Fara Compromis – Parintele Gheorghe Calciu

– Parinte, povestiti-ne despre felul de presiune la care ati fost supus in cea de-a doua
detentie!
– Din cand in cand anumitit senatori sau reprezentanti din America, din Departamentul
de Stat, veneau in Romania si intrebau despre mine. De cate ori un senator sau
altcineva, la nivel oficial, venea din America, eram adus de Securitate la Bucuresti si
hranit bine. Sotia era invitata la mine si fiului meu ii era permis sa ma viziteze. Imi
spuneau: „Vedeti, Parinte, ce bine santeti tratat aici. Acum si sotia poate sa vina
saptamanal sa va viziteze!”. Asta dura numai vreo 2 sau 4 zile, caci dupa ce oficialii
Americani paraseau Romania, eram trimis din nou la inchisoare. Cunosteam deja
sistemul lor, nu era nimic nou pentru mine.
Insa o data unul dintre senatorii americani mi-a scris o scrisoare. Securitatea i-a dat
scrisoarea sotiei, si sotia mi-a adus-o. Acest senator imi spunea ca daca semnez o
scrisoare cerandu-i „Altetei Sale” Ceausescu sa ma ierte, voi fi eliberat. Vorbise cu
oamenii apropiati lui Ceausescu, care il asigurasera ca daca semnez asa ceva, voi fi
eliberat in trei zile. Sotia mi-a adus scrisoarea. Ea nu a spus nimic. Fiul meu, in schimb,
a fost foarte impresionat de Securitate. Ei ii spusesera: „Tatal tau este foarte mandru.
Nu este un preot adevarat! Din cauza mandriei lui, a refuzat sa semneze aceasta cerere si
sa fie cu tine. Te-a abandonat chiar acum, cand ai nevoie de un tata sa te ghideze, sa te
protejeze si sa te invete ce este bine si ce este rau”. Sotia mea nu a spus nimic, pentru ca
si ea era impotriva Securitatii, insa fiul meu a fost influentat de ei. Mi-a spus: „Tata, esti
atat de mandru! Nu ma iubesti. M-ai lasat singur. M-ai abandonat si preferi sa stai in
inchisoare, sa mori acolo si sa te faci singur erou al Bisericii din Romania, in loc sa fii cu
mine!”. Aceasta m-a ranit foarte, foarte adanc. Am fost foarte necajit. Nu am putut decat
sa spun: „Andrei, daca semnez aceasta scrisoare si sunt eliberat, in doi ani iti vei pierde
orice respect fata de mine. Lasa-ma sa stau aici!”. Si fiul meu a acceptat raspunsul.
[nota: baiatul era de 15 -16 ani]
Asa ca m-am intors la inchisoare. Am fost mutat la Galati. Poate cea mai rea inchisoare a
fost Galatiul. A fost foarte rau acolo. Mi-au repartizat 2 criminali in celula, insa nu erau
periculosi. Acesti criminali cunosteau cate ceva despre credinta si mi-au cerut sa vorbesc
cu ei despre Iisus Hristos. Am petrecut trei luni rugandu-ne impreuna. Nu stiam daca
erau vinovati, nici daca dupa ce ne-am despartit, s-au intors la cele de dinainte. Insa in
timpul celor trei luni ne-am rugat impreuna, am meditat impreuna. Le-am spus despre
Iisus Hristos si despre Sfanta Scriptura. Le-am spus despre misiunea pe care o purtam si
de ce eram in inchisoare. La inceput nu au crezut ca am fost inchis numai pentru ca
predicasem cuvantul lui Dumnezeu, insa le-am povestit cele intamplate cu mine si m-au
crezut. Inchegasem un fel de prietenie frateasca de credinta, locuind impreuna. [nota:
acesta este varianta foarte romantata; cei 2 criminali fusesera pusi special cu parintele
in celula pentru a-l omora, dar parintele i-a convertit pe cei 2, care in final i-au spus
aprox. „nu te mai omoram, s-o fac ei daca vor”]
Dupa trei luni am fost trimis inapoi la Aiud. Eram foarte bolnav si din cauza aceasta m-
au trimis apoi la spital la Jilava. Mi-a fost incredintat un gardian care era foarte salbatic
si care m-a batut foarte rau [nota; parintele avea aprox. varsta de 58 de ani in acea
perioada]. Poate ma presau prin aceasta sa semnez acea scrisoare. Dupa aceea a venit
cineva, un ministru al statului, nu stiu cum il chema, pentru ca niciodata nu mi se
prezentau pe nume.
Mi-a spus:”Parinte, te avertizez, daca nu semnezi aceea scrisoare, vei muri in inchisoare.
Am decis sa nu te eliberam niciodata, pentru ca vrem sa te compromitem. Nu te putem
elibera din inchisoare fara un compromis. Stii foarte bine ca studentii tai te adora. Sant
gata sa te urmeze. Insa nu putem ingadui sa se intample ceea ce s-a intamplat cu cinci
ani in urma. Fara un compromis nu te vom elibera niciodata. Si te asigur inca o data ca
vei muri in inchisoare, iar sotia ta nu va sti niciodata unde iti sant ramasitele. Stii foarte
bine ca sant sute si mii de oameni morti in inchisori ingropati peste tot. Pina la sfarsitul
acestei lumi, nimeni nu va sti sau descoperi unde iti sant ramasitele pamantesti!”.
Astazi vedem cum ramasitele pamantesti ale unor ucisi in Romania si Rusia sunt
descoperite. Dar la vremea respectiva ministrul era foarte convingator si imi daduse un
motiv de gandire. In timp ce eram bolnav mi-a spus: ”Esti foarte bolnav – avem
documentatie cum ca ai fost bolnav si ai murit din cauza bolii. Asa ca nimeni nu ne
poate acuza ca te-am omorat”. Am fost foarte impresionat de aceasta. Era prima data
cand cineva dintre ei era sincer cu mine si imi vorbea fara ocolisuri.
De multe ori au incercat sa-mi implanteze principiile comunismului, insa nici unul din
ei nu a fost vreodata foarte sincer cu mine. Si am fost foarte speriat. Am raspuns:
„Domnule, stiu ca sant intr-adevar foarte bolnav si stiu ca voi muri aici, dar la fel de bine
pot sa mor si afara. De ce as face un compromis numai ca sa mor afara, in patul meu?
Prefer sa mor aici fara nici un compromis!”.
Astfel ca ministrul m-a lasat si nimeni nu m-a mai vizitat. Apoi, intr-o zi, seful
Securitatii ma aduce pe mine la Bucuresti, la Securitate si-i cheama si pe sotia si fiul
meu. Le spune sotiei si fiului:
„Vedeti, i s-a dat posibilitatea sa iasa din inchisoare si el a refuzat sa semneze. Este
ultima oara cand il vedeti. Din acest moment nu-l veti mai vedea vreodata, numai daca
semneaza cererea!”. Sotia mea, fiul meu si eu am inceput sa plangem, pentru ca eram
convinsi ca e ultima oara cand ne mai vedem. N-au obtinut nimic de la mine. Dar in ziua
urmatoare am fost eliberat. Pana in ultimul moment au incercat sa ma convinga sa
semnez!
Trebuie sa spun ca sotia mea a fost atat de curajoasa, mai mult decat am fost eu. A reusit
sa-mi creasca baiatul, sa-l educe si sa-l faca un tanar credincios, educandu-i spiritul,
pentru ca atunci cand va veni in America, dupa multe privatiuniu, multe persecutii si
multe presiuni asupra lui, sa fie foarte tare. Nu a creat niciodata probleme aici: fara
alcool, fara droguri, nimic. A studiat fara a avea bani, a reusit sa primeasca burse si
acum, in 1997, se pregateste pentru un doctorat in Drept si sper sa fie un avocat pentru
lumea crestina, nu pentru bani. Cred, intr-un fel, ca prin refuzul meu de a fi eliberat prin
compromis, prin refuzul de a face ceea ce mi s-a cerut atunci, am contribuit la formarea
lui. Daca as fi iesit din inchisoare ca un preot compromis, s-ar fi rusinat de mine in scurt
timp. Astfel Domnul mi-a dat putere sa rezist la orice ispita.
Acum pare simplu sa va povestesc ca fiul meu a zis ceea ce a zis si ca senatorul mi-a scris
acea scrisoare, dar trebuie sa va puneti in situatia mea de atunci. Era o problema pe
viata si pe moarte. Nu era asa de usor sa iei o decizie, sa alegi moartea. Credeam intr-
adevar ca fusesem condamnat la moarte. Comunistii nu puteau permite niciodata ca
cineva ca mine sa fie eliberat fara sa fi fost compromis. Eram convins ca refuzul meu
insemna moartea. Nu mi-a fost deloc usor. Dar Dumnezeu mi-a dat puteri!
Ca fiinta umana, cu pacatele mele, cu neputintele mele, cu indeciziile mele, cu
imposibilitatea mea de a ajunge la Dumnezeu, nu puteam face nimic. A fost Iisus, au fost
ingerii Sai. Dumnezeu mi-a aratat prin ingerii Lui ca intr-adevar Hristos a inviat, ca
Iisus imi va da putere, ca El imi va pune pe buze ce cuvinte sa raspund. In sufletul meu
m-am indoit si m-am intrebat: poate ca ar trebui sa semnez? Insa ceva mai puternic
decat mine nu ma lasa. Ceva ce venea din afara mea ma forta sa spun: „Nu, prefer sa
mor”. Eram speriat de moarte, dar preferam sa mor decat sa fac compromis, decat sa-L
tradez pe Iisus Hristos, sa fiu un Iuda.
Trebuie sa stiti ca in momentul in care am decis sa raman in inchisoare, familia mea nu
a mai insemnat nimic pentru mine. Tot ceea ce conta era pozitia mea in fata lui
Dumnezeu. Stiam ca eram un pacatos, stiam ca nu aveam nici o valoare, insa stiam
deasemenea ca Iisus Hristos ma iubeste. Numai prin iubirea Lui am fost capabil sa fac
ceea ce am facut. Fara iubirea Lui, fara sprijinul Lui, nu eram nimic – si fara El nimeni
nu inseamna nimic. „Nu va nadajduiti spre boieri, spre fiii oamenilor, intru care nu este
mantuire” (Psalmul 145,3). Nu am avut incredere in fiii oamenilor. Nu m-am increzut in
mine. Nu m-am increzut in senatori. Nu m-am increzut nici in ministrii statului, pentru
ca toti erau fii ai oamenilor. M-am increzut in Iisus Hristos si eram indreptatit sa ma
incred in El. Altfel nu as fi mai fi vorbit in fata voastra astazi si nu as fi putut sa va spun
ca Iisus Hristos a lucrat minuni cu mine. Iisus Hristos m-a salvat.
Daca as fi semnat scrisoarea, ar fi fost diavolul care ma salva. Acum sant salvat de Iisus
Hristos.
De cele mai multe ori in clipa in care ne-am pierdut nadejdea, Dumnezeu ne intinde
mana si ne scoate din nevoi. Toate acestea sant niste lucruri divine, sant niste lucruri
care stabilesc relatia noastra cu Dumnezeu si este pacat sa nu vedem interventia lui
Dumnezeu in toate imprejurarile vietii noastre. Este mare pacat si acesta vine din
scepticismul epocii noastre, cand incercam sa ne explicam totul prin mecanismele
acestei lumi.