părţile componente ale aparatelor şi sistemelor
funcţionează a determinat dezvoltarea unei discipline noi - Fiziologia.
Compararea asemănărilor şi deosebirilor dintre părţile componente ale organismelor a
stat la baza dezvoltării Anatomiei comparative.
Preocupările sculptorilor şi ale altor artişti plastici pentru expresia exterioară a formelor şi
structurilor corpului uman şi animal au determinat apariţia, în epoca Renaşterii, a Anatomiei
artistice.
Necesităţile legate de practica medicală şi în special de cea chirurgicală au condus la
crearea Anatomiei topografice care analizează structurile din alcătuirea corpului în funcție de
regiunile în care se descriu.
Aprofundarea părţilor componente ale organismului în dinamică a pus bazele Anatomiei
dezvoltării. Aceasta cuprinde etapa dezvoltării intrauterine, embriologia, şi cea a dezvoltării
postnatale, anatomia vârstelor din care ulterior se va dezvolta Gerontologia medicală.
În perioada modernă, prin trecerea la studiul şi cunoaşterea structurilor dincolo de limita
vizibilităţii cu ochiul liber, a luat naştere Anatomia microscopică, disciplină care a stat la baza
dezvoltării Citologiei şi a Histologiei.

2. Obiectivele cursului
Disciplina de Anatomie își propune să prezinte informații despre modul în care este
structurat corpul uman, care sunt rapoartele dintre organele interne precum și modul în care
fiecare organ și aparat în parte este important pentru buna funcționară a organismului.
Corpul uman este alcătuit din aparate şi sisteme care funcţionează într-o interrelaţie
(interdependență) constantă şi permanentă. Acestea sunt reprezentate de:
 aparatul locomotor care cuprinde: oasele, articulaţiile, muşchii şi anexelor lor;
 aparatul respirator care include căile respiratorii şi plămânii;
 aparatul cardio-vascular care este formată din: inima şi sistemul de vase sanguine;
 sistemul limfatic cuprinde splina, timusul, ganglionii limfatici;
 aparatul digestiv conține organe (cavitate bucal, esofag, stomac, intestin subțire și gros, rect)
și anexe (glandele salivare, ficatul, pancreasul) implicate în procesul de digestie;
 aparatul excretor conține în structura sa: rinichii şi căile urinare;
 aparatul de reproducere;
 sistemul endocrin alcătuit din glandele cu secreție internă;
 sistemul nervos periferic și central.
 Pentru încadrarea şi exprimarea Figura 1. Poziția anatomică corectă a
relaţiilor spaţiale ale corpului uman, corpului uman
cât şi a părţilor sale componente, au
fost unanim acceptaţi o serie de
termeni care au rolul de a descrie cât
mai exact structura spațială a corpului
uman.
Poziţia anatomică a corpului
uman este cea de ortostatism
(verticală) în care:
 capul şi privirea sunt orientate
anterior,
 membrele superioare sunt
apropiate de părţile laterale ale
trunchiului, coatele se găsesc în
extensie,
 faţa palmară a mâinii este orientată
anterior și orientată în supinaţie,
 membrele inferioare sunt perfect
apropiate, şoldurile şi gambele se
găsesc în extensie,
 picioare sunt în unghi drept faţă de
gambe (Figura 1).

3. Conţinutul cursului
Corpul uman este o structură tridimensională ceea ce face posibilă descrierea a trei axe şi
trei planuri spaţiale principale. Ca regulă:
 axele exprimă direcţia spaţială
 planurile se referă la secţiuni convenţionale sau reale ale corpului care precizează
localizarea sau poziţia spaţială a uneia dintre structurile corpului.
Axele. Axul vertical (longitudinal) străbate corpul în lungimea sa şi este perpendicular pe
sol. Este denumit şi axul cranio-caudal deoarece are un pol superior, cranial şi unul inferior,
caudal.
Axul care pleacă de la vertex (creştetul capului) şi cade în centrul poligonului de susţinere
(reprezentat de suprafaţa plantară de susţinere şi spaţiul dintre suprafeţele plantare ale
picioarelor). Reprezintă axul vertical principal – axul înălţimii sau al taliei (în Medicina Sportivă
înălțimea corpului reprezintă talia subiectului; talia care se măsoară în croitorie este considerată
ca fiind circumferința abdominală). În embriologie axul longitudinal este axul cranio-caudal care
trece prin vertex şi coccis.
Axul sagital (antero-posterior, ventro-dorsal) corespunde grosimii corpului şi prezintă un
pol anterior, ventral şi unul posterior, dorsal. Axul sagital formează cu axul vertical un unghi de
90°. La embrion este denumit axul ventro-dorsal.
Axul transversal (orizontal) străbate corpul de la stânga la dreapta şi exprimă lăţimea.
În raport cu axele corpului, structurile anatomice pot fi descrise ca fiind situate:
 cranial-caudal (superior-inferior) – în funcție de poziționarea față de axa cranio-caudală,
 anterior-posterior (ventral-dorsal) prin raportare la axa sagitală,
 dreapta-stânga dacă se are ca reper axa transversală.
Planurile se referă la secţiunile corpului şi fiecare din ele trece prin câte două din cele trei
axe principale – a se urmări și Figura 1.
Planul frontal (planul coronal) trece prin axul longitudinal şi cel transversal şi divide
corpul într-o parte anterioară, ventrală şi alta posterioară, dorsală. Este perpendicular pe planul
sagital şi paralel cu fruntea şi sutura coronală.
Planul median (simetriei bilaterale) trece prin axul longitudinal şi cel sagital străbătând
corpul pe linia mediană şi împărţindu-l în două jumătăţi simetrice: antimere. Simetria celor două
antimere se referă numai la părţile somatice ale corpului, nu şi la viscere. La suprafaţa corpului,
planul median uneşte linia mediană anterioară cu linia mediană posterioară. Planurile paralele cu
planul median se numesc planuri paramediane sau parasagitale.
Planul transversal (orizontal, planul metameriei corpului) se raportează la poziţia
orizontală şi trece prin axul sagital şi transversal, fiind perpendicular pe planurile sagital şi
frontal. Secţiunile corpului prin acest plan îl taie în felii suprapuse, paralele între ele; unele sunt
superioare, iar altele sunt inferioare. În raport cu cele trei axe şi planuri se mai pot utiliza în
descrierea elementelor anatomice termeni ca:
- medial - apropiat de planul median
- poziţionat în plan median
- medius - la mijloc din trei elemente;
- lateral - mai departe de planul median;
- dorsal - în spate, posterior;
- ventral - în faţă, anterior;
- proximal - în apropierea trunchiului;
- distal - la distanţă faţă de trunchi;
- sagital - perpendicular pe suprafaţa corpului;
- frontal - în plan frontal;
- central - în centrul corpului;
- cranial - spre extremitatea cefalică;
- caudal - spre coccis;
- radial - orientat spre radius;
- ulnar - orientat spre ulnă, cubitus;
- fibular - orientat spre peroneu;
- fibular - orientat spre peroneu;
- tibial - orientat spre partea osoasă a gambei;
- rostral (nazal) – poziţionat spre nas;
- occipital - orientare spre posterior;
- adducţia - mişcarea prin care două segmente sau un membru se apropie de planul sagital
median
- abducţia - mişcarea prin care două segmente sau un membru se îndepărtează de planul sagital
median;
- flexia - mişcare prin care două segmente ale unui membru sau ale corpului se apropie unul de
altul;
- extensia - mişcare prin care două segmente ale unui membru sau ale corpului se îndepărtează
unul de altul;
- rotaţia - mişcarea prin care are loc modificarea poziţiei anatomice în sensul axei lungi intern
sau extern;
- circumducţia - mişcare combinată care presupune ca un segment al corpului să treacă succesiv
prin flexie, abducţie, extensie, adducţie şi să revină în poziţia iniţială de flexie;
- pronaţia - mişcarea prin care mâna, antebraţul, gamba sau piciorul se rotesc în aşa fel încât
degetul mare să se apropie de planul sagital median;
- supinaţia - mişcare de sens invers pronaţiei, prin care se revine în poziţia anatomică.
Musculatura flexoare este poziţionată în loja anterioară la nivelul membrelor superioare şi
posterioară la cele inferioare. Această inversare a localizării se datorează rotaţiei pe care o suferă
membrele în timpul dezvoltării intrauterine, precum şi datorită adaptării la poziţia de ortostatism.
Aparatul locomotor este specializat în realizarea mişcărilor specifice corpului omenesc
şi/sau locomoţie.
Locomoţia reprezintă deplasarea corpului omenesc dintr-un punct în altul, realizată de
regulă cu ajutorul unui motor propulsor (“locus” înseamnă loc, “motus” mişcare). La om
mişcările sunt mai complexe fiind în acelaşi timp şi combinate; nu se realizează mişcări strict de
deplasare, ci şi de statică, prehensiune, lovire, împingere, căţărare, coordonare a mişcărilor de
citit şi/sau vorbit.

4. Rezumatul capitolului
Anatomia omului este ştiinţa care se ocupă cu studiul formei şi structurii corpului uman.
Denumirea Anatomiei provine din două cuvinte „ana” şi „temnein” care semnifică: a tăia,
a diseca.
Disciplina de Anatomie își propune să prezinte informații despre modul în care este
structurat corpul uman, care sunt rapoartele dintre organele interne precum și modul în care
fiecare organ și aparat în parte este important pentru buna funcționară a organismului.
Corpul uman este alcătuit din aparate şi sisteme care funcţionează într-o interrelaţie
(interdependență) constantă şi permanentă. Acestea sunt reprezentate de: aparatul locomotor,
respirator, cardio-vascular și sistemul limfatic, aparatul digestiv, excretor, de reproducere,
precum și din sistemul endocrin și sistemul nervos (periferic și central).
Poziţia anatomică a corpului uman este cea de ortostatism (verticală) cu asemănătoarea cu
cea din gimnastică numai că, palmele privesc spre înainte.
Corpul uman este o structură tridimensională ceea ce face necesară descrierea structurilor
în raport de trei axe şi trei planuri:
 axul vertical (longitudinal), axul cranio-caudal
 axul sagital (antero-posterior, ventro-dorsal)
 axul transversal (orizontal)
 planul frontal (planul coronal)
  planul median (simetriei bilaterale)
 planul transversal (orizontal, planul metameriei corpului
Omul realizează mişcă de deplasare, statică, prehensiune, lovire, împingere, căţărare,
coordonare a mişcărilor de citit şi/sau vorbit.

5 Concepte şi termeni de reţinut:

Anatomie și Anatomie descriptivă
Axe: vertical (longitudinal, axul cranio-caudal), sagital (antero-posterior, ventro-dorsal),
transversal (orizontal)
Planuri: frontal, median și transversal.
Cuvinte în raport de care se realizează descrierea anatomică a aparatelor și sistemelor:
medial, medius, lateral, dorsal, ventral, proximal, distal, sagital, frontal, central, cranial, caudal,
radial, ulnar, fibular, tibial, rostral (nazal), occipital, adducţia, abducţia, flexia, extensia, rotaţia,
circumducţia, pronaţia, supinaţia.
 ANATOMIA APARATULUI LOCOMOTOR
Aparatul locomotor este format din sistemul osos, articulațiile dintre oase, sistemul
muscular și anexele acestuia.

1. Introducere
Aparatul locomotor este alcătuit din sisteme care participă, pe de o parte la susținerea
corpului, iar pe de altă parte la locomoție și la deplasarea diferitele segmentelor corpului între
ele.
În alcătuirea aparatului locomotor intră oasele și articulațiile care formează sistemul
osteo-articular, cu rol pasiv în mișcare, și sistemul muscular, format din mușchi ca organe active
ale mișcării

2. Obiectivele cursului
În acest capitol urmează prezentarea noțiunilor de anatomie descriptivă de la nivelul
aparatului locomotor: sistemul osos, articulații și sistemul muscular striat.

3. Conţinutul cursului

SISTEMUL OSOS
Sistemul osos este alcătuit din totalitatea oaselor organismului uman şi a articulaţiilor
dintre ele. Articulaţiile leagă oasele, integrându-se într-un sistem care poartă numele de
schelet.
Numărul total al oaselor care alcătuiesc scheletul omului este de 223, dintre care 95
sunt perechi, iar 33 oase neperechi.
Caracteristicile principale care se descriu la oase sunt: forma, structura, dezvoltarea şi
creşterea.
Oasele corpului omenesc au forme diferite, caracteristice. După criteriul formei, oasele pot
fi descrise ca fiind: lungi, late, scurte, neregulate și pneumatice.
Oasele lungi se caracterizează prin predominanţa lungimii faţă de grosime şi lăţime.
Fiecare os lung este alcătuit dintr-un corp sau diafiză şi din două extremităţi numite epifize. În
perioada de creştere, între diafiză şi epifize se găseşte cartilajul de creştere, care poartă numele
de cartilaj de conjugare. Exemplu de oase lungi: humerusul, cubitusul, radius, clavicula, femurul,
tibia, peroneul, etc.
Oasele late prezintă două feţe şi mai multe margini. Ca exemple sunt oasele: craniului,
omoplatului, sternul, coxalul.
Oasele scurte au lungimea, grosimea şi lăţimea aproape egale; în această grupă intră
oasele carpiene, tarsiene şi vertebrele.
Oasele neregulate sunt cele care nu pot fi încadrate în categoriile menționate anterior.
Astfel de oase sunt: vertebrele, sfenoidul, etmoidul, mandibula.
Oasele pneumatice sunt oase care conțin cavități cu aer: osul frontal, maxilar, etmoid,
sfenoid.
Oasele lungi, cele late sau scurte pot prezenta: suprafeţe sau faţete articulare, apofize,
spine, tubercule, creste, fose şi incizuri.
Suprafeţele sau feţele articulare sunt acele porţiuni de pe suprafaţa oaselor care servesc
pentru articularea cu alte oase.
Apofizele sunt proeminenţe care se găsesc la suprafaţa oaselor, au formă conică sau
cilindrică.
Spinele sunt proeminenţe lamelare sau margini mai lăţite ale unui os.
Tuberculii reprezintă şi ei proeminenţe neregulate situate pe suprafaţa unor oase.
Fosele sunt scobituri de formă ovalară. Incizurile sunt scobituri de formă cilindrică, iar
şanţurile scobituri de formă alungită care se găsesc pe suprafaţa oaselor.
Oasele sunt alcătuite în principal din ţesut osos compact şi spongios, la care se mai
adaugă şi alte varietăţi de ţesut conjunctiv.
Structura oaselor lungi
a) Structura diafizei: peretele corpului osului este format din următoarele componente:
- periostul este o membrană conjunctivă care înveleşte, la periferie, întregul os, cu excepţia
capetelor articulare, care sunt acoperite de cartilaje. Această membrană este formată la adult
din două straturi, unul extern, superficial, numit periostul fibros, şi altul intern sau profund,
care vine în raport cu masa osoasă, numit periostul osteogen.
- masa osoasă are forma unui tub cilindric axat pe canalul medular şi este delimitată în partea
externă şi în partea internă de câteva straturi de lamele osoase dispuse concentric, formând
sistemul lamelar fundamental extern şi intern; între cele două sisteme, masa osoasă este
alcătuită din ţesut osos compact haversian şi interhaversian.
- endostul este o membrană conjunctivă care căptuşeşte la interior masa osoasă atât a diafizei,
cât şi a epifizelor.
În centrul diafizei se află un canal - canalul medular - în care se găseşte măduvă osoasă.
Măduva osoasă este o formaţiune complexă în structura căreia intră diferite varietăţi de ţesut
conjunctiv, vase sanguine şi terminaţii nervoase. Se deosebesc trei varietăţi de măduvă osoasă:
roşie, galbenă şi cenuşie.
Măduva roşie îndeplinește funcție: osteogenă şi hematogenă, în raport de perioada de
viață la care ne raportăm. Astfel, măduva roşie osteogenă se găseşte în diafiza oaselor în
perioada intrauterină şi are ca rol principal formarea ţesutului osos. Măduva roşie
hematogenă se găseşte numai în diafiza oaselor fătului şi are rol primordial formarea
elementelor figurate ale sângelui. La adult, măduva roșie se găsește numai în ţesutul osos
spongios din epifizele unor oase lungi, din oasele late şi din corpurile vertebrelor.
Măduva galbenă se formează din măduva roşie prin transformarea anumitor tipuri de
celule conjunctive în celule grase sau adipoase.
Măduva cenuşie este prezentă în canalul medular al diafizei oaselor lungi la bătrâni.
b) Structura epifizei. Atât pe o secţiune longitudinală cât și pe una transversală se observă
că la nivelul epifizelor substanţa osoasă are un aspect de burete, cu cămăruţe de diferite mărimi
(areole) limitate de pereţi osoşi subţiri, totul fiind cuprins într-o capsulă de os compact. În
interiorul areolelor se găseşte măduva osoasă.
În structura oaselor scurte intră periostul şi masa osoasă, formată din ţesut osos
spongios aşezat în partea internă, şi dintr-un strat subţire de ţesut osos compact aşezat la periferie.
În structura oaselor late intră: periostul, masa osoasă, endostul şi măduva osoasă.
Caracteristica structurală a acestor oase constă în aceea că ţesutul osos spongios, care poartă
numele de diploe, este situat între două straturi de ţesut osos compact învelit de periost.
 Anatomia descriptivă a scheletului osos
Totalitatea celor 22 de oase care se descriu la nivelul capului formează scheletul osos al capului.
Craniu prezintă o porțiune cerebrală sau neurocraniul şi o alta care formează craniul facial sau
viscerocraniul.
Craniul cerebral sau neurocraniul este denumit așa datorită faptului că adăpostește
sistemul nervos central. Este alcătuit din opt oase: frontal, etmoid, sfenoid, occipital, două oase
temporale şi două oase parietale. Are o formă aproximativ ovoidă, cu axul mare orientat antero-
posterior. Craniul prezintă două părţi distincte: bolta craniului şi baza craniului.

Osul frontal este un os nepereche, aşezat în partea anterioară a craniului, deasupra

masivului facial. Este alcătuit din două părţi şi anume, o parte verticală şi alta orizontală. Osul
frontal prezintă o faţă exocraniană care vine în raport cu pielea capului și o alta endocraniană
care vine în raport cu creierul. Pe faţa exocraniană, deasupra orbitelor se descriu două categorii
de proeminenţe:
- unele, orizontale - arcadele sprâncenoase, în număr de două,
- altele situate deasupra precedentelor, denumite bose frontale laterale care încadrează bosa
frontală medială sau glabela.
Partea verticală a osului frontal este denumită scuama frontalului. În interiorul
acestei părți a osului frontal, în dreptul glabelei, se găsesc nişte cavităţi săpate între tăblia internă
şi externă a osului, numite sinusurile frontale cu rol de rezonanță și amplificare a sunetelor.
Porțiunea orizontală a osului frontal formează peretele superior al orbitei.
Inferior, frontalul se articulează cu etmoidul printr-un şanţ în formă de U deschis posterior,
numit şanţ etmoidal.
 Figura 4. Scheletul
craniului
1. Fisura orbitară
superioară
2. Orbita
3. Fisura orbitară
inferioară
4. Vomerul
5. Gaura infraorbitară
6. Cavitatea nazală
7. Protuberanța mentală
8. Mandibula
9. Osul zigomatic
10. Osul maxilar
11. Osul lacrimal
12. Osul nazal
13. Osul temporal
14. Osul parietal
15. Osul frontal

Osul etmoid este un os nepereche, aşezat în partea anterioară şi mediană a bazei craniului, sub
porţiunea orizontală a osului frontal. Etmoidul participă la formarea endobazei cutiei craniene, a
foselor nazale şi orbitale.

Figura 5. Osul etmoid – vedere anterioară

Etmoidul prezintă pentru descrierea anatomică o parte verticală, o parte orizontală şi două
mase laterale.
Partea verticală este împărţită în două porţiuni:
- o porţiune numită apofiza crista gali pe care se inseră coasa creierului
- o porţiune numită lama perpendiculară a etmoidului care se va articula inferior cu osul vomer,
formând porțiunea osoasă a septului nazal.
Partea orizontală este alcătuită dintr-o lamă osoasă aşezată în şanţul etmoidal al frontalului.
Lama are o formă dreptunghiulară, prezintă un număr mare de orificii ceea ce a făcut să fie denumită
de lamă ciuruită. Această lamă formează plafonul cavităţii nazale. Prin orificiile ei trec nervii olfactivi.
Masele laterale sunt formaţiuni osoase situate pe părţile laterale şi inferioare ale lamei
ciuruite, în interiorul lor se găsesc săpate nişte cavităţi care conțin celulele etmoidale.

Osul sfenoid este un os nepereche aşezat în partea centrală a bazei craniului, înapoia
etmoidului, anterior de porțiunea bazilară a occipitalului.
Are formă de fluture. Osul sfenoid este alcătuit din următoarele părţi: corpul sfenoidului,
aripile mici, aripile mari şi apofizele pterigoide.
Corpul sfenoidului are o formă neregulată, cuboidală, este situat central. Pe faţa superioară se
observă o adâncitură, depresiune - numită şaua turcească, în care este adăpostită glanda hipofiză. În
corpul sfenoidului se găsesc două cavităţi, numite sinusuri sfenoidale, care comunică cu fosele nazale.

Figura 6. Osul sfenoid

– fața inferioară

Aripile mici sunt două lame osoase de formă triunghiulară aşezate în plan orizontal, situate
lateral de corp și anterior.
Aripile mari sunt două formaţiuni osoase ce se desprind de pe feţele laterale ale corpului
sfenoidului; sunt situate înapoia aripilor mici. Între aripile mici și cele mari se află fisura orbitară
superioară, medial gaura optică. Între cele două găuri optice se formează șanțul optic pentru chiasma
optică.
Apofizele pterigoide sunt două proeminenţe osoase care se desprind de faţa inferioară a
corpului sfenoidului, îndreptându-se vertical în jos. Fiecare apofiza pterigoidă este alcătuită din
două lame osoase (una internă şi alta externă). Între cele două lame se găseşte un spaţiu care. poartă
numele de fosa pterigoidă. Apofizele servesc în principal pentru inserțiile mușchilor pterigoidieni
(mediali și laterali).

Osul occipital este un os nepereche situat în partea mediană, posterioară şi inferioară a

capului, participă la formarea bazei și bolții craniene. Are două feţe antero-superioare (endocraniană)
şi postero-inferioară (exocraniană) şi patru margini.
 Figura 7. Osul occipital –
aspect posterior

Faţa endocraniană
prezintă fosele cerebeloase,
fosele cerebrale și
protuberanta occipitală
internă.
Faţa exocraniană
prezintă protuberanţa
occipitală externă, liniile
occipitale superioare şi
inferioare.

Osul occipital are forma unui segment de sferă, prezentând în partea sa inferioară un orificiu
ovalar - gaura occipitală - care realizează comunicarea între cavitatea craniană şi canalul rahidian.
Occipitalul este alcătuit din patru părţi: partea bazilară, două părţi laterale şi scuama occipitalului.
Partea bazilară sau corpul, apofiza bazilară este situată anterior față de gaura occipitală.
Faţa endocraniană prezintă un şanţ numit clivus, în care se află bulbul rahidian, puntea și artera
bazilară. Pe faţa exocraniană se află tuberculul faringian, pe care se insera aponevroza faringiană cea
care formează peretele superior al faringelui.
Scuama occipitalului este situată înapoia găurii occipitale, reprezentând cea mai mare
parte a osului occipital. Fața exocraniană care vine în raport cu pielea şi muşchii capului – aceștia
se inseră pe linia nucală inferioară. Fața endocraniană vine în raport cu creierul mare şi cu
creierul mic.
Masele sau părţile laterale sunt două formaţiuni osoase neregulate aşezate lateral, de o
parte şi de alta a găurii occipitale. Pe faţa exocraniană a părţilor laterale se află condilii occipitali.
Înaintea lor se află canalul nervului hipoglos. Posterior față de condili se descrie sistemul venos
exocranial.

Osul temporal este un os pereche aşezat în partea inferioară şi laterală a cutiei

craniene. Datorită dispoziției pe care o are participă la formarea bazei craniului şi a calotei
craniene. Osul temporal este alcătuit din: scuama temporalului, stânca temporalului, apofiza
mastoidiană, procesul stiloid și osul timpanal.
Scuama temporalului, pe faţa exocraniană, suprafața de inserție mușchiului temporal.
De pe fața exocranială pleacă procesul zigomatic care va intra în alcătuirea arcadelor
zigomatice. Sub procesul zigomatic se află fosa mandibulară care se articulează cu condilul
mandibulei, realizând articulația temporo-mandibulară. Fața endocranială a scuamei vine în raport
cu lobul temporal.
Partea pietroasă sau stânca temporalului conține urechea medie și internă canalul
carotic și canalul nervului facial. Pe faţa anterioară a osului temporal se observă o mică
scobitură - impresiunea trigemenului - în care se află ganglionul nervului trigemen. Pe faţa
posterioară se găseşte orificiul endocranian al conductului auditiv intern. Faţa inferioară a
stâncii temporalului este neregulată, prezentând depresiunea numită fosă jugulară.
Apofiza mastoidă este o proeminență osoasă pe care se inseră mușchiul
sternocleidomastoidian. În interiorul acesteia se găsesc cavități cu aer (celule pneumatice), dintre
care una este mai (antrum) are și comunică cu casa timpanului printr-un canal osos denumit aditus
ad antrum.
Procesul stiloid se detașează de pe fața inferioară a stâncii. La acest nivel se inseră mușchii
stilieni.
Partea timpanică a osului temporal este situată pe faţa exocraniană a temporalului. Este
formată dintr-o lamă osoasă, curbată în sus şi alcătuieşte trei sferturi din orificiul conductului
auditiv extern.

Figura 8. Suturile craniene:

localizare la nivelul craniului

Osul parietal este un os lat de formă aproximativ patrulateră, situat de o parte şi de alta
a liniei mediane, în partea superioară şi laterală a craniului. Prezintă o faţă exocraniană convexă
şi o faţă endocraniană concavă. Pe faţa exocraniană se află bosa parietală şi două linii curbe. Pe
faţa endocraniană, de formă concavă se găsesc fosa parietala şi numeroase şanţuri, în care sunt
adăpostite vasele sanguine. Marginile osului parietal se articulează cu:
- porţiunea verticală a osului frontal cu care formează sutura coronară,
- scuama occipitalului cu care realizează sutura lambdoidă,
- osul parietal de pe partea opusă rezultând sutura sagitată a craniului,
- scuama osului temporal cu care formează o sutură scuamoasă.

Viscerocraniul sau scheletul feței este alcătuit din 14 oase, dintre care şase pereche şi
două nepereche: două maxilare, două palatine, două zigomatice, două lacrimale, două nazale,
două cornete nazale inferioare, vomerul şi mandibula. Aceste oase alcătuiesc împreună un os
masiv situat la partea anterioară a craniului, în care sunt adăpostite ochiul, fosele nazale, cavitatea
bucală şi faringele.

Maxilarul este un os pereche care prin articularea cu cel de partea opusă participă la
formarea scheletului osos al cavităţii bucale, al cavităţii orbitale şi al foselor nazale.
Maxilarul se compune dintr-un corp şi apofizele palatină şi piramidală.
Corpul maxilarului este situat central, are o formă neregulată. În interior se află
sinusul axilar. Partea superioară a osului participă la realizarea planșeului orbitei.
Apofiza frontală este îndreptată în sus și se articulează c osul frontal.
Apofiza zigomatică este orientată în afară, spre osul zigomatic.
Apofiza alveolară prezintă 16 alveole pentru dinții superiori.
Apofiza palatină este o lamă osoasa care porneşte de pe faţa internă sau nazală a
maxilarului şi participă la formarea palatului dur.

Osul palatin este un os pereche de formă neregulată, aşezat înapoia osului maxilar, este
format dintr-o lamă osoasă orizontală și alta verticală unite în unghi drept.
Lama verticală este de formă aproximativ patrulateră și formează o parte din peretele
lateral al foselor nazale.
Lama orizontală se uneşte cu cea de pe partea opusă, formând treimea posterioară a
palatului dur.

Osul nazal are forma unei lame dreptunghiulare. Faţa externă a nazalului este
acoperită de piele, iar cea internă formează o parte din peretele superior şi lateral al fosei nazale.

Osul lacrimal este un os pereche aşezat pe peretele median al fosei orbitale, are forma
unei lame dreptunghiulare, formând împreună cu apofiza frontală a maxilarului canalul
nazolacrimal, ia parte la formarea peretelui intern al orbitei.

Osul zigomatic sau osul malar este un os pereche aşezat în partea superioară şi laterală
a feţei, formează pomeții obrajilor. De la nivelul corpului se detașează trei procese: frontal,
temporal, maxilar fiecare orientat spre oasele corespunzătoare.

Cornetul nazal inferior este un os care se prezintă ca o lamelă osoasă de formă

triunghiulară. El este fixat printr-o margine de peretele extern al fosei nazale, iar cealaltă margine
o are liberă. Între cornetul nazal inferior şi peretele lateral al fosei nazale se află un spaţiu, numit
meatul nazal inferior.

Vomerul este un os nepereche aşezat în plan median. Marginea lui superioară se

articulează cu faţa inferioară a corpului sfenoidului. Prin marginea lui inferioară vomerul se
articulează cu lama perpendiculară a etmoidului formând porţiunea osoasă a septului nazal.

Mandibula este un os nepereche aşezat în partea inferioara a craniului visceral, fiind

singurul os mobil al scheletului capului. Ea este formată din trei părţi: un corp şi două ramuri.
Corpul mandibulei are forma unei potcoave aşezate cu convexitatea în partea anterioară.
 Figura 9. Mandibulă – fața lateral-externă (vedere din lateral extern stânga)

Pe marginea superioară a mandibulei se află cele 16 alveole ale dinților inferiori. Pe faţa
anterioară, externă a corpului mandibulei, pe linia ei mediană se află o proeminenţă osoasă,
(simfiza mentonieră) iar lateral, câte un orificiu, gaura mentonieră pe unde ies nervii şi vasele
mentale. Tot pe faţa anterioară se află pe fiecare parte câte o creastă, numită linia oblică externă
pe care se insera muşchi. Pe fata posterioară, internă a corpului mandibulei se găsesc
următoarele elemente anatomice:
- mici proeminențe aşezate de o parte şi de alta a liniei mediane, numite apofizele genii
superioare şi inferioare pe care se inseră muşchii geniogloşi şi geniohidieni;
- câte o creastă osoasa, numită linia oblică internă sau milohioidiană, pe care se insera
muşchiul milohioidian;
- o depresiune aşezată deasupra liniei milohioidiene, numită foseta sublinguală, care vine în
raport cu glanda sublinguală;
- o altă depresiune aşezată dedesubtul liniei milohioidiene, numită foseta
submandibulară, care vine în raport cu glanda salivară submandibulară.
Ramurile mandibulei se prezintă ca nişte lame osoase de formă aproape patrulatere care
continuă corpul mandibulei, formând cu acesta un unghi, numit unghiul mandibulei sau gonion. În
partea superioară se află condilul mandibulei care formează împreună cu cavitatea glenoidă a
temporalului articulaţia temporo-mandibulară.

Osul hioid este un os nepereche, situat în partea antero-superioară a gâtului, deasupra

laringelui. Central prezintă in corp. Lateral se găsesc coarnele mari și mici. La nivelul osului se
inseră mușchii supra- și infrahioidieni.

Scheletul trunchiului este alcătuit din coloana vertebrală, stern şi coaste. Segmentul toracal
ai coloanei vertebrale împreună cu coastele şi cu sternul formează scheletul toracelui sau cutia
toracelui în care sunt adăpostite inima, vasele mari de la baza inimii, plămânii, traheea, esofagul şi
alte organe. Segmentul sacral al coloanei vertebrale împreună cu cele două oase coxale
formează bazinul în care sunt adăpostite vezica urinară, uterul, o parte din intestinul subţire,
precum şi ramurile principale ale aortei şi venei cave inferioare.

Coloana vertebrală reprezintă segmentul axial al scheletului. Ea este aşezată pe linia

mediană şi posterioară a trunchiului, întinzându-se de la scheletul craniului, cu care se
articulează, până la bazin. Coloana vertebrală este alcătuită, pe de o parte, din piese osoase
numite vertebre, iar pe de alta, din piese fibrocartilaginoase, numite discuri intervertebrale.

Figura 10. Coloana vertebrală: imagine de ansamblu (în partea stângă a

desenului) și prezentarea aspectelor particulare ale vertebrelor (partea dreaptă a
desenului, în medalion)

Coloana vertebrală prezintă patru curburi: cervicală, toracală, lombară şi sacro-

coccigiană.
Curbura cervicală are concavitatea orientată posterior şi se numeşte lordoză cervicală.
Curbura toracală are convexitatea orientată posterior şi poartă numele de cifoză
toracală.
Curbura lombară, a cărei concavitate este orientată posterior, se numeşte lordoză
lombară.
Curbura sacrococcigiană are convexitatea orientată posterior.
În alcătuirea coloanei vertebrale intră 33-34 vertebre, care sunt grupate în cinci regiuni:
- cervicală care conține 7 vertebre,
- toracală cu 12 vertebre,
- lombară prezintă 5 vertebre,
- sacrală rezultată din 5 vertebre sudate între ele, formând osul sacru (sacrum),
- coccigiană cu 4-5 vertebre sudate între ele, și adesea sudate și de osul sacru.
Caracterele generale ale vertebrelor: vertebrele tip se compun din următoarele părţi:
corpul vertebral, arcul vertebral, apofiza spinoasă, apofizele transverse şi apofizele articulare.
Excepție de la această regulă fac primele două vertebre, precum și cele din regiunea sacrală şi
coccigiană.

Corpul vertebral are forma unui segment de cilindru. El este situat în partea anterioară a
vertebrei şi prezintă două feţe orizontale şi o circumferinţă. Arcul vertebral este format din doi
pediculi vertebrali şi două lame vertebrale. Pediculii vertebrali leagă arcul vertebral de corpul
vertebrei. Atât marginea superioară, cât şi cea inferioară a fiecărui pedicul vertebral prezintă
câte o scobitură, numită incizura vertebrală. Incizurile a două vertebre suprapuse
delimitează orificiul numit gaura intervertebrală, prin care ies sau intră în canalul medular nervii
spinali. Corpul vertebrei împreună cu arcul vertebral delimitează orificiul numit gaura
vertebrală. Prin suprapunerea vertebrelor care alcătuiesc coloana (implicit prin suprapunerea
găurilor vertebrale) se formează canalul vertebral sau rahidian, în care este adăpostită măduva
spinării. Apofiza spinoasă este o proeminenţă osoasă care porneşte de pe faţa posterioară a
arcului vertebral. Apofizele transverse sunt două proeminenţe osoase care pornesc de pe feţele
laterale ale arcului vertebral. Apofizele articulare, în număr de patru, sunt proeminenţe
aproximativ verticale.
Caracterele specifice ale vertebrelor.

Vertebrele regiunii cervicale, cu excepţia primelor două, prezintă unele particularităţi.

Astfel corpul vertebral este mic, iar gaura vertebrală are formă triunghiulară. Apofizele
transversale sunt străbătute în bază de câte un orificiu prin care trec artera și nervul vertebral, iar
la vârf se termină cu doi tuberculi, unul anterior şi altul posterior.

Prima vertebră cervicală se numeşte atlas C1 nu are corp vertical, el fiind alcătuit din
două arcuri (unul anterior şi altul posterior) şi din două mase laterale ce delimitează o gaură
vertebrală de formă circulară.

Cea de a doua vertebră denumită axis C2 prezintă pe fața superioară a corpului o

proeminenţă osoasă – dintele axisului prin care se realizează îmbinarea cu vertebra atlas.
Atlasul este elementul care se rotește în jurul axisului ceea ce asigură mobilitatea capului.

Vertebra a 7-a cervicală prezintă o apofiză spinoasă lungă care nu se bifurcă,

proeminentă sub piele fiind reper important în numărarea vertebrelor prin piele.

Vertebrele toracice au corpul cilindri, cu diametrul transvers egal cu cel antero-posterior.

Pe părţile laterale ale vertebrelor T2–T9 se află câte două hemifațete articulare - feţe articulare
costale pentru articularea cu capul coastelor 2-9. Procesele transverse prezintă o suprafață de
articulare cu tuberculul coastei. Procesul spinos este lung și înclinat în jos fapt ce limitează
extensia coloanei vertebrale.

Vertebrele lombare au corpul vertebral cel mai voluminos şi o gaură vertebrală

triunghiulară. Procesele transversale lipsesc, locul lor fiind luat de procesele costiforme. Vertebra
L1 poate să aibă caracteristicile vertebrei T12. L5 se poate suda cu sacru.

Osul sacrum este un os care rezultă din sudarea celor cinci vertebre din regiunea sacrată.
El prezintă o bază, un vârf şi patru feţe.

Figura 11. Fata anterioară a osului

sacrum
Baza sacrumului prezintă două
apofize articulate. Vârful
sacrumului prezintă două
proeminente osoase numite
coarnele sacrale, între coarnele
sacrumului se află hiatul sacral.
Faţa anterioară sau pelvină a
sacrumului prezintă patru creste
orizontale, denumite liniile
transverse, la extremităţile cărora
se găsesc găurile sacrate
anterioare, prin care trec ramurile
anterioare ale nervilor sacrali.
Faţa posterioară sau dorsală a sacrumului prezintă pe linia mediană o creastă osoasă,
numită creasta sacrală mediană. De o parte şi de alta a sacrului se găsesc crestele sacrale
intermediare şi crestele sacrale laterale. Între crestele sacrală, mediană şi crestele sacrale
intermediare se găsesc găurile sacrale posterioare, prin care ies ramurile posterioare ale
nervilor sacrali. Prin feţele laterale ale sacrumului osul se articulează cu osul coxal, formând
articulaţia sacroiliacă. Sacru este străbătut de la bază spre vârf de canalul sacral,
corespunzător canalului vertebral, în canalul sacral se află filum terminale care împreună cu
nervii lombar şi cei sacraţi alcătuiesc împreună coada de cal.

Coccisul rezultă din sudarea celor 4-5 vertebre ale regiunii coccigiene. Ca şi sacru, el are
două feţe (anterioară şi posterioară), două margini laterale, o bază şi un vârf. Baza coccisului se
articulează cu vârful sacrului. De pe suprafaţa ei pornesc coamele coccisului.

Scheletul cutiei toracice este alcătuit din coloana vertebrală toracală, aşezată posterior,
sternul, aşezat anterior, coastele şi cartilajele costale, dispuse între stern şi coloană.
 Figura 12. Stern – fața anterioară

Sternul este format din trei

părţi: manubriul sternal, corpul
sternului şi apendicele xifoid.
Manubriul sternal formează
la locul de unire cu corpul sternului
un unghi cu deschidere posterioară,
numit unghiul sternal – reper
important în numărarea spațiilor
intercostale, el corespunzând spațiului
al doilea intercostal.
Apendicele xifoid se află la
extremitatea inferioară a sternului fiind
reprezentat, de cele mai multe ori,
printr-un cartilaj hialin.
Coastele sunt oase late, foarte alungite, de forma unor arcuri dispuse între coloana
vertebrală şi stern. Se descriu 12 perechi care pot fi subîmpărțite în trei categorii: adevărate, false
şi flotante.
Coastele adevărate, primele şapte perechi de coaste, se articulează prin intermediul
cartilajelor costale direct cu sternul, în timp ce coastele false (perechile VIII, IX; X) se
articulează indirect cu sternul. Datorită cartilajelor lor, coastele false se unesc formând arcurile
cartilaginoase, prin intermediul cărora se articulează cu sternul. Coastele flotante nu se
articulează cu sternul, ele terminându-se liber în peretele lateral al abdomenului.
Caracterele generale ale coastelor: fiecare coastă este formată dintr-un corp şi două
extremităţi. Corpul coastei prezintă o faţă exterioară convexă, o altă faţă internă concavă, o
margine superioară şi o margine inferioară. Pe marginea inferioară, către faţa internă, se află
şanţul costal, în care sunt adăpostite artera, vena şi nervul intercostal. Extremitatea posterioară a
coastei se articulează cu coloana vertebrală. Extremitatea anterioară se prelungeşte cu cartilajul
costal, format din ţesut cartilaginos hialin. Ei face legătura între coaste şi stern.

Scheletul membrului superior

Oasele care alcătuiesc scheletul membrului superior sunt descrise ca fiind oase care
formează centura scapulară şi oase care intră în alcătuirea extremităţii libere a membrului
superior.
Centura scapulară este alcătuită din claviculă şi omoplat.
Scheletul extremităţii libere a membrului superior este format din: scheletul braţului
(reprezentat de humerus), scheletul antebraţului (alcătuit din radius şi ulna sau cubitus) şi
scheletul mâinii (format din oasele carpiene, metacarpiene şi falange).

I. Oasele centurii scapulare se compune din două oase: clavicula şi scapula

(omoplatul).

Clavicula este un os lung, pereche, aşezat în partea anterioară şi superioară a cutiei

toracice, între stern şi omoplat. Ea are forma literei S şi este formată dintr-un corp şi două
extremităţi: extremitatea sternală, care se articulează cu sternul, şi extremitatea acromială,
care se articulează cu acromionul omoplatului.

Scapula sau omoplatul este un os lat, pereche, aşezat în partea posterioară a cutiei
toracice. Are o formă triunghiulară, cu baza în sus. Scapula prezintă două feţe (anterioară şi
posterioară), trei margini (vertebrală, axilară şi superioară) şi trei unghiuri (superior, inferior şi
lateral). Pe fața posterioară, în treimea superioară se descrie spina omoplatului care traversează
toată fața posterioară și la nivelul marginii axilare se subțiază, devine mai plată schimbându-și
denumirea în acromion.

II. Oasele extremităţii libere a membrului superior sunt: humerusul, ulna şi

radiusul, oasele carpiene, metacarpiene şi falangele.

Humerusul formează scheletul braţului. Este un os lung, pereche, alcătuit dintr-un corp
sau diafiză şi două extremităţi sau epifize.
Corpul are forma unei prisme triunghiulare cu marginile mult rotunjite, prezintă în
partea mijlocie proeminenţa osoasă numită tuberozitatea deltoidiană. Pe fața posterioară se
găsește șanțul de torsiune prin care trece pachetul vasculo-nervos al brațului.
 Figura 13. Scheletul osos –
aspect general

1. Frontal
2. Zigomatic
3. Mandibula
4. Coloana vertebrală
5. Oasele coxale
6. Claviculă
7. Omoplat
8. Stern
9. Coaste
10. Humerus
11. Cubitus (ulnă)
12. Radius
13. Oasele carpiene
14. Oasele metacarpiene
15. Falangele mâinii
16. Femur
17. Rotulă (patelă)
18. Tibie
19. Peroneu (fibulă)
20. Oasele tarsiene
21. Oasele metatarsiene
22. Falangele piciorului

Extremitatea superioară sau epifiza proximală prezintă: capul humeral, tuberculul

mare, tuberculul mic şi şanţul intertubercular (culisa bicipitală). Capul humeral este o formaţiune
osoasă a cărei suprafaţă articulară are mărimea unei treimi dintr-o sferă. El intră în cavitatea
glenoidă a scapulei pentru a forma articulația scapulo-humerală.
Extremitatea inferioară a humerusului este turtită antero-posterior şi prezintă condilul
humeral, trohleea, epicondilii medial şi lateral, fosa coronoidă şi olecraniană (posterior).
Ulna împreună cu radiusul formează scheletul osos al antebraţului.
 Ulna sau cubitus este un os lung, pereche, care este formată dintr-un corp şi două
extremităţi. Corpul de forma unei prisme triunghiulare, prezintă trei feţe şi trei margini.
Marginea dinspre radius (laterală) este ascuţită şi poartă numele de creasta interosoasă a ulnei.
Extremitatea superioară prezintă incizura trohleară, olecranul, apofiza coronoidă,
tuberozitatea ulnară şi incizura radială.
Extremitatea inferioară a ulnei este alcătuită dintr-o parte sferică, numită capul ulnei, şi
dintr-o proeminenţă osoasă ascuţită, numită apofiza stiloidă a ulnei.

Figura 14. Osul cubitus – fața anterioară, posterioară, lateral internă

Radiusul este un os lung, pereche, aşezat lateral extern față de ulnă. Radiusul prezintă
un corp şi două extremităţi. Corpul este de formă rotundă în partea superioară şi de prismă
triunghiulară în cea inferioară, prezintă: creasta interosoasă şi tuberozitatea radială. Extremitatea
superioară a radiusului are formă cilindrică şi poartă denumirea de cap radial. Acesta prezintă
o suprafaţă articulară scobită, aşezată pe faţa superioară, numită foseta capului radial.
Extremitatea inferioară a radiusului prezintă o proeminenţă osoasă care pleacă de pe faţa laterală
şi se prelungeşte în jos, numită apofiza stiloidă a radiusului. Extremitatea inferioară se
articulează cu capul cubitusului (lateral intern), scafoid și semilunar inferior.

Oasele carpiene, metacarpiene şi falangele alcătuiesc scheletul mâinii. Oasele carpiene

sunt în număr de opt și formează masivul carpian, corpul sau segmentul proximal al
scheletului mâinii. Oasele carpiene sunt dispuse pe două rânduri, se articulează între ele, dar și cu
oasele antebraţului, proximal şi cu cele metacarpiene, distal. Oasele carpiene din rândul
superior sunt: scafoid, semilunar, piramidal şi pisiform (enumerarea fiind prezentată dinspre
partea radială a mâinii spre cea cubitală). Rândul inferior este alcătuit din: trapez, trapezoid, osul
mare şi osul cu cârlig. Rândul inferior se articulează cu cele cinci oase metacarpiene numerotate
de la 1-5, de la exterior la interior. Cele cinci metacarpiene se articulează cu primul rând de
falange. Sunt trei falange pentru fiecare deget, cu excepţia policelui care are două falange.

Figura 15. Oasele mâinii: în stânga fața anterioară, în dreapta fața posterioară

Scheletul membrului inferior

Oasele care alcătuiesc scheletul membrelor inferioare se descriu ca fiind oase ale
centurii pelviene şi oase ale extremităţii libere a membrului inferior.
I. Centura pelviană este formată din două oase coxale, care împreună cu osul sacru
şi coccisul formează bazinul.

Coxalul este un os pereche, de formă neregulată care rezultă prin sudarea a trei oase
embrionare: ilion, ischion şi pubis. Coxalul are două feţe (lateral-internă, medială şi lateral-
externă), patru margini (anterioară, posterioară, superioară şi inferioară) şi patru unghiuri.
Faţa lateral-internă, medială prezintă: fosa iliacă internă, linia arcuată, faţeta auriculară
a coxalului, fundul cavităţii cotiloide şi gaura obturatorie.
Faţa laterală prezintă: fosa iliacă externă, acetabulum şi gaura obturatoare.
 Figura 16. Osul coxal drept – fața lateral externă

Marginea anterioară prezintă trei proeminenţe osoase, numite spina iliacă antero-
superioară, spina iliacă antero-inferioară, eminenţa iliopectinee, spina pubisului, creasta
pectineală și tuberculul pubian.
Marginea posterioară prezintă două proeminenţe osoase, numite spina iliacă postero-
superioară şi spina iliacă postero-inferioară; marea incizură (scobitură) sciatică, spina
sciatică, mica incizură sciatică situată sub spina sciatică; tuberozitatea ischiatică, situată în partea
inferioară a acestei margini.
Marginea superioară poartă numele de creasta iliacă și are forma literei „S” culcat.
Marginea inferioară prezintă o suprafaţă articulată, numită faţeta pubiană sau faţa
articulată simfizară care serveşte la articularea celor două oase coxale.

II. Oasele extremităţii libere a membrului inferior sunt: femurul, care formează
scheletul coapsei; tibia şi fibula, care alcătuiesc scheletul gambei; oasele tarsiene, metatarsiene şi
falangele, care alcătuiesc scheletul piciorului. Tot în alcătuirea scheletului extremităţii libere a
membrelor inferioare mai intră şi rotula sau patela, un os situat în tendonul muşchiului
cvadriceps femural.

Femurul este un os lung, pereche, care formează scheletul coapsei. El se compune

dintr-un corp (diafiză) şi două extremităţi sau epifize. Corpul are o formă asemănătoare cu o
prismă triunghiulară cu feţele convexe şi netede. Pe muchia posterioară a corpului se găseşte o
creastă osoasă - linia aspră a femurului. Extremitatea superioară prezintă: capul femurului,
gâtul femurului, trohanterul mare, trohanterul mic şi creasta intertrohanteriană. Capul femural
este o formaţiune osoasă de formă aproape sferică, prevăzută cu o suprafaţă articulată. Gâtul sau
colul femurului are o formă aproape cilindrică şi măsoară aproximativ 5 cm. Trohanterul mare şi
trohanterul mic. sunt două proeminenţe osoase situate la locul de unire dintre colul şi corpul
femurului.
Extremitatea inferioară, uşor turtită anteroposterior, este alcătuită din condiţii femurali
(medial şi lateral), epicondilii femurali (medial şi lateral), trohleea femurală şi groapa sau
incizură intercondiliană. Condilii femurali sunt două mase osoase voluminoase, ovoide, aşezate
unul medial şi altul lateral. Epicondilii femurali sunt două proeminenţe oase situate de o parte şi
de alta a epifizei inferioare (epicondilul medial şi epicondilul lateral).

Figura 17. Femur: A –fața anterioară, B – fața posterioară, C- fața lateral

internă

Trohleea femurală este o suprafaţă articulară asemănătoare cu un scripete sau mosor,

situată pe faţa anterioară a epifizei, respectiv, a condililor femurali. Ea se articulează cu rotula.
Tibia este un os lung, pereche, care împreună cu fibula formează scheletul gambei.
Pentru descrierea anatomică prezintă: un corp, două epifize. Corpul are forma unei prisme
triunghiulare, prezentând trei fețe, trei margini. Epifiza proximală mai este denumită și platou
tibial, datorită aspectului plat pe care îl prezintă. Prin intermediul acesteia se realizează
articularea cu epifiza inferioară a femurului. Epifiza inferioară prezintă o apofiză internă –
maleola internă.
 Figura 18. Tibia și peroneul – fața
anterioară a celor două oase

Fibula sau peroneul este un

os lung, pereche, care împreună cu
tibia formează scheletul gambei. Tibia
este așezată medial, iar fibula lateral.
Fibula se compune dintr-un corp și
două extremități. Corpul fibulei
reprezintă o creastă interosoasă pe
care se inseră membrana interosoasă a
gambei. Extremitatea superioară sau
capul peroneului prezintă o suprafață
articulară pentru condilul lateral al
tibiei și o proeminență osoasă: vârful
capului sau apofiza stiloidă a peroneului. Extremitatea inferioară prezintă o formațiune osoasă
care coboară sub nivelul extremității inferioare a tibiei, denumită maleola lateral sau externă,
care se articulează cu astragalul și o suprafață articulară pentru tibie.

Rotula sau patela este un os scurt, turtit antero-posterior, de formă triunghiulară, situat în
masa tendonului cvadriceps femural. Pe fața posterioară a rotulei se găsesc două fețe articulare
pentru articularea cu condilii femurali.
 Figura 19. Oasele piciorului – fața posterioară

Oasele tarsiene sunt în număr de șapte și

formează tarsul sau segmentul posterior al
scheletul piciorului. Ele sunt așezate pe două
rânduri, unul posterior și altul anterior. Rândul
posterior este alcătuit din talus (astragal) și
calcaneu, iar rândul anterior, din osul scafoid,
cuboid și cele trei oase cuneiforme.
Oasele metatarsiene, în număr de cinci,
alcătuiesc segmentul mijlociu al scheletului
piciorului. Ele sunt numerotate de la l la V,
începând din dreptul degetului mare al piciorului.

Falangele alcătuiesc scheletul degetelor sau scheletul segmentului anterior al

piciorului. Ele sunt în număr de 14. Fiecare deget, cu excepţia celui mare (haluce), are câte trei
falange; proximală, mijlocie şi distală.

ARTICULAȚIILE
Articulaţiile sunt constituite din totalitatea elementelor anatomice prin care două sau
mai multe oase se unesc între ele şi sunt reprezentate de formaţiuni conjunctive şi musculare.
După modul de dezvoltare embriologică, formaţiunile de legătură, forma extremităţilor osoase ce
vin în contact precum şi după gradul de mobilitate, articulaţiile se clasifică în:
- articulaţii fixe, fibroase, sinartroze;
- articulaţii semimobile, cartilaginoase, amfiartrozele ce prezintă un grad de libertate al mişcării;
- articulaţiile mobile, sinoviale, diartrozele ce prezintă mai multe grade de libertate pentru
mișcări.
 Articulațiile fixe, sinartrozele
Figura 20. Sindesmoză
1. Radius
2. Membrana interosoasă
3. Cubitusul

În cazul articulaţii fixe legătura

dintre oasele participante este realizată
prin ligamente şi/sau membrane. Sunt
articulaţii în care nu sunt posibile
mişcările. Ca varietăţi de articulaţii
fibroase se disting:

1. Sindesmozele, sinfibrozele în care unirea celor două oase se realizează prin intermediul
ţesutului conjunctiv, cu fibre de colagen şi elastice, formându-se ligamentul interosos; exemplu:
membrana interosoasă radio-cubitală sau tibio-peronieră.

2. Suturile sunt articulaţii în care oasele sunt despărţite de un strat subţire de ţesut fibros care se
continuă în afară cu periostul osului şi în interior cu un strat fibros din dura-mater; exemplul
tipic pentru această clasă de articulaţii sunt articulaţiile oaselor cranieni.
Figura 21. Articulaţie de tip sutură
1. Structura suturii
2. Ţesutul osos
3. Osul parietal
4. Sutura sagitală
5. Stratul subcortical

Se descriu mai multe tipuri de suturi: articulaţia dinţată: fronto-parietală, interparietală;

articulaţia solzoasă temporal-parietală; articulaţia plană: fragmentele osoase sunt alăturate
oasele internazale.
Figura 22. Osul coxal în faza embrionară Figura 23. Gomfoza
1. Ilionul 1. Pulpa dintelui
2. Ischionul 2. Cavitatea alveolară
3. Pubisul 3. Smalţul
4. Locul unde se realizează sutura celor 4. Dentina
trei oase embrionare primitive 5. Cimentul dentar
5. Cartilaj hialin 6. Mucoasa
7. Structură osoasă
3. Sinostozele sunt articulaţii care odată cu procesele de creștere şi dezvoltare se osifică; de ex.
osul coxal este format din trei oase embrionare primare ilion, ischion şi pubis;

4. Gomfoza este articulaţia dintre o extremitate osoasă conică şi o cavitate alveolară: implantările
dentare.

Amfiartrozele – articulațiile cartilaginoase La această categorie de articulaţii legătura

dintre oase se realizează prin cartilaj hialin sau prin fibrocartilaj. Articulaţiile prezintă o schiţă de
cavitate articulară între oase; mobilitatea în articulaţie este limitată. Tipuri de articulaţii
cartilaginoase:
1. Simfizele sunt articulaţii care prezintă un fibrocartilaj intraarticular compact iar, la exterior
articulaţia prezintă ligamente periferice; de ex: simfiza pubiană.

2. Sincondrozele sunt articulaţii în care legătura se realizează prin intermediul cartilajului hialin
sau fibros: de ex. cartilajul articular dintre diafiză şi epifiză.
 Figura 24. Articulaţie tip simfiză
1. Simfiza pubiană
2. Osul coxal
3. Discul interarticular
4. Secţiune prin pubis

Diartrozele sau articulațiile mobile, sinoviale

Există mai multe criterii de clasificare al diartrozelor. După numărul de axe de mişcare
se disting:
- articulaţii uniaxiale: care permit mișcările într-un singur plan: rotaţie (articulaţii trohoide),
flexie – extensie (articulaţie tip trohlean),
- articulaţii biaxiale: ce prezintă 2 axe perpendiculare una pe cealaltă: articulaţii în șa,
articulaţii elipsoidale,
- articulaţii triaxiale: care permit toate tipurile de mișcări: articulaţie sferoidală.
După numărul de suprafeţe articulare care participă la formarea articulaţiei: simple: cu 2
suprafeţe, complexe: cu mai multe suprafeţe articulare.
După forma suprafeţelor articulare:
- articulaţii plane: cu 2 suprafeţe articulare plane ce permit numai mișcări de alunecare, ex.
articulaţiile carpiene/tarsiene;
- articulaţii cu o suprafaţă convexă şi una concavă: cu un grad de libertate în care sunt
posibile mișcările de flexie - extensie; sunt articulaţii tip trohlee (ginglimul) ex. articulaţia
humero-cubitală; articulaţii trohoide, de tip pivot: în care una dintre suprafeţe este un
segment de cilindru convex şi alta o suprafaţă concavă corespondentă, ex: articulaţia radio-
ulnară superioară.
 Structura articulară: la o articulație pot fi descrise următoarele elemente: suprafețele
articulare, cartilajul hialin, cavitatea articulară, formațiunile care asigură congruența suprafețelor
articulare și mijloacele de unire articulară.
Suprafeţele articulare sunt în general acoperite de cartilaj hialin strâns legat de os; au o
suprafaţă externă netedă; sunt de grosimi variabile şi au un sistem de nutriţie legat de lichidul
sinovial şi de procesele de difuziune din capilarele membranelor sinoviale. Au formă încadrabilă
geometrică: plană, cilindrică, sferică, eliptică. Tocmai ca urmare a formei fragmentelor osoase
care participă la o articulaţie rezultă şi posibilităţile de mișcare. Astfel, în articulaţiile plane
mișcările sunt mai reduse pe când în cele de formă curbă mișcările sunt mai ample. În
articulaţiile curbe (sfenoidale) există porţiuni osoase convexe ce corespund unor porţiuni
concave realizându-se o perfectă îmbinare, congruenţă a suprafeţelor osoase. Procesele artrozice
sunt rezultatul unei lipse de congruenţă articulară ceea ce determină procese ulcero-necrotice ale
cartilajului şi ale ţesutului osos subiacent.
Cartilajul articular acoperă suprafeţele articulare ale osoaselor. Este un cartilaj hialin, alb
sidefiu cu nuanţe albăstrui. Prezintă o suprafaţă care se continuă cu periostul şi una liberă care
corespunde cavităţii articulare. Cartilajul hialin este mai gros la tineri; prin înaintarea în vârstă îşi
pierde caracteristicile. Prin prezenţa fibrelor de colagen din cartilajul hialin se asigură
continuitatea cu fibre colagenice sinoviale şi cele ale periostului ceea ce determină ca mușchii
care au inserţii periarticulare să nu dezvolte o forţă de tracţiune mai mare pe epifiză. Întinderea şi
grosimea (1-12mm) cartilajului articular sunt legate de amplitudinea mișcărilor precum şi de
presiunea care se exercită asupra oaselor. Cartilajul hialin este o structură anatomică care nu
prezintă vase de sânge şi nici terminaţii nervoase. Nutriţia este asigurată de arterele capsulo-
sinoviale, de arterele osului subiacent şi de către lichidul sinovial. În compoziţia cartilajului
hialin intră un procent semnificativ de apă, cca 50-60%, ceea ce explică scăderea elasticităţii
articulare în cazurile de deshidratare. Rolurile pe care le îndeplinește cartilajul articular sunt:
amortizarea șocurilor prin compresibilitatea structurilor din care este format; de a asigura
elasticitatea articulaţiilor permiţând o ușurinţă şi libertate de mișcare.

Figura 25. Articulaţie de tip sinovial

1. Mușchi
2. Bursă sinovială
3. Tendon
4. Suprafaţă articulară
5. Disc intraarticular
6. Faţa lateral externă a capsulei
articulare
7. Cartilaj articular
8. Sinovială
9. Spaţiul articular
10. Osul subiacent
11. Membrana internă a capsulei
articulare
 În condiţii normale, cavitatea articulară este un spaţiu virtual, dar poate deveni o cavitate
reală, în cazurile patologice sau traumatice, prin prezenţa unei simple serozităţi, lichid purulent
sau sero-sanghinolent. Cavitatea articulară este un spaţiu ocupat de lichidul sinovial, delimitată
de membrana sinovială a capsulei articulare şi de cartilajul articular. Lichidul sinovial este bogat
în mucină; el are rol de lubrefiere şi de nutriţie. Vâscozitatea sa crește la temperaturi joase ceea
ce explică efectele nefavorabile ale frigului asupra gradului de mobilitate articulară.
Formaţiunile care asigură congruenţa suprafeţelor articulare sunt cele cu ajutorul cărora
se produce o îmbinare mai bună a oaselor și sunt reprezentate de cadrul articular și
fibrocartilajele intraarticulare (discurile, meniscurile).
Cadrul articular (labrul articular, fibrocartilajul de mărire) are rolul de a mări cavitatea
articulară pentru realizarea unei mai bune congruenţe. Se întâlnește în locurile unde există
diferenţe între suprafeţele osoase ex. articulaţia umărului, șoldului.
Fibrocartilaje intraarticulare: Discul este un element anatomic fibrocartilaginos, circular
şi care ocupă toată suprafaţa articulară împărţind cavitatea articulară în două zone distincte ex.
articulaţia temporo-mandibulară. Meniscul este un fibrocartilaj în formă de semilună care aderă
de suprafaţa osoasă cea mai mobilă şi o însoţește în toate mișcările ex: articulaţia genunchiului.
Mijloacele de unire ale unei articulaţii sau capsula articulară. Circumferinţa capsulei
articulare se inseră în funcţie de necesităţile de mișcare în articulaţia respectivă: în cazul
mișcărilor de amplitudine mică capsula se inseră la marginea cartilajului articular; în cazul
articulaţiilor cu mișcări ample inserţia se realizează la distanţă faţă de cartilajul articular.
Grosimea membranei din care este formată capsula este diferită în funcţie de activitatea în
articulaţia respectivă: groasă, în articulaţiile cu mișcări limitate; subţire, elastică, în articulaţiile
cu mișcări ample. Vascularizaţia capsulei articulare este asigurată de ramuri secundare din artera
musculară, iar arteriolele ajung până la membrana sinovială realizând o bogată reţea
intrasinovială. Venele se varsă în trunchiurile venoase învecinate articulaţiei. Vasele limfatice se
găsesc în stratul fibros al capsulei precum şi la nivelul membranei sinoviale. Articulaţia prezintă
inervaţie dublă senzitivă şi motorie. Inervaţia senzitivă este reprezentată de terminaţiile nervoase
libere, corpusculii Vater-Paccini, Golgi-Manzoni (în interiorul capsulei şi la exterior în raport cu
tendoanele periarticulare), Ruffini (în legătură cu fibrele de colagen). Toate aceste fibre nervoase
au rolul de a culege informaţii de tip motor (tracţiune, presiune, poziţia epifizelor unele faţă de
altele în timpul mișcării, durere), termic (aprecierea gradului de căldură/frig), compoziţie, ph-
ului intraarticular. Fibrele motorii sunt de origine postganglionară, pătrund în capsula articulară
reglând închiderea sau deschiderea numeroaselor anastomoze intracapsulare.
Rolurile capsulei sunt de: menţinere a epifizelor în contact; limitare a răspândirii
revărsatelor articulare în ţesuturile vecine; oprirea pătrunderii proceselor patologice în interiorul
articulaţiei. Stratul intern (membrana sinovială) este cel care secretă lichidul sinovial - are
culoare gălbui, este vâscos (datorită conţinutului în acid hialuronic), transparent.
Structura capsulei articulare. Capsula articulară este formată dintr-un strat extern fibros,
cu conţinut bogat în fibre de colagen, strat ce este considerat o continuare a periostului oaselor şi
este cel care vine în raport cu musculatura regiunii şi cu tendoanele. Dispoziţia fibrelor ce
alcătuiesc stratul extern este adaptată necesităţilor locale ale articulaţiei: fibrele longitudinale: ce
întind capsula în axa longitudinală sunt rezultatul mișcării de flexie-extensie; fibre circulare sau
ligamentele orbiculare: sunt dispuse transversal peste o articulaţie ca urmare a acţiunii de
răsucire; fibre oblice: sunt rezultante ale mișcării de rotaţie internă şi externă.
Ligamentele sunt elemente anatomice rezistente, inextensibile care întăresc articulaţia şi
previn depăşirea limitei normale a mișcării. Clasificarea ligamentelor:
 după topografia lor: ligamente pot fi descrise ca fiind intra - şi extracapsulare.
 după originea embriologică pot fi: - capsulare: ligamentele rezultate prin diferenţierea unei
porţiuni din capsula articulară; - tendinoase rezultate prin transformarea unor tendoane ex:
ligamentul rotulian; - musculare rezultate prin atrofierea unor mușchi: ligamentul acromio-
coracoidian; - fibrozate: ligamentul stilo-hioidian.
 după poziţia pe care o au în raport cu oasele: ligamente interosoase.
Alţi factori care participă la menţinerea suprafeţelor articulare în poziţie: presiunea
atmosferică; mușchii prin proprietăţile elastice şi tonice pe care le au; existenţa unor mușchi
tensori ai capsulei articulare inseraţi pe fundurile de sac şi care împiedică prinderea sinovialei
între suprafeţele articulare în timpul mișcărilor.

III. SISTEMUL MUSCULAR

Sistemul muscular este alcătuit din totalitatea muşchilor din organismul nostru.
Muşchii sunt organe foarte variabile ca mărime şi aspect exterior. Există mai multe
criterii de clasificare a muşchilor.
După forma pe care o au, muşchii pot fi: lungi, fusiformi, cilindrici: de ex. muşchiul
gracilis; laţi: de ex. muşchii drepţi abdominali; muşchi scurţi, profunzi: de ex. muşchii interosoşi;
muşchi orbiculari situaţi în jurul unor orificii naturale: orbicularii pleoapelor sau ai buzelor.
După numărul de capete de inserţie se descriu muşchi de tip biceps, triceps sau
cvadriceps.
După modul de grupare al fasciculelor musculare faţă de tendonul aferent există
muşchi: care se continuă direct cu tendonul: muşchii drepţi abdominali; care prezintă inserţie
oblică faţă de tendon; corpul muscular poate fi întrerupt de tendon, cum se întâmplă la muşchiul
drept abdominal.
În funcţie de localizare muşchii pot fi: profunzi, superficiali.
După numărul de articulaţii peste care trec se disting muşchii: uniarticulari, scurţi;
biarticulari, poliarticulari, lungi.
În funcţie de tipul de contracţie care este dezvoltată, există muşchi: netezi, cum sunt cei
care formează peretele organelor interne, striaţi ce alcătuiesc aparatul locomotor, miocardic –
muşchi cu caractere intermediare între primele două categorii.
La exterior masele musculare sunt îmbrăcate într-o fascie comună numită aponevroză,
care este, de fapt, o membrană conjunctivă formată din fibre dispuse pe două sau mai multe
planuri cu scopul de a menţine forma generală a grupelor musculare. Sub aponevroză există un
spaţiu subfascial, spaţiu virtual care este umplut cu ţesut conjunctiv lax. Rolul acestui spaţiu este
de a permite alunecarea muşchiului în timpul contracţiilor musculare. Fiecare corp muscular se
găseşte învelit cu un manşon fibros denumit perimisium extern. De pe faţa internă a acestuia
pornesc spre interiorul corpului muscular prelungiri conjunctive care compartimentează
interiorul, prelungiri denumite perimisium intern sau endomisium. Endomisium se află în
contact direct cu fibrele care formează muşchiul. Rolurile ţesutului conjunctiv este de a: asigura
rezistenţa ţesutului muscular, asigura un schelet intern pentru muşchi, împiedica întinderea peste
măsură a muşchilor, păstra forma muşchilor permiţând alunecarea peste planurile vecine. În
cazul muşchilor voluminoşi endomisium trimite spre interiorul corpului muscular prelungiri ceea
ce determină împărţirea muşchiului în fascicule musculare primare, secundare sau terţiare.
Analiza muşchilor cu ajutorul unei lupe sau a microscopului optic (ce poate evidenţia structuri cu
ordin de mărime cuprins între 10µ şi 100µ) relevă o structură poligonală a muşchiului, mai ales
dacă se realizează o secţiune transversală a muşchiului. La exterior se pune în evidenţă
sarcolema sub forma unei membrane subţiri, dar care este în acelaşi timp şi elastică.
În interiorul acesteia se descrie o masă citoplasmatică abundentă numită sarcoplasmă
care conţine nuclei, reticul endoplasmatic, incluziuni celulare şi miofibrile. Spre deosebire de
alte structuri din corpul uman, nucleii sunt multipli şi situaţi periferic formând o structură numită
sinciţiu. Prezenţa în interiorul celulei a unui număr mare de organite celulare este expresia unei
activităţi intense. Forma celulelor musculare, alungită în sens longitudinal, este, adaptată funcţiei
acestor celule, de a permite contracţia musculară.
După compoziţia, culoarea şi proprietăţile funcţionale ale fibrelor care alcătuiesc muşchii
se descriu: fibre musculare roşii: bogate în mioglobină, sarcoplasmă, însă sărace în miofibrile
ceea ce face ca aceşti muşchi să se contracte mai lent, dar să obosească mai greu; fibre
musculare albe care sunt sărace în sarcoplasmă, bogate în miofibrile, astfel încât să poată să
realizeze contracţii rapide, dar de scurtă durată.

Figura 26. Aspectul microscopic al unei fibre musculare striate

1. Miofibrilă 6. Cisterne terminale
2. Mitocondrie 7. Reticul sarcoplasmatic
3. Citozol 8. Sarcolemă
4. Unitate morfo-funcţională musculară 9. Nucleu
5. Tub T 10. Fibre musculare

Studierea cu ajutorul microscopului cu putere mare de rezoluţie (microscop electronic)

relevă faptul că fibrele musculare sunt formate din 400-2000 de miofibrile de 1-3 microni şi care
sunt dispuse paralel cu axul longitudinal al fibrei musculare. Miofibrilele sunt organite
caracteristice fibrelor musculare striate şi reprezintă structuri contractile. Miofibrilele rezultă ca
urmare a diferenţierii sarcoplasmei. Miofibrilele se caracterizează printr-o striaţie dublă: una
longitudinală, determinată de dispoziţia miofibrilelor în fascicule longitudinale şi paralele; alta
transversală, consecutivă alternării regulate de discuri clare şi întunecate. Miofibrilele sunt
structuri heterogene care sunt formate printr-o alternanţă de: discuri clare, izotrope (I) ce conţin
actină şi discuri întunecate, anizotrope (A) ce conţin miozină. În timpul contracţiei musculare
filamentele de actină pătrund printre cele de miozină şi se leagă de aceasta prin intermediul unor
punţi subţiri. Procesul este dependent de prezenţa ionilor de calciu.
Din punct de vedere al compoziţiei chimice, analiza muşchilor scheletici relevă: prezenţa
apei, în proporţie de 70-75% şi în rest un reziduu uscat format din substanţe azotate (creatină,
creatinină), lipide (trigliceride, fosfatide), glucide şi ioni (de calciu, magneziu, potasiu, fosfor).
Anexele muşchilor reprezintă structuri anatomice indispensabile funcţionării acestora, dar
care au un alt tip de structură decât aceştia.
Fasciile conjunctive sunt formaţiuni conjunctive dispuse la exteriorul muşchiului. Din
aceste fascii se desprind septuri intermusculare cu inserţii profunde la nivelul oaselor
delimitându-se astfel lojele osteo-fibroase pentru grupele musculare. Direcţia orientării fibrelor
conjunctive în interiorul fasciilor este determinată de factori mecanici.
Ligamentele inelare sau retinaculele sunt îngroşări fibroase sub forma unor bandelete
care trec peste şanţurile osoase pe care le transformă în canale osteo-fibroase. Prin prezenţa
acestora sunt menţinute în poziţie anatomică tendoanele mai ales în locurile unde acestea îşi
schimbă direcţia.
Tendonul este elementul anatomic care continuă muşchiul sau pătrunde în interiorul
acestuia sub forma unor lame aponevrotice de care se prind fibrele musculare. Tendonul este o
structură conjunctivă rezistentă, necontractilă şi inextensibilă. Rolul tendonului este de a: mări
distanţa dintre fibre în timpul contracţiei musculare realizând astfel un spaţiu necesar îngroşării
lor fără ca aceasta să realizeze comprimare pachetelor vasculo-nervoase subiacente; fixa
muşchiul în totalitate la planurile osoase profunde.
Joncţiunea tendino-musculară este o zonă, aşa cum arată şi denumirea, unde se
realizează continuarea muşchiului cu tendonul. Ceea ce se continuă cu tendonul sunt de fapt
numai fibrele conjunctive ale muşchiului.
Tecile sinoviale sunt structuri anatomice cu rol de a favoriza alunecarea tendoanelor în
interiorul canalelor osteo-fibroase.
Bursele sinoviale sunt formaţiuni saculare conjunctive, cu o mică cantitate de lichid,
situate la nivelul tendoanelor şi joncţiunilor osteo-tendinoase, mai ales acolo unde expunerea la
traumatismele prin presiune este mai mare sau unde tendoanele alunecă pe un plan dur, osos.
Bursele sinoviale îndeplinesc rol de protecţie, dar şi de a favoriza alunecarea tendoanelor.
Contracţia muşchilor striaţi implică intense activităţi metabolice asociate cu un mare
consum de oxigen ceea ce determină o vascularizaţie abundentă. Arterele au iniţial o direcţie
transversală; după ce pătrund în muşchi se ramifică. Arterele mici sunt aşezate în vecinătatea
ţesutului conjunctiv, care separă fasciculele primare şi sunt legate prin anastomoze transversale.
Din arterele mici se desprind capilare care, mai ales în muşchii cu fibre predominant roşii,
prezintă mici dilataţii fusiforme sau ampulare în care se acumulează sângele în decursul
contracţiei. În musculatura în repaus numai o parte din capilare sunt deschise, majoritatea fiind
închise. În timpul contracţiei are loc deschiderea şi dilatarea capilarelor ceea ce determină
sporirea patului vascular local. Venele urmează traiectul invers al arterelor. Vasele limfatice se
găsesc numai în perimisium şi endomisium.
Inervația mușchilor. Fibrele senzitive sunt groase şi provin de la nivelul ganglionilor
senzitivi din măduva spinării. Aceste fibre se termină în organitele receptoare specifice. Fusul
neuro-muscular are o componentă: musculară: reprezentată prin 2-10 fibre musculare subţiri,
bogate în sarcoplasmă, care în porţiunea centrală se subîmpart în 2-3 fibre secundare, nervoasă:
reprezentată printr-un număr de fibre nervoase care se spiralează în jurul fiecărei fibre
musculare.
Aparatul sau organul neuro-tendinos Golgi, prezent în toţi muşchii, este situat în zona
de tranziţie dintre fibrele musculare şi cele tendinoase. Aparatul Golgi este delimitat de o
structură capsulară şi prezintă un aparat central format din fibre tendinoase fuzionate. În jurul
acestuia se descrie o bogată reţea de neurofibrile provenite din fibre nervoase mielinice.
Terminaţii nervoase libere situate în structurile conjunctive din muşchi sunt dispuse în
apropierea sau în jurul vaselor de sânge. Sensibilitatea culeasă de aceşti receptori este legată de
variaţiile de presiune şi tensiune care iau naştere în timpul contracţiei în muşchi, tendoane sau în
anexele lor.
Proprietățile mușchilor scheletici sunt contractilitatea, elasticitatea, tonicitatea și
troficitatea.
Contractilitatea se reflectă în capacitatea muşchiului de a dezvolta o tensiune mecanică la
extremităţile sale, însoţită sau nu de scurtarea lungimii muşchiului şi de alte manifestări fizico-
chimice (electrice, biochimice, termice) şi histo-morfologice care pregătesc, însoţesc şi urmează
procesul de contracţie propriu-zise.
Elasticitatea este capacitatea muşchiului de a se alungi în anumite limite ce-i
caracterizează extensibilitatea, cât şi revenirea la dimensiunea iniţială după încetarea forţei de
întindere. În stare de repaus sau nestimulat, muşchiul se află în mod normal sub o tensiune
uşoară determinată de proprietatea de tonicitate, urmată de o uşoară scurtare după secţionarea
tendoanelor sale.
Tonicitatea reprezintă stare de tensiune, de semicontracţie caracteristică muşchilor. La
întreţinerea tonusului muscular participă, în mod direct sau indirect, un număr mare de structuri
nervoase: aferenţele senzoriale, exteroceptive şi proprioceptive, formaţiunea reticulată din
sistemul nervos, căile nervoase de conexiune precum şi cele de conducere.
Troficitatea este capacitatea muşchiului de a creşte în dimensiuni şi forţă. Hipertrofia
musculară este însoţită, în general, şi de creşterea eficienţei contracţiei musculare.

Principalele grupe de mușchi somatici

După regiunile în care se găsesc situaţi, muşchii somatici se împart în următoarele mari
grupe: muşchii capului, muşchii gâtului, muşchii trunchiului, muşchii membrelor superioare şi
muşchii membrelor inferioare.

Muşchii capului
La nivelul capului se descriu mușchii: masticatori şi mimicii (pieloşi).
a. Muşchii masticatori sunt muşchi care acţionează asupra mandibulei realizând
masticația. După acţiunea pe care o au se clasifică în:
 muşchii ridicători ai mandibulei sunt: temporal, maseter, pterigoidian intern,
 muşchii propulsori anteriori ai mandibulei sunt muşchii pterigoidieni externi,
 muşchii coborâtori ai mandibulei sunt: burta anterioară a muşchiului digastric,
 milohioidianul, geniohioidianul, pielosul gâtului,
 muşchii retropulsori sunt: temporal şi burta posterioară a digastricului,
 muşchii ai lateralității sunt muşchii pterigoidieni externi.
Figura 27. Mușchii scheletici
A – vedere anterioară
B – vedere posterioară

1. Mușchiul frontal
2. Mușchiul orbicularul ochilor
3. Mușchiul orbicularul buzelor
4. Mușchiul
sternocleidomastoidian
5. Mușchiul deltoid
6. Mușchiul mare pectoral
7. Mușchiul biceps brahial
8. Mușchiul dințat anterior
9. Mușchiul oblic extern
10. Mușchiul drept abdominal
11. Mușchiul croitor
12. Mușchiul cvadriceps femural
13. Mușchiul adductor lung
14. Mușchiul anteriori ai gambei
15. Mușchiul vast medial din
cvadriceps
16. Mușchiul trapez
17. Mușchiul mare dorsal
18. Mușchiul triceps brahial
19. Mușchiul antebrațului
20. Mușchiul biceps femural
21. Mușchiul semimembranos
22. Mușchiul semitendinos
23. Mușchiul adductori ai coapsei
24. Mușchiul gastrocnemieni
25. Mușchiul solear
26. Tendonul lui Achile

b. Muşchii pieloşi (mimicii) ai capului au trei caractere comune: au o inserție mobilă

cutanată. Sunt situaţi în jurul orificiilor feței și sunt inervați de nervul facial. Mușchii mimicii
sunt:
 frontal: încrețește pielea frunții,
 sprâncenos: determină formarea cutelor între sprâncene,
 auricular (anterior, superior, posterior) sunt mușchi atrofiați la om,
 occipital: încrețește piele regiunii occipitale
  marele și micul zigomatic: ridică buza superioară,
 pătratul și triunghiularul buzelor: coboară buza inferioară,
 mental: determină formarea gropiței de la nivelul mentonului,
 orbicularul ochiului: închide pleoapele,
 orbicularul buzelor: apropie buzele între ele,
 buccinator: ajută în țuguierea buzelor, ca în cazul în care cineva fluieră.

Muşchii gâtului
Muşchii regiunii anterioare a gâtului se grupează în şase grupe: profund median,
profund lateral, subhioidian, suprahioidian, antero-lateral şi superficial. Dintre toți acești mușchi îi
prezentăm în continuare numai pe cei mai importanţi.
Muşchiul pielos al gâtului (platisma) se găseşte imediat sub piele. Când se contractă
încreţeşte pielea gâtului, trage în jos buza inferioară şi colţul gurii şi contribuie în mică măsură la
coborârea mandibulei.
Muşchiul sternocleidomastoidian este aşezat pe partea antero-laterală a gâtului. Este cel
mai gros dintre muşchii regiunii anterioare a gâtului. Sternocleidomastoidienii produc înclinarea
capului de aceeași parte și îl rotește spre partea opusă. În contracția bilaterală determină flexia
capului.
Muşchii suprahioidieni sunt aşezaţi în partea mijlocie a regiunii anterioare a gâtului,
deasupra osului hioid. Printr-o inserție se fixează pe osul hioid şi prin celălalt pe oasele
craniului la nivelul:
- apofizei mastoide a osului temporal - mușchiul digastric, pântecul posterior,
- apofizei stiloide a osului temporal - mușchiul stilohioidiah,
- liniei milohioidiene a mandibulei - mușchiul milohioidian,
- fosetei digastrice a mandibulei - mușchiul digastric, burta anterioară,
- apofizelor genii de pe faţa internă a corpului mandibulei - mușchiul geniohioidian.
Muşchii suprahioidieni iau parte la formarea planşeului bucal prin mușchiul
milohioidian. Prin coborârea mandibulei, ei participă la actul masticaţiei.
Muşchii subhioidieni sunt aşezaţi în partea mijlocie a regiunii anterioare a gâtului, sub
osul hioid. Muşchii subhioidieni se inseră cu un capăt pe osul hioid şi cu celălalt la nivelul:
- manubriul sternal - mușchiul sternotiroidian,
- cartilajului tiroid - mușchiul tirohioidian,
- marginii superioare a omoplatului - mușchiul omohioidian.
Muşchii subhioidieni coboară osul hioid și laringele.
Muşchii scaleni, în număr de trei (anterior, mijlociu şi posterior), sunt aşezaţi în partea
laterală şi profundă a gâtului. Ei se prind de apofizele transverse ale vertebrelor cervicale C3-
C7şi de primele două coaste. Au acțiune de a înclina coloana vertebrală de aceeași parte și de a ridica
toracele.
Muşchii prevertebrali sunt cei mai profunzi dintre muşchii regiunii anterioare a gâtului. Ei
sunt aşezaţi înapoia viscerelor gâtului şi înaintea coloanei vertebrale din regiunea respectivă.
Mușchii prevertebrali sunt reprezentați de mușchiul lung al capului, lung al gâtului, drept anterior
al capului. Cu toții sunt flexori ai capului.

Muşchii regiunii posterioare a spatelui se împart în patru grupe:

a. Planul superficial: mușchiul trapez este un muşchi lat, cu originea pe osul occipital şi
pe apofizele spinoase ale vertebrelor toracale, iar cu inserţia pe claviculă, acromion şi pe spina
omoplatului. Muşchiul trapez poate fi considerat ca fiind format din trei părţi: superioară,
mijlocie şi inferioară. Contracţia părţii superioare ridică umărul, contracţia părţii mijlocii apropie
omoplatul de coloana vertebrală, iar contracţia părţii inferioare coboară umărul. Contracţia
unilaterală a părţii superioare înclină capul lateral şi îl roteşte în sens opus, iar contracţia
bilaterală produce extensia capului.
Mușchiul marele dorsal are inserțiile de origine la nivelul proceselor spinoase ale
ultimelor 6 vertebre toracale, ale vertebrelor lombare și pe creasta iliacă. Inserția terminală se
află la nivelul humerusului (șanțul intertubercular). Când ia punctul fix pe coloana vertebrală
coboară brațul și îl rotește intern. Când ia punctul fix la nivelul inserției terminală trage toracele
în sus.
b) Planul al doilea al musculaturii spatelui și gâtului:
Angular al omoplatului (mușchiul ridicătorului unghiului omoplatului) se ataşează
inferior unghiului supero-intern al omoplatului, iar superior pe tuberculii posteriori ai apofizelor
transverse a primelor 4-5 cervicale. Acțiunea mușchiului este de a ridica scapula când ia punct fix
pe coloană, când ia punct fix pe omoplat înclină coloana de aceeași parte.
Mușchiul splenius al capului și gâtului se insera inferior pe jumătatea inferioară a
ligamentului cervical posterior, pe apofizele spinoase a celei de-a 7-a cervicale, se îndreaptă în
sus şi se împarte în două porţiuni: splenius capitis şi splenius colum și se inseră terminal la
nivelul apofizei mastoide, pe procesele transverse ale atlasului și axisului. În contracția bilaterală
acțiunea este de extensor al capului. În contracția unilaterală – înclină capul de aceeași parte.
Mușchiul romboid: unește procesele spinoase ale ultimelor vertebre cervicale și primele
toracale cu marginea mediană a omoplatului. Acțiunea este de a apropia omoplatul de coloana
vertebrală.
Mușchiul dințat posterior și superior intervine în ridicarea coastelor, fiind mușchi
inspirator. Se inseră pe procesele spinoase C 7 –T3 până la nivelul coastelor 2-5.
Mușchiul dințat posterior și inferior pornește de la procesele spinoase T11-L2 și ajunge pe
ultimele 4 coaste. Este mușchi expirator datorită acțiunii asupra coastelor.
c) Planul complexilor este reprezentat de:
- marele complex se inseră inferior pe apofizele transverse ale primelor 5-6 vertebre toracale
şi ultimilor 4 vertebre cervicale de unde fasciculele musculare iau traiect ascendent şi se
termină pe occipital,
- micul complex se prinde inferior pe apofizele transverse al ultimelor 4-5 vertebre cervical,
iar superior pe marginea superioară a apofizei mastoide,
- transversarul gâtului se întinde de la apofizele transverse a primelor 5 vertebre toracale
la tuberculii apofizelor transverse ale ultimelor 5 cervicale,
- partea cervicală a masei sacrolombare.
d) Muşchi profunzi ai spatelui şi cefei: sunt dispuşi în două planuri, într-un prim plan
se află muşchiul sacrospinal, iar în al doilea mai mulţi muşchi: semispinali, multifizi,
intertransversali, interspinali, drepţi posteriori ai capului, oblici ai capului etc. Muşchii din
ambele planuri sunt aşezaţi în jgheaburile osoase delimitate de şirul apofizelor spinoase şi de
unghiurile dorsale ale coastelor. De aceea, aceşti muşchi se mai numesc şi muşchii jgheaburilor
vertebrale. Aceștia sunt mușchi scurți, profunzi care se întind între două vertebre învecinate şi din
muşchi lungi, care-i acoperă pe cei scurţi sărind peste mai multe vertebre. Muşchii situaţi în
jgheabul dintre apofizele spinoase şi apofizele transverse formează tractul medial, iar muşchii
situaţi între apofizele transverse şi unghiurile coastelor, tractul lateral. Tractul medial este format
din trei sisteme musculare: sistemul interspinos, spinotransvers şi transversospinos. Sistemul
interspinos este alcătuit din muşchii scurţi care se întind între două apofize spinoase al
vertebrelor alăturate (mușchiul interspinali), între apofiza spinoasă a axisului şi occipitalului
(mușchiul marele drept posterior al capului), între arcul posterior al atlasului şi osul occipital
(mușchiul micul drept posterior ai capului). Sistemul spinotransvers este prezent numai în
regiunea cefei (mușchiul splenius) și este format din muşchi scurţi, profunzi, care se prind pe
apofizele transverse şi pe cele spinoase ale vertebrelor (mușchiul semispinali, multifizi şi
rotatori). Tractul lateral este format din două sisteme musculare, numite după originea şi
inserţia lor: sistemul intertransversar şi sistemul spinal. Sistemul intertransversar este format
din muşchi scurţi şi muşchi lungi (mușchiul intertransversari, mușchiul oblic superior al
capului). Muşchii lungi pleacă din masa comună sacrolombară, individualizându-se în regiunea
toracică în doi muşchi: iliocostal şi logissimus. Muşchii spatelui şi ai cefei produc prin contracţia
lor mişcările de rotaţie, extensie şi de lateralitate ale capului şi ale coloanei vertebrale.

Musculatura trunchiului
O parte dintre mușchi se inseră pe oasele cutiei toracice, alcătuind musculatura
toracelui, iar o altă parte, de oasele bazinului şi ale toracelui, alcătuind musculatura cavităţii
abdominale. Muşchii toracelui se subîmpart în muşchi extrinseci şl intrinseci.
a) Muşchii extrinseci ai toracelui (pectoralul mare, pectoralul mic, dinţat anterior) se
inseră pe torace şi pe oasele centurii scapulo-humerale.
Muşchiul pectoral mare este un muşchi lat, de formă triunghiulară, aşezat pe peretele
anterior al toracelui, imediat sub piele. El are originea pe claviculă (partea claviculară), pe
stern şi pe cartilajele costale (partea sterno-costală), pe teaca dreptului abdominal (partea
abdominală). Cele trei părţi ale muşchiului se unesc într-un tendon comun, care se inseră pe
tuberculul mare al humerusului. Contracţia muşchiului produce adducţia şi rotaţia medială a
braţului, colaborează cu muşchii marelui dorsal şi cu trapezul în mişcarea de căţărare, ridicând
corpul, când ia punctul fix la nivelul humerusului.
Muşchiul pectoral mic este aşezat sub muşchiul pectoral mare. El are originea pe
coastele III-V şi inserţia pe apofiza coracoidă a omoplatului. Trage scapula înainte şi în jos, ridică
coastele.
Muşchiul dinţat anterior este un muşchi lat în formă de evantai, aşezat pe peretele lateral al
toracelui. El are originea pe faţa externă a primelor nouă coaste, iar inserţia pe marginea
vertebrală a scapulei. Când ia punct fix pe torace duce omoplatul înainte și lateral. Când ia punct
fix pe omoplat ridică coastele intervenind în inspirul forțat.
 b) Muşchii intrinseci ai toracelui sunt muşchi proprii cutiei toracice. Ei sunt aşezaţi
în trei straturi: stratul extern (mușchii intercostali externi), stratul mijlociu (mușchii intercostali
interni) şi stratul intern (mușchii subcostali, mușchiul transvers al toracelui şi mușchii ridicători
ai coastelor). Prin contracţia lor, muşchii intrinseci ai toracelui produc şi mişcările respiratorii ale
cutiei toracice (inspirul şi expirul) în colaborare cu muşchiul diafragm.
Muşchiul diafragm este un muşchi lat nepereche, în formă de cupolă, cu partea convexă
îndreptată în sus. El este aşezat în partea inferioară a cutiei toracice şi are trei porţiuni de origine:
o porţiune lombară, care porneşte de pe corpul primelor vertebre lombare; o porţiune costală,
care porneşte de pe faţa internă a ultimelor şase coaste şi o porţiune sternală, care porneşte de pe
faţa internă a apendicelui xifoid. Fibrele musculare ale acestor trei porţiuni se îndreaptă în sus
şi spre centrul muşchiului, unde se prind pe o aponevroză subţire dar rezistentă, așa-numitul
centru tendinos. Muşchiul diafragm separă incomplet cavitatea toracică de cavitatea
abdominală, deoarece ele este prevăzut cu orificii străbătute de organe care trec dintr-o
cavitate într-alta: orificiul venei cave inferioare, orificiul esofagului, orificiul aortei. Diafragmul
este muşchiul esenţial al inspiraţiei.

Muşchii abdomenului
Abdomenul este un segment al trunchiului delimitat în partea superioară de diafragm, iar
în cea inferioară de strâmtoarea superioară a bazinului.
a) Muşchii pereților antero-laterali ai abdomenului sunt formaţi din muşchi laţi care
se prind pe coastele cutiei toracice şi pe cele ale bazinului. Pe linia mediană a abdomenului, la
locul de întâlnire al aponevrozelor muşchilor celor doi pereţi antero-laterali, se găseşte o bandă
fibro-tendinoasă care poartă numele de linia albă. Ea se întinde de la apendicele xifoid până la
simfiza pubiană şi serveşte ca punct de inserţie pentru fibrele musculare. Prin acţiunea lor,
muşchii abdomenului produc flexia trunchiului sau a bazinului. Ei participă la menţinerea
viscerelor, abdominale în poziţie fiziologică. Musculatura peretelui antero-lateral al
abdomenului este format din următorii cinci muşchi: drept al abdomenului, piramidal, oblic
extern al abdomenului, oblic intern al abdomenului şi transvers al abdomenului.
Muşchiul drept abdominal este un muşchi lung, cu fibrele dispuse vertical, aşezate de
o parte şi de alta a liniei albe. El are originea pe apendicele xifoid şi pe coastele V, VI, VII, iar
inserţia pe pubis şi pe simfiza pubiană. Acţiunile muşchiului drept al abdomenului sunt
diferite; el coboară coastele, participă la flexia coloana vertebrală şi apleacă trunchiul înainte.
Muşchiul oblic extern al abdomenului este un muşchi lat cu fibrele dispuse oblic,
aşezat imediat sub piele. El are originea pe coastele V-XII şi inserţia pe creasta osului coxal, pe
pubis şi pe linia albă. Muşchiul oblic extern al abdomenului flectează trunchiul înainte,
produce rotirea trunchiului pe partea opusă, ridică peretele abdominal anterior. Este mușchi
expirator accesor. În contracția unilaterală rotește trunchiul în partea opusă.
Muşchiul oblic intern al abdomenului este un muşchi lat cu fibrele dispuse oblic.
El are originea pe creasta iliacă şi inserţia printr-o mare aponevroză pe cartilajele costale,
pe linia albă şi pe pubis. Acţiunea lui este asemănătoare cu cea a muşchiului oblic extern
al abdomenului.
 Muşchiul transvers al abdomenului este un muşchi lat, cu fibrele dispuse transversal
faţă de axul longitudinal al corpului. Are originea pe creasta iliacă şi pe ultimele cartilaje
costale, iar inserţia pe linia albă. Acest muşchi măreşte presiunea din cavitatea abdominală.
b) Muşchii peretelui posterior al abdomenului La alcătuirea peretelui posterior
al abdomenului participă trei muşchi: pătratul lombelor, psoas şi iliacul.
Muşchiul pătratul lombar este un muşchi lat, de formă patrulateră, cu originea pe
creasta iliacă şi cu inserţia pe coasta a XII-a şi pe apofizele transverse ale primelor
vertebre lombare. Prin acţiunea lui produce înclinarea laterală a coloanei vertebrale, a
trunchiului şi fixează ultimele coaste în expirația forţată.
Muşchii psoas şi iliac vor fi prezentaţi în cadrul grupului-de muşchi ai membrelor
inferioare.

Muşchii membrelor superioare

Muşchii membrelor superioare se împart în mai multe grupe, după aşezarea lor şi
după rolul pe care îl îndeplinesc: muşchii ai umărului, braţului, antebraţului şi mâinii.

Figura 28. Grupele musculare superficiale de la nivelul centurii scapulare și

membrului superior liber: în stânga imaginea anterioară, în dreapta imaginea
musculaturii din posterior.
 Muşchii umărului formează în jurul articulaţiei scapulo-humerale un grup muscular
care asigură mobilitatea membrului superior liber Mușchii umărului sau ai centurii scapulare
sunt: deltoidul, subscapularul, supraspinosul, infraspinosul, rotundul mare şi rotundul mic.
Muşchiul deltoid are o formă triunghiulară şi este situat imediat sub piele. El are trei
părţi: claviculară, acromială şi spinală. Partea claviculară se află anterior şi are originea pe
claviculă, partea acromială se află la mijloc şi are originea pe acromion, iar partea spinală se
află posterior şi are originea pe spina omoplatului. Cele trei porţiuni ale muşchiului deltoid
converg către un tendon care se insera pe tuberozitatea deltoidiană (V-ul deltoidian) de la nivelul
osului humeral. Fasciculul mijlociu produce abducţia humerusului şi-l ridică în poziţie orizontală.
Fasciculul anterior proiectează brațul înainte. Fasciculul posterior proiectează brațul înapoi.
Muşchii supraspinos, infraspinos (subspinos), rotundul mare sunt muşchi profunzi ai
umărului, care au originea pe scapulă şi inserţia pe tuberculul mare al humerusului. Aceşti
muşchi participă la acţiunile de abducţie şi rotaţie în afară a braţului.
Mușchiul mare rotund pornește de la nivelul scapulei și se orientează spre fața anterioară,
la nivelul culisei bicipitale sau la nivelul micului trohanter. Este adductor și rotator intern al
brațului.
Mușchiul subscapular are inserție pe fosa subscapulară și pe micul trohanter humeral. Este
adductor și rotator intern al brațului

Muşchii braţului se împart în două mari grupe: muşchii regiunii anterioare a

braţului (bicepsul brahial, brahialul, coracobrahialul) şi muşchii regiunii posterioare a,
braţului (trlcepsul brahial).
Muşchiul biceps brahial este un muşchi lung aşezat pe faţa anterioară a braţului.
Extremitatea lui superioara are doua capete, unul lung şi altul scurt. Cele două capete se unesc
formând corpul muşchiului. Extremitatea inferioară se inseră printr-un tendon mai lat pe
tuberozitatea bicipitală radială. Muşchiul biceps produce flexia antebraţului pe braţ. Capătul
lung al bicepsului contribuie la mişcarea de abducţie și rotator medial al braţului. Capul scurt
este adductor al brațului. Bicepsul este supinator al antebrațului aflat în pronație.
Muşchiul brahial anterior este un muşchi lung situat între biceps şi humerus. Contracţia
lui produce flexia antebraţului pe braţ.
Muşchiul coracobrahial are originea pe apofiza coracoidă a scapulei si inserţia pe
humerus. Coracobrahialul produce flexia braţului, adducția acestuia.
Muşchiul triceps brahial este un muşchi voluminos, care ocupă toată regiunea posterioară
a braţului. El are trei capete de origine: unul se inseră pe unghiul lateral al scapulei, iar celelalte
două (lateral şi medial) pe humerus. Contracţia lui produce extensia antebraţului pe braţ, extensor
și adductor al brațului.

Muşchii antebraţului sunt dispuși în trei mari grupe: regiunea anterioară a

antebraţului, muşchii regiunii posterioare a antebraţului şi muşchii regiunii laterale a
antebraţului.
 Muşchii regiunii anterioare ai antebraţului sunt dispuşi în mai multe planuri musculare
care de la piele spre profunzime sunt:
- mușchiul rotundul pronator,
- flexor radiat al carpului (marele palmar),
- palmar lung (micul palmar),
- flexor ulnar al carpului (cubital anterior),
- flexor superficial al degetelor de la II la V,
- flexor profund al degetelor de la II la V,
- flexor lung al policelui,
- pătrat pronator.
Acțiunea principală a acestor mușchi este dată de numele mușchilor.

Muşchii regiunii posteriore a antebraţului sunt dispuşi în două straturi:

- anconeu,
- extensor comun al degetelor de la II la V,
- extensor al degetului mic,
- extensor ulnar al carpului (cubital posterior)
- abductor lung al policelui,
- extensor scurt al policelui,
- extensor lung al policelui,
- extensor al indexului.
Prin contracţia lor aceşti muşchi produc în principal extensia antebraţului, a mâinii şi
a degetelor.

Muşchii regiunii laterale a antebraţului sunt:

- brahioradial (lung supinator),
- lung extensor radial al carpului,
- scurt extensor radial al carpului,
- supinator.
Prin contracţia lor, aceşti muşchi produc flexia antebraţului pe braţ, extensia mâinii
pe antebraţ şi abducţia mâinii.

Muşchii mâinii sunt grupați trei regiuni: muşchii policelui (loja tenară), muşchii degetului
mic (loja hipotenară) şi muşchii regiunii palmare mijlocii.
Muşchii policelui formează o masă musculară voluminoasă, numită eminenţa tenară
reprezentată prin: muşchii abductor scurt al policelui, flexor scurt al policelui, opozant al
policelui, abductor al policelui. Toţi aceşti muşchi acţionează asupra policelui, așa după este și
denumit mușchiul.
Muşchii degetului mic formează o masă musculară mai puțin voluminoasă comparativ cu
cea tenară, motiv pentru care este numită eminenţa hipotenară: muşchii palmar scurt, abductor al
degetului mic, flexor scurt al degetului mic, opozant al degetului mic. Acţionează asupra
auricularului.
 Muşchii regiunii palmare mijlocii sunt dispuşi în două straturi: un strat superficial,
format din patru muşchi lombricali, şi un strat profund, format din şapte muşchi interosoşi,
dintre care trei palmari şi patru dorsali. Muşchii lombricali produc flexia falangelor proximale
şi extensia falangelor mijlocii şi distale. Muşchii interosoşi palmari au acţiune asemănătoare
cu muşchii lombricali.

Muşchii membrelor inferioare

La nivelul membrelor inferioare, musculatura poate fi grupată în muşchii ai bazinului,
coapsei, gambei și piciorului.
Muşchii bazinului se află în regiunea bazinului, sunt dispuși în jurul articulaţiei
coxofemurale ca o masă musculară care mobilizează femurul în jurul celor trei axe principale de
mișcare.
Regiune anterioară a bazinului este ocupată de mușchiul ilio-psoas format din două
fascicule musculare distincte: mușchiul psoas și iliac. Muşchiul psoasul mare are originea pe
coloana lombară şi inserţia pe trohanterul mic al femurului. Muşchiul iliac are originea în fosa
iliacă internă a osului coxal şi inserţia pe trohanterul mic al femurului. Aceşti muşchi produc
flexia coapsei pe bazin. Ei au un rol important în mers – prin contracția unilaterală, înclină
trunchiul de aceeași parte.
În regiunea posterioară sau fesieră este formată din mai multe grupe musculare așezate
în straturi succesive. Mai sunt denumiți și muşchii pelvitrohanterieni au originea pe oasele
bazinului şi inserţia terminală pe trohanterul mare al femurului La exterior se găsește mușchiul
mare fesier care îi acoperă pe fesierul mijlociu şi fesierul mic. Acești mușchi se inseră în
suprafețele gluteale de la nivelul feței lateral externe a fosei iliace externe, iar terminal ajung la
nivelul marelui trohanter. Marele fesier produce extensia coapsei pe bazin, este rotator în
afară a coapsei, are un rol important în menţinerea poziţiei ortostatice a corpului, în mişcările
bazinului precum şi în mers.
Muşchiul fesier mijlociu și cel mic au acțiune comună și diferită în raport de fibrele
musculare care intră în acțiune: fibrele posterioare produc extensia, rotația în afară a coapsei;
fibrele anterioare realizează flexia și rotația internă a coapsei; fibrele mijlocii participă la
abducția coapsei.
Musculatura fesieră acoperă mușchii profunzi: piriform (piramidal al bazinului),
obturator intern, gemenii bazinului (superior şi inferior), pătrat femural, obturator extern și
intern. Acţiunea principală a acestor muşchi este rotaţia în afară a coapsei.
Muşchii coapsei este localizată în trei regiuni: muşchii anteriori a coapsei (muşchii
tensor al fasciei lata, croitor şi cvadriceps femural); muşchii din loja lateral internă, mediale a
coapsei (gracilis, pectineu şi muşchii adductori) şi muşchii ai regiunii posterioare a coapsei
(muşchii biceps femural, semitendinos şi semimembranos).
Loja anterioară. Muşchiul tensor al fasciei lata este un muşchi lung, aşezat pe faţa
anterioară a coapsei. El are originea pe spina iliacă antero-superioară şi pe creasta iliacă şi
se inseră terminal pe tractul iliotibial al fasciei lata și capul peroneului. Prin contracţia lui
produce flexia şi rotaţia medială a coapsei.
 Muşchiul croitor este un muşchi lung, în formă de panglică, aşezat superficial, pe faţa
anterioară a coapsei, pe care o străbate în diagonală de sus în jos şi din afară înăuntru. El are
originea pe spina iliacă antero-superioară şi inserţia pe extremitatea superioară și internă a
tibiei. Prin contracţie produce flexia coapsei pe bazin, rotator extern al coapsei și abductor al
acesteia.

Figura 29. Musculatura coapsei: regiunea anterioară (stânga) și loja posterioară (dreapta)
Muşchiul cvadriceps femural aşezat în partea anterioară a coapsei. El are patru capete de
origine (dreptul femural, vastul medial, vastul lateral şi vastul intermediar). Dintre acestea
numai dreptul femural are originea pe coxal, la nivelul spinei iliace antero-inferioară şi deasupra
sprâncenei cotiloide, iar cei trei vaşti, pe linia intertrohanteriană, pe trohanterul mare şi pe linia
aspră a femurului. Prin contracţie, muşchiul cvadriceps femural produce extensia gambei față
de coapsă; mușchiul intervine activ în statică şi în mers.
Loja posterioară. Muşchiul biceps femural este aşezat în partea posterioară a coapsei,
imediat sub piele. El are două capete de origine, unul lung, care se prinde pe tuberozitatea
ischiatică şi altul scurt, care se prinde pe linia aspră a femurului. Bicepsul femural se insera
printr-un tendon comun pe capul peroneului. Prin contracţia lui, acest muşchi produce extensia
coapsei pe bazin, flexia și rotația în afară a gambei.
Muşchiul semitendinos este aşezat în partea posterioară a coapsei. El are originea pe
tuberozitatea ischiatică, iar inserţia pe extremitatea superioară a tibiei. Muşchiul semitendinos
produce extensia coapsei pe bazin, flexia gambei pe coapsă, rotația internă a gambei.
Muşchiul semimembranos este aşezat în partea posterioară a coapsei. El are originea pe
tuberozitatea ischiatică şi inserţia pe condilul medial al tibiei. Contracţia lui este sinergică cu a
mușchiului semitendinos, produce extensia coapsei pe bazin, flexia gambei pe coapsă, rotația
internă a gambei.
Loja lateral internă. Muşchiul gracilis este un muşchi lung, aşezat în regiunea medială a
coapsei. El are originea pe osul pubis şi inserţia pe faţa medială a tibiei. Prin contracţia lui,
acest muşchi produce adducţia coapsei şi flexia gambei pe coapsă, rotația medială a gambei.
Muşchiul pectineu este un muşchi lat, subţire, de formă patrulateră. El are originea pe
creasta pectineală a osului pubis şi inserţia pe extremitatea superioară a femurului. Prin
contracţia lui produce flexia și adducţia coapsei.
Muşchii adductori (adductor lung, adductor scurt şi adductor mare) sunt aşezaţi în partea
superioară și internă a regiunii lateral interne a coapsei. Ei îşi au originea pe osul pubis şi pe
tuberozitatea ischiatică, iar inserţia terminală pe linia aspră a femurului. Aşa cum îi arată şi
numele, prin contracţia lor, aceşti muşchi produc adducţia coapsei.
Muşchii gambei sunt organizați în trei lojă musculare: anterioară, posterioară și lateral-
externă.

Figura 30. Musculatura gambei din regiunea anterioară (desen din stânga) și
posterioară (desen din dreapta)
Muşchii regiunii anterioare a gambei sunt reprezentați prin: muşchii tibial anterior,
extensor lung comun al degetelor de la II la V, extensor lung al halucelui. Aceștia au
originea pe extremitatea superioară a tibiei, fibulei şi pe membrana interosoasă, iar inserţia
pe oasele piciorului. Prin contracţia lor, aceşti muşchi produc flexia dorsală a piciorului şi
extensia degetelor.
Muşchii regiunii lateral-externe a gambei sunt în număr de doi: muşchiul peronier
lung şi muşchiul peronier scurt. Au originea pe tibie şi fibulă, iar inserţia terminală pe oasele
metatarsiene. Prin contracţia musculară se produce pronaţia, abducţia şi flexia plantară a
piciorului; participă și în susținerea bolții plantare.
Muşchii regiunii posterioare a gambei sunt dispuşi în două straturi principale:
stratul superficial (muşchiul triceps sural şi plantar) şi stratul profund (muşchiul popliteu, tibial
posterior, flexor lung al degetelor, flexor lung al halucelui). Contracţia muşchilor regiunii
posterioare a gambei produce flexia plantară a piciorului şi a degetelor.
Cel mai puternic muşchi din regiunea posterioară a gambei, cu rol important în
staţiunea bipedă şi în mers, este muşchiul triceps sural. Mușchiul este format din muşchiul solear
(cu originea pe capul fibulei şi pe tibie) împreună cu muşchii gemeni ai gambei (medial şi lateral,
mușchi denumiți și gastrocnemieni), cu originea pe condilii femurului. Aceşti trei muşchi se
insera terminal printr-un tendon comun (tendonul lui Achile) pe osul calcaneu. Contracţia lor
produce flexia gambei față de coapsă, extensia piciorului în mişcarea de ridicare pe vârfuri,
supinația și adducția piciorului.
Planul profund al lojei posterioare a gambei. Mușchiul popliteu pornește de pe condilul
lateral al femurului până deasupra liniei solearului. Intervine în flexia gambei față de coapsă,
rotația internă a gambei.
Mușchiul flexor lung al degetelor de la II la V se găsește pe fața posterioară a tibiei până
pe falanga a II-a a degetelor. Prin acțiunea sa realizează flexia degetelor, extensia și supinația
piciorului.
Tibialul posterior unește zona posterioară a tibiei și peroneului cu osul navicular ceea ce
determină extensia, abducția și supinația piciorului.
Mușchiul lung flexor al halucelui care pornește de pe fața posterioară a tibiei și peroneului
și ajunge la nivelul halucelui. Prin contracția sa determină flexia halucelui, extensia, adducția și
supinația piciorului.
Muşchii piciorului. Regiunea dorsală a piciorului cuprinde muşchii - muşchiul extensor
scurt al halucelui (degetului mare) și mușchiul scurt extensor al degetelor. Prin contracţia lor
se produce extensia degetelor.
Regiunea plantară a piciorului este subîmpărţită, la rândul ei, în regiunea plantară
medială, laterală şi mijlocie. Muşchii regiunii plantare mediale sau muşchii halucelui (mușchiul
abductor al halucelui, mușchiul flexor scurt al halucelui şi mușchiul adductor al halucelui)
produc prin contracţia lor abducţia, flexia şi adducţia halucelui, de unde şi denumirea lor.
Muşchii regiunii plantare laterale sau muşchii degetului mic (mușchiul abductor al
degetului mic, mușchiul flexor al degetului mic, mușchiul opozant ai degetului mic) produc
prin contracţia lor abducţia, flexia şi opoziţia degetului mic, de unde şi denumirea lor.
Muşchii regiunii plantare mijlocii (mușchiul flexor scurt al degetelor, mușchiul pătrat al
plantei, mușchiul lombricali, mușchiul interosoşi ai piciorului) îndeplinesc un rol izometric în
menţinerea bolţii piciorului.
 4. Rezumatul cursului
Scheletul corpului este format din:
- la nivelul capului neurocraniul ( frontal, sfenoid, occipital, parietal,temporal) și
viscerocraniul (maxilar, palatin, zigomatic, lacrimal, nazal, cornetul nazal inferior,
vomer, mandibulă),
- la nivelul coloanei vertebrale: vertebre, sacrum, coccis,
- la nivelul cutiei toracice este formată din stern și coaste,
- centură scapulară (claviculă, omoplat) și membru superior liber (humerus, cubitus,
radius,8 oase carpiene, 5 metacarpiene, 14 falange)
- centură pelvină (coxale, sacrum) și membrul inferior liber (femur, tibie, peroneu, 7 oase
tarsiene, 5 metatarsiene, 14 falange).
Articulațiile fac legătura dintre oase. Pot fi:
- articulațiile fixe: sinartrozele, suturi, sinostoze, gomfoze
- articulații semimobile, cartilaginoase: simfize, sincondroze
- articulații mobile, sinoviale: majoritatea articulațiilor corpului.
Musculatura striată a corpului poate fi descrisă în funcție de regiunile anatomice: cap,
gât, torace, membre.
Musculatura de la nivelul capului și gâtului este dispusă pe mai multe planuri musculare
care răspund nevoilor de mobilitate.
Musculatura toracelui este una proprie a toracelui (mușchi intercostali, subcostali,
transvers torace, ridicători ai coastelor) și o musculatură extrinsecă (mare și mic pectoral, dințat
anterior).
Musculatura abdominală anterioară este formată din drepții abdominali, oblici externi și
interni, transvers al abdomenului.
Peretele posterior al abdomenului: pătratul lombelor, ilio-psoas.
Musculatura membrelor superioare este organizată pe segmente în musculatura umărului
(deltoid, supra-, subspinos, infraspinosul, micul și marele rotund), brațului (biceps brahial,
brahial anterior, coracobrahial, triceps brahial), antebrațului cu cele trei regiuni (anterioară,
lateral externă și posterioară) și mușchi ai mâinii (regiune anterioară – tenară, hipotenară,
mijlocie și posterioară).
Musculatura membrelor inferioare cuprinde mușchii bazinului (mușchii fesieri,
pelvitrohanterieni), coapsei (cvadriceps femural, croitor, tensor al fasciei lata, semitendinos,
semimembranos, biceps femural, gracilis, adductorii, pectineu), gambei (regiunile anterioară,
lateral externă și posterioară) și mușchii piciorului (din regiunea plantară medială, laterală și
mijlocie).