Tema Nr.

l: Economia in activitatea sociala

1.1 Noţiuni de economie

Cuvîntul „economie" provine din „oikonomia"(1. gr.) si, în principal, are următoarele
semnificaţii interdependente:
• ansamblul activităţilor unei colectivităţi umane referitoare la producţia, distribuţia si consumul
bogăţiilor acesteia (capitaluri financiare, bunuri, lucrări, servicii);
• ştiinţa si arta de a reduce cheltuielile într-o activitatea socială;
• acţiunea de gospodărire materială si financiară întreprinsă de o persoană, familie, grup social;
• efectul dorit/obţinut din gospodărirea materială si financiară a unor resurse estimate/realizate
care poate fi exprimat prin reducerea consumurilor materiale, de timp şi cheltuielilor
băneşti necesare producerii aceluiaşi rezultat sau chiar a unui rezultat mai "bun;
• tendinţa de economisire a resurselor şi rezultatul ei — economia de resurse.
Integrarea substratului economic în organizarea activităţilor oricăror colectivităţi umane privind producţia
şi consumul de bunuri, cît şi utilizarea de servicii a determinat în timp apariţia şi folosirea de cunoştinţe, ca
de exemplu:
• economia producţiei întreprinderii, firmei (sistemul de organizare economică a procesului de producţie în
ateliere, secţii, întreprinderi) — considerată ca o problemă complexă a ştiinţei care studiază comportamentul
individului/grupului/grupurilor faţă de dinamica factorilor variabili specifici relaţiei cerere-ofertă (de
exemplu producţie-consum, grad de ocupare forţă de muncă — şomaj, creşterea cererilor de capital —
creşterea dobînzilor s.a.) si cunoscută sub numele de microeconomie;
• economia ramurală (sistemul de organizare economică a unei ramuri şi a componentelor
structurii sale: industrie, construcţii, materiale de construcţii, agricultură ş.a.);
• economia naţională (sistemul de organizare economică integrat organizării sociale a unei naţiuni ca o
consecinţă a diviziunii muncii sociale, a diferenţierii activităţii pe sectoare interdependente: industrie,
agricultură, transporturi, telecomunicaţii, comerţ, turism, servicii ş.a. care, fără luarea în considerare a com-
portamentului individual, constituie domeniul cunoscut sub numele de „ macroeconomie ");
• economia de tranziţie (sistemul de organizare economică, integrat organizării sociale, intermediar între
economia naţională cu planificare centralizată şi economia de piaţă);
•economia mixtă — în care sunt gospodărite atît capitalurile publice (prin administraţia statului) cît şi
capitalurile private (care au la bază proprietatea particulară). .
• economia de piaţă
1.2 Activitatea economică. Nevoi şi resurse
Să începem deci. Dar cu ce? Care din nenumăratele categorii şi fenomene economice ne poate
servi cel mai bine drept „poartă" pentru a pătrunde în universul economic? Banii, marfa,
proprietatea, profitul, piaţa, statul, preţul, impozitele? În opinia noastră este justificată încercarea de a
porni la drum cu examinarea noţiunilor de „nevoi" şi „resurse", deoarece anume aici se încheagă
orice activitate economică. Bine, dar ce înseamnă activitate economică, care este scopul ei?
Activitatea economică, una din formele activităţii umne, are drept scop final crearea bunurilor
economice, necesare pentru satisfacerea nevoilor materiale, sociale şi spirituale ale omului. Ea stă la
însăşi temelia existenţei şi evoluţiei societăţii.
Premisele iniţiale ale desfăşurării oricărei activităţi economice sînt:
a) nevoile (trebuinţele) umane şi
b) resursele necesare pentru satisfacerea acestora.
Nevoile sînt nişte cerinţe (doleanţe, necesităţi) obiective ale indivizilor şi societăţii. Nevoile constituie motorul
oricărei activităţi economice.
Pe parcursul istoriei nevoile au evoluat şi s-au diversificat fără încetare. Această evoluţie a mers mînă în
mînă cu dezvoltarea omului şi a posibilităţilor lui de a-şi supune lumea înconjurătoare..
În funcţie de dimensiunile existenţei umane, nevoile pot fi divizate în trei categorii:
a) nevoi fiziologice (natural-biologice) - nevoia de bea, a mînca, a se proteja contra frigului etc;
b) nevoi spiritual-psihologice - nevoia de cunoştinţe, de dragoste etc;
c) nevoi sociale, sau de grup, care constituie ansamblul nevoilor a căror satisfacere este posibilă
doar prin acţiunea conjugată a diferitelor grupuri sociale.
După gradul lor de complexitate nevoile pot fi:
 a) de bază, (inferioare sau elementare)
b) superioare (sau complexe).
Trăsătura caracteristică a nevoilor constă în caracterul lor nelimitat, numărul lor crescînd fără
încetare o dată cu dezvoltarea societăţii.
În acest sens este suficient să comparăm nevoile unui om contemporan cu nevoile unui individ din
Evul Mediu,sau din Antichitate.
Sporirea numărului nevoilor umane şi preocuparea permanentă a omului de a le satisface constituie
motivaţia principală a oricărui progres. Mai mult, întrucît acest proces este obiectiv şi necontenit, el
constituie conţinutul unei legi speciale, numite legea creşterii şi diversificării nevoilor umane.
În scopul satisfacerii nevoilor sale individul este obligat să recurgă la valorificarea anumitor resurse,
numite, de obicei, resurse economice. Ce sînt acestea ?
Resursele economice constituie totalitatea elementelor şi premiselor folosite de către om în activitatea
sa economică pentru a obţine bunurile de care are nevoie.
O dată cu creşterea nevoilor omul este silit să atragă în activitatea economică o cantitate tot mai mare şi
mai diversă de resurse.
Întrucît resursele economice folosite de către om sînt extrem de numeroase şi variate, se impune clasificarea
lor în grupuri mai mult şi/ sau mai puţin omogene, şi anume în :
1. Resurse primare:
a) resursele umane (omul cu experienţa, calificarea şi capacităţile sale antreprenoriale, starea de sănătate
etc);
b) resursele naturale (pămîntul, apele, pădurile şi bogăţiile subpămîntene de care dispune ţara, aşezarea
geografică favorabilă);
2. Resursele derivate (sau acumulate), create de generaţiile trecute:
a) capitalul tehnic, sub formă de maşini, utilaje, echipamente, construcţii, sisteme de transport;
b) cunoştinţele şi experienţa ştiinţifică, sau cum mai este numit, potenţialul inovaţional al societăţii;
c) resursele monetare şi valutare de care dispune societatea respectivă.
Trăsătura principală a resurselor economice constă în caracterul lor limitat.
Mai mult, resursele neregenerabile devenite cu timpul tot mai rare, într-un viitor previzibil ar putea chiar
să dispară cu totul. Caracterul limitat al resurselor economice în raport cu nevoile mereu crescînde,
devenind o altă dominantă a activităţii economice, constituie conţinutul unei alte legi speciale, numite
legea rarităţii resurselor.
Problema fundamentală a economiei
Analiza efectuată mai sus ne permite să formulăm următoarea concluzie: în activitatea sa economică
omenirea confruntă în permanenţă cu faptul că nevoile după volum şi structură sînt nelimitate, pe cînd
resursele economice, în raport cu aceste nevoi, sînt mereu limitate.
Raportul între nevoi şi resurse poate fi exprimat în felul următor:
N>R
N - nevoile R – resursele
Caracterul raportului nevoi/ resurse impune omenirii un anumit comportament în sensul unei alegeri
permanente a acelor resurse care ar permite satisfacerea unui volum cît mai mare de nevoi cu un număr
cît mai mic de resurse.
Raportul nevoi/ resurse determină caracterul şi formele organizării activităţii economice, constituie
nucleul problemei fundamentale a economiei.
Problema fundamentală a economiei rezidă în faptul că la temelia organizării şi desfăşurării
activităţii economice se afla alegerea pe bază de alternativă a celei mai raţionale căi de utilizare a
resurselor economice care sînt limitate.
Rarietatea resurselor impune folosirea lor cît mai eficientă. Întrucît nevoile sînt nelimitate, iar resursele
limitate, omenirea este obligată să utilizeze cît mai bine, cît mai raţional, cît mai eficient resursele de
care dispune.
Cum menţionează în celebrul lor manual de economie politică, economiştii americani Paul
Samuelson şi William Nordhaus, „rarietatea şi eficienţa sînt temele îngemănate ale economiei
politice".
 1.3 Sistemele economice şi clasificarea lor

Noţiunea de sistem economic

Pe parcursul istoriei formele concrete de organizare activităţii economice au evoluat fără încetare.
Oricum, elementele de bază ale acestora rămîneau într-o interdependenţă mai mult sau mai puţin stabilă.
Astfel, sistemul economic constituie o anumită modalitate de organizare a vieţii economice şi sociale
a unei ţări. El vizează felul de utilizare a resurselor economice, de organizare şi funcţionare a
procesului de producţie şi de trecere a bunurilor create de la producător la consumator.
Numai datorită faptului că elementele de bază ale activităţii economice sînt legate într-un anumit sistem
devine posibilă reproducerea instituţiilor lui de bază şi acţiunea legilor economice.
Elementele fundamentale ale sistemului economic, elemente care diferă principial de la un sistem la altul
sînt:
1. forma proprietăţii asupra resurselor şi a rezultatelor activităţii economice, proprietate ce se află la
temelia sistemului respectiv şi pe baza căreia este organizată activitatea economică;
2. formele de organizare şi de reglementare a activităţii economice la diferite niveluri;
3. scopul nemijlocit urmărit de către agenţii economici atunci cînd se lansează într-o afacere oarecare;
4. sistemul de stimulente şi de motivaţii în activitatea economică.

Clasificarea sistemelor economice

Fiind numeroase şi extrem de variate, sistemele economice au fost clasificate pe parcursul ultimelor
două secole după mai multe criterii, cum ar fi: nivelul de dezvoltare a aparatului productiv al societăţii;
caracterul relaţiilor între participanţii la viaţa economică; ramura principală a economiei etc.
În ştiinţa economică contemporană cel mai răspîndit criteriu de clasificare a sistemelor economice este cel
al tipului de economie (sau al formei de gospodărire), criteriu ce are la temelia sa modul de stabilire a
legăturii între producţie şi consum şi de coordonare a activităţii economice.
Clasificate după acest criteriu, sistemele economice care au existat cîndva, sau există în prezent, sînt:
a) sistemul economiei naturale;
b) sistemul economiei de piaţă;
c) sistemul economiei de comandă.
Unii economişti mai adaugă la aceste trei sisteme un al patrulea, numit sistemul economiei în tranziţie.
Evident, este puţin justificată această abordare, economia în tranziţie constituind un caz special de trecere
treptată de la sistemul economiei de comandă la sistemul economiei de piaţă. În literatura de specialitate
mai sînt numite încă: sistemul economiei artizanale, sistemul economic colectivist, sistemul economic
corporatist, sistemul economic mixt.
Sistemul economiei naturale
Sistemul economiei naturale reprezintă o formă de furnizare şi desfăşurare a activităţii economice în
care bunurile produse sînt destinate autoconsumului, nevoile fiind satisfăcute fără a se apela la schimb.
El este un sistem economic închis, pentru care profitul nu este caracteristic.
Economia naturală, caracterizată printr-un nivel scăzut de dezvoltare economică, în calitate de prima
formă de organizare a activităţii economice, a predominat pe parcursul a mai multor zeci de milenii, pînă
pe la mijlocul mileniului al doilea al erei noastre. Compusă din celule economice (gospodării individuale
sau familiale) universale, în fond izolate, capabile să producă aproape toate bunurile necesare pentru
satisfacerea celor mai elementare nevoi, economia naturală, cu o eficienţă redusă, are drept principal
factor de producţie pămîntul.
În oricare muzeu al istoriei unei ţări găsim, spre exemplu, gospodăria unui ţăran medieval, în cadrul
căreia se produceau şi se consumau nu numai produse alimentare, îmbrăcăminte, obiecte de uz casnic, dar
şi cea mai mare parte din instrumente.
La un anumit nivel al dezvoltării, economia naturală a devenit o piedică în calea progresului economic,
fapt care a şi condiţionat transformarea ei treptată într-o economie producătoare de mărfuri, care
constituie deja temelia unui alt sistem economic, cel al economiei de piaţă.
Sistemul economiei de piaţă
Condiţiile cele mai importante care au generat apariţia şi dezvoltarea economiei de piaţă sînt:
a) diviziunea sociala a muncii, adică specializarea unitaţilor economice în confecţionarea anumitor
bunuri, numite marfă şi destinate schimbului. În urma specializării agenţilor economici are loc o creştere
a eficienţei procesului de producţie;
b) libertatea economică a producătorilor, bazată pe proprietatea privată, deci pe dreptul de a poseda şi a
folosi după bunul-plac atît mijloacele de producţie, cît şi
rezultatele muncii;
c) apariţia monedei, ca instrument de intermediere a schimburilor economice.
Trăsăturile definitorii ale economiei de piaţă
Economia de piaţă care şi-a dovedit eficienţa şi superioritatea în raport cu alte sisteme economice se
defineşte printr-un şir de trăsături specifice.
1. Principala trăsătură caracteristică a economiei de piaţă este predominarea proprietăţii private.
Proprietatea privată asigură libertatea economică şi politică a persoanei, libertatea adoptării deciziilor.
„Proprietatea privată, iată temelia libertăţii", spune un proverb francez.
Proprietatea privată creează condiţiile necesare pentru manifestarea spiritului de întreprinzător, dă naştere
întreprinzătorului propriu-zis.
2. Centrul activităţii economice este piaţa. Prin interimediul ei are loc confruntarea între nevoi şi resurse,
între producţie şi consum, între cerere şi ofertă. Prin mecanismele sale specifice, piaţa determină
asortimentul, calitatea şi cantitatea bunurilor ce urmează a fi produse. Confruntînd în permanenţă cererea
şi oferta, piaţa este spaţiul economic unde se formează preţurile la tot ce se vinde şi se cumpără - bunuri
materiale şi servicii, capital şi forţă de muncă, acţiuni şi monede străine.
3. În economia de piaţă toate deciziile economico-financiare sînt luate în mod liber şi nemijlocit de către
agenţii economici, fapt care implică asumarea de către acestea a riscurilor absolut imanente oricărei
activităţi economice.
4. Scopul nemijlocit al oricărei activităţi economice fdesfăşurate de către agenţii economici privaţi este
obţinerea profitului. El este stimulentul principal al activităţii antreprenoriale, imprimînd dezvoltării
economice un dinamism inegalabil. Mărimea profitului pe care o poate obţine întreprinzătorul este
nelimitată. Acest fapt îi ţine pe întreprinzători într-o stare permanentă de căutare, de luptă cu concurenţii,
de înnoire şi de perfecţionare.
5. Economia de piaţă este un sistem economic care se autoreglează. Amestecul statului în activitatea
economică a individului este limitată.
Sistemul economiei de comandă
Acest sistem a existat între anii 1917-1991 în fosta Uniune Sovetică, iar după cel de al doilea
război mondial şi într-un şir de ţări din Europa Centrală şi din Asia. El mai există şi astăzi în
cadrul unui număr mic de ţări de pe glob şi a existat sub diferite forme în lumea antică, şi în unele ţări
din America de Sud, Asia şi Africa pînă în secolul XX.
Trăsătura definitorie a acestui sistem (numit adeseori şi sistem socialist, sau sistem planificat)
este faptul că statul fiind practic unicul proprietar al resurselor economice (pămîntul, întreprinderile
etc.) ia toate deciziile referitoare la producţie şi la repartiţie.
Economiile de comandă (sau socialiste) sînt economii planificate, adică toate activităţile economice
sînt dirijate în mod centralizat prin intermediul planului, elaborat de instanţele superioare.
Indicatorii planului sînt obligatorii pentru toţi agenţii economici. Tot în mod centralizat sînt stabilite
preţurile la mărfuri şi tarife, la servicii, salariile muncitorilor şi funcţionarilor de rang superior.
Vom ilustra modul de funcţionare a acestui sistem cu un exemplu din realitatea noastră nu
prea îndepărtată. Să ne închipuim că acum două-trei decenii în urmă, în timpul înfloririi
socialismului, la Chişinău apare un post vacant de director al unei mari întreprinderi industriale.
Autorităţile organizează atunci un concurs, pentru a găsi pe cel mai slab şi necalificat manager
din întreaga URSS. Admitem că acest concurs îl „cîştigă" o persoană care nu are nici o idee despre
felul în care trebuie gestionată o întreprindere industrială. Oricum, ea este numită în postul de
director. Ei şi? întreprinderea va funcţiona normal, deoarece directorul nu va trebui să rezolve nici
o problemă cît de cît principială. „Centrul" îi va indica ce mărfuri şi în ce cantitate trebuie să
producă, furnizorii care o vor aproviziona cu materie primă, echipamente, energie electrică etc.
Instanţele superioare vor indica cine va „procura" producţia finită. În fine, tot „centrul" va
determina proporţiile în care se vor repartiza veniturile. Fără a se teme că va falimenta, directorul
nostru se va menţine mult timp în post. Şi dacă va mai fi şi loial sistemului politic, va primi cu
nemiluita tot felul de decoraţii şi distincţii de stat.
Evident, o economie organizată şi gestionată în acest mod nu poate fi eficientă. Cu atît mai mult
cu cît motivaţia de a produce mai ieftin şi mai calitativ este foarte redusă.
Deci nu este întîmplător faptul că acest sistem a dat faliment chiar în cea mai bogată în resurse
economice ţară din lume: în Rusia.