MUZICA USOARA

Muzica ușoară reprezintă un gen muzical eterogen, adeseori definit prin raportare
la alte genuri de muzică. În mod nejustificat, denumirea capătă, nu de puține ori, o
tentă depreciativă. Muzica ușoară, fiind mai veche decât multe alte genuri
promovate azi ca muzici de consum, suportă mai multe grade de deschidere în
privința cronologiei, dar în sens general se vorbește în ziua de astăzi de muzica
creată începând cu a doua jumătate a secolului XX.
Echivalente în alte limbi
Sintagma nu are un corespondent precis în limbile de mare circulație, iar acolo
unde există sintagme similare, înțelesul lor poate să difere. „Echivalările” oferite
cel mai des expresiei românești sunt franțuzescul musique légère și
sintagma englezească easy listening (care s-a răspândit și în alte limbi - de
exemplu, în germană). În cazul limbii engleze, atributele muzicii ușoare sunt
împărțite între subgenurile music-hall, light music, beautiful music ș.a., astfel încât
o relație de echivalență precisă nu poate fi stabilită. Totuși, mergând pe criteriul
limbii, nu se poate conchide că muzica ușoară există numai în România (cu toate
că, sintagma fiind autohtonă, vom stabili muzica ușoară românească ca prim reper
de comparație), ci este și situația altor culturi (de pildă, cea italiană) care se apropie
într-o măsură semnificativă de stilistica dată. Asemănarea muzicii ușoare
românești cu cea franceză, italiană ș.a.m.d. se justifică în primul rând ca un număr
de influențe exercitate din afară. (De pildă, o contribuție însemnată în anii șaizeci
au avut-o turiștii străini, veniți din toată Europa pe litoralul românesc al Mării
Negre. Fie melomani care aduceau cu ei înregistrări la modă în țara lor, fie
interpreți străini care susțineau concerte, astfel de surse erau de mare interes pentru
artiștii români, angajați pe timpul verii la restaurantele de pe litoral.)

Semnificații
Muzica ușoară, în conștiința publicului actual, își are rădăcinile situate nu mai
devreme de anii 1950. În consecință, cadrul ei este determinat prin opoziție cu alte
genuri ale muzicii de consum (muzica rock, chiar și pop), în funcție de context.
Uneori, ea este prezentată ca însumarea tuturor acestor genuri și pusă în opoziție
cu muzica de factură cultă.
Istoric
Cultura europeană timpurie
Mai sus s-a arătat de ce muzica ușoară românească va fi folosită ca punct de
pornire pentru a urmări granițele – și așa, dificil de trasat, ale – genului privit din
perspectiva mondială, pe parcursul evoluției ei. Originile nu pot fi delimitate cu
claritate, dat fiind că Europa[1] a avut dintotdeauna un fond al muzicii
maselor.[2] Grecia antică consemnează apariția modului lidic (lydisti, echivalent ca
scară cu ionicul medieval și cu majorul natural), specific muzicii tinerilor și privit
de învățați ca un sacrilegiu, temei al unei muzici decadente. Evul mediu european
înfățișează o muzică disciplinată, severă, de origine savantă, care se lasă treptat
inspirată de practicile muzicii din popor, împrumutându-i speciile de scurtă durată,
modelul de cânt vocal, muzica instrumentală și orchestrația specifică. O dată cu
deschiderea făcută de Renaștere, muzica maselor și muzica cultă se apropie mai
mult stilistic.
Muzica poporului și muzica cultă europeană
Din baroc (primă epocă a tonalității, desemnând cel mai „firesc” sistem
sonor utilizat și astăzi), creatorii culți se inspiră frecvent din dansurile practicate de
popor. Cazul cel mai ilustrativ este cel al suitelor de dansuri baroce, care pornesc
de la dansuri populare, caracteristicile metrice și agogice (tempo), păstrându-se ca
atare într-o primă etapă (amintim ciacona, giga, sarabanda, menuetul). În timp ce
menuetul face deliciul secolului XVIII, secolul XIX va prelua un nou dans popular
în trei timpi, valsul.
Până în secolul XIX, muzica savantă se apropie și depărtează de publicul simplu în
câteva ocazii succesive; Romantismul târziu reprezintă desprinderea de
ascultătorul neinițiat, prin continua intelectualizare a limbajului muzical (și
părăsirea tonalității pentru alte sisteme, create artificial sau pe modelul altor tradiții
muzicale); consonanțele pierd numeric în fața disonanțelor. Drept mărturie actuală
a procesului în cauză stă așa-numita „muzică contemporană”, foarte pretențioasă
cu ascultătorii ei, adesea disonantă și neatrăgătoare la primul nivel de lectură.

România
Începuturi
Situația prezentată este, totuși, tipică Occidentului european; până la formarea
„Școlilor naționale” în nordul și estul Europei, lucrurile s-au desfășurat aici într-un
regim mai lent. Demarcația muzicii create de popor de tendințele muzicii culte este
cu atât mai evidentă.[3] Românii nu resimt influențele culturii vestice într-o prea
mare măsură (Transilvania traversează o quasi-Renaștere târzie, unde intră și
elemente de baroc), iar muzica păstrează până la jumătatea secolului XIX
sonorități orientale, atât în muzica de cult (de rit bizantin), dar și în cultura
populară. În ultimele decenii ale secolului XIX sunt importate tot mai multe
elemente ale culturii muzicale vestice, dintre care cele adresate oamenilor lipsiți de
pregătire muzicală au mult mai multă trecere (o școală muzicală națională nu exista
încă, compozitorii fiind atrași de studiile și practicile din Vest). Pătrunde romanța,
ca monodie acompaniată de pian ori chitară, rudă îndepărtată a lied-ului. Romanța
s-a păstrat până astăzi, dar popularitatea ei a scăzut simțitor în a doua jumătate a
secolului XX.
Primii compozitori români de romanțe și valsuri (D.G. Florescu, Guilelm Șorban)
atestă existența unei muzici ușoare după 1850.[4] Cunoscând însă notații și
compoziții laice semnate de Anton Pann și alți precursori ai generației 1848, se
pune problema de ce nu vor fi ele, de asemenea, încadrate drept muzică ușoară.
Explicația vine pe calea unei tradiții a jurnaliștilor și criticilor de muzică, în
viziunea cărora nu intră compozitori români mai timpurii decât creatorii primelor
romanțe. Un alt aspect al acestei convenții este, însă, recunoașterea unor influențe
importante din Occident, foarte pregnante la acea vreme. Mai târziu ele vor porni
pe un făgaș propriu, astfel încât influențele timpurii ajung irecognoscibile în
deceniile șase-șapte ale secolului XX).
Perioada interbelică
Dacă prima „vârstă” a muzicii ușoare românești aduce cu alte creații din vestul
Europei, iar apartenența la genul muzical studiat este discutabilă,[5] secolul XX
aduce mai multă originalitate pe partea de compoziție. Totuși, ambiția de a fi
mereu „în vogă” obligă muzica ușoară românească să parcurgă, măcar formal
(pentru că rezultatele sunt destul de diferite, din pricina deficiențelor tehnice,
bănești și, nu în ultimul rând, a concentrării pe alte interese), unii pași adoptați în
Vest (mulți, din cele două Americi).
Astfel, se importă tangoul (în Europa) în anii douăzeci; la români, compozitorii
studiază forma, inițial plagiază (este cazul celebrului Zaraza, reprodus după un
tango uruguayan al compozitorul Benjamin Tagle Lara) și apoi scriu tangouri noi,
pe versuri în limba română. Îi amintim pe compozitorii Ionel Fernic și Ion
Vasilescu, ale căror tangouri au fost interpretate de cântăreții Cristian Vasile, Jean
Moscopol, Gion ș.a.
Alte noutăți apărute în muzica ușoară, preluate și de muzicienii români, includ
împrumuturile din muzica de jazz – începând cu dansurile de
societate (foxtrot, Charleston) și cu adoptarea instrumentației specifice
(contrabas, slide guitar,[6] banjo – instrumentul lui Jean Moscopol). Fără a trimite
la jazz, unii cântăreți români practică improvizația, inventând pe loc melodii și
versuri (renumit este cazul lui Alfred Pagoni-Fredon, grec la origine); se practică
mult „fluieratul artistic”. În mod obișnuit, cântăreții sunt fideli unui local pentru un
număr de ani.
Dacă în Occident tangoul se bucură de mai puțin succes, în România va rămâne la
modă până la începutul celui de Al Doilea Război Mondial. Perioada interbelică în
Occident cuprinde musical-uri, music-hall-ul, primii interpreți europeni de swing
jazz (între care, chitaristul Django Reinhardt). Viziunile mai conservatoare vor
determina înflorirea noului „lied” englez, a șansonetei și a valsului
la acordeon (musette), ambele franțuzești, a canțonetei italiene – ele depășesc
hotarele țării lor și rămân imortalizate prin înregistrări sonore și filme
(celebrul Sous les toits de Paris, 1930, în regia lui René Clair).
După război
La încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, situația politică a românilor se
schimbă foarte mult, prin instalarea regimului socialist. Modelul de viață
occidental este cenzurat și deformat în interes politic de către noile autorități,
folosind mijloace diverse. Ca urmare, viața muzicală românească se desprinde de
Vest și începe o evoluție distinctă, în legătură tot mai slabă cu cele petrecute
dincolo de Cortina de Fier. Prin urmare, dacă înainte de război se putea vorbi de
muzică ușoară în Europa sau chiar America, după anii patruzeci nu vor mai exista
decât suprapuneri pe termen scurt (unde calitatea produselor românești are de
pierdut din lipsa de interes a autorităților, ba chiar artiștii fiind uneori oprimați).[7]
În anii cincizeci, proletcultismul își face simțită prezența puternic în toate
manifestările de artă, inclusiv în muzica ușoară. Totuși, se apelează la jazz-ul
vocal, comercial, ocazie care introduce atât elemente demodate (acompanierea
unui solist cu bigband în stil swing), dar și mult mai recentele ritmuri de jazz latin
(bossa nova braziliană, dar și cele de inspirație afro-cubană – de
exemplu, rumba În Cuba a compozitorului Edmond Deda, interpretată de Roxana
Matei).
Deceniul 1960 aduce în primii săi ani muzica rock, iar de la jumătatea deceniului
începe mișcarea underground, asociată noii muzici. Rock-ul ajunge în opoziție cu
muzica ușoară, atât stilistic, dar și prin ideologia promovată. (Trebuie reamintit
faptul că muzica rock s-a numit pentru multă vreme, aproximativ până la jumătatea
anilor șaptezeci, muzică a „formațiilor de chitare electrice”.)
Numele câtorva interpreți de muzică ușoară românească de după cel de-al doilea
război mondial, Aurelian Andreescu, Elena Cârstea, Corina Chiriac, Mirabela
Dauer, Stela Enache, Luigi Ionescu, Horia Moculescu, Margareta Pâslaru, Gică
Petrescu, Angela Similea, Dan Spătaru, Aura Urziceanu. Pentru începuturile anilor
șaizeci, un nume semnificativ este cel al trioului fraților Grigoriu, unii dintre primii
artiști români de muzică ușoară care au adoptat elemente de sintaxă rock în muzica
lor (de altfel, și una dintre primele formații de rock'n'roll din România). Între
compozitorii mai apreciați se pot aminti Florin Bogardo, Cornel Fugaru, George
Grigoriu (unul dintre cei trei frați amintiți), Nicolae Kirculescu, Margareta
Pâslaru, Temistocle Popa, Radu Șerban, Marius Țeicu.

Muzica ușoară astăzi

Respectând limitarea determinată de terminologia limbii române (față de limbile în
care s-a cântat muzică ușoară: franceză, italiană ș.a.), nu se poate vorbi despre
dezvoltarea acestui gen peste hotarele României în ultimii ani altfel decât făcând
referire la muzicienii din generația anilor 1950-1970 (deja din anii optzeci, bariera
culturală impusă de regimul politic din România are ca efect o desincronizare între
muzica românească și cea străină; prin urmare, evoluția care nu a mai putut fi
imitată în România va fi apanajul muzicii pop). O parte din acești interpreți și
compozitori s-au retras din activitatea muzicală, în vreme ce alții s-au reorientat
către alte genuri muzicale, cel mai adesea spre muzica pop. De aceea, muzica
ușoară în context internațional este un gen practic dispărut.
În România
În accepțiunea actuală, muzica ușoară continuă să fie înregistrată și ascultată astăzi;
interpreții rămân și aici cei reprezentativi pentru anii optzeci, șaptezeci, (mai rar)
șaizeci. Muzicienii tineri, având și un stil foarte diferit, consideră că aparțin de
muzica pop, nu ușoară. Se marchează, în acest fel, o delimitare între generații.
În ce privește muzica ușoară mai veche (denumită „clasică” de postul de
radio online radio3net), din anii nouăzeci se manifestă un interes sporit pentru
atmosfera României interbelice, în special a „Micului Paris” (poreclă dată în epocă
Bucureștiului) – casa celor mai cunoscuți compozitori și interpreți de muzică
ușoară ai vremii.

Un alt punct de vedere

Unii autori, îndeosebi cei cu pregătire făcută în școlile de muzică, tind să confere
noțiunii de „muzică ușoară” o accepțiune mult lărgită. Mai exact, prin ea se
înțelege totalitatea genurilor de muzică de consum apărute de la jumătatea
secolului XX, adică: rock, pop, rap, disco, folk ș.a., toate puse în contrast cu
muzica de factură cultă. Raționamentul respectivilor autori amplasează muzicile de
consum în dreptul culturii populare, susținând că îi sunt proprii unele dintre
caracteristicile ei:
 funcționalitatea - muzica e scrisă pentru a acompania activități ale societății –
muzica de dans este cel mai bun exemplu; formarea unor grupuri de opinii în
jurul unui stil sau gen muzical anume (de exemplu, „rapperi”, „punkeri” ș.a.)
 caracterul colectiv – muzicile de consum sunt scrise în unele cazuri de mai
mulți autori, în colaborare. Formațiile muzicale cu componență mică (de
muzică rock, pop, rap etc.) au deseori mai mulți membri compozitori. Un
exemplu celebru este duetul componistic Lennon-McCartney, în cadrul
formației The Beatles.
 caracterul oral se manifestă parțial – există, totuși, unele sisteme de notare a
muzicii. Liviu Dănceanu reclamă lipsa unui sistem precis și universal valabil.
Deși s-au făcut mai multe astfel de încercări, nu au reușit să se impună decât
local (de exemplu, importanța tot mai mare a tabulaturii de chitară și nu numai,
începând cu anii șaptezeci). Imposibilitatea adoptării unui sistem de
notare sinoptic (din care să se poată deduce cea mai mare parte a informației
muzicale), așa cum este notația cu portative, este pricinuită de lipsa, fie a
interesului, fie a cunoștințelor teoretice suficiente din partea celor mai mulți
muzicieni.
 sincretism – din rațiuni comerciale, muzicile de consum sunt, cel mai adesea,
muzici cu text, însoțite de videoclipuri care să sporească atractivitatea sau să
„estompeze” stângăciile din producția finală a piesei muzicale. În cazul unor
melodii de mare popularitate, sunt lansate și dansuri specifice (de exemplu,
piesa Macarena a formației Los del Río).

Referințe
Cărți

 Ionescu, Doru (2005). Timpul chitarelor electrice. Jurnal de călătorie în arhiva

TVR, vol. 1, Editura Humanitas Educațional, București. ISBN 973-689-064-3
Articole

 Mânzatu, Ion (1975). Film bucureștean, articol publicat în „Revista Scriitorilor

Români”, nr. 13/1975, München
 Artele la 1848 – pictura, arhitectura, muzica, articol publicat pe site-
ul referatele.com
 Șlagăre nemuritoare, de ieri, de azi, dintotdeauna, articol semnat de către Dana
Andronie și Dana Cobuz în „Jurnalul Național” (20 august 2007)
 Marile slagare, 31 iulie 2006, Catalina Iancu, Jurnalul Național
 Fabrica de slagare, 25 octombrie 2004, Adrian Vaduva, Jurnalul Național
Cursuri

 Dănceanu Liviu (din 2006). Cursuri de istoria muzicii, susținute la

Universitatea Națională de Muzică din București
 Tiberian Mircea (din 2006). Cursuri de jazz, susținute la Universitatea
Națională de Muzică din București

Note

1. ^ Nu va fi luată în considerare istoria muzicii gustate de popor pe

alte continente, decât acolo unde ea a fost adusă de europeni (de exemplu,
în Americi). Aceasta, pentru că, în ciuda răspândirii largi în secolele XIX-
XX pe toate continentele, modelul muzicii ușoare, așa cum se face referire
în mod obișnuit, este de origine europeană.
2. ^ Se face referire la muzica populară într-un context lărgit (corect),
incluzând genuri atractive din mai multe peisaje stilistice: din folclorul
muzical se consideră muzica de divertisment sau melodiile cu mare
răspândire; se adaugă repertoriul orășenesc, nu neapărat folcloric (deci, nu
prezintă toate caracterele folclorului).
3. ^ O remarcă interesantă se poate face în privința sistemelor ritmice utilizate
– Occidentul folosește cel mai mult ritmul divizionar (numit „apusean” de
unii muzicologi români), atât în creația populară, cât și în cea cultă, în
vreme ce numai folclorul atestă în alte ținuturi europene mai mult de șase
sisteme ritmice diferite, în contrast cu muzica savantă.
4. ^ D.G. Florescu este primul compozitor român de romanțe. A participat
în Revoluția de la 1848 și s-a implicat în proiectul fondării unui Conservator
bucureștean.
5. ^ Dacă romanțele și valsurile românești de secol XIX ar fi de netăgăduit
muzică ușoară, atunci și cele frațuzești sau germane asemenea ar intra în
aceeași categorie. Mergând mai departe, prin inducție s-ar ajunge la
concluzia că toate muzicile „la modă” în Europa vreunei epoci trecute au
fost muzică ușoară, apartenență nerecunoscută de lumea muzicii.
6. ^ Procedeu împrumutat din blues, unde chitara se acordează în așa fel încât
corzile libere să formeze un acord, de regulă major, iar pe deasupra mâna
stângă plimbă pe corzi, fără să le apese, un obiect cu suprafață netedă și
rotunjit. Tehnica se mai numește bottleneck.
7. ^ Totuși, este mai puțin cazul cântăreților de muzică ușoară (vezi situația
interpreților de rock), care erau percepuți, atât de conducere, cât și de popor,
ca fiind inofensivi. Chiar și așa, au existat compozitori interziși (de
exemplu, Alexandru Mandy) și multe texte au fost modificate sau cu greu
acceptate (amintim mai recentele Bună seara, iubito și Ani de liceu).

Nita Dan

Cls. VII FR