Tema nr.

9:Costul de producţie
9.1 Categoria economică de cost
Activitatea oricărei firme presupune consum de factori de producţie. Prin combinarea lor în anumite
proporţii şi după anumite reguli, se realizează producţia şi firmele obţin produse şi/sau servicii.
Fiecare firmă, permanent este pusă în faţa a cel puţin două întrebări:
1. Ce bunuri trebuie să producă firma şi în ce cantităţi?
2. Cum trebuie să combinaţi factorii utilizaţi în producerea bunurilor respective?
În funcţie de răspunsul la aceste întrebări se determină volumul de activitate al firmei (dimensiunea
activităţii) şi, în mod corespunzător, cheltuielile de factori de producţie şi, mai departe, profitul. Indiferent de
alternativele ce se pot discuta şi de varianta la care se opreşte firma, cheltuielile de factori de producţie sînt
inevitabile.
Întotdeauna se va pune întrebarea cît costă producerea bunului sau serviciului respectiv? Această întrebare
este generată pe de o parte, de caracterul limitat al resurselor, pe de altă parte, de necesitatea ca firma să
contribuie la satisfacerea nevoilor de consum ale societăţii, în condiţiile în carea ea obţine profit şi, dacă se
poate, un profit cît mai mare.
În contextul economiei de schimb, a existenţei banilor, cheltuielile de factori de producţie sînt evaluate în
expresia bănească şi se vor regăsi în rezultatul obţinut, respectiv în preţul bunurilor şi serviciilor produse. Şi,
cum preţul constituie unul din elementele principale prin care produsele fiecărei firme sînt cunoscute,
apreciate şi impuse consumatorilor, costul care stă la baza determinării mărimii preţului devine un factor
fundamental al succesului sau insuccsesului firmei. De el depinde, într-o mare măsură, atît dimensiunea
activităţii întreprinderii, cît mai ales, mărimea profitului obţinut de ea.
Înainte de a discuta despre conţinutul costului, tipuri de costuri, structură, etc., este necesar să ne oprim
asupra orizontului de timp pe care firma îl ia în considerare în ceea ce priveşte determinarea costului. Din
acest punct de vedere s-au delimitat două situaţii şi anume:
a) Un orizont scurt, sau perioada scurtă, pe parcursul căreia activitatea firmei se desfăşoară cu aceleaşi
mijloace de muncă (nu se produc modificări în ceea ce priveşte cantitatea sau tipul de mijloace de muncă,
respectiv construcţii, utilaje, echipamente, etc.). În cadrul acestui orizont producţia poate să crească sau să
descrească numai prin modificarea celorlalţi factori de producţie.
b) Un orizont lung, sau perioada lungă, pe parcursul căreia firma poate modifica cantităţile sau tipurile
oricărui factor de producţie. Deci, firma poate acţiona în creşterea sau descreşterea cantităţii de mijloace de
muncă, respectiv nu mai există nici un factor fix, de nemodificat.
Perioada scurtă nu se reduce la un număr specific de săptămîni, luni sau ani. Ea se defineşte ca fiind acea
perioadă în care construcţiile, utilajul, echipamentul (mijloacele de muncă) rămîn neschimbate ca tip şi
cantitate. Schimbarea acestora duce la încetarea acestei perioade şi la plasarea firmei în perioada lungă, în
care investiţiile noi produc modificări în cadrul acestor elemente ale capitalului.
Trecerea de la perioada scurtă la perioada lungă trebuie privită ca proces general.
Cu alte cuvinte, delimitarea şi definirea celor două perioade sînt conveţională, făcute în scopul analizei
compartimentului firmei, a deciziilor luate şi, desigur, a costului.
Pentru a intra în problemele de detaliu ale costului de producţie este necesar să ne oprim puţin asupra
definirii lui. Cea mai simplă definire a costului este aceea care îl consideră ca totalitate a cheltuielilor
ocazionate de producerea bunurilor, serviciilor unei firme ori întreprinderi oarecare. Mai concret, putem
spune că costul reflectă consumul de factorii de producţie, în expresia bănească, în cadrul fiecărei firme,
pentru obţinerea unei anumite cantităţi de bunuri şi servicii. Respectiv, el reflectă în mod concret consumul
factorului capital, al factorului muncă, al factorului pămînt (natură) înregistrat în cadrul firmei pentru un
anumit volum al producţiei obţinute sau serviciilor prestate.
Consumul factorului capital se realizează diferit, corepunzător naturii componentelor fizice ale acestuia.
Astfel, o parte din componentele fizice ale capitalului şi anume clădirile, drumurile, mijloacele de trasnport,
maşinile, utilajele, instalaţiile se consumă treptat, pe măsură ce sînt utilizate în producţie. Aceste elemente
ale capitalului fizic formează capitalul fix, care participă la mai multe cicluri (acte) de producţie,
transmiţîndu-şi valoarea treptat asupra noilor produse, pe măsură ce se uzează. Participarea capitalului fix la
mai multe acte de producţie are ca efect pierderea treptată a capacităţii lui de funcţionare ca urmare a uzurii
şi transmiterea asupra noilor produse a unei părţi din preţul sau suma care s-a plătit pentru cumpărarea lui.
Partea din preţul capitalului fix care corespunde uzurii acestuia într-un ciclu sau mai multe cicluri de
producţie şi care transmite asupra produselor create cu elementele capitalului fix se numeşte amortizare. Ea
formează o componentă a costului.
Uzura capitalului fix este un fenomen normal. Ea este de două feluri şi anume: uzura fizică şi uzura morală.
Uzura fizică constă în pierderea treptată a capacităţii de funcţionare a capitalului fix datorită folosirii lui în
procesul de producţie sau datorită acţiunii distructive a factorilor naturali. Pierdera treptată a capacităţii de
producţie este însoţită de procesul transmiterii treptate a cotei părţi din preţul de cumpărare a capitalului fix
asupra noilor produse. Dacă capitalul fix stă nefolosit, uzura fizică rezultată din acţiunea factorilor naturali
reprezintă o pierdere pentru întreprindere deoarece echivalentul ei bănesc (cota de preţ) nu se include în
costul producţiei şi, deci, nu se recuperează.
Uzura morală a capitalului fix înseamnă deprecierea acestuia înainte de a se ajunge la limita maximă a
utilizării capacităţii productive a lui, datorită efectului introducerii continue a progresului tehnic care duce,
pe de o parte, la creşterea productivităţii şi deci, la ieftinirea elementelor capitalului fix, iar pe de altă parte,
la producţia de elemente de capital fix, cu parametri tehnico-funcţionali mai ridicaţi. Acest dublu efect al
progresului tehnic duce la existenţa a două forme de uzură morală. Prima formă constă în devalorizarea
capitalului fix aflat în funcţiune, ca urmare a ieftinirii elementelor acestuia. Apariţia, de exemplu, a unor
utilaje de acelaşi tip mai ieftine nu impune scoaterea din funcţiune a utilajelor mai vechi, deoarece
capacitatea de producţie a acestora nu este afectată, impune însă reevaluarea lor, fapt care afectează într-o
oarecare măsură veniturile firmei. A doua formă, ca urmare a apariţiei de maşini, utilaje şi alte elemente ale
capitalului fix, moderne, cu randamente superioare, are ca efect atît devalorizarea capitalului fix, cît şi
deprecierea capacităţii productive a acestuia, în această situaţie se impune înlocuirea elementelor capitalului
fix „uzate moral” aflate în funcţiune şi care nu sînt uzate fizic, cu altele noi, perfecţionate. Partea
neamortizată a acestor elemente ale capitalului fix care se înlocuiesc reprezintă pierderi pentru firmă.
Evitarea acestor pierderi determinate de uzură morală se face prin folosirea intensivă a capitalului fix şi
respectiv, prin amortizarea accelerată a acestuia.
Amortizarea este deci procesul de recuperare a preţului de cumpărare iniţial, al capitalului fix. Ea reprezintă
acea parte (cotă) din preţul capitalului fix care se transmite prin utilizarea lui în producţie, asupra bunurilor
create. Amortizarea pune în evidenţă în cadrul costului consumul unei părţi importante a factorului capital,
care este capitalul fix.
Prin amortizare se include în cost consumul de capital fix şi totodată se constituie în cadrul firmei sursele
băneşti (fondul de amortizare) necesare înlocuirii la anumite intervale de timp a capitalului fix uzat şi care
este scos din funcţiune.
A doua componentă a capitalului fizic este reprezentată de stocurile de materii prime, materiale, combustibil,
semifabricate de care, dispun întreprinderile. Aceste elemente formează capitalul circulant, care are un
comportament în producţie diferit de capitalul fix. Elemenetele capitalului circulant sunt consumate sau sînt
profund transformate în cursul unui singur ciclu (act) de producţie, fapt ce face ca preţul sau suma care s-a
plătit pentru cumpărarea lor să se transmită integral asupra produselor la a căror fabricaţie participă.
Consumul capitalului circulant se evidenţiază (în unităţile naturale) cît şi bănească (preţ). Consumîndu-se
într-un singur ciclu de producţie, capitalul circulant se regăseşte integral în costul producţiei respective.
Reluarea producţiei, începerea unui nou ciclu, impune pentru întreprindere procurarea unei noi cantităţi de
elemente ale capitalului circulant.
Consumul factorului de muncă se evidenţiază prin intermediul salariului, respectiv al sumei de bani pe
care o plăteşte firma pentru procurarea (angajarea) şi funcţionarea factorului respectiv. Acest consum poate
fi exprimat şi în unităţi fizice, respectiv prin intermediul timpului de muncă cheltuit pentru un produs sau
pentru total producţie.
Consumul factorului natură (pămînt) se reflectă în cost prin preţ, respectiv prin suma de bani plătită de
întreprindere pentru procurarea sau pentru folosirea lui. În ultima perioadă se mai adaugă cheltuielile băneşti
pe care le fac firmele pentru conservarea şi protejarea acestui factor.
Însumînd în expresie bănească consumul factorului capital, factorului muncă şi al factorului natură se
obţine consumul total factori de producţie pentru obţinerea unei anumite cantităţi de bunuri servicii. Acesta
este de fapt costul producţiei respective. Raportat numărul de produse create se obţine costul pe un
produs(costul unitar).
Cheltuielile de producere reflectă în expresie bănească consumurile materiale şi muncă vie, precum şi
alte cheltuieli legate de executarea lucrărilor de construcţii-montaj şi lucrărilor de organizare a şantierelor,
într-o perioadă determinată.
Cheltuielile de producere ale unităţilor de construcţii-montaj se clasifică după mai multe criterii:
1. În funcţie de natura lucrărilor
- cheltuieli privind lucrările de bază
- cheltuieli de organizare a şantierelor
- cheltuieli de producţie secundar-industrială şi de deservire
2. În funcţie de modul de repartizare
- cheltuieli directe (materiale, manoperă, utilaje) - se pot individualiza pe obiecte şi se includ direct în
costul acestora.
- cheituieli indirecte- sînt comune mai multor obiecte şi se repartizează asupra acestora în funcţie de
totalul cheltuielilor directe.
3. În funcţie de structură
- Cheltuieli simple - elementare sau primare au un caracter omogen şi nu mai pot fi descompuse în
alte elemente (materiale de bază, costul combustibil etc.)
- Cheltuieli complexe - au un caracter eterogen şi înglobează mai multe cheltuieli simple (cheltuieli
cu completarea utilajului; cheltuieli cu reparaţiile mijloacelor fixe; cheltuieli cu protecţia mucii etc.)
4. În funcţie de conţinutul economic
- Cheltuieli materiale – sînt rezultatul unei munci trecute, care se concretizează în materiale de bază,
prefabricate, combustibil, apă, energie, amortizarea mijloacelor fixe;etc.
- Cheltuieli cu muncă vie – cuprind remunerarea muncii, contribuţiile pentru asigurarea socială etc.

9.2 Costul de producţie în condiţiile orizontului de timp scurt

Aşa cum am văzut, în cazul orizontului de timp scurt, în cadrul firmei nu se produc modificări în ce priveşte
cantitatea şi tipul mijloacelor de muncă (capitalul fix). Creşterea sau descreşterea producţiei este rezultatul
modificării celorlalţi factori de producţie (munca, elementele capitalului circulant).
În funcţie de modul cum se modifică diferitele componente de cheltuieli corepsunzător creşterii sau
descreşterii producţiei, în cadrul firmei întîlnim următoarele categorii de costuri:
a) Costuri fixe (CF) formate din acele consumuri de factori de producţie care rămîn neschimbate,
indiferent de variaţia volumului producţiei (exemplu amortizarea capitalului fix, cheltuieli cu chirii,
asigurări, etc);
b) Costuri variabile (CV) formate din acele consumuri de factori de producţie care cresc sau descresc
corespunzător variaţiei volumului producţiei (exemplu salariile, energie, materiale prime).
Unele consumuri pot varia strict proporţional cu producţia (ex. consumul de materii prime), altele nu
variază strict proporţional cu producţia (ex. plata orelor suplimentare care se plătesc la un tarif superior celui
normal);
c) Costul total (CT) al firmei, format din costuruile fixe şi cele variabile (CT = CF +CV);
 d) Costul mediu sau costul unitar, care este privit prin prisma celor trei categorii de costuri arătate mai
sus şi anume:
Cost total mediu (CTM), rezultat prin divizarea costului total la cantitatea produsă (CTM = CT/Q);
Cost fix mediu, rezultat prin divizarea costului fix la cantitatea produsă (CFM = CF/Q);
Cost variabil mediu, rezultat prin divizarea costului variabil la cantitatea produsă (CVM = CV/Q);
Cost marginal (CM) care reprezintă creşterea de cost faţă de costul total, în cazul producerii unei
unităţi adiţionale de produs. Mai pe înţeles, costul marginal reprezintă sporul de cheltuieli antrenate
de creşterea cu o unitate a producţiei. El se obţine prin scăderea din costul total pentru realizarea a
„n+1” produse a costului total pentru realizarea a „n” produse (vezi tabelul 1).
Pentru înţelegerea conţinutului categoriilor de costuri prezentate mai sus, şi mai ales pentru desprinderea
corelaţiilor dintre ele, să ne imaginăm următorul exemplu: o întreprindere de construcţii, care realizează
lucrări detencuialăi, a căror date privind producţia şi costurile sînt redate în tabelul nr.1.
Producţie Cost Cost Cost Cost Cost total Cost Cost fix
2
(mii m ) fix variabi total marginal mediu variabil mediu
l mediu (CFM)
(CVM)
1 2 3 4=3+2 5 6=4:1 7=3:1 8=2:1
0 35 0 35
1 35 24 59 24 59 24 35
2 35 40 75 16 38 20 18
3 35 60 95 20 32 20 12
4 35 85 120 25 30 21 9
5 35 115 150 30 30 23 7
6 35 155 190 40 32 26 6
7 35 210 245 55 35 30 5
8 35 295 330 85 41 37 4
Ce putem constata? În primul rînd faptul că la orice creştere a producţiei costul fix rămîne neschimbat. În
acelaşi timp, sesizăm creşterea costului variabil odată cu creşterea producţiei. În al doilea rînd, se observă
evoluţia costului marginal, care deşi pentru început scade, înregistrează, pe măsură ce se obţine o unitate
adiţională de produs (o nouă pereche de pantofi), o continuă creştere.
Urmărind evoluţia costului marginal se poate trage o concluzie deosebit de importantă. Creşterea costului
marginal este rezultatul acţiunii „legii descreşterii randamentului”. Conform acestei legi, pe măsură ce firma
antrenează unul sau mai mulţi factori de producţie pentru a spori producţia, ceilalţi factori rămînînd
constanţi, randamentul factorilor antrenaţi succesiv descreşte. Pentru a înţelege acţiunea acestei legi să
presupunem că în exemplul nostru firma, pentru a produce mai mult, angajează mai multă forţă de muncă.
Avem în vedere faptul că tipul şi cantitatea mijloacelor de muncă rămîn neschimbate (capitalul fix nu se
modifică). Pentru început, fiecare muncitor angajat în plus contribuie la creşterea producţiei. Pe măsură ce
prin angajarea de noi munncitori , capacitatea de producţie a capitalului fix este folosită cît mai aproape de
maxim, fiecare nou muncitor angajat îşi va aduce o contribuţie din ce în ce mai mică la producţia totală a
firmei. Fiecare nou muncitor, angajat în plus peste limita capacităţii de producţie a capitalului fix, nu va
putea să-şi utilizeze întreaga sa capacitate de muncă. Cu alte cuvinte, producţia marginală a muncii va
descreşte, sau se înregistrează o descreştere a productivităţii marginale a muncii.
Producţia marginală a muncii este dată de numărul de unităţi adiţionale de producţie, ce rezultă prin
utilizarea unui singur muncitor în plus (ceilalţi factori rămîn constanţi).
În mod corespunzător, productivitatea marginală a muncii reflectă sporul de producţie obţinut prin creşterea
cu o unitate a factorului muncă, în condiţiile în care ceilalţi factori rămîn constanţi.
Acţiunea legii descreşterii productivităţii marginale a muncii se poate ilustra şi prin exemplul următor
(tabelul 2). Se observă că firma cu un singur muncitor produce 12 unităţi de produs. Aceste 12 unităţi
 reprezintă produsul marginal al primului muncitor. Cu doi muncitori, firma produce 28 de unităţi de produs,
prin angajarea celui de-al doilea muncitor producţia totală a firmei a crescut cu 16 unităţi.
Tabelul nr.2
Numărul muncitorilor pe Producţia pe săptămînă Producţia marginală a
săptămînă muncii
1 12 12
2 28 16
3 42 14
4 54 12
5 64 10
6 71 7
7 75 4
8 76 1
9 76 0
Acest lucru înseamnă că doi muncitori sînt capabili să producă mai mult decît dublu faţă de un singur
muncitor, lucrînd singur. Mai departe angajînd un al treilea muncitor, producţia totală creşte, dar numai cu
14 unităţi de produs. Produsul marginal al celui de-al treilea lucrător este de 14 unităţi, este mai mic decît al
celui de-al doilea muncitor, care are 16 unităţi. Asta înseamnă oare că al treilea muncitor, dezvoltă (are) o
productivitate mai mică decît al doilea? Nu, în mod necesar. Este vorba despre faptul că trei muncitori
împreună sînt capabili să producă 42 unităţi de produs pe săptămînă şi că producţia adiţională ce rezultă
după angajarea celui de-al treilea muncitor este mai mică decît a celui de-al doilea. În acest caz, firma trebuie
să nu mai angajeze pe al treilea? Este firma puţin mai eficientă cu trei muncitori decît cu doi? Desigur, nu în
mod necesar. Firma este interesată în maximizarea profitului ei. Profitabilitatea depinde, în primul rînd de
costul la care se obţine o anumită creştere a producţiei şi, în al doilea rînd, de venitul adiţional obţinut prin
vinzarea acestei creşteri a producţiei. Dacă venitul suplimentar obţinut prin vinzarea acestei creşteri a
producţiei. Dacă venitul suplimentar obţinut depăşeşte costurile suplimentare, atunci este profitabil pentru
firmă să angajeze şi al treilea muncitor. Cu angajarea celui de-al treilea muncitor firma intră în etapa de
descreştere a randamentului. Fiecare muncitor angajat în plus, după al doilea, contribuie din ce în ce mai
puţin pînă la producţia totală a firmei. De notat că al nouălea muncitor nu adaugă nimic la producţia totală
(vezi şi graficele de la figurile 1 şi 2).
Se observă că are loc o creştere a curbei producţiei (figura 1), astfel: la al 8-lea muncitor angajat ea
ajunge la punctul maxim de 76 unităţi, al 9-lea muncitor nu adaugă nimic.

Producția totală
80
70
Producția pe saptamana

60
50
40
30
20
10
0
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Nr. de muncitori

Figura nr.1
Curba produsului marginal (figura 2)evidenţiază acestuia la angajarea celui de-al doilea muncitor, ca apoi să
intre în descreştere. Porţiunea de descreştere corespunde etapei de descreştere a randamentului menţionată

Producția marginală
18
16
Producția marginală

14
12
10
8
6
4
2
0
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Nr. de muncitori
mai sus.
Figura nr.2
Legea descreşterii randamentului şi legea descreşterii productivităţii marginale a muncii sunt sinonime.
Cea mai mare parte din timpul său de muncă se iroseşte. Adevărat este că firma va obţine o creştere a
producţiei, dar cînd această creştere este realizată de un muncitor care îşi iroseşte cea mai mare parte din
timpul său, această producţie în plus se obţine la un cost marginal foarte ridicat. Legea descreşterii
randamentului arată că în aceste situaţii costul marginal va creşte.
În ce priveşte relaţia dintre costul marginal şi costul fix şi variabil, aceasta este următoarea: costul fix nu
influenţează costul marginal, deoarece el nu creşte odată cu creşterea producţiei, deci costul marginal este în
întregime determinat de creşterea costului variabil ca urmare a creşterii producţiei.
În exemplul nostru, costul marginal cunoaşte o evoluţie care grafic arată ca în figura 3.
Cost Marginal
100

80
CM

60

40

20 Pret
0
1 2 3 4 5 6 7 8

Venitul marginal reprezintă creşterea înregistrată în totalul venitului prin vînzarea unei unităţi adiţionale
(suplimentare) de produs (vezi tabelul nr.3 – pag.urm.).
Este firesc, aşa cum se observă, ca venitul marginal să fie egal cu preţul, care la rîndul lui este constant de
40$. Venitul total la 1m2 este de 40$, la 2 m2 de 80$, la 3m2 de 120$ ş.a, ceea ce ne arată că venitul va creşte
întotdeauna cu 40$ la fiecare vînzare a unei unităţi suplimentare.
Producţia (mii Costul Costul Venitul Venitul Profit sau
m.p.) total marginal total marginal pierdere
1 2 3 4 5 6
0 35 0 -35
1 59 24 40 40 -19
2 75 16 80 40 5
3 95 20 120 40 25
 4 120 25 160 40 40
5 150 30 200 40 50
6 190 40 240 40 50
7 245 55 280 40 35
8 330 85 320 40 -10
Tabelul nr.3
Revenind la graficul din figura nr.3, întrebarea care se pune este cîte unităţi de produs (m2) trebuie să
producă firma? Răspunsul se degajă uşor din grafic , este şase unităţi. El corespunde în grafic cu punctul de
întretăiere dintre curba costului marginal ş linia preţului. Dacă firma ar produce şapte unităţi, ar fi o
greşeală, deoarece costul margial în acest caz ar fi de 55$, care depăşeşte venitul margial de 40$.
Dacă firma produce sub şase unităţi, să zicem 5 unităţi, atunci costul marginal ar fi de 30$, firma avînd
posibilitate de dezvoltare deoarece produsul poate fi vîndut cu 40$. La 6 unităţi nu mai există nici tendinţa
de expansiune, nici de reducere a activităţii firmei, deoarece costul marginal a ajuns la acelaşi nivel cu preţul
(care este în acelaşi timp şi venitul marginal). Aceasta se consideră a fi producţia de echilibru a firmei,
deoarece la acest punct profitul este maxim.
În concluzie, în vederea maximizării profitului, firma trebuie să-şi extindă activitatea pînă cînd ajunge la un
volum al producţiei în care costul marginal se află la un nivel egal cu venitul marginal (CM=VM). Asta
înseamnă că pentru concurenţa perfectă VM =P. Deci firma îşi maximalizează profitul în condiţia în care
CM=VM=P (vezi tabelul nr.3).
Observăm că producînd 6 mii m2, firma obţine profitul maxim de 50$, respecîtndu-se condiţia de mai sus.
Profit maxim se obţine şi cînd se produc 5 perechi însă se optează pentru 6 perechi, punct în care firma a
atins producţia cea mai mare, obţinînd profitul cel mai mare.
Ce se întîmplă dacă preţul creşte, să zicem la 55$ pe m2. Să ne uităm la graficul din figura nr.3. Firma va
răspunde, ridicînd producţia la 7 unităţi, procent la care costul marginal va fi egal cu preţul. Or, dacă preţul
scade la 30$, firma va restrînge producţia la cinci unităţi.
Aceste modificări de cantităţi de producţie pe care firma le poate oferi la diferite preţuri, reflectă sau
definesc curba ofertei firmei repsective. Cînd preţul creşte sau scade, firma trebuie să urmărească valorile
curbei costului marginal pentru a-şi stabili volumul producţiei, respectiv dimensiunea ofertei. Acest lucru
este deosebit de important pentru fiecare firmă.
Ce se întîmplă însă dacă preţul scade continuu ? Pentru a răspunde la întrebare este necesar să ne
reîntoarcem la tabnelul nr.1, unde sunt calculate costurile medii şi să încercăm a le reprezenta grafic
împreună cu curba costului marginal (figura nr.4).
Corelaţia dintre costuri
90
CM
75

60
CTM
45

30 CVM

15
CFM
0
1 2 3 4 5 6 7 8

Producția

Din graficul nr.4, ca şi din tabelul nr.1 se desprind următoarele evoluţii ale curbelor costurilor şi anume:
costul fix mediu pe produs se micşorează pe măsură ce se produc mai multe unităţi, în timp ce costul fix
rămîne constant; costul variabil creşte în timp ce costul variabil mediu cunoaşte la început o reducere, după
care cunoaşte o scădere; costul total creşte, în timp ce costul total mediu cunoaşte o scădere după care o
creştere. Să vedem ce se întîmplă dacă preţul scade la 30$ m2 . Pentru a desprinde care va fi volumul corect
al producţiei firma trebuie să găsească punctul unde costul corepsunde la o producţie de 5 unităţi. Se observă
că la acest punct costul total mediu (CTM) este la minim şi egal cu preţul respectiv 30$. Preţul încasat pentru
fiecare produs vîndut de-abia acoperă costul total mediu (CTM). In acest caz profitul firmei este zero şi ea a
atins aşa-numitul punct critic.
Punctul critic este cel mai de jos punct de pe curba costului total mediu (CTM). Cînd punctul este la acest
nivel, firma înregistrează profit zero.
Presupunem mai departe că preţul scade la 25$. Firma, în acest caz, va trebui să reducă volumul producţiei la
4 unităţi, corespunzător punctului « J » de pe grafic, unde costul marginal este egal cu 25$.
La acest punct, firma va înregistra pierderi, deoarece punctul „J” se situează dedesubtul curbei CTM. Preţul
de 25$ nu acoperă costul total mediu, căci limita inferioară este de 30$. Se pune întrebarea dacă firma
trebuie să ia decizia de oprire a activităţii. In acest caz, se consideră că nu, deoarece chiar în condiţiile unui
preţ de 25$ m2 firma poate produce, reuşind să acopere costul mediu variabil (21$) şi ceva din costul mediu
fix (4$). Se observă că punctul « J » este deasupra curbei costului variabil mediu (CVM). Se consideră că
este mai bine să se acopere o parte din costul fix mediu, decît să se oprească activitatea şi să nu se acopere
nimic. De pildă, dacă preţul ajunge la 16$, firma va trebui să producă 2 unităţi, va obţine un venit de 32$, cu
un cost de 75$ şi o pierdere de 43$. Această pierdere este mai mare decît firma ar opri activitatea (în care caz
pierderea este de 35$ cît reprezintă CF).
Punctul de oprire est punctul unde curba costului marginal întretaie curba costului variabil mediu. Dacă
preţul este sub acest punct, întreprinderea trebuie să oprească producţia, ea înregistrează numai pierderi.
In concluzie, putem aprecia ca în perioada (orizontul) de timp scurt, firma reacţionează la orice modificare a
preţului, oferind cantităţi din produse care se pot citi (determina) pe curba costului marginal, cu condiţla ca să
fie deasupra curbei costului varlabil mediu (CVM).
9.3 Costul de oportunitate
In teoria şi practica economică un rol deosebit îl deţine şi costul de oportunitate sau costul alternativ.
Acesta contribuie la fundamentarea deciziilor de orientare a agenţilor economici spre una sau alta din
alternativele care li se deschid în faţa. Acest lucru este important, deci resursele sînt limitate şi este firesc
ca utilizarea lor să fie orientată spre acele activităţi în care valorificarea lor este maximă, sau au cele
mai mari avantaje.
Economiştii îşi pun întotdeauna întrebarea; Cît costă să produci unele bunuri sau servicii? Răspunsul care se
dă este producţla pe care o putem prevedea, a altor bunuri sau servicii. Acesta este de fapt cost de
oportunitate. Cu alte cuvinte, costul de oportunitate exprimă evaluarea cantităţilor de bunuri care nu vor
putea fi produse din cauza producerii unui alt bun determinat.
Costul folosirii resurselor limitate pentru a produce un produs reprezintă de fapt, valoarea ce se poate
prevedea a altor bunuri şi servicii care se pot produce cu resursele limitate respective. Este vorba de a exprima
costul unor bunuri şi servicii în termeni de alternativă ce se poate prevedea. Costul de oportunitate este răsplata
ce se poate obţine posibilă de prevăzut, în condiţiile unei utilizări mai bune a resursei implicate. Costul de
oportunitate este sinonim cu costul de producţie, atît cît nu există control de monopol asupra resurselor. Costul
de producţie definit ca cost de oportunitate este constituit din două componente costul explicit şi costul
implicit.
Costul explicit reprezintă plăţile pe care firma le face obţinerea materiilor prime, materlalelor,
energiei, forţei de munca, plata transportului acestor elemente efectuat de către terţi etc. Deci reprezintă acele
cheltuieli necesare producţiei pentru procurarea şi aducerea de factori din afara firmei, pe care firma le
efectuează pentru fiecare ciclu de producţie. Din acest motiv costul explicit se mai numeşte şi ''cost din
buzunar”.
Costul implicit reprezintă plăţile care trebuiesc făcute de firmă din resursele proprietarilor ei, adică
acele cheltuieli inerente producţiei care nu presupun plăţi către terţi, ci consum din capitalul existent al
firmei. Aici intră amortizarea clădirilor, maşinilor, utilajelor şi a altor echipamente, precum şi
consumul de muncă al proprietarilor firmei care împlinesc diverse activităţi, făcînd servicii reale
firmei. Costul implicit pune în evidenţă necesitatea recuperării capitalului fix investit, precum şi a
cheltuielilor cu munca depusă de posesorii capitalului. Dacă veniturile firmei obţinute prin vînzarea
produselor nu este suficient de mare ca sa acopere şi aceste cheltuieli, atunci proprietarii firmei se pot
gîndi la altă alternativă, respectiv sa se orienteze şi să migreze cu capitalul lor spre alt domeniu. In
final, desprindem: costul implicit este ca şi costul explicit, cost de producţie, deci costul de producţie, ca
şi costul de oportunitate reprezintă suma costului explicit şi implicit.
In legătură cu costul există o diferenţă între modul în care îl privesc şi concep teoreticienii şi
economiştii contabili. Această diferenţă aduce în discuţii aşa numitul cost contabil. Din punct de vedere
contabil, se consideră cost de producţie costul explicit si numai parţlal costul implicit, respectiv din cadrul lui
numai cheltuielile care reprezinte amortizarea. Celelalte elemente ale costului implicit, cum sint
cheltuielile de muncă ale proprietarilor ce efectuează servicii pentru firmă, nu sînt lu ate în
considerare. Excluderea acestor cheltuieli se justifică prin faptul că sînt dificil de determinat. Deci,
costul contabil e este mai mic decît costul de producţie (de oportunitate), aşa cum se poate vedea în
figura nr.5.
Venitul firmei
Costul de producţie (de oprotunitate) Profit economic
Costul explicit Costul implicit
Costul contabil Profit normal

Profitul contabil
Figura 5

Rezultă cu claritate că suma costului explicit şi implicit reprezintă costul de producţie şi deci şi costul de
oportunitate al firmei. Dacă venitul firmei depăşeşte costul de producţie, atunci se obţine profitul economic,
considerat ca răsplată a posesorului de capital şi care are izvor în valorificarea resurselor implicite. Daca
venilul este egal cu costul, atunci nu se obţine profitul economic şi, dacă lucrurile continuă în acelaşi mod,
proprietarii firmei vor căuta alte alternative de valorificare a capitalului.
Profitul contabil - rezultat din diferenţa dintre venitul firmei şi costul contabil este mai mare decît profitul
economic. El cuprinde, pe lîngă acesta, şi aşa-numitul profit normal.

9.4 Costul de producţiei la condiţiile orizontului de timp lung

Ceilalţi factori de producţie vor varia şi ei în funcţie de variaţla capitalului fix. Cu alte cuvinte, nu mai există nici un
factor fix, toţi factorii sînt variabili.
Cost

q1 q2 q3
Figura 6
Pentru a determina costul firmei pe termen lung este necesar a se porni de la costul ei pe termen scurt. Pentru
aceasta vom reveni la curbele costului mediu şi costului matginal. Dacă avem în vedere o anumită
cantitate de capital fix (A) care nu se modifică atunci cele două curbe vor arăta ca în figura nr.6.
CMS A = curba costului marginal pe termen scurt pentru capitalul fix „A”.
CTMS A - curba costului total mediu pe termen scurt pentru capitalul fix "A".
Dacă presupunem că firma doreşte să depăşească producţia q 1 , şi să obţină producţia q3 atunci, în
condiţiile perioadei scurte (capitalul fix „A” nu se modifică) ea va trebui să angajeze mai mulţi muncitori şi,
desigur, să-şi procure materiile prime suplimentare necesare. Aşa cum am văzut, majorarea producţiei
prin variaţia celorlalţi factori, în condiţiile cînd factorul capital fix nu se modifică, atrage de la un anumit punct
creşterea costului marginal şi a costului total mediu. Astfel, aşa cum se observă şi din graficul de la
figura 6, pentru cantitatea q 3, costul marginal saltă la poziţia "c", lar costul mediu la poziţia "d". Desigur,
o asemenea strategie nu avantajează firma. Ea va încerca să producă cantitatea q 3 modificînd toţi factorii de
producţie, deci şi capitalul fix. Acest lucru înseamnă că firma la decizii pe termen lung, modificînd capitalul
fix de la dimensiunea "A" la dimensiunea "B', noi investiţii în maşini, utilaje, clădiri etc.
În această situaţie, firma va înregistra un alt cost total (CTMSg) şi, desigur, un alt cost marginal (CMSg).
Dacă avem în vedere din nou condiţiile perioadei scurte pentru capitalul fix "B", două curbe - în cazul cantităţii
q3 - vor arăta ca în graficul de la figura nr. 6. Costul mediu producînd cantitatea q3 va fi la poziţia "e", inferior
poziţiei anterioare "d". Se vede avantajul unei asemenea decizii faţă de situaţla anterioară. Dacă analizăm
graficul de la figura 6 observăm că pentru a produce o cantitate de bunuri mai mare decît q2, firma
trebuie să apeleze la cantitate de capital fix, adică să treacă de la capitalul fix "A", la capitalul fix "B".
Această trecere înseamnă obţinerea producţiei cu un total mediu mai redus. Dacă firma doreşte să obţină o
cantitate de producţie mai mică decît qA atunci este normal să nu îşi mărească capitalul fix, acesta trebuie sa
rămînă la nivelul "A", deoarece la o cantitate mică de producţie decît oA, curba costului total mediu al
capitalului (CTMSB) se situează deasupra curbei costului total mediu al capitalului "A" (CTMSa).
Aceasta înseamnă un cost mai mare dacă se apelează la varianta capital fix "B". Mai departe, dacă firma
doreşte să producă cantităţi mai mari de produse q n, atunci ea trebuie să ia altă decizie pe termen lung,
privind modificarea capitalului fix la dimensiunea "B” la dimensiunea "C"( figura nr, 7).
.;;* ■■..

S, 5 Cantitate
Figura nr.7
Capitalul fix va fi de dimensiunea "D", dar punctul în care costul mediu total va fi cel mai redus este "S".
Dacă se unesc punctele "M", "N', "R". "S", rezultatul care se obţine este reprezentarea grafică a curbei costului
total mediu în condiţiile perioadei lungi, respectiv curba CTML. Aceasta este curba pe care se situează
punctele cele de mai jos ale curbelor de cost mediu total ale perioadelor scurte. Ea ilustrează cel mai redus
cost mediu la cantităţi date de produse, aşa cum sînt cantităţile q4 şi q5 şi care pot fi produse de firmă în
perioada de timp lung, cînd producătorul are posibilitatea de a modifica cantitatea de capital fix cu care
operează firma. Datorită faptului ca achiziţia de capital (este vorba în special de capital fix) depinde de ceea ce
se prevede privind vînzările în perspectivă, curba CTML mai este denumita şi curbă de plan. Toate punctele
sub curbă constituie niveluri de cost care nu pot fi atinse în condiţiile tehnologiilor actuale şi ale preţurilor
existente a factorilor de producţie. Toate punctele deasupra curbei pot fi niveluri de cost la care firma
poate ajunge fără probleme, oricînd, dar ele nu sînt avantajoase. Nici o firma nu urmăreşte deliberat să
atingă costuri care se plasează deasupra curbei. Asemenea niveluri de cost scad forţa competitivă a firmei.

9.4 Necesitatea şi căile de reducere a costurilor

Importanţa reducerii costurilor pentru fiecare firmă nu mai trebuie dovedită. Cert este că prin
reducerea costurilor, fiecare firmă - dacă celelalte condiţii nu se modifică - îşi sporeşte veniturile şi, prin
aceasta gradul de profitabilitate,în acelaşi timp, prin reducerea costurilor) se înregistrează, nu numai la
 nivel de firmă, ci şi la nivel de societate, o economisire a resurselor care au în condiţiile contemporane,
caracter de resurse limitate, realizîndu-se astfel o folosire raţională a acestora paralel cu
dezvoltarea altor activităţi care pot consuma resursele economiste. Dacă avem în vedere interesul
strict limitat al firmei, reducerea costurilor înseamnă creşterea gradului de competitivitate a produselor şi
posibilitatea de a inra în competiţie cu un atu deosebit de important ceea ce nu poate decît să asigure
succesul în afacerile firmei.
Pe scurt, factorii principali care determină acţiunile de reducere a costului sînt următorii:
1. Valorificarea mai bună a factorilor de producţie, ceea ce duce la economii şi, implicit, la
creşterea veniturilor dacă preţul de vînzare nu se modifică. Creşterea veniturilor firmei şi deci şi a
profitului permit majorarea fondurilor destinate dezvoltării, introducerea noului, creşterii competitivitaţii
produselor;
2. Caracterul limilat al resurselor, ceea ce implica creşterea raţionalităţii şi responsabilităţii în utilizarea
acestora. Acest factor îngreunează accesul firmei la resurse, fapt ce o determină să acţioneze în primul
rînd, în direcţia reducerii consumului intern de factori de producţie;
3. Necesitatea creşterii rentabilităţii, respectiv a eficienţei activităţii firmei, reflectată în mărimea
profitului.
Raportul cost - preţ - rentabilitate pune in evidenţă faptul că la preţuri constante, rentabilitatea firmei
creşte prin micşorarea costului. În plus, reducerea costului constituie baza şi pentru reducerea preţului de
vînzare, deci, pentru asigurarea unei competitivităţi ridicate prin preţ a produselor firmei, înţelegem cum
costul şi dinamica lui constituie element esenţial în strategia concurenţială a oricărei firme şi
elementele esenţiale în cadrul succesului de afaceri al firmei.
Pornind de la aceste considerente, toate firmele, toţi agenţii economici sînt interesaţi în a găsi căi şi mijloace de
acţiune în vederea reducerii costurilor. Desigur, aceste căi şi mijloace diferă de la firmă la firmă,
corespunzător particularităţilor specifice fiecărei firme, pornind de la procesul de producţie şi terminînd
cu modul de conducere, sau de concepere a conducerii firmei. Totuşi, indiferent de particularităţile locale, se
desprind o serie de căi de acţiune în direcţia reducerii costurilor care au un caracter general, deci se pot aplica în
cadrul tuturor firmelor. Aceste căi vizează raţionalizarea consumului factorilor de producţie şi a
cheltuielilor legate de funcţionarea firmei. Aceste căi se pot grupa astfel:
a) căi de reducere a cheltuielilor materiale, deci de reducere a consumului factorilor materiali pe unitatea
de produs, ce vizează reducerea consumurilor specifice de materii prime, materiale, energie (îmbunătăţirea
normării, perfecţionarea tehnologiilor, reducerea pierderilor în operaţii de manipulare, transport ş.a.) ,
aprovizionarea cu materii prime, materiale etc. de calitate şi în mod ritmic corespunzător necesităţilor
productive, refolosirea materialelor recuperabile, utilizarea la un nivel ridicat a capitalului fix etc;
b) căi de reducere a cheltuielilor ocazionate de factorul muncă, ce au în vedere o normare ştiinţifică a
muncii şi stabilirea cu mare răspundere a necesarului de salariaţi pe categorii de pregătire, vîrstă ş.a.,
folosirea unor metode moderne de pregătire şi perfecţionare a acestora, creşterea productivităţii muncii;
c) căi de reducere a aşa numitelor cheltuieli administrative , ce au în vedere
raţionalizarea activităţii de conducere în cadrul firmei, reducerea unor cheltuieli generate de deficienţe în
conducere, (amenzi, penalizări, locaţii), raţionalizarea cheltuielilor legate de paza şi securitatea firmei,
protocol, poştă, telefon, telegraf.
Desigur, aceste căi generale se vor particulariza în acţiuni concrete în cadrul fiecărei firme, corespunzător
condiţiilor specifice acestora şi concepţiei de ansamblu a conducerii firmei asupra costului. La aceste căi se
mai adaugă acelea care sînt particulare la un moment dat fiecărei firme.
De menţionat că nu există firmă, într-o economie liberă, care să nu urmărească cu mare atenţie costul şi
care să nu acţioneze cu toată forţa în direcţia micşorării acestuia.
Acţiunile privind reducerea costului lucrărilor de construcţii-montaj sînt orientate în următoarele direcţii
principale:
1. Folosirea metodelor moderne de organizare a produselor şi a muncii;
 2. Dezvoltarea mecanizării şi extinderea aplicării metodelor industriale în construcţii;
3. Aplicarea unui regim de economii la cheltuielile directe, indirecte şi de organizare pe şantier.
Dintre căile de reducere a costului lucrărilor de construcţii-montaj putem menţiona:
I. Reducerea costurilor directe , care se poate realiza prin:
economii la consumul de materiale (noi tehnologii, norme)
economii la costul materialelor (folosirea într-o mai mare măsură a materialelor locale, eliminarea
transportărilor goale, folosirea raţională şi eficientă a unităţilor de transport, etc.)
II. Reducerea costurilor indirecte:
scurtarea duratelor de execuţie, care conduce la micşorarea cheltuielilor pentru personalul tehnico-
administrativ;
întroducerea unui regim sever de economii la unele articole de cheltuieli indirecte: întreţinerea
mijloacelor uşoare de transport, cheltuieli de birou etc.
III. Reducerea cheltuielilor la activităţile de produse auxiliare – ca la produsele de bază.
IV. Creşterea productivităţii muncii:
a) Introducerea şi aplicarea pe scară largă a tehnicii şi tehnologiilor avansate, care au loc pe sectoare
foarte variate din activităţii de construcţii-montaj.
b) Organizarea şi folosirea optimă a utilajelor pentru construcţie şi a mijloacelor de transport.
c) Organizarea şi folosirea optimă a forţei de muncă, ridicarea niveluilui de calificare a muncitorilor,
îmbunătăţirea fondului de timp prin lichidarea întreruperilor şi stagnărilor în timpul schimbului,
cointeresarea materială adoptarea unor măsuri optime organizatorice şi de tehnica securităţii muncii,
înzestrarea tehnică a muncii şi creştera eficienţei fondurilor fixe.
d) Existenţa unor organizaţii specializate în executarea lucrărilor de construcţii-montaj, care determină
reducerea costurilor prin scurtarea duratelor de execuţie.
e) Folosirea metodelor moderne de planificare, organizare şi conducere a producţiei.
V. Amplasarea optimă a obiectelor – conduce la realizarea unor termene mai scurte de execiţie şi la reducerea
costului producţiei.
Poziţia obiectelor faţă de furnizori, faţă de centrele populate, faţă de căile de comunicaţie şi faţă de alte
surse locale (apă, energie) aleasă raţional, determină reduceri importante la cheltuielile cu transportul,
manipularea şi depozitarea materialelor, cu transportul şi cazarea muncitorilor, cu alimentarea cu apă,
energie etc.