Proprietăţi fizice generale ale metalelor

PROPRIETĂŢI FIZICE GENERALE ALE

METALELOR

A. Prezentarea proprietăţilor fizice generale ale metalelor

În sistemul periodic, metalele se găsesc amplasate în partea stângă şi în partea de
jos, sub diagonala bor-siliciu-arsen-telur-astatiniu. Elementele cu caracter metalic re-
prezintă aproximativ 80% din totalul elementelor chimice. Această grupă totalizează
peste 90 de elemente chimice, care se caracterizează printr-o serie de proprietăţi chi-
mice şi, mai ales, fizice, prin care se disting de celelalte elemente chimice şi de
substanţele compuse, respectiv:
1. caracter bazic accentuat;
2. tendinţa de a forma reţele cristaline compacte, caracterizate prin nume-
re de coordinare mari (doisprezece, respectiv opt);
3. proprietăţi optice deosebite (opacitate, luciu metalic, culoare);
4. conductibilităţile termică şi electrică deosebit de mari;
5. proprietăţi mecanice speciale (maleabilitate, ductilitate, duritate, tena-
citate etc.);
6. insolubilitate în solvenţi comuni (dizolvându-se doar în alte metale to-
pite, cu care formează aliaje).
Unele dintre aceste proprietăţi (precum conductibilitatea electrică şi termică, luciul
metalic, opacitatea) se menţin şi în stare lichidă, dar dispar în stare gazoasă; prin urma-
re proprietăţile caracteristice metalelor sunt conferite de legături interatomice din reţeaua
cristalină a metalelor care se menţin şi în starea lichidă, dar dispar în starea gazoasă.

A.1. Formarea de reţele cristaline compacte

Metalele adoptă structuri cristaline care corespund celor mai compacte aran-
jări ale unor sfere de aceleaşi dimensiuni. Din analiza cu raze X, rezultă că majorita-
tea metalelor adoptă una din următoarele structuri (tab. 1):
a) cubică cu feţe centrate – cu numărul de coordinare doisprezece;
b) hexagonal compactă – cu numărul de coordinare doisprezece;
c) cubică centrată intern – cu numărul de coordinare opt.

Tab. 1 Tipurile de reţele cristaline ale diferitelor metale şi numărul de coordinare

Reţeaua Numărul de
Metale
cristalină coordinare
Cub centrat 8 Li, Na, K, Rb, Cs, Ba, Pb, β-Ti, β-Zr, β-Hf, V, Nb, Ta,
intern (8 + 6) -Cr, -Mo,  -W, -Fe, U
Cub cu feţe Rh, Pd, Ir, Pt, Cu, Ag, Au, Ac, Th, Cr, -Ca,
12
centrate -Sr, -Se, -La, -Fe, -Co, -Ni
Hexagonal Be, Mg, -Ca, -Sr, Tl, -Sc, Y, -La, -Ti, -Zr, -Hf,
12
compactă -Cr, y-Mo, Re, -Ni, Ru, Os, Zn, Cd

În structura cubică cu feţe centrate (fig. 1 a) fiecare atom este înconjurat de

doisprezece atomi vecini echidistanţi, situaţi la o distanţă egală cu a 2 , unde a este
constanta celulei elementare.
Structura cubică centrată intern (fig. 1 b) este mai puţin compactă. Primii opt
atomi, care se găsesc în imediata vecinătate, sunt situaţi la o distanţă egală cu a 3 2 ;

Chimie anorganică. Metale 1

 Proprietăţi fizice generale ale metalelor

în a doua vecinătate se află alţi şase atomi, la o distanţă egală cu a, relativ aproape de
atomii situaţi în prima vecinătate; din acest motiv, deşi numărul de coordinare al acestei
reţele este egal cu opt, uneori acesta se consideră a fi egal cu paisprezece.
În structura hexagonal compactă (fig. 1 c), atomii sunt aranjaţi în straturi he-
xagonale, astfel încât fiecare atom are şase atomi vecini echidistanţi mai apropiaţi în
acelaşi strat (aflaţi la distanţa a) şi alţi şase atomi vecini, de asemenea echidistanţi
(situaţi la distanţa a), trei în stratul de deasupra şi trei în stratul de dedesubt (plasaţi
la jumătatea înălţimilor prismei hexagonale regulate, coborâte din centrele de greuta-
te a trei triunghiuri – considerate simetric pe baza prismei şi formate de atomul din
centrul bazei şi de atomii din vârfurile hexagonului regulat); prin urmare, numărul de
coordinare caracteristic unei astfel de reţele este doisprezece. O astfel de prismă he-
xagonală, ca aceea din fig. 1 c, conţine trei celule elementare paralelipipedice.

a) b) c)

Fig. 1 Reţele cristaline metalice: a) reţea cubică cu feţe centrate;

b) reţea cubică centrată intern; c) reţea hexagonal compactă

Reţelele metalice cu simetrie mai redusă (de exemplu reţeaua indiului, -

staniului, stibiului, bismutului, mercurului) se întâlnesc mai rar. Comportarea acestor
metale, situate în sistemul periodic la limita de separaţie dintre metale şi nemetale, a
fost atribuită suprapunerii unei legături covalente între atomii metalici peste legătura
metalică în reţeaua cristalină.
Unele metale prezintă fenomenul de alotropie, determinat de faptul că mai mul-
te tipuri de reţele sunt caracterizate de valori apropiate ale energiei de reţea. Acest
fenomen se întâlneşte, îndeosebi, la metalele tranziţionale şi mai puţin la metalele ti-
pice. De exemplu, pentru fer se cunosc trei forme alotropice, pentru mangan se cu-
nosc patru modificaţii alotropice, iar plutoniul prezintă şase modificaţii alotropice. Mo-
dificaţiile alotropice ale unui metal se găsesc între ele într-un raport de enantiotropie.
La creşterea temperaturii, ca urmare a măririi agitaţiei termice, se constată o
trecere de la structurile compacte – hexagonal compactă şi cubică centrată intern –
spre structura cubică centrată intern, mai „afânată”.
Pentru caracterizarea reţelelor cristaline, din acestea se delimitează cea mai
mică unitate care, prin repetare, poate reproduce întregul cristal; cea mai mică porţi-
une dintr-un cristal care păstrează toate proprietăţile de simetrie ale acestuia şi prin a
cărui repetare se poate reproduce cristalul se numeşte celulă elementară. Celula

Chimie anorganică. Metale 2

 Proprietăţi fizice generale ale metalelor

elementară are formă paralelipipedică, fiind caracterizată de dimensiunile celor trei mu-
chii (notate a, b şi c) şi de unghiurile dintre cele trei muchii (notate ,  şi ). Pentru a de-
termina numărul de atomi dintr-o celulă elementară se va ţine cont că atomii din colţuri-
le celulei elementare aparţin acesteia în proporţie de 1/8, cei de pe muchie – în propor-
ţie de ¼, cei de pe feţe – în proporţie de ½, iar cei din interiorul celulei – în totalitate.

A.2. Temperaturile de topire şi de vaporizare. Căldurile latente de to-

pire şi de vaporizare
Analizând temperaturile de topire ale metalelor, se constată că acestea variază
în limite foarte largi, de la -38,84°C pentru mercur până la 3410°C pentru wolfram,
având valori mult mai mari decât temperaturile de topire ale nemetalelor. Temperatu-
rile de vaporizare ale metalelor variază între 357°C pentru mercur şi 5930°C pentru
wolfram, la presiune normală.
Temperaturile de topire şi de vaporizare ale metalelor sunt mult mai mari decât
ale nemetalelor şi prezintă următoarele tendinţe de variaţie în sistemul periodic:
1. Metalele tipice (de tip s şi de tip p) se topesc la temperaturi mai scăzu-
te (sunt mult mai uşor fuzibile) decât metalele tranziţionale.
2. De-a lungul unei serii de metale tranziţionale, temperaturile de topire
cresc odată cu creşterea numărului atomic Z până la grupa a 6-a, apoi
scad mai mult sau mai puţin regulat.
3. În grupă, temperaturile de topire ale metalelor de tip s şi p scad la
creşterea numărului de straturi n, pe când pentru metalele tranziţiona-
le se înregistrează o variaţie inversă: temperaturile de topire se mă-
resc în grupă la creşterea lui n.
Similar cu modul de variaţie al temperaturilor de topire şi de fierbere se observă o
variaţie şi a căldurilor latente de topire şi a căldurilor latente de vaporizare a metalelor.

A.3. Densitatea
Comparativ cu nemetalele, ale căror densităţi au valori mici şi variază foarte pu-
ţin în raport cu numărul atomic Z, densitatea metalelor este mult mai mare şi variază
în limite foarte largi, între 0,534 g/cm3 la litiu şi 22,7 g/cm3 la osmiu (la 20°C). Pentru
foarte multe metale, densitatea este cuprinsă între 6 ÷ 9 g/cm3. Valorile mari ale den-
sităţii metalelor comparativ cu densitatea nemetalelor se explică prin modul compact
de împachetare a atomilor în reţeaua cristalină. Metalele tranziţionale se caracteri-
zează prin densităţi mai mari decât metalele tipice.
În perioadă, densitatea se măreşte la creşterea numărului atomic Z. Aceasta
este urmarea firească a creşterii, în acelaşi sens, a masei atomice a elementelor,
concomitent o scădere a razei atomice datorată creşterilor interacţiunilor electrostati-
ce de atracţie dintre nucleu şi învelişul electronic.
În grupă, densitatea metalelor creşte odată cu numărul cuantic principal n,
această variaţie fiind mult mai importantă în cazul metalelor tranziţionale decât în ca-
zul metalelor reprezentative. Această variaţie este cauzată de creşterea semnificati-
vă, în acelaşi sens, a masei atomice a elementelor metalice, îndeosebi pentru meta-
lele tranziţionale, în condiţiile în care variaţia volumului atomic este foarte mică sau
nesemnificativă.

A.4. Conductibilitatea termică şi electrică

Proprietatea unor corpuri de a fi străbătute de un flux de căldură sub acţiunea
unei diferenţe de temperatură se numeşte conductibilitate termică. Fenomenul de
transmitere a căldurii de către masa metalelor se realizează de la atom la atom, prin

Chimie anorganică. Metale 3

 Proprietăţi fizice generale ale metalelor

vibraţia acestora şi a electronilor, fără transfer de substanţă şi fără transformări chi-

mice (se transmite doar şocul termic).
Luând argintul ca unitate, s-a creat o scară de conductibilitate termică. Cei mai
buni conductori de căldură sunt: argintul (1,0), cuprul (0,94), aurul (0,75), aluminiul
(0,55), wolframul (0,40), beriliul (0,38), magneziul (0,38), în timp ce cea mai scăzută
conductibilitate termică se întâlneşte la: mangan (0,011), bismut (0,017), stibiu
(0,045). În general, conductibilitatea termică scade la creşterea temperaturii.
Cea mai importantă proprietate a metalelor este conductibilitatea lor electrică
foarte mare. Conductibilitatea electrică reprezintă proprietatea corpurilor de a pu-
tea fi străbătute de curentul electric sub acţiunea unei tensiuni electrice aplicate.
Luând conductibilitatea electrică a mercurului ca unitară, s-a creat o scară de
conductibilitate electrică. Cele mai bune conducătoare electrice sunt: argintul (63,9),
cuprul (55,6), aurul (28,5), aluminiul (37,7), calciul (21,8), magneziul (20,4), sodiul
(21,6) etc., iar cele mai mici conductibilităţi le au: bismutul (0,9), mercurul (1,0), bariul
(1,5), galiul (1,87), titanul (2,1) etc.
Din punct de vedere al conductibilităţii electrice, metalele se diferenţiază de so-
luţiile de electroliţi, prin valoarea mult mai mare (de circa un milion de ori mai mare) şi
prin modul de variaţie cu temperatura (conductibilitatea metalelor scade la mărirea
temperaturii, spre deosebire de conductibilitatea soluţiilor de electroliţi, a căror valoa-
re creşte la ridicarea temperaturii).
În 1853, Wiedemann şi Frantz au stabilit experimental că, la o temperatură dată,
raportul dintre conductibilitatea termică, K (exprimată în Siemens, respectiv -1), şi
conductibilitatea electrică,  (cu unitatea de măsură cal·cm-3·s-1·grad-1), este aproxima-
tiv constant şi independent de metal:
K
 1,6  10 6

Legea Wiedemann-Frantz poate fi interpretată ca indicând că ambele proprietăţi
– conductibilitatea termică şi conductibilitatea electrică – au aceeaşi origine.

A.5. Proprietăţile optice

Opacitatea
Metalele nu permit trecerea radiaţiilor luminoase nici chiar sunt formă de foiţe
subţiri, fiind total lipsite de transparenţă. Ca urmare, se prezintă sub formă de corpuri
opace.

Luciul metalic
O parte din energia radiaţiilor luminoase care cad pe o suprafaţă metalică este
reflectată, conferind acesteia luciu metalic. Această proprietate se întâlneşte, în ge-
neral, la metalele în stare compactă, cu suprafaţa netedă şi neoxidată.

Culoarea
În stare compactă, sub formă de bloc, bară, placă, foiţă, granule sau fire, majo-
ritatea metalelor reprezentative sunt albe-argintii sau albe-cenuşii, deoarece reflectă
majoritatea radiaţiilor luminoase din spectrul vizibil. Excepţie fac cesiul (alb-auriu),
beriliul (cenuşiu-deschis), galiul (alb-argintiu cu nuanţe albăstrui), taliul (alb cu nuanţe
cenuşiu-albăstrui), germaniul (alb-cenuşiu), -staniul (cenuşiu), plumbul (alb cu refle-
xe albăstrui) şi bismutul (alb cu reflexe roz).
Metalele tranziţionale sunt, de asemenea, albe-argintii, uneori albe-cenuşii
(scandiul, ytriul, vanadiul, cromul), sau cenuşii-argintii (tehneţiul, ferul, cobaltul, ni-
chelul). Singurele metale intens colorate sunt cuprul (roşu-arămiu) şi aurul (galben-

Chimie anorganică. Metale 4

 Proprietăţi fizice generale ale metalelor

auriu); coloraţia acestor metale se datorează proprietăţii acestor metale de a absorbi

selectiv unele radiaţii luminoase şi de a reflecta pe cele complementare acestora. În
stare fin divizată, majoritatea metalelor sunt negre sau cenuşii-închis, deoarece ab-
sorb aproape toate radiaţiile luminoase. Excepţie fac cuprul şi aurul, care îşi menţin
culoarea caracteristică şi sub formă de pulbere, precum şi magneziul şi aluminiul ca-
re se menţin albe-argintii şi în stare pulverulentă.

A.6. Proprietăţile mecanice

Proprietăţile mecanice ale metalelor se consideră în funcţie de rezistenţa pe care o
opun acţiunii dinamice sau statice a unei forţe exterioare. Cele mai importante proprietăţi
mecanice ale metalelor sunt duritatea şi capacitatea de prelucrare sub presiune.
Capacitatea de prelucrare sub presiune a metalelor depinde de plasticitate, ma-
leabilitate, ductilitate şi tenacitate.
La deformarea elastică, distanţa dintre atomii reţelei cristaline se modifică, dar
cristalul revine la starea iniţială la încetarea acţiunii forţei exterioare; la deformarea
plastică, unele părţi ale cristalului se deplasează în raport cu alte părţi şi rămân de-
formate. Plasticitatea este proprietatea metalelor de a fi prelucrate fără a se fisura
sau sfărâma, păstrându-şi deformaţia şi după încetarea acţiunii forţelor exterioare.
Proprietatea metalelor de a fi trase în foi subţiri în procesul de laminare, la o
temperatură mai joasă decât punctul de topire, se numeşte maleabilitate. Proprieta-
tea corpurilor, mai ales metalice, de a putea fi trase în fire în procesul de trefilare, se
numeşte ductilitate. Rezistenţa la rupere a unui fir metalic cu o anumită secţiune sub
acţiunea unei forţe de tracţiune se numeşte tenacitate. Tenacitatea se manifestă la
întindere, compresiune, torsiune, încovoiere etc. Metalele care au tenacitatea mică
sunt casante sau fragile.
Proprietatea unor metale de a se deforma cât mai puţin sub acţiunea unor forţe
exterioare relativ mari se numeşte rigiditate. Compresibilitatea este proprietatea
metalelor de a-şi micşora volumul la creşterea presiunii exterioare.

Chimie anorganică. Metale 5