1

CAPITOLUL I
CE ESTE ETICA. CE ESTE BIOETICA

”Etica este o amenajarea a lumii

în vederea locuirii ei, o întemeierea unui spaţiu
în care sufletul să se poată simţi ca şi cum ar fi acasă”
(Andrei Pleşu, Minima Moralia)

Ce este etica
Se spune că putem trăi destul de bine fără a şti ce este astrofizica,
nanotehnologiile, ingineria genetică sau informatizarea (chiar dacă reprezentanţii
acestor „compartimente” s-ar arăta poate indignaţi sau frustraţi de aparenta noastră
ignoranţă). Putem să ne trezim liniştiţi chiar dacă soarele nu s-a arătat de câteva
zile, şi chiar fără să ne întrebăm de ce, şi fără să ne punem problema cum ar
influenţa razele de soare relaţiile noastre profesionale sau personale. Se pare însă
că traiul nostru ar fi cel puţin dificil, incomod, sau chiar nesuferit dacă nu am şti cum
să trăim, ce anume ne schimbă viaţa atât de mult încât să ne considerăm fericiţi,
mulţumiţi, împliniţi sau din contra ghinionişti, frustraţi sau rataţi, deci... nefericiţi.
Există o axiomă a traiului comun potrivit căreia nimeni nu este în stare să le
ştie pe toate, ceea ce implicit înseamnă să ne acceptăm limitele (dar nu şi
ignoranţa); putem însă să încercăm să ne cunoaştem pe noi (chiar dacă uneori
pare a fi mai greu decât astrofizica), pentru că de noi depinde viaţa noastră.
Evident că nu la modul absolut. Iar aceasta este o pledoarie pentru rolul esenţial al
valorilor proprii în determinarea calităţii vieţii. Mulţi consideră că anumite lucruri
trebuie ştiute pentru că de ele depinde viaţa noastră. Pe de altă parte cei care
cunosc bine greutatea cuvântului „trebuie” ar înţelege consecinţele acestei impuneri
 2
şi responsabilitatea derivată din orice ...impunere . Ar fi bine însă (în loc de
„trebuie”) să ne cunoaştem pe noi şi pe cei din spaţiul imediat adiacent pentru a şti
ce este bine şi ce este rău, ce este acceptabil sau inacceptabil, de către noi şi de
către societate (uneori s-ar putea să întâlnim diferenţe radicale între viziunea
proprie şi cea a societăţii, adică a ...majorităţii). Să deosebim binele de rău este o
ştiinţă pe care toţi încercăm să o dobândim, în primul rând pe baza experienţei
proprii sau prin orice altă metodă (reflecţie, rugăciune, lectură, cercetare etc) care
te duce spre împlinirea personală: „Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea
care duce la viaţă. Şi puţini sunt cei care o află” (Matei 7, 14).
Pe lângă faptul că omul ca fiinţă umană este limitată, el se află mereu într-o
confruntare cu relativul. De exemplu, minciuna este în majoritate considerată ceva
rău pentru că distruge încrederea (atribut esenţial al supravieţuirii în societate). Cu
toate acestea să nu uităm că medicii mint zilnic nu pentru o ocolire voită a
adevărului ci pentru aşa zisul confort psihologic al pacienţilor: fie pentru a explica în
cuvinte simple, dar nicidecum sinonime cu adevărul medical o problemă complexă,
fie pentru amâna sau chiar a minimaliza expunerea unui prognostic nefast. Cu toţii
spunem minciuni la tot pasul: putem minţi din prea multă pudoare (să refuzăm o
expunere la soare în public invocând un motiv aleator, pentru a ne ascunde
imperfecţiunile corpului) sau putem minţi pentru a creşte stima de sine a copilului
(când supraestimăm voit anumite calităţi sau neglijăm anumite defecte pentru a
orienta comportamentul spre un succes ulterior). Nu pledez pentru puterea
minciunii şi nici supremaţia adevărului, ci pentru acceptabilitatea lor diferită funcţie
de situaţie. Admit că ar fi periculos să cădem în „relativism”. Dar trebuie să
recunoaştem individualismul în aproape orice împrejurare.
Ne educăm copiii într-un dopaj insistent de informaţii (şi mai ales de natură
tehnică) în detrimentul utilizării lor spre a-şi maximiza starea de bine. Avem un
bagaj complet „full option” de pregătire, dar fără instrucţiuni de folosire. Aşadar,
dacă experţii ştiinţelor fundamentale pot ajunge destul de uşor la un acord în
domeniul lor, în „arta de a trăi” părerile nu sunt nici pe de parte unanime. Unanimă
este părerea că nu vom ajunge niciodată la consens asupra valorilor vieţii, şi poate

De elecţie folosesc acest cuvânt în educaţia copilului meu, când fac uz de puterea parentală pentru a
impune anumite norme, reamintindu-mi însă de fiecare de dată să-i explic mai târziu motivaţia folosirii
acestui termen. Pentru cei dinafara familiei însă, recomand cuvântul „trebuie” în două scopuri: pentru
cunoaşterea de sine şi pentru cunoaşterea normelor societăţii în care trăieşte individul respectiv
 3
nici măcar asupra ierarhizării lor. Ar fi totuşi un enorm câştig pentru fiecare să
conştientizăm şi să acceptăm diferenţele dintre noi. Este destul de uşor să
acceptăm să mâncăm sau să ne îmbrăcăm prost, să rămânem ignoranţi, să ne
considerăm ghinionişti, dar cu mult mai greu să admitem diferenţele de opinie, de
comportament, discrepanţele culturale dintre societăţile contemporane şi amprenta
pe care acestea o pun asupra vieţii cotidiene şi asupra deciziilor zilnice. Din acest
punct de vedere etica reprezintă un instrument cu ajutorul căruia ne vom adapta în
societate, o punte de legătură între individ şi comunitatea din care se desprinde, iar
în extremis, o modalitate de supravieţuire într-o lume mult desfigurată de avalanşe
tehnice, economice, populaţionale sau chiar religioase.
Există totuşi un punct comun între multiplele dezacorduri (la nivel universal):
ceea ce viaţa noastră ajunge să fie este cel puţin în parte rezultatul a ceea ce vrea
fiecare dintre noi. Aceasta este o altă valenţă a eticii: posibilitatea de a alege, de a
distinge între bine şi rău, între ceea ce ne convine şi ceea ce ne repugnă.
Astfel ajungem la centrul procesului decizional: libertatea. Exceptând
sclavagismul, cât de liberi suntem? Să facem o paralelă între libertate şi religie. Cât
de mult primim de la Dumnezeu? Atât cât credem în El, adică primim ce merităm, şi
proporţional cu credinţa noastră. Ca urmare, suntem atât de liberi pe cât credem că
suntem. Deşi de multe ori tânjim după libertatea animalelor, omul este cel cu
adevărat liber şi nu animalul. Explicaţia are la baza un simplu principiu Kantian, cel
care diferenţează regnul animal de cel vegetal: raţiunea. Suntem liberi pentru că
putem alege, omul bucurându-se de libertatea spaţiului psihic în timp ce animalul
beneficiază doar de largheţea spaţiului fizic. Animalele sunt programate în mod
natural să trăiască între nişte „şabloane” şi cicluri biologice bine stabilite. Ele nu ştiu
să se comporte altfel, iar deprinderile dobândite ale animalelor domestice sunt
rezultanta unor reflexe bazate pe sistemul de recompensă şi pedeapsă. Desigur că
un contra-argument forte ar fi: dacă animalele nu au raţiune, ce sens are să mai
vorbim de libertatea lor? Ele nu pot percepe libertatea! Nu pot percepe decât
durerea şi plăcerea. Este adevărat, dar am folosit comparaţia dintre om şi animal
cu privire la gradele de libertate ale fiecăruia pentru a accentua calitatea vieţii
umane, deseori neglijată, desconsiderată şi chiar neînţeleasă.
 4
Omul este „programat” social şi cultural la grade diferite de libertate, dar
totuşi noi oamenii putem opta întotdeauna pentru ceva ce nu era în program, putem
spune „da” sau „nu”, „vreau” sau „nu vreau”, şi cel mai important, oricât de zdrobiţi
am fi de împrejurări, oricât de obtuză ar fi calea pe care am urmat-o, niciodată nu
avem un singur drum, ci mai multe, întotdeauna avem ...de ales. „Libertatea nu e o
filosofie, şi nici măcar nu e o idee: e o mişcare a conşţiinţei care ne determină în
anumite momente să pronunţăm două monosilabe: Da sau Nu” (1). Etica nu e
altceva decât „pelerinajul sufletului între polul plus şi polul minus al alegerii” (2).
Din perspectivă filosofică, etica este „ştiinţa” moralei. Pentru practicianul sau
exponentul domeniului medical, diferenţierea semantică între etică şi moralitate are
puţină importanţă. Mult mai relevant este să înţelegem că moralitatea reprezintă
standarde de comportament, care includ principii morale, reguli, drepturi şi virtuţi. În
plus, pentru a înţelege moralitatea ca şi componentă a unei instituţii sociale într-o
societate liberală ea trebuie să cuprindă norme asupra comportamentului bun sau
rău (corect sau incorect), care să fie împărtăşite la o scală atât de largă încât să
formeze un consens social stabil (chiar dacă uneori/de obicei incomplet). În
această definire riscam să transformăm moralitatea într-o chestiune statistică, la fel
ca şi „normalul”, sau la fel ca şi definirea vieţii: „in momentul în care ai găsit o
definiţie pentru viaţă ea s-a schimbat deja” (3).
De aceea s-a simţit nevoia unei diferenţieri între moralitatea generală, care
uneşte toate persoanele, şi normele morale sau moralitatea comună care aliază
doar membrii unor grupări speciale, persoane „mature moral”, ex: medici, asistente,
membrii ai comunităţii medicale (4). O altă împărţire semantică a conceptului de
moralitate se referă la disjuncţia între moralitatea universală şi moralitatea specific
comunitară. Aceasta din urmă include norme morale derivate din contextul
particular cultural, religios, instituţional (5).
Definirea “eticii” va ţine întotdeauna cont de pluralismul societăţii în care
trăim, multitudinea de opinii şi varietatea de norme morale, legale, culturale şi
sociale pe care acest concept le include. La prima vedere, etica e o sumă de
precepte care reglează întâlnirea cu celălalt: ea este de nedespărţit în acest caz,
de sociologie pe de o parte, de ştiinţele juridice pe de alta. Chiar daca standardele
etice se creează şi respectă la nivel personal, ele au impact asupra întregii
 5
societăţi, ale cărei atribute şi tradiţii pot diferi de cele individuale. Valorile personale
nu coincid întotdeauna cu codul de conduită profesională şi/sau cu valorile sociale,
după cum dreptatea socială nu este echivalentă întotdeauna cu cea legală. Există
însă şi situaţii cînd o persoană cu integritate morală, sau cel puţin acceptabilă
social nu are motivaţia sau nu deţine valoarea care să motiveze o acţiune morală.
Societatea de exemplu manifestă ostilitate vizibilă faţă de omucidere sau
încarcerare, dar justificarea lor drept autoapărare aparţine sistemului legal.
Principiile şi teoriile etice însă vor ajuta la elaborarea unei decizii morale atunci
când situaţia este dilematică, iar valorile controversate (6).
Într-un mod reducţionist, etica s-ar rezuma în a determina dacă o acţiune sau
un comportament se derulează în concordanţă cu preceptele morale. O acţiune
poate fi corectă sau nu, daca este acceptată legal, comunitar sau religios. Atunci
când ceea ce ar trebui făcut se suprapune peste ceea ce trebuie făcut şi peste
ceea ce se poate face atunci dilema etică este rezolvată. Până a ajunge însă la
aceasta concordanţă perfectă, aplicarea principiilor etice urmează un drum sinuos,
dominat de tradiţii, controverse şi de prejudecăţi.
În concluzie, etica este o problemă a libertăţii individului, a determinării şi
alegerii valorilor în care crede, atât individuale cât şi comunitare, valori care odată
stabilite, îi facilitează socializarea şi credinţa în propria putere de decizie. Etica dă
semnificaţie existenţei, deoarece nu există copil care să creadă în ceva, înainte de
a se încrede în cineva (7).

Ce este bioetica
Bioetica a fost considerată drept cea mai revelatoare manifestare a vieţii
morale şi sociale a finalului secolului XX. În 1969 s-a deschis la New York celebrul
centru „Hasting Center” fondat de filosoful Daniel Callahan şi psihiatrul Willard
Gaylin, a căror preocupare era de a studia şi formula norme mai ales în domeniul
cercetării biomedicale. La vremea respectivă, nu se folosea încă termenul de
bioetică dar discuţiile privind problemele etice legate de experimentarea pe om
erau deja aprinse, înainte chiar de denunţurile şi procesele legate de unele abuzuri
răsunătoare din cercetarea medicală (8). Dar chiar şi înainte de avântul tehnologic
medical, să nu uităm de abuzurile cercetării pe oameni în cel de al doilea război
 6
mondial, care au dus la genocid în numele raţiunii umane şi a unei „mai mari fericiri
pentru oameni”, chiar cu ajutorul oamenilor de ştiinţă. Acest lucru a făcut pe
Gr.T.Popa să afirme că „Hitler este fiul sufletesc al lui Nietzche şi Hegel, care, în
efortul de a deveni supraom, a ajuns să fie bestie” (7).
Denumirea „bioetică” a fost însă introdusă în 1970 în SUA de oncologul Van
Rensselaer Potter (în locul celui de morală medicală), cu rolul de a defini „o nouă
disciplină care să combine cunoaşterea biologică cu cea a sistemului valorilor
umane”. „Am ales – scria el – rădăcina bio pentru a reprezenta cunoaşterea
biologică, ştiinţa sistemelor fiinţelor; şi etica pentru a reprezenta cunoaşterea
sistemului valorilor umane (9).
În concepţia potteriană, bioetica porneşte de la o situaţie alarmantă
determinată de progresul ştiinţei şi al societăţii, exprimând îndoiala privind
capacitatea de supravieţuire a umanităţii, în mod paradoxal tocmai ca efect al
dezvoltării ştiinţifice. Potter specificase într-adevăr pericolul ce-l reprezenta pentru
întregul sistem o ruptură între două domenii ale cunoaşterii: cel ştiinţific şi cel
umanist (10). În viziunea lui, distincţia netă între valorile culturii umaniste şi biologia
evoluţionistă ar putea constitui baza unui proces ce va pune în pericol omenirea şi
însăşi menţinerea vieţii pe pământ. Din acest motiv el va numi bioetica „ştiinţa
supravieţuirii” (11), considerându-l un instrument menit să indice felul în care ştiinţa
trebuie să fie utilizată cu precauţie, astfel încât să asigure nu doar dăinuirea speciei
umane, ci să ridice calitatea vieţii. Singura cale în faţa unei catastrofe iminente era
crearea unei „punţi” între cele două culturi, cea ştiinţifică şi cea umanistico-morală.
În plus bioetica nu trebuia să se focalizeze numai asupra omului, ci trebuia să
cuprindă şi biosfera în întregul ei, orice intervenţie ştiinţifică a omului asupra vieţii în
general.
Ulterior, Andre Hellegers, fondator al Kennedy Institute of Ethics a fost primul
care a introdus termenul de bioetică în lumea universitară - structurând în mod
academic aceasta disciplină - şi apoi a inserat-o în domeniul ştiinţelor biomedicale,
politice şi în mass-media (10). Concepţia lui despre bioetica este cea care va
prevala: bioetica va fi considerata de majoritatea oamenilor de ştiinţă ca o disciplina
specifică, o sinteză a cunoştinţelor medicale şi etice. Trebuie să i se recunoască lui
Hellegers şi meritul de a fi indicat o metodologie particulară a acestei discipline noi,
 7
cea interdisciplinară, ataşând specialistului în bioetică o importanţă mai mare decât
moralistului tradiţional. Din aceasta perspectiva, noul termen de bioetica este
adoptat în locul celui de "morala medicala", chiar şi pentru a o diferenţia de
aceasta.
Rigoarea istorica ne obligă să afirmăm ca deja cu câţiva ani înaintea lui
Potter şi a lui Hellegers, în 1969, apăruse faimosul Hastings Center, datorat
filozofului Daniel Callahan şi psihiatrului Willard Gaylin, a căror preocupare era de a
studia şi formula norme mai ales în domeniul cercetării şi experimentării
biomedicale, fără însă a se folosi termenul de bioetica. În Statele Unite discuţia
privind problemele etice ale experimentării era deja acutizată, înainte chiar de
anunţarea descoperirilor din sfera geneticii, de denunţurile şi procesele legate de
unele abuzuri răsunătoare care se refereau la experimente făcute pe om (10).
În consecinţă, etica biomedicală s-a născut ca o reacţie la intersecţia a trei
câmpuri fundamentale: medicina clinică şi cercetarea medicală, filozofia şi
disciplinele umaniste, sistemul de sănătate publică şi puterea politicii sanitare.
Aceste trei sfere sunt într-o permanentă interdependenţă, indiferent dacă problema
etică derivă din utilizarea celulelor stem embrionare sau din luarea deciziilor
terapeutice la finalul vieţii. Bioetica este aşadar un studiu interdisciplinar dinamic al
unor probleme create de menţinerea valorilor medicale în contextul dezvoltării
ştiinţifice, un forum în ansamblul căruia interrelaţia dintre cercetare, discurs şi
practică au ca obiect clarificarea controverselor etice născute din dezvoltarea
tehnologică medicală.
Ultimii patruzeci de ani au fost dominaţi de schimbări şi progrese majore în
domeniul medical. A apărut o explozie de cunoştinţe medicale care a condus la o
mai bună înţelegere a mecanismelor bolilor şi un salt masiv al tehnologiei medicale.
Concomitent s-au schimbat şi aspectele morale şi atitudinile societăţii. Un val
recent de scepticism vis-à-vis de sistemul sanitar, dorinţa de întărire a relaţiei
medic-pacient, devierea tot mai accentuată de la “medicina acută” la medicina
bolilor cronice precum şi reducerea discrepanţei dintre competenţa medicului şi
cunoştinţele pacientului au contribuit la o acceptare sporită a rolului esenţial al
pacientului în îngrijirile medicale, mai ales în hotaririle terapeutice (11).
 8
Până azi percepţia asupra tehnologiilor medicale a fost şi este influenţată de
oportunitate, dar şi de interesele statului, şi a companiilor private (12). La
problemele legitime legate de ştiinţă se grăbesc să răspundă mai multe discipline.
Să luăm de exemplu cercetarea pe embrion, subiect care a atras mai multe
domenii: economic, politic, filosofic, teologic, juridic etc. Din punct de vedere
economic, se investesc sume fabuloase pentru proiectele de inginerie genetică;
politic, Consiliul Europei încearcă să facă recomandări legislative statelor
europene, cu scopul de a asigura obligativitatea unui minim de control asupra
acestei tehnologii; teologic, bisericile ortodoxe, catolice şi protestante au respins
acest tip de cercetare; juridic, în ultimii ani a apărut o nouă ramură a dreptului,
numită biodrept.
Astfel, deşi naşterea bioeticii este legată de etică, bioetica este mai mult un
simptom al timpului nostru, poate chiar o consecinţă a postmodernismului, decât o
etică aplicată, sau o ramură a eticii. După cum menţionează Eve Marie Engels,
bioetica a apărut ca disciplină datorită heterogenităţii reprezentărilor noastre despre
om şi natură. În prezent nu mai putem face apel la o teorie etică singulară, tocmai
pentru că aplicarea unui imperativ etic unic nu poate răspunde la întrebările
multiple. Să luam de exemplu Kantianismul, al cărui precept de bază este
„Acţionează astfel încât să tratezi umanitatea, atât în persoana ta cât şi în persoana
altcuiva, în acelaşi timp ca scop şi niciodată ca mijloc”. De aici vor deriva întrebările
contemporane: ce înseamnă umanitate? Ce înseamnă persoană? Se suprapune
termenul de persoană peste cel de om? Ce înseamnă să consideri pe cineva ca
„mijloc” sau ca „scop”? (13). În aceste condiţii ce se aşteaptă de la bioetică? În mod
simplist, pedagogic, răspunsul ar fi: un îndreptar de norme şi principii ale acţiunii
asupra naturii vii şi asupra omului.
Dacă în trecut etica era percepută ca un fundament al oricărei practici
profesionale, în prezent asistăm la o particularizare a ei, la o abordare de tip
cazuistic, individualist, în care ceea ce se ştie, ceea ce este şi ceea ce poate
deveni sunt pilonii analizei morale a oricărei acţiuni. Fiecare temă de cercetare,
fiecare practică medicală implică aspecte etice unice, diferenţiate în funcţie de
valorile celor implicaţi (cercetători sau subiecţi umani), de rolul calităţii vieţii sau de
cadrul de analiză (sisteme de de sănătate, asigurări medicale etc).
 9
Răspunsul la întrebarea „interesul cui serveşte o anumită procedură
(medicală sau de cercetare) crează tensiuni între etica universalistă şi cea
utilitaristă, cea din urmă valorizând acţiunile pe caza utilităţii lor maxime. Când
această balanţă se va înclina de partea greutăţii consecinţelor, se va crea o nouă
tensiune: între îndoială şi raţiune, sau, cu alte cuvinte, între nesiguranţă şi
argument. După Spinoza, „începem să moralizăm atunci când nu mai înţelegem”.
Această maximă nu trebuie înţeleasă ca un abandon al valorilor şi o pledoarie
pentru raţiune, ci o atenţionare faţă de argumentare, ca şi metodă utilizată în
procesul de decizie (14).
Analizând tematica, conceptele la care se face apel şi metodele de studiu,
bioetica trebuie să fie într-un triplu sens globală (15):
1. bioetica trebuie să fie o etică globală a supravieţuirii şi a bunăstării umanităţii,
în concordanţă cu mediul natural;
2. bioetica trebuie să cuprindă toate temele etic relevante ale bioştiinţelor şi ale
medicinii
3. bioetica trebuie să trateze problemele interdisciplinar şi cu metodologie
pluralistă, adică utilizând metode care ţin atât de ştiinţele naturii cât şi ale
ştiinţelor spiritului (trebuie depăşită ruptura între cele două blocuri de ştiinţe).
Din punct de vedere spiritual, primele opinii au fost formulate de Biserica
romano-catolică precum şi de către unele religii protestante. La începutul secolului
XXI, realitatea în care trăim este confruntarea dintre Bioetica universală şi Bioetica
religioasă. Argumentul Bioeticii universale este că ea singură poate să primească o
acceptare totală, deoarece se află deasupra religiilor şi a obiceiurilor diferitelor
popoare (16). De fapt nu este chiar aşa. Bioetica universală are propria ideologie
bazată pe materialism, relativism, iar toţi cei care exclud Biserica din zona de
interes a bioeticii, susţin că ei consacră puterile de stat ca valori. În această situaţie
apare următoarea întrebare: cine acirdă aceste puteri şi pe ce bază morală? (4).
Bioetica cu caracter ecumenic se sprijină pe dragoste creştină şi respect
pentru aproapele tău, ca imagine a lui Dumnezeu. Dragostea creştină îl priveşte pe
om de la momentul conceperii şi până la moartea sa. Biserica salută succesele
tehnologiei medicale, ale ingineriei genetice, tehnicilor de reproducere etc, dar
precizează că toate marile probleme din viaţa omului de la începutul secolului XXI
 10
provin din faptul că societatea tinde să înlocuiască omul cu aparetele. Încă din
1974 Biserica ortodoxa a atras atenţia asupra faptului că umanitatea se îndreaptă
spre o societate dură, inumană, fără compasiune.Consecinţa firească a egoismului
uman, a creării de speranţe ireale şi a ispitei tehnologice este încercarea firească
de a te substitui lui Dumnezeu, de a acţiona nu numai asupra mediului şi lucrurilor
neînsufleţite, dar şi asupra celulei vii, embrionului viu, a genei, a bătrânului invalid
sau a copilului handicapat. Frica teologiei actuale este că omul tinde să se dezvolte
fără dragoste, fără aspiraţie, fără perspectivă, fără independenţă, fără libertate. Cei
puternici din lume tind să normeze restul vieţii, adică să reglemteze cum ne vom
naşte, cum vom evolua în societate şi cum vom muri. Succesele declarate ale unor
laboratoare ştiinţifice, presiunile care au loc în anumite state privind acceptarea
eutanasiei (în Olanda este deja acceptată), clonarea terapeutică, inovaţiile din
domeniul fecundaţiei artificiale, de pe urma cărora copilul care se naşte nu îşi va
cunoaşte adevăraţii părinţi sau fraţi, toate acestea constituie o realitate
unidimensională, adică a unui om fără Dumnezeu. Religia dă sens ştiinţei şi o
umanizează, aducând ştiinţei înţelepciunea interpretării dogmelor. Atât prin ştiinţă
cât şi prin religie se realizează bnele uman, ce are sursă în binele divin. Bioetica
devine astfel puntea de legătură, între etica laică a ştiinţei şi etica teologică a fiinţei,
devine aspiraţia către sensul spiritual al ştiinţei (17).
Omul occidental materialist încearcă să demitizeze viaţa, idealurile, şi câştigă
câteva senzaţii fără conţinut, pierzând însă din esenţa şi practica vieţii (16). Acesta
reprezintă coşmarul secolului XXI.

Bibliografie
1. Savater F., Despre ce e vorba în etica, în Etica pentru fiul meu Amador, Ed Arc, 17-26,
2004
2. Plesu A., Minima Moralia – elemente pentru o etică a intervalului, Ed. Humanitas, 2004
3. Ionaşcu II., Îngrijirea vieţii umane – principiu fundamental în bioetică, Rev Rom de bioetică,
3 (3), 5-8, 2005
4. Engelhardt T., Fundamentele bioeticii creştine, perspectiva ortodoxă., Ed. Deisis, 2005
5. Beachamp TL., Childress JF., Morality and the common morality, In Principles of biomedical
ethics, fith ed., Oxford University Press, 2-5, 2001.
6. Gavrilovici C., Introducere în bioetică, Rev Rom de Bioetică, 2 (5), 3 - 6, 2004
7. Scripcaru Gh., Bioetica între ştiinţele vieţii şi drepturile omului, Rev Rom de Bioetică, 1 (2),
4-12, 2003
 11
8. Jonsen AR., Jameton AL., Lynch A., Medical ethics, history of North America in the
twentieth century, In Reicht WT., Encyclopedia of Bioethics, New York, 992-1001, 1978
9. Potter R., Bioethics: bridge to the future, 1, 1971
10. Sgreccia E., Tambone V., Bioetica: origini, răspândire şi definiţii, În „Manual de bioetică”, 5-
19, 1998
11. Potter R., Bioethics: the science of survival, Perspectives in biology and medicine, 14:1,
127-153, 1970
12. De Marco P., Fox RM., New directions in ethics, Ed Routledge and Kegan Paul, New York
and London, 1986
13. Manea T., Revizuirea reprezentărilor despre om şi natură în bioetica actuală, Rev Rom de
bioetică, 1(4), 68-80, 2003
14. Gavrilovici C. Ioan B., Factori de influenţă şi evoluţie a bioeticii, 2 (4), 3-5, 2004
15. Engels EM., Natur und Menschenbilder in der Bioethik, 23-24, 2000
16. Prea Fericitul Christodoulos, Arhiepiscop al Atenei şi al Întregii Elade, Problemele bioeticii
la începutul secolului XXI, Rev. Rom de Bioetică, 1 (3), 3-5, 2003
17. Scripcaru Gh., Astărăstoae V., Grămadă S., Ştiinţă şi religie, complementaritate întru
transcendenţă, 2 (4), 5-13, 2004