I. Ce este psihologia mediului?

Psihologia environmentală tratează environmentul sau mediul din două

perspective sau la două niveluri (Bell, Fisher, Baum şi Greene, 1996): din
perspectiva influenţei mediului asupra comportamentului şi din perspectiva
influenţei (sau consecinţelor) comportamentului asupra mediului.
Pe de o parte, psihologia environmentală se intereseză de mediu ca un context al
comportamentului: dispoziţiile noastre afective, cogniţiile, comportamentele capătă sens
numai dacă sunt înţelese din perspectiva contextului. Mediul determină de asemenea ce
comportamente sunt posibile, cât de dificil de realizat va fi comportamentul ales, etc. Nu
ne putem aşeza dacă nu există un scaun în preajmă şi nu putem înainta dacă în faţa
noastră se află un perete. Aceste aspecte ale medului fac anumite acţiuni posibile iar pe
altele dificile sau imposibile.
E uşor de remarcat asemănarea dintre psihologia environmentală şi cea
socială. Mediul afectează comportamentele şi stările interne ale persoanei la fel ca
factorii sociali al căror impact este studiat de psihologia socială.
Pe de altă parte, psihologia environmentală se interesează de consecinţele
comportamentului asupra mediului (printre altele, de probleme environmentale ca
poluarea, reciclarea). Această abordare este diferită, întrucât derivă din premisa de bază
că mediul şi comportamentul uman se influenţează reciproc.
Multe din problemele environmentale sunt, de fapt, provocate de om. Poluarea
atmosferei este una din aceste probleme, mai ales în marile oraşe, şi întrucât
comportamentul uman este cauza ei, e probabil că modificarea comportamentului
reprezintă o soluţie pentru diminuarea sau eradicarea ei. Cercetările asupra persuasiunii,
schimbării de atitudine, comportamentului social şi personalităţii pot sugera anumiţi paşi
necesari pentru a produce schimbarea comportamentală în vederea reducerii poluării.
 Psihologii environmentalişti studiază, de asemenea, felul în care mediile specifice
afectează indivizii (Bell et al, 1996). Altădată, designul clădirilor avea la bază principii
estetice şi de funcţionalitate; astăzi, el include consideraţii asupra felului în care clădirile
îi afectează pe cei care le folosesc. Aglomeraţia, intimitatea, spaţiul personal, percepţia
environmentală, zgomotul, temperatura, circulaţia aerului – toţi aceştia sunt factori care
afectează felul în care este construită o clădire. Ei afectează, de asemenea, gradul în care
ea îşi îndeplineşte funcţia pentru care a fost proiectată. De exemplu, în proiectarea
căminelor studenţeşti se ţine cont nu numai de costuri, de adăpostirea a cât mai mulţi
studenţi şi de controlul zgomotului, dar şi de nevoile sociale ale studenţilor.
În procesul complex de căutarea a soluţiilor pentru problemele environmentale,
psihologii au dobândit, e adevărat, o cunoaştere practică foarte vastă despre relaţia dintre
comportament şi mediu, dar şi informaţii valoroase despre modelele conceptuale sau
teoretice ale comportamentului uman. Psihologia environmentală nu e numai practică, ci
şi teoretică, adesea completând din punct de vedere teoretic disciplinele psihologice
tradiţionale. Avem tendinţa de a ne reprezenta psihologia environmentală ca un domeniu
exclusiv aplicat din cauză că problemele pe care le studiază psihologii environmentalişti
sunt probleme practice, în general oportunităţi de a ameliora anumite aspecte ale
managementului nostru asupra mediului. Dar psihologia environmentală e preocupată, în
acelaşi timp, să construiască teorii asupra comportamentului uman şi asupra relaţiei dintre
acesta şi mediu.

Definiţia psihologiei environmentale

Ca în multe alte ramuri ale psihologiei, şi în psihologia environmentală, este mai
uşor să enumerăm principalele teme, să precizăm ce anume fac psihologii
environmentalişti, decât să definim domeniul.
Primele definiţii au pus accentul, cum era firesc, pe relaţia dintre comportament şi
mediul fizic. Heimstra şi McFarling (1978, apud Bell et al., 1996), de exemplu,
definesc simplu psihologia environmentală ca fiind disciplin care se interesează de
relaţiile dintre comportament şi medul fizic. Harold Proshansky, un psiholog
environmentist foarte respectat caracterizează şi el domeniul ca fiind încercarea de
a stabili relaţii empirice şi teoretice între comportamentul şi experienţa unei
persoane şi mediul ei construit. Mai recent, într-o carte foarte importantă, Handbook of
Environmental Psychology, Stokols şi Altman, şi ei autori celebri şi influenţi ca şi
Proshansky, consideră că psihologia environmentală este studiul comportamentului uman
şi al fericirii în relaţie cu mediul sociofizic.
Definiţiile de mai sus n-ar trebui să facă distincţia între ediul natural şi cel
construit, întrucât psihologia environmentală se referă la ambele tipuri de mediu. În plus,
ele ar trebui să insiste asupra bidirecţionalităţii influenţei, în sensul k mediul influenţează
comportamentul uman, dar şi acesta influenţează mediul.

Metode de cercetare în psihologia environmentală

În principiu, psihologii environmentalişti folosesc aceleaşi metode ca toţi
psihologii: metode experimentale, corelaţionale şi descriptive. Doar că le utilizează într-o
manieră oarecum diferită.
a. Cercetarea experimentală
Experimentul, fie de laborator sau de teren, este singura metodă care
permite cercetătorilor să stabilească o cauză pentru ceea ce observă. Spre deosebire
de alte domenii ale psihologiei, în care experimentul a fost întotdeauna metoda
principală, în psihologia environmentală a fost folosit mai puţin. Pentru psihologii
environmentalişti, dificultăţile de a folosi experimentul depăşesc avantajele lui. Una
din problemele mari este că, adesea, gradul de control necesar pentru a avea o
relaţie pură între variabila independentă şi cea dependentă creează o situaţie
artificială. Aceasta face ca rezultatele experimentului să fie mai puţin generalizabile
sau extrapolabile la situaţiile reale, deci reduce validitatea externă. De fapt, este
posibil să exercităm un control experimental satisfăcător pe o perioadă scurtă de timp.
Cum efectele mediului sunt efecte care se manifestă pe perioade lungi, psihologii
environmentali sunt mai puţin înclinaţi să facă apel la experiment.
Totuşi, studiile experimentale, chiar cele de laborator, au fost folosite în cercetarea
efectelor mediului. De pildă, Glass şi Singer (1972) au utilizat condiţiile artificiale de
laborator pentru a preciza aspectele psihologice ale expunerii la zgomot. Au
descoperit astfel relaţii care ar fi fost imposibil de descoperit prin demersuri non-
experimentale. În studiile celor doi psihologi americani, subiecţii erau expuşi la
zgomote predictibile şi nepredictibile. Unele grupuri experimentale aveau control
asupra zgomotelor, dispunând de posibilitatea de a le întrerupe. Zgomotele predictibile au
avut puţine efecte negative asupra subiecţilor, în vreme ce cele pe care ei nu le puteau
anticipa îi afectau negativ într-o măsură semnificativă. Un efect mai important scos la
iveală de Glass şi Singer a fost acela că sentimentul controlului reducea drastic
consecinţele negative ale zgomotelor impredictibile. Este important să remarcăm faptul
că a fost necesar să se izoleze cauzele şi că numai tehnica experimentală a făcut posibil
acest lucru.
O alternativă la experimentul de laborator este experimentul de teren. Acesta constituie,
fără îndoială, o metodă mai adecvată scopurilor psihologiei environmentale decât
experimentul de laborator. Pe teren, cercetătorul câştigă în realism şi în potenţialul de
extrapolare, păstrând în acelaşi timp un control satisfăcător asupra variabilelor parazite.
Un bun exemplu de experiment de teren este studiul lui Edney asupra teritorialităţii.
Psihologilor le-a venit întotdeauna greu să studieze teritorialitatea în laborator, întrucât ea
se asociază cu sentimentul de proprietate. Edney a procedat foarte simplu: le cerea
subiecţilor, cu toţii studenţi să se întâlnească în camera de cămin a unuia din ei şi să
interacţioneze. A constatat, aşa cum se aştepta, că cel pe teritoriul căruia se desfăşura
conversaţia era mai activ. Faptul de a te afla pe propriul teritoriu induce un sentiment de
control şi conferă un avantaj în interacţiune. De aceea, bunăoară, trebuie să recomandăm
negociatorilor ca, în măsura în care lucrul acesta e posibil, să încerce să negocieze pe
teritoriul lor şi nu al partenerului. Edney a utilizat, aşadar, un context natural pentru a
observa un fenomen environmental şi pentru a-i studia efectele într-o manieră
sistematică.
b. Cercetarea corelaţională
În cercetările corelaţionale, experimentatorul nu poate manipula aspecte ale
situaţiei şşi nu poate repartiza subiecţii în mod randomizat pe condiţii. În cadrul
acestei metode, relaţia dintre variaţiile situaţionale ce survin în mod natural şi alte
variabile ce prezintă interes pentru cercetător poate fi apreciată numai prin
observaţie. De exemplu, un cercetător îşi propune să afle dacă comportamentul de
cumpărare al clienţilor dintr-un mall variază în funcţie de gradul de aglomeraţie. El
va observa atent variaţiile densităţii sau ale aglomeraţiei şi le va pune în legătură cu
variaţiile în comportamentul de cumpărare. Totuşi, aglomeraţia nu se află sub
controlul cercetătorului, iar subiecţii nu sunt repartizaţi pe ore sau pe grupuri
experimentale de către cercetător. Astfel, neavând control asupra variabilelor parazite
(uneori, nu are nici măcar cunoştinţă de existenţa lor), psihologul nu poate să excludă
posibilitatea ca relaţia dintre aglomeraţie şi comportamentul de cumpărare să fie
determinată de o altă variabilă. De exemplu, diferite tipuri de persoane (extravertiţi –
introvertiţi) pot avea preferinţe deosebite în privinţa orelor potrivite pentru cumpărături –
la ore cu aglomeraţie sau la ore în care magazinele sunt mai libere.
Metodele corelaţionale nu au acurateţea şi precizia experimentului, dar oferă
totuşi importante avantaje psihologului environmentalist Adesea, este imposibilă
manipularea condiţiilor de mediu, ceea ce anulează alternativa experimentală. În studiile
asupra dezastrelor, de exemplu, au fost folosite cu precădere metodele corelaţionale
tocmai pentru că nu se pot efectua tratamente experimentale.
În principiu, există două mari tipuri de metode corelaţionale: 1. metoda prin
care se determină asocierea dintre schimbările environmentale ce survin în mod
natural (dezastre naturale, bunăoară) şi comportamentul celor afectaţi; 2. metoda
prin care se stabileşte relaţia dintre condiţiile environmentale şi datele de arhivă (de
exemplu, relaţia dintre densitatea internă, din locuinţe, şi rata criminalităţii).
c. Cercetarea descriptivă
Studiile experimentale ne oferă informaţii cauzale, iar cercetările corelaţionale ne
arată dacă există o relaţie între două variabile. Cercetarea descriptivă raportează
reacţii care apar într-o situaţie specifică. Întrucât o astfel de cercetare nu este
constrânsă de necesitatea de a infera cauzalitatea sau o asocierea şi întrucât, mai
ales, rezultatele ei nu trebuie generalizate la alte situaţii, ea poate fi foarte flexibilă.
Singurele cerinţe sunt ca ea să măsoare ce şi-a propus să măsoare şi ca măsurătorile
să ajungă la aceleaşi rezultate dacă sunt repetate.
Încă de la începuturile psihologiei environmentale, cercetătorii au conştientizat
nevoia de demersuri descriptive. Proshansky, în 1972, susţinea că psihologia
environmentală trebuie să răspundă, înainte de toate la întrebarea „Care sunt pattern-urile
utilizării spaţiului?”. Cu alte cuvinte, psihologii environmentalişti trebuie să folosească
cercetarea descriptivă pentru a stabili tipurile de comportament pe care indivizii le
desfăşoară într-un context specific. Abia apoi se pot emite ipoteze cu privire la
cauze.
Cel mai cunoscut program de cercetare ce utilizează demersul descriptiv îi aparţine
lui Roger Barker (1968). Conceptul fundamental propus de acest psiholog este
„scenă comportamentală” (behavior settings). Pentru Barker, scena
comportamentală este un loc public (de exemplu, biserica) sau o ocazie (de exemplu,
o licitaţie) care evocă un pattern de comportament specific. Ea corespunde unităţii
environmentale de bază.
Psihologii environmentalişti au realizat studii asupra mişcărilor indivizilor în locuri
specifice (de pildă, în sălile de muzeu), studii asupra felului în care oamenii percep
oraşele, sau asupra felului în care oamenii îşi petrec timpul în diferite locuri. Două tipuri
de cercetări descriptive au devenit foarte importante: aprecierea calităţii environmentale
şi studiile asupra satisfacţiei utilizatorilor.
d.Chestiuni de etica cercetării
În psihologie, adesea, succesul multor designuri de cercetare şi al multor tehnici
de măsurare depinde de ignoranţa subiecţilor cu privire la faptul că se desfăşoară o
cercetare. Această ignoranţă contribuie la ameliorarea validităţii cercetării. Din păcate, ea
ridică şi o serie de probleme etice. Dat fiind că multe cercetări de psihologie
environmentală se realizează pe teren, acordul în cunoştinţă de cauză al subiecţilor
devine foarte important. De foarte multe ori, cercetătorii eludează obţinerea
acordului subiecţilor de participare la cercetare, motivând că informarea completă a
subiecţilor ar face imposibilă desfăşurarea studiului. De asemenea, foarte
importantă pentru psihologia environmentală este invadarea cadrului privat, intim
al subiecţilor. Psihologii environmentali sunt puşi în mod frecvent în situaţia de a
observa oamenii în cadrul lor intim nu numai în locuri publice. Dacă o astfel de
observaţie se practică fără a se obţine acordul subiecţilor sau fără ca ei să fie conştienţi
că se află sub observaţie, atunci avem de-a face cu încălcarea dreptului subiecţilor la
intimitate.
 2. Cogniţia environmentală

Cogniţia environmentală este procesarea informaţiei spaţiale din viaţa

cotidiană. In cursul de faţă, ne vom referi la două procese fundamentale ale cogniţiei
environmentale, hărţile cognitive şi orientarea în spaţiu sau găsirea drumului.

A. Hărţile cognitive
1. Conceptul de hartă cognitivă
Când ne decidem să scurtăm drumul prin oraş sau când ne trasăm itinerariul
pentru o excursie folosim hărţi cognitive. Întrucât această activitate presupune folosirea
informaţiei spaţiale şi a percepţiei sociale, ea a devenit terenul pe care se întâlnesc
psihologia şi geografia.
Primul care a studiat hărţile cognitive în sensul modern al termenului a fost
Tolman (1948). Psihologul american a descris felul în care şoarecii învaţă să
catografieze mediul dintr-o cuşcă de experiment. El antrena şoarecii să folosească
un anumit culoar al cuştii pentru a ajunge la hrană. Apoi bloca culoarul şi observa
că şoarecii erau capabili să folosească un alt culoar, necunoscut până atunci, care
însă î ajuta să-ţi atingă scopul: să consume hrana. Potrivit lui Tolman, şoarecii au
învăţat planul cuştii, au o iee generală despre localizarea recompensei în raport cu
punctul lor de plecare. Pentru a desemna informaţia pe care şoarecii par să o fi
achiziţionat, Tolman a folosit termenul „hartă cognitivă”.
Indivizii au reprezentări nu numai asupra locurilor pe care le-au vizitat, dar
şi asupra locurilor de care numai au auzit sau pe care le-au văzut la televizor. Chiar
dacă n-aţi ajuns nicodată la cluj, aveţi probabil uun tablou mental alacestui oraş
care include catedrala Catolică, statuia lui matei corvin, statuile lui Avram iancu şi
Mihai Viteazul, dealul Feleacului etc.
Întrucât hărţile cognitive omit informaţii semnificative şi distorsionează detaliile,
ele sunt incomplete, selective şi personale. Ele relevă interesele persoanei, activităţile ei,
maniera ei de a se deplasa pe distanţe mai lungii sau mai scurte.
 Ce include o hartă cognitivă? În general, ea conţine 1. informaţie cu privire
la locaţie (mai ales, direcţie şi distanţă); 2. caracteristici fizice, ca prezenţa
dealurilor, a râurilor, înălţimea clădirilor şi lărgimea străzilor; 3. elemente
evaluative (dacă un peisaj e frumos sau nu, dacă un oraş e curat sau nu, dacă un
cartier e perciulos sau sigur etc.).
În 1960, Kevin Lynch a realizat o analiză detaliată a informaţiilor de localizare
inclusă în hărţile cognitive şi a identificat 5 elemente ale lor: repere, noduri, districte,
margini şi căi.
1. Reperele sunt locuri distincte şi pot rămâne în mintea rezidenţilor
chiar şi după ce au fost desfiinţate sau demolate. Ele sunt aspecte
distinctive ale mediului şi subiecţii le folosesc drept puncte de referinţă.
Evident, pentru Paris, turnul Eiffel este un reper, după cum Hotelul
Intercontinental sau Ateneul sunt repere pe harta mentală a
Bucureştiului.
2. Nodurile sunt intersecţii. În ele se concentrează comprtamentele
membrilor comunităţii
3. Districtele sunt zone distincte, spaţii relativ mari pe hărţile mentale
(zona centrală, zona teatrului, zona industrială, zona dincadrul
oraşului ocupată de o anumită etnie).
4. Marginile sunt elemente limitative, de graniţă, ce separă o zonă de
alta, dar care nu sunt folosite drept căui de comunicaţie: păduri,
râuri, ziduri, litoralul.
5. În sfârşit, căile sunt coridoare folosite în comun pentru deplasare –
străzi, şosele, căi ferate etc.

2. Determinanţi ai hărţilor cognitive

Dacă ne gândim, fiecare din noi, la harta pe care o avem asupra oraşului în
care ne-am născut, ne dăm seama uşor că sunt mulţi factori care influenţează
conţinutul ei. De pildă, zonele familiare sunt mult mai clare decât cele puţin
cunoscute. Repere ce pot fi uşor observate (cea mai înaltă clădire din oraş) se regăsesc în
mod obligatopriu în harta mentală. Interesele noastre determină conţinutul hărţii (dacă
suntem suporteri înfocaţi ai echipei locale de fotbal, zona stadionului va fi bine
reprezentată).
Saarinen (1973) a cerut unor studenţi din Finlanda, canada, Siera Leone şi
Statele Unite sădeseneze hărţi ale ţării lor şi ale lumii. A constatat că ei reduceau
mărimea zonelor nefamiliare şi o amplificau pe aceea a zonelor familiare. Studenţii
ameircani desenau mai detaliat statele vecine cu cel în care locuiau şi schiţau abia
statele mai îndepărtate. Saarinen a notat că ignoranţa creşte odată cu distanţa.
Evident, oraşele diferă în ceea ce priveşte gradul în care pot fi imaginate. Cele
care au repere clare, permanente sunt mai uşor de imaginat decât uniforme, fără jaloane
remarcabile. Paşcani, de exemplu, cu scările care urcă abrupt din zona gării către centru e
mai uşor de cartografiat decât Târgu Frumos.
Stanley Milgram (1970) s-a preocupat şi de felul în care oamenii îşi reprezntă
oraşele în care trăiesc, fiind un pionier în domeniul hărţilor mentale. El a studiat
harta mentală a New York-ului, dar şi pe aceea a Parisului. În cadrul primei
cercetări, a cerut unui fotograf profesionist să fotografieze 150 de locuri din New
York Fotografiile au fost arătate unor subiecţi locuitori ai oraşului, recrutaţi pentru
studiu printr-un anunţ în ziar. Subiecţii erau instruiţi să-şi imagineze că fac un tur
al oraşului într-un autobuz etajat şi erau invitaţi să identifice locurile din poze.
Fotografile din manhattan, zona centrală a oraşului au fost recunoscute într-omai
mare măsură decât fotografiile altor zone. Subiecţii locuind în bronx, de exemplu, au
identificat mai exact scene din mahattan decât scene din propriul cartier. Fotografiile din
Queens au fost greu recunoscute, dat fiind că în acestă zonă a New York-ului nu sunt de
găsit repere importante. Lipsa de specificitate a cartierului Queens s-a văzut în numărul
de erori făcute de subiecţi. De căte ori un subiect nu cunoştea o scenă, avea tendinţa să o
plaseze în Queens. Milgram a explicat predominanţa elementelor aparţinând Manhattan-
ului î hărţile mentale ale subiecţilor prin faptul că zona aceasta concentrează interesele
locuitorilor oraşului.
 Împreună cu Denise Jodelet, psihologul social american a realizat o cercetare
asupra hărţilor mentale ale locuitorilor Parisului. Spre deosebire de marile oraşe
americane, Parisul are graniţe precise şi acestea se văd în reprezentările indivizilor.
Când sunt puşi să deseneze o hartă a oraşului lor, parizienii încep rpin a trasa un
cerc turtit pentru a delimita oraşul propriu-zis de suburbiile lui aglomerate. Apoi
subiecţii desenează Sena, cu o linie simplă care taie elipsa în partea de jos. Privită din
avion, Sena face o buclă proeminentă, cu un unghi de aproximativ 600. milgram şi Jodelet
au observat însă că în desenele lor subiecţii îndulceau curba. Practic, bucla e mult mai
puţin sesizabilă pentru cei ce merg pe jos sau cu maşina de-a lungul Senei decât pentru
cineva care priveşte din avion.
Hărţile probau interesele subiecţilor. Un profesor marca pe harta lui Ministerul
Educaţiei iar un măcelar abatorul de la care se aproviziona. Scenele uşor recunoscute de
subiecţi din fotografii au fost clădirile şi monumente cu semnificaţie istorică. Fără
îndoială, Parisul are multe astfel de repere.

3. Erori în hărţile mentale

Hărţile cognitive sunt proximări şi nu reprezentări ale mediului fizic. Putem uşor
identifica sursele erorilor pe care le fac oamenii atunci când îşi întocmesc astfel de hărţi
cognitive.
Hărţile cognitive sunt incomplete. Indivizii lasă adesea deoparte căi şi detalii,
ba chiar şi repere importante şi districte. Ei îşi distorsionează propria reprezentare
a mediului, plasând clădirile şi alte elemente din mediu prea aproape, prea departe
sau aliniindu-le inadecvat. Omenii simplifică patternul căilor şi al spaţiului pentru
a-l face cât mai comprehensibil cu putinţă şi fac acest lucru într-o manieră similară
principiilor bunei forme din teoria gestaltistă (De Jonge, 1972). De pildă, cercurile,
liniile drepte şi unghiurile drepte sunt folosite mai uşor şi amintite mai uşor decât curbele
complexe. Avem tedinţa de reprezenta căile non-paralele ca fiind paralele, căile non-
perpendiculare ca fiind perpendiculare şi căile curbe ca fiind drepte (parizienii, am
constatat deja, îşi reprezntă Sena mai dreaptă decât este în realitate). Multe erori în
hărţile cognitive ale oraşelor apar la intersecţii. Subiecţii au tendinţa de a
supraestima unghiurile ascuţite şi de a subestima unghiurile obtuze.
 Am menţionat că oamenii supraestimează zonele familiare în hărţile lor cognitive.
Şi Milgram şi Jodelet au consemnat că subiecţii lor desenau zona în care locuiau
disproporţionat de mare în raport cu restul oraşului.
Uneori, indivizii pot chiar să adauge într-o hartă cognitivă elemente non-existente
fizic. Appleyard (1970, apud ell et al., 1996) a oferit un exemplu clasic. Un subiect al
său, care vizitase Guyana, a inclus în harta mentală a acestei ţări o cale ferată
inexistentă. El a identificat o conexiune între cariera unde se exploata cărbunele şi
portul industrial. De fapt, experienţa l-a făcut pe olandez să infereze o componentă
logică a hărţii, din păcate strict imaginară. Unii cercetători au numit fenomenul acesta
structurare inferenţială.

4. Metode de cercetare a hărţilor cognitive

Faptul că foarte multe discipline s-au interesat de hărţile cognitive a făcut să
apară multe tehinci de studiere a lor. Problema diversităţii metodologice este una din cele
mai interesante, dar şi din cele mai grave din psihologia mediului. În principiu, e nevoie
de studii metodologice pentru a compara diferitele proceduri din punctul de vedere al
acurateţei şi al utilităţii.
a. Hărţile - schiţă. Cel mai influent cercetător din domeniu, Kevin
Lynch, autorul cărţii „The image of the city” (1960) a folosit mai multe metode pentru
a explora reprezentările spaţiale ale locuitorilor din Los Angeles, Boston şi New
Jersey. Totuşi, metoda lui principală a fost aceea de cere subiecţilor să deseneze o
hartă-schiţă (sketch map) – o hartă ilustrând concepţia lor despre planul oraşului.
Această abordare a fost preluată de mulţi cercetători. Hărţile-schiţă constituie şi
astăzi o foarte bogată sursă de informaţii.
Ele au însă şi multe dezavantaje. Este posibil ca diferenţele dintre hărţile
desenate de subiecţi să nu reflecte diferenţele dintre manierele specifice în care îşi
alcătuiesc hărţi cognitive. Hărţile-schiţă impun subiecţilor să se ridice mintal
deasupra locului pe care îl cartografiază, să aibă o perspectivă aeriană. Or, nu toţi au
capacitatea de a adopta o astfel de perspectivă aeriană. Este evident, în plus, că
aptitudinea de a desena şi experienţa anterioară cu hărţile influenţează performanţa
subiecţilor în trasarea hărţilor-schiţă.
 Există însă şi alte inconveniente. Hărţile-schiţă sunt greu de interpretat. De
exemplu, analiza se poate opri la lista clădirilor şi străzilor desenate şi etichetate de
subiecţi. Dar cum se procedează cu clădirile figurate dar neetichetate? Sau cu cele ce
apar pe hartă dar au localizare greşită? Cercetătorul ar putea număra distorsiunile: straăzi
care se intersectează în unghiuri greşite, sinuozităţi ale râurilor care lipsesc pe hartă etc.
Dar cum pot fi cuantificate aceste distorsiuni?
b. Cartografierea reacţiilor la locurile amintite. Doi geografi, Peter
Gould şi Rodney White (1982) au abordat altfel decât Lynch problema hărţilor cognitive.
Dacă Lynch a încercat să reproducă grafic imaginea mentală despre mediu a persoanei,
Gould şi White au urmărit să pună în evidenţă caracteristicile sau calităţile atribuite
de individ unor locuri diverse şi să reprezinte aceste caracteristici sau calităţi pe o
hartă. În principiu, aplicând metoda celor doi geografi americani, se cere subiecţilor
să ierarhizeze locuri sau reguni după un anumit criteriu – de pildă, preferinţa ca loc
de resedinţă. Răspunsurile sunt prelucrate şi reprezentate, de exemplu, ca zone
preferate (colorate cu roşu) şi ca zone rejectate (colorate cu negru). Desigur, o hartă a
României cu zone preferate şi respinse realizată pe baza răspunsurilor moldovenilor va fi
diferită de una trasată pe baza răspunsurilor oltenilor.
c. Sarcini de recunoaştere. În primele investigaţii asupra hărţilor
cognitive ale locuitorilor din Boston, Kevin Lynch a cerut subiecţilor să spună dacă
recunosc fotografii ale unor locuri din oraş, fotografii ce erau amestecate cu altele
ale unor clădiri din alte oraşe. Lynch folosea, de fapt, această sarcină de
recunoaştere ca un control al hărţilor-schiţă. Milgram (1970) a preluat tehnica de la
Lynch, nemulţumit de faptul că aptitudinea subiecţilor pentru desen se constituia
într-un factor parazit în hărţile-schiţă. Din păcate, procedura aceasta ne împiedică
să evaluăm orientarea în spaţiu a subiecţilor şi capacitatea lui de a estima distanţele.
În plus, tehnica bazată pe fotografii pune accentul pe recunoaştere în dauna
reproducerii. De pildă, în harta-schiţă a propriului oraş nu vom figura benzinăria unde
cumpărăm benzină, dar vom recunoaşte benzinăria dacă ni se va prezenta fotografia ei.

5. Diferenţe între sexe în alcătuirea hărţilor-schiţă

 Într-o carte celebră asupra diferenţelor dintre sexe, Maccoby şi Jacklin (1974) au
demonstrat că bărbaţii posedă capacităţi vizuale şi spaţiale mai bune decât femeile,
cel puţin în testele hârtie-creion. Evident, din această perspectivă ne putem aştepta ca
bărbaţii să deseneze hărţi-schiţă mai exacte şi mai complete. De asemenea, există studii
care pun în evidenţă faptul că simţul orientării este important pentru stima de sine a
bărbaţilor şi foarte puţin important pentru femei. Astfel, bărbaţii sunt mai motivaţi
să se arate superiori femeilor, chiar dacă ei nu posedă o superioritate înnăscută în
domeniul spaţial.
Unii cercetători au găsit chiar diferenţe în funcţie de sex în hărţile cognitive. Appleyard
(1976), de exemplu, a stabilit că hărţile bărbaţilor sunt mai complete şi mai exacte
decât ale femeilor, dar a atribuit această diferenţă expunerii mai mari a bărbaţilor
la oraş. Aceştia petrec mai mult timp decât femeile în afara căminului şi, ca atare,
deţin mai multe informaţii despre oraş.
Mai interesante, poate, sunt studiile care au arătat că stilul femeilor de a desena
hărţi-schiţă diferă de acela al bărbaţilor. S-a descoperit, de exemplu, că femeile
reproduc fidel reperele în hărţile lor, în vreme ce bărbaţii sunt foarte atenţi la
structura de strazi şi şosele.
McGuiness şi Sparks (1979) au constatat că femeile includ mai multe repere
în hărţile lor decât bărbaţii dar mai puţine căi între repere. În acelaşi timp, ele
estimează mai exact, în desenele lor, distanţele dintre clădiri. În al doilea experiment
al celor doi cercetători, a reieşit că femeile cunosc foarte bine structura de străzi,
dar n-o includ în hărţile lor. Ele conturează structura spaţiului topografic grupând
reperele şi stabilind distanţele între ele în timp ce bărbaţii îţi încep harta-schiţă cu trasarea
străzilor, ceea ce conferă un cadru mai potrivit.
În concluzie, femeile sunt la fel de capabile ca şi bărbaţii în cartografierea
mediului înconjurător. Totuşi, există diferenţe stilistice, deocamdată insuficient
cercetate de către psihologi. În egală măsură, sursele acestor diferenţe vor trebui stabilite.

B. Găsirea drumului
 Expunând chestiunile legate de hărţile cognitive, am prezentat cercetări care s-au
focalizat asupra planului static al mediului pe care indivizii îl au în memorie. Alţi autori
însă (în special, Passini, 1984 şi Garling et al., 1986) s-au preocupat de găsirea
drumului (înlimba engleză, wayfinding), procesul prin care indivizii navighează în
mediul lor.
Una din experienţele cele mai neplăcute şi mai tulburătoare pe care le putem trăi
este aceea de a ne rătăci. Într-o astfel de situaţie, capacităţile noastre de procesare şi
de stocare a informaţiei ne pot trăda. Dat fiind că, în general, suntem dependenţi de
alţii şi de tehnologie, ne putem rătăci relativ uşor. Evident, a te rătăci fără putinţa de a
găsi drumul, ca Haensl şi Graetl e un fenomen rar. Totuşi, mulţi indivizi trăiesc stressul şi
anxietatea de a nu găsi drumul corect în timp util în clădiri mari (spitale, malluri, muzee
etc) precum şi în oraşe străine.
Găsirea drumului sau orientarea în mediul construit sau în cel natural este un
proces cotidian. Acest proces poate fi extrem de simplu, ca a găsi drumul din
dormitor la bucătărie, sau extrem de dificil, ca a scăpa dintr-o clădire al cărei plan
nu-l cunoaştem şi în care a izbucnit un incendiu.

1. Planuri de acţiune şi găsirea drumului

Garling şi colegii săi (1986) au propus un model al găsirii drumului, extrem
de simplu şi de util. Să ne închipuim că ne aflăm pe litoralul românesc şi căutăm un
supermarket în Mangalia, oraş pe care nu-l cunoaştem. Pentru a ajunge la ţinta
noastră, primul pas este însăşi stabilirea destinaţiei. Un prieten ne-a spus că există
un supermarket în Mangalia, prin urmare destinaţia este stabilită. Al doilea pas în
găirea drumului, potrivit lui Garling şi colaboratorilor săi, este localizarea ţintei.
Prietenul ne-a spus că magazinul undeva la ieşirea din mangalia spre Vama Veche,
deci avem şi localizarea ţintei. Al treilea pas este alegerea drumului dintre locul
unde ne aflăm (să spunem, staţiunea Venus) şi supermarket. Evident, această este o
fază crucială. Ştim spă ajungem din venus în mangalia, dar nu ştim să ajungem de la
intrarea în mangalia la supermarket. Avem nevoie de o hartă sau de informaţiile pe care ni
le pot da locuitori ai oraşului Mangalia. În sfârşit, a patra fază este alegerea unui
mijloc de transport; alegerea aceasta depinde de distanţă, de disponibilitatea unui
vehicul, de cât de repede dorim să ajungem la destinaţie etc.
Să remarcăm că modelul pune în evidenţă un proces intern prin care noi
anticipăm care va fi comportamentul nostru atunci când ne vom işca prin mediu, de
la locul în care ne aflăm la ţintă sau destinaţie. Garlin get al. Au propus conceptul plan
de acţiune pentru a desemna legătura dintre informaţia environmentală stocată în
memoria subiectului şi comportamentul de găsire a drumului.
Desigur, o hartă cognitivă corectă ne ajută întotdeauna în găsirea drumului. Totuşi, unii
cercetători din domeniu au pus la îndoială faptul că avem nevoie de o hartă
detaliată, mentală sau pe hârtie. De exmplu, passini (1984) a arătat că găsirea
drumului poate fi privită ca o succesiune de sarini de rezolvare de rpobleme, sarcini
care cer o anumită cantitate de informaţie environmentală stocată în memorie.
Găsirea drumului ar fi, prin urmare, o sarcină mai uşoară decât desenarea
drumului pe o hartă-schiţă. Şi aceasta pentru două motive: 1. Dacă avem oarecare
experienţă în mediul cu pricina, ne confuntă, de fapt, cu o sarcină de recunoştere:
trebuie doar să recunoaştem un aspect particular al mediului, de pildă un reper,
atunci când îl întâlnim şi să luăm o decizie corectă (de exemplu, când întâlnim
stâlpul albastru, facem la stânga). 2. În găsirea drumului avem posibilitatea să ne
corectăm dacă am greşit. Dacă ne trezim deodată că păşim pe un teren necunoscut, ne
întoarcem în punctul în care recunoaştem locurile şi reluăm căutarea. Prin urmare, în
găsirea drumului, spre deosebire de situaţia în care trasăm o hartă-schiţă, greşelile pot să
nu se cumuleze.

2. Conceptul de lizibilitate
Conceptul de lizibilitate (în limba engleză, legibility), propus de Kevin Lynch
a avut o influenţă uriaşă asupra planificării urbane şi arhitecturii. Potrivit acestui
autor, lizibilitatea unui mediu este gradul în care mediul respectiv facilitează
cartografierea cognitivă. Arhirectura însăşi, deci configurarea spaţială a unei
structuri, poate conţine informaţii care să ajute la întocmirea hărţilor cognitive şi să
genereze un sistem de găsire a drumului. Totuţi anumite spaţii ne lasă mai uşor
decât altele să extragem şi să înţelegem informaţia relevantă. Tocmai această calitate
este lizibilitatea.
Lizibilitatea elementelor arhitecturale principale, circulaţia orizontală şi verticală,
reperele importante - toate acestea ajută la înţelegerea organizării spaţiale a clădirii.
Dacă spaţiul nu are o organizare spaţială clară, nu e înţeles, prin urmare are un
coeficient de lizibilitate scăzut şi nu ajută la găsirea drumului. În acest caz,
principiul organizării sale trebuie comunicat într-o modalitate sau alta utilizatorilor.
Lizibilitatea afectează nu numai uşurinţa cu care este folosită o clădire, dar şi alte
variabile psihologice, ca, de exemplu, confortul. Wener şi kaminoff (1983) şi-au
desfăşurat cercetarea într-un centru de corecţie pentru delicvenţii juvenili şi au
consemnat că lizibilitatea reduce confuzia utilizatorilor clădirii, furia, disconfortul
emoţional şi percepţia de aglomeraţie.
Desigur, adăugarea unui sistem de semnalizarea augmentează lizibilitatea unei
clădiri. Totuşi, trebuie precizat că grafică sistemului de semnalizare are o importanţă
covârşitoare. Alegerea tipului de literă, contrastul între elementele albe, negre şi colorate,
mărimea panoului, poziiţia lui, iluminarea lui – toate contribuie la înţelegerea
semnificaţiei lui şi deci la lizibilitatea spaţiului.
Garling, Book şi Lindberg, referindu-se la conceptul de lizibilitate au descris
trei caracteristici ale medului care pot afecta găsirea drumului: gradul de
diferenţiere, gradul de acces vizual şi complexitatea planului spaţial. 1. Diferenţierea
se referă la gradul în care părţile mediului arată la fel sau sunt distincte. În general
clădirile cu o formă distinctă, unică, foarte vizibile, parţial izolat sunt mai uşor
actualizate din memorie. 2. Abilitatea de a învăţa un nou mediu este influenţată, de
asemenea, de gradul de acces vizual. Acesta este măsura în care diferite părţi ale
spaţiului pot fi văzute din diverse puncte. Lynch a recunoscut importanţa accesului
vizual când a vorbit de repere. 3. În sfârşit, complexitatea planului spaţial se referă
la cantitatea şi la dificultatea informaţiei ce trebuie procesată de individ pentru a se
mişca în spaţiul respectiv. O prea mare complexitatea împiedică atât navigarea cât
şi învăţarea. De exemplu, Weisman a arătat că planurile simple ale etajelor din cămine
studenţeşti facilitau orientarea în cămine. Simplitatea este chiar mai importantă decât
familiaritatea. La limită, se poate spune că nici un grad de familiaritate, oricât de mare,
nu poate compensa complexitatea arhitecturală extremă.

3. Atitudinile environmentale

Să ne gândim la un loc specific : holul unei bănci, dormitorul nostru, plaja care ne
place cel mai mult pe litoralul românesc, un mall etc. Ne pasă în vreun fel de locul
acesta? Ce cuvinte am folosi pentru a-l descrie ? E frumos ? Primitor? Ce sentimente ne
induce ? Ce înseamnă el pentru noi ? Credem că alţii gândesc la fel despre el ?
În cursul de faţă ne vom concentra asupra atitudinilor faţă de mediu sau
environmentale. Atitudinile environmentale includ, în principiu, orice atitudine faţă
de mediul natural sau cel construit, dar de obicei cercetătorii care le studiază se
opresc asupra grijii şi preocupării subiecţilor faţă de natură, asupra gradului în
care subiecţilor le pasă de starea mediului natural.
De obicei, termenii de raportare environmentală şi de apreciere
environmentală sunt discutaţi în legătură cu atitudinile environmentale.
Raportarea environmentală se referă la impresiile unei persoane despre un loc.
Studiind raportarea environmentală ne centrăm pe trăirile şi stările individuale legate de
mediu.
Dimpotrivă, în aprecierea environmentală accentul cade pe mediu, pe stabilirea
calităţii lui sau a lipsei de calitate. Aprecierea environmentală constă în combinarea
aprecierilor mai multor indivizi (de obicei, experţi sau utilizatori ai mediului respectiv)
într-o judecată unică, ce are astfel un fundament obiectiv.

Conceptul de atitudine environmentală

Aşadar, atitudinea environmentală corespunde preocupării individului faţă de
mediu ca ceva care merită înţeles, protejat, întărit. Cât de îngrijoraţi suntem cu privire la
starea clădirii în care locuim, a zonei verzi din vecinătate, a oraşului nostru, a Deltei
Dunării, a planetei? Cât de preocupaţi sunt cei din jur?
De ce studiem atitudinile environmentale?
1. pentru că ele pot să informeze anumiţi responsabili din viaţa comunităţii
sau a societăţii în general dacă un program environmental (bunăoară,
reîmpădurirea unei zone sau colectarea gunoiului menajer pe categorii) se bucură
de sprijin din partea populaţiei. 2. ele pot ajuta în stabilirea unor scopuri
environmentale (de exemplu, reciclarea a 60% din ziare în următorii doi ani). Astfel
de scopuri nu trebuie să fie foarte greu de atins, dar nici foarte uşor, dat fiind că
sunt atâtea de făcut în domeniul protecţiei mediului.
3. În sfârşit, deşi atitudinile nu se traduc întotdeauna în comportamente, ele
pot să indice ce anume fac indivizii cu privire la mediu în prezent sau cel puţin ce
intenţionează să facă.
Mai frecvent decât conceptul atitudine se foloseşte conceptul preocupare
environmetală (environmental concern). Preocuparea este o atitudine sau apreciere
pentru care conexiunile comportamentale sunt extrem de importante.

Componentele atitudinilor environmentale

Orice atitudine are trei componente: cognitivă, afectivă şi conativă.
- componenta cognitivă, în cazul atitudinilor environmentale, se referă la ceea
ce ştie sau gândeşte un individ despre un mediu;
- componenta afectivă se referă la raportarea emoţională la mediu;
- componenta conativă priveşte intenţiile individului de a desfăşura un
comportament sau altul în legătură cu mediul.

Instrumente de măsură
Pentru a măsura atitudinile environmentale, avem nevoie de instrumente precise şi
valide. Unele instrumente au fost concepute pentru scopuri specifice, ca de exemplu
atitudinea faţă de transportul reziduurilor nucleare.
1. The Maloney-Ward Ecology Inventory conţine 45 de itemi aranjaţi în 4
subscale: afect, cunoştinţe, angajament verbal, angajament efectiv.
Afectul are legătură cu componenta afectivă a atitudinii. Cunoştinţele,
cu cea cognitivă. Ultimele două subscale reprezintă componenta
conativă. Angajamentul verbal măsoară ceea ce subiecţii spun că vor
face pentru conservarea mediului. Subscala de angajament efectiv le
cere subiecţilor să spună ce au făcut în mod real.
2. The Weigel Environmental Scale e o scală în 18 itemi fără subscale
separate
3. The New Ecological Paradigm (NEP) Scale e o scală cu 15 itemi ce
măsoară acordul subiecţilor cu o perspectivă generală asupra „planet
Earth”
4. Environmental Attitudes Scale face distincţia între subiecţii ecocentrici
(care valorizează natura pentru ea însăşi) şi subiecţii antropocentrici
(care aderă la temele environmentale pentru că înţeleg natura ca izvorul
confortului, sănătăţii şi calităţii vieţii). Cei ecocentrici sunt mai
preocupaţi de problemele environmentale.
5. The Environmentalism Scale are trei subscale. Subscala de
environmentalism intern se referă la credinţele persoanei despre
relaţiile dintre umanitate şi natură şi la relevanţa personală a temelor
environmentale. Environmentalismul extern include atitudini faţă de
teme din afara eului, ca bunurile de consum, legislaţia şi aspectee
economice legate de mediu. Environmenatismul substanţial evaluează
atitudinile subiectului faţă de gravitatea problemelor environmentale,
ca poluarea, despăduririle, dispariţia unor specii biologice.
6. The Ecological Hopelessness Scale măsoară gradul de lipsă de speranţă
al subiectului. Gradul în care individul crede că e deja prea târziu
pentru a interveni în chestiunile privind mediul.
7. The Environmental Worry Scale a fost dezvoltată iniţial pentru a
măsura anxietatea muncitorilor faţă de efectele expunerii lor la
solvenţii organici. În timp ce pesimismul e fatalist, îngrijorarea poate fi
 factorul care declanşează comportamentul pro-environmentalist al
subiecţilor.
8. The Kellert Perceptions of Wildlife Scale se bazează pe o tipologie a
atitudinilor faţă de animale.

Utilitatea NEP
În Statele Unite NEP este larg folosită, considerându-se că poate prezice suportul
subiecţilor faţă de politicile environmentale.
Până aproximativ în anii 80, concepţia despre relaţia dintre om şi natură era că
mediul fizic poate suporta o creştere nelimitată a industriei şi a societăţii umane în
general. Credinţa în creşterea economică şi în abundenţa materială era nestrămutată.
Societatea umană era înţeleasă ca stăpânind natura şi ca subordonând-o scopurilor ei de
dezvoltare. Pirages şi Ehrlich (1974) au numit această concepţie „paradigma socială
dominantă” (PSD) şi i-au atribuit trăsături antienvironmentale.
Potrivit lui Dunlap şi Van Liere (1980), cercetătorii care au construit NEP
(New Ecological Paradigm), la sfârşitul anilor 70 a apărut o nouă conştiinţă
environmentală şi un nou set de idei a subminat PSD. Ei încearcă să măsoare noile
atitudini şi propun denumirea NEP pentru această nouă concepţie despre lume.
Dezvoltarea ideilor environmentaliste este legată, în Statele Unite, de o schimbare
post-materialistă în valorile culturale. Progresul industrial şi standardul înalt de viaţă sunt
premise ale apariţiei atitudinilor pozitive şi preocupării faţă de mediu. Prin urmare, s-a
presupus că doar subiecţii din ţările prospere au preocupări pentru conservarea
mediului. Această presupunere se bazează, desigur, pe modelul motivaţiei elaborat
de Maslow: cei din ţările sărace ar fi absorbiţi de satisfacerea nevoilor de bază.
Totuşi, cercetătorii n-au reuşit să găsească prea multe probe în sprijinul acestei
ipoteze. Într-o anchetă intitulată „Health of the Planet”, Dunlap şi Gallup (1993) au
examinat atitudinile environmentale ale persoanelor din 24 de ţări – ţări dezvoltate,
dar şi ţări în curs de dezvoltare. Rezultatele au indicat o preocupare intensă a
subiecţilor din ţările sărace pentru problemele legate de mediu. Allte studii, realizate
de exemplu în Turcia sau Mexic au formulat concluzii similare. În mod clar,
atitudinile environmentale nu sunt un lux pe care şi-l permit doar bogaţii.
O explicaţie posibilă pentru prezenţa atitudinilor environmentale la subiecţii din
ţările sărace este faptul că valorile şi cultura joacă un rol important în determinarea
atitudinilor faţă de mediu. Cultura este un set de atitudini, valori, credinţe,
comportamente, împărtăşite de un grup şi transmise de-a lungul a mai multe generaţii.
Cultura şi valorile sunt în mod firesc legate de problemele de mediu locale şi specifice şi
de aceea este important să studiem cum percep oamenii mediul lor particular.
Din păcate, scala NEP măsoară preocuparea generală pentru conservarea
mediului, şi nu preocuparea pentru probleme specifice de mediu sau pentru medii
specifice. Stern şi Dietz (1994), de pildă, au propus fundamentarea preocupării
environmentale pe valori. Totuşi, a măsura orientarea generală valorică nu poate da
seama de preocupările pentru medii specifice.

O altă scală importantă pentru măsurarea atitudinilor environmentale a

fost dezvoltată de Kellert (1974; 1980). Kellert s-a concentrat pe atitudinile faţă de
animale pentru a măsura percepţiile asupra vieţii sălbatice şi asupra lumii naturale.
Scopul cercetărilor lui a fost acela de a căuta „aspectele fundamentale ale relaţiei
om-animal pentru a înţelege motivaţia oamenilor de a se implica în activităţi legate
de animale: vânătoare, pescuit, creşterea unui animal de companie etc”. Psihologul
american a construit câteva scale: ecologică, morală, naturalistă etc. care aruncă lumină
asupra orientărilor valorice faţă de animale dar şi faţă de natură în general. El afirmă:
„Animalele ar putea reprezenta un instrument metaforic pentru a exprima percepţiile şi
sentimentele faţă de lumea non-umană. Animalele funcţionează adesea ca un barometru
simbolic al credinţelor şi evaluărilor fundamentale ale oamenilor asupra naturii”. Kellert
este convins că măsurile sale asupra atitudinilor, comportamentelor şi cunoştinţelor
despre animale sunt o reflexie a relaţiei dintre oameni şi natură.
 Nivelul preocupării environmentale
Ştim că, în zilele noastre, există o grijă deosebită pentru conservarea mediului
natural. E la modă să fii ecologist, să-ţi declari îngrijorarea în legătură cu diverse
probleme environmentale. Pentru a câştiga credibilitate, vedetele afişează atitudini
environmentale. Totuşi, trebuie să ne întrebăm: toată lumea poartă grija mediului? Cât de
îngrijoraţi sunt oamenii în legătură cu mediul? S-a schimbat atitudinea lor în decursul
anilor? Dezastrele ecologice afectează atitudinile environmentale?
În general, sondajele efectuate în Statele Unite indică o creştere a preocupării
oamenilor pentru mediu. 60% dintre americani cred că guvernul lor cheltuieşte prea puţin
pentru chestiunile legate de mediu. O manieră de a studia atitudinile environmentale
este de a le compara cu alte atitudini. Un studiu efectuat cu ajutorul scalei Rokeach
Value Survey a relevat că mediul curat se situează al cincilea în preferinţele
subiecţilor, după libertate, securitatea familiei, sănătate, pace. Totuşi, menţionăm că
subiecţii încep să aibă reticenţe atunci când sprijinul lor pentru ideile ecologiste
trebuie să depăşească nivelul declaraţiilor. Dacă protejarea şi perpetuarea mediului
curat presupune sacrificii, eforturi şi schimbarea stilului de viaţă al subiectului,
atunci subiecţii devin ezitanţi.
Desigur, nu suntem preocupaţi în egală măsură de toate tipurile de environment şi
de toate aspectele mediului. Un studiu a pus în evidenţă că ne implicăm în măsuri
diferite cu privire la transportul în comun, curăţenia străzilor oraşului şi
menţinerea parcurilor. Cei ce au atitudini pro-environmentale cu privire la multe
aspecte ale mediului au o etică environmentală generalizată.
În plus, grija noastră pentru mediu variază în timp. Când se întâmplă, de exemplu,
ceva care afectează foarte grav mediul, atitudinile environmentale se intensifică şi
îngrijorarea noastră creşte. După catastrofa de la Cernobîl, de pildă, grija pentru mediu a
urcat la cote niciodată atinse mai înainte.

Factori ce influenţează atitudinile environmentale

Desigur, nu toţi indivizii sunt pro-environmentali în aceeaşi măsură. Fluctuaţiile
în atitudinile environmentale depind de factori situaţionali dar şi de factori personali.
 De pildă, femeile raportează în general mai multă grijă pentru mediu decât
bărbaţii, declară că sunt dispuse să depună eforturi pentru a rezolva problemele
environmentale (angajament verbal), dar, în fapt, fac mai puţin decât bărbaţii şi au
mai puţine cunoştinţe despre problemele environmentale decât aceştia. Ultimul efect
s-ar putea explica prin faptul că, în mod tradiţional, sistemul de educaţie n-a
încurajat fetele să se intereseze de ştiinţă şi mediu.
Există, desigur, un efect al vârstei. Adulţii sunt mai interesaţi de chestiunile
legate de mediu decât copiii. Pe de altă parte, copiii de astăzi beneficiază de o mai
bună informare environmentală decât părinţii lor. Trebuie ţinut cont, în plus, că unele
generaţii au fost afectate de anumite evenimente ecologice la scară mare sau de o
intensificare a propagandei environmentaliste.
Indivizii cu opinii politice conservatoare sunt mai puţin environmentalişti decât
alţii.
De asemenea, practicanţii creştinismului nu sunt preocupaţi de mediu într-o
măsură semnificativă.
În privinţa influenţei clasei sociale, în general, atitudinile proenvironmentale
corelează cu apartenenţa la clasele mijlocii şi superioare. Condiţia economică
precară îi împiedică pe oameni să aibă preocupări legate de mediu.
Mediul de provenienţă, rural sau urban, marchează şi el atitudinile indivizilor. Cei
din mediul rural au atitudini environmentale mai puţin pronunţate. Ei sunt mai degrabă
antropocentrici decât ecocentrici (ecocentrismul este credinţa că natura merită să
fie protejată, indiferent de costurile şi beneficiile oamenilor), căci ei utilizează
resursele naturii în scopul ameliorării vieţii umane.
Fără îndoială, valorile se află în legătură cu atitudinile environmentale. Persoanele
orientate spre valori îşi fac griji cu privire la felul în care va evolua mediul natural. La fel,
cei aflaţi la un stadiu înalt de dezvoltare morală, cei ce cred că orice acţiune a lor e
importantă şi poate contribui la obiectivul general de protejare a naturii, cei ce se simt
responsabili pentru actele lor.
 Educaţia environmentală
Natura trebuie protejată în faţa tehnologiei. Atitudinile şi comportamentele
proenvironmentale sunt răspândite, dar poate nu atât de răspândite pe cât ar fi necesar.
Cum procedăm pentru a întări tendinţele proenvironmentale? Cum schimbăm atitudinile
oamenilor şi cum îi determinăm să se comporte în acord cu atitudinile lor? Răspunsul e
simplu: prin educaţie. Prin educaţie environmentală. Dar cum, în mod precis, îi putem
educa pe oameni?
Educaţia environmentală cuprinde o varietate de demersuri pentru a schimba
atitudinile şi comportamentele, demersuri bazate pe diverse metode, toate însă adoptând
abordarea profesor-elev. Foarte multe cercetări din domeniul educaţiei
environmentale au comparat eficienţa metodei tradiţionale, lecţia sau conferinţa, cu
metode moderne. Din păcate, majoritatea programelor de educaţie environmentală
nu şi-au atins scopul, n-au reuşit să schimbe atitudinile subiecţilor aşa cum şi-au
propus sau, cele mai multe, n-au reuşit să facă legătura între atitudinile
environmentale şi comportamentele environmentale. De obicei, tot ce reuşesc să
realizeze astfel de programe este să amplifice cunoştinţele cu privire la mediu ale
subiecţilor.
Treptat, cercetătorii şi cei ce aplicau programele au descoperit un set de reguli
care, respectate, pot amplifica eficienţa educaţiei environmentale: să adaptăm programul
la nivelul cunoştinţelor, atitudinilor şi dezvoltării morale a subiecţilor; să explicăm
avantajele şi dezavantajele intervenţiei, să încurajăm contactul cu natura, cu stimulăm
simţul responsabilităţii şi controlul personal, să implicăm emoţiile subiecţilor, să întărim
sensibilitatea lor environmentală, să încurajăm formarea şi perpetuarea normelor în
favoarea mediului etc.
De asemenea, cercetătorii au propus metode alternative la lecţie, expunere sau
conferinţă, metode care să depăşească simpla furnizare de cunoştinţe environmentale. Aşa
sunt simulările (seamănă cu jocul de rol; subiecţii sunt puşi să acţioneze ca şi cum s-ar
afla într-o sit reală; poveştile environmentale (deosebite de expunerile din manuale; în ele
se relatează întâmplări cu miză environmentală prin care trec personaje asemănătoare
subiecţilor), folosirea imaginilor, organizarea de evenimente publice cu profil
environmental (de exemplu, ziua parcului X).
 Relaţia dintre atitudine şi comportament
Relaţia aceasta reprezintă una din cele mai dificile chestiuni teoretice din
psihologie. Întotdeauna, psihologilor le-a fost greu să precizeze când atitudinea determină
comportamentul şi când nu.
Cu privire la relaţia dintre atitudinile environmentale şi comportamentul
pro-environmental, studiile n-au pus în evidenţă o dependenţă rigidă. Atitudinile
environmentale nu dau naştere decât rareori unui comportament aflat în
concordanţă cu ele. Cercetătorii explorează chiar felul în care oamenii justifică
discordanţă dintre atitudinile lor faţă de mediu şi impasibilitatea lor
comportamentală.
De asemenea, cercetătorii s-au aplecat asupra factorilor care moderează relaţia
atitudine-comportament. De pildă, doi psihologi americani au studiat legătura dintre
atitudinile fermierilor faţă de conservarea solului şi comportamentul lor real de
conservare a solului. Corelaţia dintre cele două variabile era foarte slabă. Ceea ce
media relaţia era statusul socio-economic al fermierilor, în sensul că cei cu venituri
mari îşi permiteau să desfăşoare comportamente în concordanţă cu atitudinea, în
vreme ce cei săraci declarau atitudini faţă de conservarea solului care nu se
regăseau în conduita lor.
O meta-analiza a studiilor asupra determinanţilor comportamentului
environmental (meta-analiza este o modalitate statistică de a combina rezultatele mai
multor studii care au examinat o aceeaşi chestiune pentru a formula o concluzie generală)
a scos în evidenţă şi alţi factori, în afara atitudinilor environmentale: cunoştinţele
individului despre chestiunile environmentale, cunoaşterea strategiilor de acţiune,
locul controlului intern, angajamentul verbal, grija pentru mediu.

Impresiile personale asupra locului: raportarea environmentală

Oamenilor le plac anumite locuri şi le displac altele. Ei trăiesc emoţii legate de
locuri şi au sentimente pentru ele. Anumite locuri au semnificaţie pentru noi, anumite
peisaje ne farmecă, anumite cartiere ni se par periculoase etc.
 Raportarea environmentală cuprinde şase tipuri de impresii: descrieri, evaluări,
judecăţi de frumuseţe, reacţii emoţionale, semnificaţii şi judecăţi de risc.
Kenneth Craik a construit un model al felului în care oamenii îşi construiesc
impresii despre mediu. El arată că observatorii pot fi cei ce utilizează locul
(locuitorii unui cartier în cazul unui cartier, studenţii în cazul clădirii universităţii,
clienţii în cazul unui mall sau al unui supermarket), pot fi experţi (arhitecţi, agenţi
imobiliari), pot fi grupuri speciale (bătrâni, săraci).
Metodele prin care se construiesc impresiile despre locuri sunt: simpla trecere
prin locul respectiv pe jos sau cu maşina, plimbarea, survolarea locului din avion,
fotografiile, filmele, schiţele sau desenele, povestirile altora.
Tipurile de impresie le-am menţionat deja (cele şase).
În sfârşit, Craik pretinde că impresiile au formate diferite: ele se prezintă sub
forma
- unei liste,
- unei scale,
- unei perspective istorice,
- unei opinii despre consecinţele umane asupra mediului.
Complexitatea raportării rezultă din mulţimea combinaţiilor posibile în modelul
lui Craik: diferiţi observatori pot folosi metode diferite, structurându-şi impresiile în
formate diferite şi judecăţi de tip diferit.
Cele mai multe cercetări asupra raportării environmentale se focalizează pe
câte un item din fiecare din categoriile lui Craik (observatori, metodă, tip de
impresie, format) şi aplică o astfel de combinaţie la un mediu specific. De exemplu,
se pot studia raportările locuitorilor unui cartier, luând în calcul judecăţile descriptive aşa
cum le formulează ei mergând prin cartier şi cerându-le să se focalizeze asupra
consecinţelor intervenţiei umane.
Desigur, există foarte mulţi factori care influenţează raportarea
environmentală a unui individ, atât factori personali (vârsta, cultura,
personalitatea, experienţa, dispoziţia), cât şi factori environmentali (complexitatea
mediului, caracterul lui natural, stilul arhitectural, conţinutul etc.).
 Aprecierea environmentală
Raportările sunt centrate pe individ, ele descriu felul în care indivizii gândesc şi
simt despre locuri. Dimpotrivă, aprecierile sunt centrate pe loc. Ele se focalizează pe
calitatea unui loc privit dintr-o perspectivă umană foarte largă. Pentru a înţelege cum se
raportează indivizii la mediu, studiem judecăţile lor despre mai multe locuri. Pentru a
înţelege un loc. studiem judecăţile mai multor indivizi asupra locului respectiv.
Raportările comportă concepte psihologice (emoţie, semnificaţie, grijă,
preferinţă). Aprecierile urmăresc măsurarea propietăţilor fizice (calitatea
environmentală), folosind abilităţile perceptive umane.
Evident, pentru a propune, adopta sau modifica un program de intervenţie, se
efectuează aprecieri. Demersul de apreciere environmentală stă, aşadar, la baza
intervenţiei. De pildă, cercetările de apreciere a peisajelor sunt făcute pentru a se
stabili obiectiv ce tipuri de peisaje trebuie dezvoltate în parcuri.
Acelaşi Kenneth Craik, pe care l-am menţionat în cazul raportării
environmentale, a descris cinci tipuri de apreciere environmentală ce pot fi realizate:
1. Pot fi măsurate propietăţile fizice şi spaţiale ale locului. De exemplu,
adâncimea unei văi, numărul de coline pe care este aşezat un oraş, numărul de încăperi
dintr-un sediu guvernamental etc.;
2. Numărul şi varietatea obiectelor plasate pe locul respectiv pot fi estimate.
Ce fel de mobilier se găseşte într-o sală de reuniune? Dar într-o grădină?;
3. Trăsăturile locului pot fi apreciate. E primitor peisajul acesta? Clădirea
aceasta e impozantă?;
4. Pot fi notate comportamentele care survin într-un loc anume. Există locuri
care suportă foarte multe activităţi umane (de exemplu, un parc) şi altele care suportă
foarte puţine (de exemplu, un câmp cultivat cu grâu);
5. Poate fi apreciat climatul social sau atributele instituţionale ale locului
respectiv. În cazul unei şcoli, bunăoară, trebuie stabilit dacă e organizată, primitoare,
caldă etc. În cazul unui spital, dacă e confortabil, curat, etc.
Deteriorarea ecosistemelor şi poluarea au impus eforturi de protejare a mediului
natural. Primul pas în programele de protejare îl reprezintă tocmai aprecierea
environmentală, mai ales cea de primul tip, măsurarea propietăţilor fizice şi spaţiale ale
mediului.

4. Antropocentrism – ecocentrism

Antropocentrismul şi ecocentrismul definesc două atitudini faţă de natură,

ambele pozitive, considerate totuşi foarte diferite. Mulţi teoreticieni văd cele două
atitudini ca polii opuşi ai unui continuum ce ar înfăţişa orientările ecologiste. Din acest
punct de vedere, environmentalismul de după 1960, cuprinzând un larg spectru de
orientări faţă de lumea naturală, s-a dezvoltat între aceste extreme.
Se cuvine menţionat că există concepţii potrivit cărora antropocentrismul şi
ecocentrismul n-ar fi simple atitudini, ci motive ce fundamentează atitudinile
environmentale (Thompson şi Barton, 1994) sau, încă mai credibil, valori environmentale
(Nordlund şi Garvill, 2002) şi, drept consecinţă, poziţii ireconciliabile în cadrul eticii
environmentale (Norton, 1991). Noi împărtăşim ultima opinie. Dar orice statut ar deţine,
antropocentrismul şi ecocentrismul sunt, înainte de toate, determinanţi psihologici ai
comportamentelor pro-environmentale.
Ecocentrismul înseamnă în mod esenţial valorizarea naturii pentru ceea ce
reprezintă ea în sine. Pe de altă parte, antropocentrismul echivalează cu preţuirea
naturii pentru beneficiile materiale sau fizice pe care oamenii le obţin exploatând-o.
Indivizii antropocentrici sunt, prin urmare pragmatici şi au tendinţa de a subordona
mediul natural intereselor umanităţii.
Clive Seligman (1989) a abordat distincţia dintre ecocentrism şi
antropocentrism din perspectivă filosofică, încercând să fundamenteze astfel etica
environmentală. El analizează punctul de vedere homocentric şi utilitarist, potrivit
căruia conservarea naturii e „justă” pentru că natura satisface anumite nevoi
umane esenţiale, dar favorizează alternativa ecocentrică, arătând că aceasta extinde
consideraţiile morale la fiinţele non-umane conştiente, la tot ce e viu şi chiar la tot ce
există, indiferent dacă e viu sau conştient. Teza lui Seligman şi a altor cercetători din
domeniul eticii environmentale este că natura trebuie considerată din punct de vedere
moral. Or, persoanele ecocentrice sunt cele înclinate să respingă ideea că natura ar avea
valoare numai pentru că slujeşte binelui speciei umane şi să creadă în valoarea ei
independentă.
Găsim antropocentrismul şi ecocentrismul (e adevărat, sub alte denumiri), ca
„perspective filosofice asupra relaţiilor dintre om şi mediu” într-un studiu important
publicat de Daniel Stokols în 1990. Autorul american înfăţişează nu două, cum ne-am
aştepta, ci trei astfel de perspective: cea instrumentală (echivalentă cu antropocentrismul),
cea spirituală (corespunzând ecocentrismului) şi cea minimalistă. Pentru adepţii
instrumentalismului, mediul fizic este o unealtă ce susţine productivitatea individului şi
eficienţa organizaţională, un mijloc de a realiza scopuri importante comportamentale şi
economice. Pentru orientarea spirituală, mediul fizic (natural şi construit) reprezintă un
scop în sine, un context în care valorile umane pot fi cultivate, în care spiritul uman se
poate îmbogăţi. El are valoare independent de contribuţia lui la atingerea scopurilor
umane materialiste.
Menţionăm în treacăt că, în concepţia lui Stokols, perspectiva minimalistă implică
ignorarea impactului mediului fizic asupra comportamentului uman. El îl citează, de
pildă, pe Frederick Herzberg (1966), care considera că motivaţia depinde în mare măsură
de stimulentele economice şi sociale utilizate de organizaţie, dar este foarte puţin
influenţată de calitatea fizică a locului de muncă.

Contribuţia lui Eckersley

Concepţia elaborată de Robyn Eckersley a devenit o referinţă de neocolit în
analiza psihologică a distincţiei dintre antropocentrism şi ecocentrism. Eckersley este
profesoară de ştiinţe politice la Universitatea din Melbourne şi a publicat, în 1992,
Environmentalism and political theory: Toward an ecocentric approach.
 În mod esenţial, în cartea ei autoarea australiană face o radiografie a „gândirii
politice verzi”, deci a gândirii politice inspirate de atitudinile pozitive faţă de mediul
natural. Ecologia oferă o bază solidă pe care pot fi aşezate valori politice supreme ca
egalitatea cetăţenilor şi democraţia.
Conştiinţa ecologică s-a dezvoltat de la început într-un climat politic de care nu s-
a putut rupe. În anii 60, în Statele Unite, problemele environmentale au fost percepute ca
o „criză a participării”: grupurile excluse încercau să instituie o mai echitabilă distribuţie
a bunurilor environmentale şi a riscurilor environmentale (poluarea, de exemplu). Mediul
era privit ca o resursă şi minorităţile dezavantajate forţau participarea la decizii.
Din cauza naturii radicale, protestul environmental a fost asimilat o vreme cu
stânga politică. Totuşi, treptat au devenit evidente consecinţele sociale negative ale
reformelor vizând protejarea mediului (de pildă, concedierea angajaţilor din industriile
extrem de poluante).
Criza environmentală şi preocuparea populară pentru chestiunile legate de mediu
au dus la o transformare sensibilă a politicii occidentale la începutul anilor 70: au apărut
partidele ecologiste, s-au modificat platformele partidelor tradiţionale, s-au dezvoltat noi
clivaje politice.
Teoria politică verde se împarte într-un curent antropocentric şi unul ecocentric.
În câmpul orientărilor politice ecologiste nu există o diferenţă între stânga şi dreapta, ci
între cele două curente menţionate. Antropocentrismul şi ecocentrismul sunt „polii
environmentalismului modern” (Eckersley, 1992, p. 33).
Străduindu-se să lumineze fundamentele ecofilosofice ale ecocentrismului,
cercetătoarea de la antipozi pune în evidenţă postulatele antropocentrice ale teoriei
politice moderne care au împiedicat evaluarea acurată a pericolelor environmentale şi
chiar au perpetuat procesul de degradare şi distrugere a mediului natural. Eckersley
surprinde ivirea treptată a unui cadru teoretic care a permis abordarea problemelor sociale
şi ecologice.
Iată definiţia pe care Robyn Eckersley o elaborează pentru ecocentrism: „Un
tablou al realităţii în care nu există entităţi absolut discrete şi nici linii de demarcaţie
absolută între viu şi neviu, între animat şi inanimat, între uman şi non-uman”
(Eckersley, 1992, p. 46). Antropocentrismul, pe de altă parte, instituie o diferenţă de
regn între uman şi non-uman şi privilegiază interesele oamenilor în raport cu
interesele naturii.
Ce impact are ecocentrismul în politică? „Teoria politică verde reconciliază tema
participării democratice şi tema supravieţuirii umane în tema emancipării ecologice”,
scrie Eckersley (p. 21). Emanciparea, promovată de toate concepţiile politice moderne,
ar trebui să se extindă, potrivit teoriei politice verzi, şi la lumea non-umană. Politica
verde presupune apărarea unei autonomii foarte largi a fiinţelor umane şi non-umane de a
se dezvolta potrivit tendinţelor naturale ale speciilor. Extinzând ideea de emancipare la
întreaga natură, ecocentrismul reprezintă al treilea val de emancipare, după liberalism
care a susţinut libertăţile civile şi politice în faţa ordinii feudale şi după socialism care a
militat pentru egalitatea deplină între oameni.
Concepţia ontologică i-a atras lui Eckersley acuzaţia de anti-umanism, formulată
de un prestigios filosof american, Murray Bookchin. Practic, autoarea australiană nu vede
nici o diferenţă semnificativă între existenţa umană şi cea non-umană. Omul poate avea
conştiinţă de sine, poate fi reflexiv şi creativ într-un fel în care nici o fiinţă non-umană nu
este dar toate aceste calităţi nu par să implice, în viziunea lui Eckersley, o modalitate
existenţială diferită de a creaturilor non-umane. Astfel formulate, ideile acestea nu puteau
decât să-l frapeze pe Bookchin pentru care umanismul e o poziţie ce acceptă diferenţa
ontologică dintre uman şi non-uman, diferenţă ce se întemeiază pe capacitatea omului de
a raţiona, spiritualiza şi reprezenta lumea într-o formă simbolică (Bookchin, 2005).
Dar Eckersley a căutat să evite o confruntare cu susţinătorii umanismului. Ea a
argumentat că ecocentrismul nu se opune umanismului, ci antropocentrismului, care e o
formă de „şovinism al speciilor”, o manieră de a face interesele umanităţii (oricât de
triviale şi compromiţătoare) să câştige în toate conflictele cu interesele speciilor non-
umane. Umanismul afirmă valoarea omului şi a civilizaţiei umane dar n-o afirmă în
dauna valorii altor specii. Antropocentrismul susţine superioritatea axiologică a
umanităţii, postulează unicitatea omului plecând de la convingerea că omul e singura
fiinţă din lume care are valoare intrinsecă.
 Eforturi de măsurare
Psihologii, spre deosebire de filosofi şi eticieni, au tendinţa de a măsura realităţile
la care se referă conceptele. Ca să treacă în psihologie din filosofia politică şi ecologică,
antropocentrismul şi ecocentrismul trebuiau cuantificate. Suzanne Thompson şi
Michelle Barton (1994) şi-au asumat această sarcină. Ele au construit scale pentru
măsurarea convingerilor ecocentrice şi antropocentrice şi s-au străduit să arate cum prezic
acestea comportamentele environmentale.
Cele două cercetătoare americane consideră că ecocentrismul şi
antropocentrismul sunt motive sau valori ce susţin atitudinile favorabile conservării
mediului şi comportamentele aflate în concordanţă cu acestea. Totuşi, ele se întreabă
dacă nu există diferenţe între indivizii ecocentrici şi cei antropocentrici în privinţa
implicării concrete în chestiunile environmentale.
Ecocentrismul are în centrul său credinţa că ecosistemul posedă o valoare
intrinsecă iar aceasta constituie în sine raţiunea pentru care omenirea trebuie să
menţină şi să perpetueze integritatea ecosistemului. Antropocentrismul corespunde
convingerii că protejarea naturii se impune din cauza contribuţiei esenţiale a
mediului natural la bunăstarea oamenilor. Confortul, sănătatea şi calitatea vieţii
speciei umane depind de conservarea resurselor naturale.
Deosebirea fundamentală pe care Thompson şi Barton o văd între cele două
categorii de persoane constă în disponibilitatea indivizilor ecocentrici de a interveni
în favoarea mediului natural chiar dacă acţiunile lor ar implica disconfort şi costuri
ce le-ar reduce calitatea vieţii. „Pentru ecocentrici”, scriu cele două autoare, „natura are
o dimensiune spirituală şi o valoare intrinsecă ce se reflectă în experienţele lor în natură
şi în sentimentele lor faţă de peisajele naturale” (Thompson şi Barton, p. 150). Ei pot,
aşadar, efectua comportamente pro-environmentale chiar cu preţul unor sacrificii
materiale sau de efort. Dimpotrivă, antropocentricii sunt utilitarişti şi nu vor acţiona
pentru a proteja mediul natural decât dacă alte valori fundamentale pentru ei, ca
acumularea de bunăstare şi calitatea materială a vieţii, nu vor interfera.
În cele două studii expuse în articolul lor, Thompson şi Barton au găsit o
corelaţie pozitivă între ecocentrism, măsurat cu ajutorul scalei construite ad-hoc, şi
comportamentul pro-environmental (de exemplu, calitatea de membru într-o
organizaţie ecologică de tipul Sierra Club sau National Wildlife Federation). Cât despre
antropocentrism, corelaţia acestuia cu acţiunile pro-environmentale a fost negativă
în primul studiu şi nesemnificativă în al doilea.
Iată câţiva itemi din scala de ecocentrism: Nu-mi place să ştiu că pădurile sunt
defrişate pentru a se obţine terenuri arabile; Ca să fiu fericit, am nevoie să fiu pentru un
timp în natură; Uneori animalele îmi par aproape umane; Natura reprezintă o valoare prin
ea însăşi. Şi câţiva itemi antropocentrici: Trebuie să conservăm resursele naturale pentru
a menţine o calitate înaltă a vieţii; Mă îngrijorează faptul că resursele de ţiţei se
epuizează; Reciclarea este importantă pentru că ne ajută să facem economii; Distrugerea
pădurilor tropicale este o catastrofă pentru că nu vor mai putea fi dezvoltate noi
medicamente.
Pe lângă cele două scale menţionate, autoarele au realizat şi o scală de apatie
environmentală. Itemii acesteia reflectă lipsa de interes pentru temele environmentale,
precum şi credinţa că importanţa acestor teme a fost mult exagerată în dezbaterile
publice.
Pentru Thompson şi Barton, motivele şi valorile aflate la baza atitudinilor pro-
environmentale pot da seama de transpunerea atitudinilor în comportamente. Autoarele
americane recomandă concentrarea programelor ce vizează preocuparea environmentală
la copii şi adulţi pe amplificarea ecocentrismului, dat fiind că persoanele ecocentrice, mai
curând decât cele antropocentrice, sunt înclinate să se comporte în acord cu atitudinile lor
faţă de mediul natural.

Critici şi dezvoltări
O manieră simplă de a pune în evidenţă diferenţele dintre ecocentrism şi
antropocentrism este aceea de a chestiona segmente de populaţie cu interese contrastante
în privinţa unei chestiuni legate de mediu. Aşa au procedat Tore Bjerke şi Bjorn
Kaltenborn (1999), explorând atitudinile a trei tipuri de populaţie faţă de lupi.
Trebuie menţionat că lupii, în general carnivorele mari, generează atitudini
polarizate. Fermierii, care au o activitate zootehnică şi pot fi afectaţi de aceste animale de
pradă, bătrânii, populaţia rurală au o atitudine negativă faţă de lupi, în vreme ce tinerii,
populaţia urbană, persoanele cu studii exprimă atitudini pozitive. În studiul lor, Bjerke
şi Kaltenborn au chestionat crescători de oi din estul Norvegiei, şefi de ocoale silvice
din aceeaşi regiune, precum şi cercetători din domeniul biologiei. Ei au anticipat
orientarea antropocentrică a fermierilor şi motivele ecocentrice ale celorlalte două
grupuri de subiecţi. De asemenea, au anticipat o corelaţie pozitivă între
antropocentrism şi atitudinea negativă faţă de lupi şi, pe de altă parte, o corelaţie
pozitivă între scorurile mari la ecocentrism şi atitudinile pozitive faţă de lupi.
Bjerke şi Kaltenborn au folosit scala lui Thompson şi Barton (1994) şi un
instrument pentru măsurarea atitudinii faţă de carnivorele mari cu 35 de itemi. Cele două
ipoteze s-au confirmat. În comparaţie cu managerii din domeniul silvic şi cu biologii,
fermierii au atitudini negative faţă de lupi şi sunt mai curând antropocentrici. Raportarea
lor la carnivorele mari depinde, în mod firesc, de interesele lor materiale specifice.
Autorii susţin că, din punct de vedere cognitiv, crescătorii de oi percep lupii ca pe un out-
group iar discriminarea şi ostilitatea decurg din această percepţie. Antropocentrismul
fermierilor pare să fie întreţinut, în acest caz, nu numai de conflictul economic care-i
opune carnivorelor mari, dar şi de disocierea pe care o realizează între animale în general
şi lupi.

Se poate discuta despre antropocentrism şi ecocentrism din perspectiva

structurii atitudinilor faţă de mediu. În articolul lor pe care l-am rezumat mai sus,
Thompson şi Barton (1994) au propus, de fapt, o structură bidimensională a
atitudinilor environmentale. Antropocentrismul şi ecocentrismul pot fi văzuţi ca
factori fundamentali ai acestor atitudini, iar astfel de factori primesc, în demersurile
teoretice ale multor psihologi, denumirea de valori.
Dar în privinţa dimensionalităţii atitudinilor environmentale există încă dispute. În
scala NEP (New Environmental Paradigm), scală care s-a impus în anii 80 şi care a
dominat multă vreme demersurile empirice din domeniu, ele au fost înţelese ca un
construct unidimensional, mergând de la deloc preocupat(ă) de mediu la foarte
preocupat(ă) de chestiunile environmentale. Wesley Schultz (2000), pe de altă parte, a
pus în evidenţă trei factori ai raportării indivizilor la chestiunile de mediu: preocuparea
pentru sine (egoism), preocuparea pentru alţii (altruism) şi preocuparea pentru biosferă
(biosferism).
 Totuşi, modelul bidimensional, schiţat de Thompson şi Barton (1994) pare să
întrunească destule sufragii. Confirmându-le pe cele două cercetătoare, Wiseman şi
Bogner (2003), de pildă, au găsit doi factori ortogonali, pe care i-au intitulat
Conservare şi Utilizare. Primul factor reflectă conservarea şi protejarea naturii ca
atare (atitudini biocentrice sau ecocentrice), iar al doilea exploatarea naturii în
profitul civilizaţiei umane (atitudini antropocentrice). Autorii şi-au sintetizat
demersul de explorare a structurii atitudinilor environmentale în aşa-numitul
Model al Valorilor Ecologice, ce include în nucleul lui cele două dimensiuni
necorelate.
Folosind analize factoriale exploratorii şi confirmatorii, Milfont şi Duckitt (2004)
au testat modelul bidimensional al lui Wiseman şi Bogner (2003). Ei au identificat
aceeaşi factori fundamentali şi au considerat îndreptăţite denumirile Conservare şi
Utilizare. Mai mult, ei consideră că structura bifactorială a atitudinilor environmentale
corespunde nevoilor de bază pe care le resimte orice societate umană în relaţia sa cu
mediul natural: să se integreze armonios în mediu, încercând să-l conserve (valori
referitoare la unitatea cu natura, protejarea naturii şi a frumuseţilor naturale) sau să
exploateze şi să schimbe mediul (valori legate de dominare, profit, eficienţă).
Conservarea şi utilizarea (ecocentrismul şi antropocentrismul) apar astfel ca două
modalităţi distincte şi funciare de a privi relaţia om-natură.

Încheiere
Confruntarea dintre ecocentrism şi antropocentrism trebuie văzută ca o
confruntare între două poziţii morale, în contextul dezvoltării economice impetuoase de
după 1850 şi a răspândirii prosperităţii în societăţile occidentale în paralel cu degradarea
fără precedent a mediului natural. Antropocentrismul concepe relaţia noastră cu
natura prin prisma asigurării resurselor necesare pentru dezvoltarea continuă a
civilizaţiei umane. Dimpotrivă, ecocentrismul dă întâietate naturii şi subliniază
necesitatea conservării integrităţii şi frumuseţii ei. Tensiunea dintre cele două poziţii
nu e decât aparentă. Milfont şi Duckitt (2004) au constatat că cele două dimensiuni
fundamentale identificate de ei, conservarea şi utilizarea, sunt corelate. Ecocentrismul şi
antropocentrismul sunt două atitudini posibile faţă de natură, două environmentalisme, nu
rivale, ci complementare.

5.Teritorialitatea şi spaţiul personal.

Comportamentul uman în condiţii de aglomeraţie

1. Teritoriul uman
Conceptul de teritorialitate s-a dezvoltat în studiile asupra comportamentului
animal. De aceea, nu-l putem utiliza în psihologia socială fără anumite precauţii, căci
propietăţile fizice ale spaţiului nu determină comporammentul uman în aceeaşi manieră
ca şi comportamentul uman. Omul atribuie sensuri spaţiilor fizice, de aceea teritoriul
uman este prin excelenţă social. Teritoriul nu există în sine; el nu are realitate decît prin
cel ce-l foloseşte şi face din el obiect de cunoaştere. De aceea, teritoriul a fost definit ca
un cîmp topologic, o decupare a spaţiului fizic în zone delimitate în mod subiectiv
prin calitatea relaţiilor stabilite cu el. Termenul de proxemică al lui Hall (1966)
desemnează tocmai felul în care utilizările spaţiului depind de calitatea lui de
teritoriu şi de componentele lui culturale.
Conceptul de teritoriu desemnează astfel maniera în care folosim locurile sau
spaţiile potrivit semnificaţiilor psihologice şi culturale pe care le-o conferă cadrele
sociale. Un teritoriu corespunde, în general, unui spaţiu fizic precis delimitat; adesea, el
este amenajat pentru o activitate definită şi pentru a primi o persoană sau un grup. El are
o configuraţie particulară după funcţiile pe care le îndeplineşte şi impune un stil de
ocupare a spaţiului pentru cei ce-l folosesc. În plus, ideea de teritoriu desemnează în mod
obişnuit personalizarea locului cu ajutorul unor marcatori şi a unor elemente care indică
cine îl ocupă la un moment dat.
Teritoriul reprezintă, aşadar, un loc socializat în măsura în care
caracteristicile sale fizice şi aspectele culturale ce-i sunt atribuite se combină într-un
singur sistem. Din acest punct de vedere, Altman (1975) a distins trei tipuri de
teritorii:
1. Teritoriul primar este ocupat în mod constant de aceeaşi persoană sau de
acelaşi grup de persoane. Ocupantul este întotdeauna cunoscut şi controlează
teritoriul. Exemplul cel mai utilizat de teritoriu primar este locuinţa. Un astfel de
teritoriu asigură intimitatea. El poate fi personalizat şi orice intruziune este resimţită ca o
violare.
2. Teritoriul secundar nu este la fel de central pentru viaţa indivizilor ca şi
teritoriile primare. De obicei, nu este foarte clar cui aparţine. Adesea, un număr
relativ mare de persoane au acces la un teritoriu secundar. Un bun exemplu de
teritoriu secundar îl constituie locul unui student într-un amfiteatru. Fiecare din noi
are obiceiul de a sta pe un anume loc atunci cînd participă la un curs într-o anume sală.
Dacă o altă persoană se aşează pe “locul nostru”, lucrul acesta ne va deranja, însă nu vom
putea să o alungăm de acolo – tot ce vom putea face va fi să sosim mai repede la curs
săptămîna următoare pentru a ocupa locul.
3. Teritoriul public este “deschis publicului” şi nici un individ nu crede că are
drepturi asupra acestor teritorii atunci cînd nu le ocupă. Cabina telefonică sau
scaunul din tramvai constituie exemple de teritorii publice.
Distincţia dintre tipurile de teritorii este importantă pentru că ne ajută să
înţelegem sentimentele cu care indivizii se raportează la teritoriu şi să prezicem cum va
reacţiona un individ cînd un anume teritoriu este invadat. Oamenii sunt extrem de ataşaţi
faţă de teritoriile primare. Altman a arătat că mulţi indivizi derivă o parte din identitatea
lor din aceste teritorii.
1. 1. Funcţii ale teritorialităţii
Oamenii par să se bucurede un avantaj considerabil al “terenului propriu”: ei au
performanţe mai bune cînd se află pe teritoriu care le aparţine. Cei ce studiză
comportamentul animal au observat că atunci cînd animalele luptă pentru teritoriu, cel
mai adesea cel care pierde este invadatorul. Ofiţerii de carieră ştiu că soldaţii luptă cu
mult mai multă tragere de inimă “acasă” decît într-un teritoriu străin. În fotbal, avem de-a
face cu o “surpriză” atunci cînd se întîmplă să cîştige echipa-oaspete. Desigur,
familiaritatea cu teritoriul propriu joacă un rol însemnat în cadrul acestui fenomen. Edney
scrie că “pentru indivizii cu status inferior, teritoriul acţionează ca un egalizator social”
(Edney, 1973, p. 1108).
Psihologii au încerct să exploreze avanatjul conferit de teritoriul propriu punându-
l în legătură cu dominanţa. Caracteristică de personalitate ori comportament social,
dominanţa înseamnă nu numai profit în relaţiile sociale, dar şi beneficii spaţiale. Totuşi,
unul din primele studii ce şi-au propus să examinezerelaţia dintre dominanţă şi
comportamentul teritorial nu aputut formulaconcluziile aşteptate. Esser, Chamberlain,
Chapple şi Kline (1965) au observat, vreme de patru luni, comportamentul spaţial al
unor bolnavipsihici internaţi într-o instituţie de specialitate. Ei au definit dominanţa
prin trei caracteristici (numărul total de contacte sociale le persoanei, numărul de
contacte iniţiate de aceasta, durata contactelor), iar comportamentul teritorial ca
ocuparea unui teritoriu mai mult de 25% din timpul de observaţie. Rezultatele
acestui demers au indicat faptul că indivizii dominanţi nu aveau teritorii personale
strict delimitate: ei circulau prin salon fără manifesta ataşament pentru anumite
arii. Dimpotrivă, indiizii aflaţi la baza ierarhiei dominanţei manifestau preferinţe
teritoariale precise. Legătura evidenţiată de Esser şi colegii lui este una de corelaţie
negativă între dominanţă şi teritorialitate.
Cu toate acestea, cercetările efectuate pe animale arătaseră că, în general,
comportmentul teritorial al individului treflectă poiţia lui în ierarhia grupului. Goffman
(1961), în celebrul studiu asupra instituţiilor medicale speciale, remarcase tendinţa
pacienţilor cu poziţii privilegiate în grup de a utiliza spaţiile cele mai dorite. Demersul lui
Sundstrom şi Altman (1974) a dus la cutotul alte rezultate decât cel citat anterior, deşi
metodologia a fost aproximativ identică. Cei doi psihologi au efectuat observaţii
sistematice asupra unui grup de băieţi dintr-un cămin pentru delicvenţi juvenili
timp de zece săptămâni. Au fost utilizate două definiţii operaţionale ale
teritorialităţii: a. gradul în care un individ îşi limitează necesităţile spaţiale la unul
sau mai multe locuri şi b. gradul în care un teritoriu aparţine unui utilizator.
Dominanţaa fost echivalată cu influenţa interpersonală: ea a ost înţeleasă ca o relaţie în
care un individ are capacitatea de a influenţa pe altul. Concuziile autorilor arată că
indivizii dominanţi folosesc teritoriile cele mai râvnite. Ei conchid astfel:
“comportamentul teritoral oferă un sistem prin care se distribuie întremembri una din cele
mai importante resurse ale grupului: spaţiul” (Sundstrom şi Altman, 1974, p. 123).
Deşi datele si aricolul publicat de Sunstrom şi Altman confirmă ideea legăturii
directe dintre dominanţă şi teritoriu, este limpede că diferenţele dintre cele două studii
evocate nu se explică numai prin folosirea unor populaţii diferite. Potrivit lui Edney
(1975), conceptul de control poate da mai bine seama de fenomenul care ne
interesează decât cel de dominanţă. Teritoriul oferă posibilitatea controlului. Într-o
conversaţie desfăşurată îtr-o cameră studenţească, cel ceexercit control este, foarte
probabil, locatarul camerei, şi nu vizitatorul. Edney a observat sistematic astfel de
interacţiuni şi şi-a probatipotezele prin intermediul mai multor măsuri dependente. El a
arătat că locatarii se simt (şi sunt percepuţi de izitatori) mai relaxaţi, mai liberi, mai
neinhibaţi. Cei aflaţi pe “teren propriu” evaluează camera ca fiind mai agreabilă. În
vreme ce viztatorii sunt înclinaţi să pună ropriul comportament peseama trăsăturilor de
personalitate, locatarii atribuie comportamentul lor, într-o mai mare măsură, factorilor d
mediu. Cuo sferă mai largă, conceptul de control este, într-adevăr, mai adecvat decât cel
de dominanţă pentru descrierea avantajului terenului propriu.

Studiile asupra comportamentului animal au indicat numeroase funcţii ale

teritoriului. Carpenter (1958, apud Edney, 1975) a inventariat 32 de funcţii,majoritatea
având la bază faptul cteritorialitatea înseamnă răspândirea indivizilor în spaţiu. De
exemplu, teritorialitatea constituie un factor important în perpetuarea exemplarelor cu
potenţial reproductiv. În general, orice mascul din speciile vertebrate revendică un
teritoriu. Pentru a-l controla, animalul trebuie să aibă puterea să-i alunge pe invadatori.
Astfel, numai exemplarele bine adaptate controlează teritorii şi numai ele se
împreunează cu femelele. Putem aprecia că delimitarea teritoriilor ajută la reglarea
densităţii speciei.
Şi în cazul specii umane teritorialitatea are numeroase funcţii. Ea constituie,
înainte de toate, baza organizării sociale stabile. Blood şi Livant (19579, care au
studiat împărţirea teritoriilor într-o tabără de vacanţă, au ajuns la concluzia că
dispunerea paturilor în dormitoarele comune reflecta structura socială a grupului.
Adolescenţii dominanţi se foloseau de relaţiile spaţiale pentru a-şi exercita influenţa:
ei erau înconjuraţi de cei pe care-iprotejau.
În organizaţii, structura formală se sprijină pe delimitarea precisă a teritoriilor.
Unstudiu allui Roos (1968) asupra comportamentului teritorial pe un vas de război a
evidenţiat reacţiile indivizilor la invadarea spaţiului pe care-ladministrau Deexemplu,
operatorii radar se simţeau deranjaţi de prezenţa în cabina lor a personalului de întreţinere
veit să le repareechipamentele. Evident, în cazul acesta nu avem de-a facecu teritorii-
propietate, ci cu teritorii aflate în jurisdicţia cuiva. Potrivit lui Roos, “jurisdicţia se referă
la apărarea temporară a unui spaţiu, în generalîn vederea îndeplinirii unui scop
instrumental şi nu din cauză c spaţiul ar fi în posesia persoanei”(Roos, 1968, p. 77).
Gfman (1963) a observat că în organizaţii, deşi indivizii nu deţin teritorii,ci numai le
ocupă temporar, au tndinţa de a le proteja ca şi cum le-ar aparţine. Un om de serviciu care
mătură un culoar poatepretinde ca alţii să ocolească acest spaţiu. Cu ajutorul conceptului
de jurisdicţie putem evidenţia conflictele de interesespaţiale în structuraformală. Putem,
în general, descrie revendicarea teritoriilor publice ori secundare de către indivizi.
S-a demonstrat, de asemenea, că diadele care petrec o perioadă de izolare
socială (de exemplu, marinari într-o lungă călătorie) îşi împart camera în teritorii
distincte (Altman şi Haythorn, 1967). Aceasta le ajută să evite conflictele, dat fiind
că cei doi membri nu-şi vor disputa de fiecare dată patul în care să doarmă ori
scaunul pe care să se aşeze. Teritorialitateadevine tot mai pronunţatăîn timp; ea se
dezvoltă mai repede n cazul diadelor conţinând indivizi parţial incompatibili.
 Din studiul lui Altman şi Haythorn pe care l-am menţionat rezultă că definirea
precisă a teritoriului are o influenţă directă asupra stărilor emoţionale ale persoanei şi
asupra echilibrului ei psihic. Ideea aceasta a posibilităţii reglării stărilor afectve pin
intrmediul relaţiilor spaţiale poate fi aplicată n multe contexte sociale. De pildă, ea stă la
baza intervenţiei raportate de Holahan şi Saegert (1973). Aceşti autori au remodelat
interiorul unui salon dintr-un spital pihiatric: au rearanjat paturile, au schimbat în
partemobilierul şi dispunerea acestuia, au revopsit pereţii şi uşile folosin orange, galben,
bleu. Psihologii au creat multiple posibilităţi de partcipresocială, de la un rad ridicat de
intimitate, la un grad înalt de prezenţă publică: au nconjurat paturile cu paravane, dar au
stbilit teritorii potrivtepentru interacţiunea diadică (câte douăfotoli confortabile aşezte în
colţuri) precum şi teritorii pentru interacţiunea grupului (în camera de zii au rearanjat
canapelele, scaunele, măsuţele). În felul acesta, s-a amplificat socializarea pacienilor şi s-
auinhibat comportamentele or pasive. O urmare directă a constituit-o faptul că bolnavii
au început să nutească attudini pozitive faţă de personalul medical şi faţă de spital. Se
cuvine remarcat că genul de intervenţie pe care l-am descris fusese aplicat şi de alţi
psihologi mai înainte. Sommer şi Ross (1958, apud Sommer, 1969)auobţinut o sporire
cnsiderabilă a interacţiunilor între bătrânii interbnaţi într-o instituţie de îngrijire prin
simpl rearanjare a mobilierului din camera de zi. E drept însă că în cadrul unor astfe de
demersuri nu se acţionează numai asupra teritorialităţii, dar şi asupra distanţelor
interpersonale,deci a spaţiului personal.

Teritorialitatea serveşte la reglarea intimităţii. Individul se poate retrage în

teritoriul primar şi poate rămîne singur. În felul acesta el “închide” lumea
exterioară pentru el şi reglează interacţiunile cu ea.
O a treia funcţie a teritorialităţii la oameni prezintă analogii cu protejarea
teritoriului în lumea animală. Oamenii par să aibă un avantaj limpede al “terenului
propriu”: ei au performanţe mai bune cînd se află pe teritoriu care le aparţine. În
fotbal, avem de-a face cu o “surpriză” atunci cînd se întîmplă să cîştige echipa-oaspete.
Desigur, familiaritatea cu teritoriul propriu joacă un rol însemnat în cadrul acestui
fenomen.
 Cei ce studiză comportamentul animal au observat că atunci cînd animalele luptă
pentru teritoriu, cel mai adesea cel care pierde este invadatorul. Ofiţerii de carieră ştiu că
soldaţii luptă cu mult mai multă tragere de inimă “acasă” decît într-un teritoriu străin.
Cînd se află pe propriul teritoriu, indivizii se simt mai bine şi acţionează cu mai multă
autoritate. Martindale (1971) a efectuat un experiment în care subiecţilor li se cerea să
discute cazul unui criminal ce urma a fi executat. Subiecţii erau cu toţii studenţi,
convorbirile aveau loc în diade şi se desfăşurau în camera de cămin a unuia din membrii
diadei. Autorul a putut nota faptul că cel ce locuia în camera în care se purta discuţia
vorbea mai mult şi aducea mai multe argumente.

Stabilirea şi protejarea teritoriului

Cum procedăm atunci când, aşezându-ne pe o bancă în parc (în mod normal, pe o
astfel de bancă pot sta comod patru persoane), nu vrem să fim deranjaţi de o altă
prezenţă? Dar dacă este duminică după-amiază, a ieşit multă lume la plimbare, şi ne dăm
seama că nu avem, oricum, nici o şansă să rămânem singuripe bancă? Cum ne vom aşeza
în cazul acesta? Robert Sommer (1967) a fost frapat de locurile pe care le alegeau
studenţii la mesele cu şase locuri (trei pe o parte, trei pe cealaltă) din sala de lectură
a unei biblioteci: în gneral,se aşazau pe cel din margine. Sommer a vorbit de “spaţii
sociofuge”. Studenţii îşi imaginau că este mai politicos să optezi pentru locul din
margine, pentru că numai aşa dai de înţeles altuia că este binevenit. Caracterul
sociofug denotă evitarea şi retrgerea din faţa celorlalţi. Dimpotrivă, ocuparea
locului central (posesiune ofensivă numeşte psihologul american această strategie) îi
avertizează pe ceilalţi cătrebuie să-şi caute loc l alte mese. Dacă ne aşezăm pe mijlocul
băncii din parc, este puţin probabil că se va găsi cineva care să aleagă aceeaşi bancăatâta
vreme cât alte bănci sunt libere.
O modalitate simplă de a studia aceste patternuri de comportament constă în a
înmâna subiecţilor schiţe ale sălii de lectură abiliiotecii în care sunt figurate locurile la
mese şi a le cere să precizeze poziţia care le-ar asigura intimitatea – poziţia în care îi pot
ocoli eficient pe ceilalţi (Sommer şi bcker, 1969). La o astfel de întrebare, subiecţii
răspund că ar alege locuri aproape de perete, în fundul sălii şţi cu spatele la uşă. Dacă
însă trebuie să explice cum şi-ar apăra cel mai bine locul, ei exprimă alte opţiuni: se decid
pentru locuriîn mijlocul mesei, de obicei cu faţa la uşă. Nu mai puţin, locuirle la mesele
ce au o latură lipită de perete sunt considerate uşor de apărat.
Un teritoriu este dificil de protejat dacă nu este delimitat. Coportamentul
teritorial se referă nu numai la protejarea teritoriului şi respingerea instruşilor, dar
şi la trasarea lui. Încă hediger (1950) a observat că animalele marchează teritoriile pe
care le revendică. Pentru ca ceilalţi să recunoască ocuparea unui spaţiu de către un
individ, este ncesar înainte de toateca acest spaţiu să aib graniţe sesizabile. Unele
animale, precum cerbul, îşi trasează hotarele teritoriului zgîriind coaja copacilor. Cîinele
domestic urinează în jurul teritoriului pe care-l revendică. Oamenii înalţă garduri pentru a
delimita teritoriile care le aparţin în exclusivitate.
Sommer şi Becker (1979) şi Becker (1973) au cercetat marcarea teritoriilor de
către indivizii umani. Marcatorii sunt “semne ce comunică altora din aceeaşi specie
posesia sau ocuprea legitimă a unui anumit teritoriu” (Becker, 1973, p. 440). Prin
intermediul marcatorilor,indivizii încearcă să protejeze teritorii secundare sau chiar
teritorii publice.Sommer şi Becker plasau diverse obiectepe anumite locuri în sala de
lectură a unei biblioteci şi măsurau eficienţa acestora în ntârzierea ocupării locului. Ei au
constatat că în condiţii de densitate redusă, orice obiect poate preveni invazia celorlalţi –
inclusiv revistele ori căţile luate din rafturile din sala de lectură. Odată cu creşterea
numărului de cititriprezenţi, rolul acesta nu-l mai puteau îndeplini dcât obiectele
personale ale celui ce-şi rezerva locul: jacheta, puloverul ori servieta.
Fără îndoială, utilizarea marcatorilor teritoriali este apoiată de comunicarea non-
verbală. De altminteri, Sommer (1966) a susţinut că protejarea teritoriului în
societtea umană nu se realizează prin lupta fizică decât rareori – ea are la bază, în
mod frecvent, simboluri ca gardurile, hotarele trasateîn orice fel, inscripţii cu
numele propietarului, etc. Beker (1973) şi-a pus întrebări cu privire la semnificaţia
marcatorilor pentru potenţialii invadatori (aspectul “fenomenologic” rămăsese neexplorat
în articolul publicat de Sommer şi becker în 1969, articol în care autorii se concentraseră
exclusiv pe răspunsurile comportamentale). El a obsrvat că studenţii care se aşezau pe
locurile libere la mesele marcate rămâneau mai puţin timp în bibliotecă decât cei ce se
aşezau la mesele libere. Prezenţa marcatorilor, caşi prezenţa altei persoane la masă
scurtează timpul petrecut de subiect în încăăpere. “Această cercetare, scrie psihologul
american, sugerează că prezenţa generalizată a altor persoane nefamiliare sau a unor
înlocuitori ai persoanelor (obiecte-marcatori, n.n.) produce sentimente vagi de incomfort
ce se traduc în dornţa de apărăsi situaţia mai repede decâtîn alte condiţii” (Becker, 1973,
p. 443). Indivizii interpretează marcatorii ca reprezentând persoana ce revendică spaţiul.
Eficienţa marcatorilor rezidă tocmai în această funcţie de reprezentare: potenţalii
invadatori păstrează o distanţă personală în raport cu marcatorii, ca şi cum cel ce doreşte
să rezerve spaţiul ar fi de faşă. Marcatorii nu semnifică o revendicare ateritoriului, ci
semnificăo prezenţă socială.
Adesea, lăsând obiecte ca semn că ocupăm temporar un loc, ne bazăm pe cei din
jur că vor întări funcţia acestor obiecte, confirmând în faţa eventualilor invadatori
revendicările noastre cu privire la teritoriul respectiv. Sommer şi becker (1969) au
observat că cei care, în condiţii de densitate ridicată, ar fi vrut să se aşeze pe locurile
marcate, puneau întrebăi vecinilor – deci, studenţlor care stăteau deja la masa cu
locul marcat. Cercetărorii au descoperit că vecinul nu susţinea pretenţiile celui ce
marcase locul decât anumită perioadă după dispriţia acestuai. Macatorii par să fie
eficienţi în protejarea tritoriului un timp limitat. Iar vecinul este cel mai în măsură să
aprecieze expirarea timpului de validitate.

În general, marcatorii utilizaţi pentru a defini şi a proteja teritoriul sunt

vizibili şi recunoscuţi de toată lumea. Există studii care atestă faptul că indivizii
încearcă să protejeze prin intermediul marcatorilor. Sommer şi Becker (1969) au
examinat eficienţa diferiţilor marcatori în protejarea teritoriului. Pe un scaun dintr-
o sală de lectură relativ aglomerată a unei biblioteci, experimentatorii au plasat
marcatori şi au observat reacţiile celor ce aveau intenţia să ocupe scaunul.
Rezultatele au indicat că eficienţa marcatorilor depinde de numărul lor şi de
caracterul lor personal. De pildă, atunci cînd pe scaun au fost lăsate o haină şi un
caiet, nimeni nu a îndrăznit să se aşaze. Haina singură este un marcator eficient, deşi se
produc acte de invazie. Cînd s-au folosit ca marcatori reviste din rafturile bibliotecii,
scaunul a fost ocupat de alţi indivizi. Cu privire la marcarea teritoriilor secundare, un bun
exemplu îl reprezintă situaţia din tramvai în care cineva îşi lasă geanta pe un scaun pînă
îşi cumpărără bilet.
Totuşi, adeseori teritoriul pe care-l revendică un individ este invadat de altul.
Animalele adoptă lupta deschisă pentru a-şi apăra teritoriul. Şi oamenii fac acelaşi lucru
cînd este vorba de teritoriul primar. Numai rareori indivizii intră în conflict pentru a
proteja un teritoriu secundar sau public.

2. Spaţiul personal
Conceptul de teritorialitate presupune comportamente centrate pe un teritoriu fix.
Există însă şi un alt tip de comportament teritorial, legat de un teritoriu mobil.
Existenţa acestui teritoriu mobil a fost mai întîi semnalată în studiile asupra
comportamentului animal. Hediger (1950) a arătat că animalele au tendinţa de a păstra o
anume distanţă între ele atunci cînd interacţionează. Aceste distanţe rămîn constante
înăuntrul speciilor; ele nu variază foate mult în funcţie de context. Animalele se retrag
sau reacţionează agresiv de îndată ce spaţiul invizibil din jurul lor este invadat. Hediger a
numit această distanţă distanţă personală.
Hall (1959), un antropolog, a fost fascinat de felul în care animalele utilizează
spaţiul şi s-a întrebat în ce măsură aceste patternuri de comportament se regăsesc la om.
El a propus termenul de proxemică pentru a desemna studiul folosirii spaţiului de către
om. De asemenea, el a folosit termenul de spaţiu personal pentru spaţiul din imediata
apropire a persoanei. Potrvit lui Hall, spaţiul personal ia forma unei sfere, iar individul
nutreşte sentimente de propietate pentru această sferă mobilă în care se include.
Antroplogul american a realizat cercetări intreculturale şi a constatat că în orice cultură
există norme privind distanţa pe care indivizii trebuie să o păstreze între ei atunci cînd
interacţionează. Mărimea acestor distanţe de interacţiune este determinată de cultură şi de
natura interacţiunii. Pentru el, individul uman este o fiinţă înconjurată de cîmpuri care se
contractă şi se dilată, iar fluctuaţia acestor cîmpuri oferă informaţii preţioase despre
persoană şi despre interacţiune.
 Hall (1966) a identificat patru tipuri de distanţă ce caracterizează interacţiunile
indivizilor din societăţile vestice:
1. Distanţa intimă – caracterizează interacţiunile dintre îndrăgostiţi, soţi, mamă şi
copil, etc. Ea presupune contactul fizic sau interacţiuni de felul comunicării în şoaptă.
2. Distanţa personală – apare în interacţiunile dintre prieteni, soţ şi soţie, etc.
Distanţa personală înseamnă în general o lungime de braţ şi constituie distanţa obişnuită
în interacţiunile cotidiene dintre prieteni şi cunoştinţe care discută chestiuni de interes
personal dar nu se angajează în contacte fizice.
3. Distanţa socială – aceasta este utilizată atît în interacţiunile cu cei pe care-i
cunoaştem superficial, cît şi în interacţiunile formale – de pildă, atunci cînd ne adresăm
unui funcţionar sau unui vînzător.
4. Distanţa publică – caracterizează interacţiunile deosebit de formale. Ea
presupune o distanţă fizică de 3-8 metri. Este distanţa pe care o păstrăm faţă de
personajele foarte importante, înzestrate cu putere sau devenite celebre.
Little (1965) a căutat să testeze în laborator observaţiile lui Hall. El a cerut
subiecţilor să joace rolul unui prieten, al unei cunoştinţe sau al unui străin şi să
interacţioneze de pe aceste poziţii cu un complice al experimentatorului într-un birou, pe
un hol sau în stradă. Astfel, Little a constatat că subiecţii se plasau la diferite distanţe în
raport cu complicele, în funcţie de presupusa lor relaţie cu el. Aceste distanţe au
corespuns destul de exact cu cele descrise de Hall. Studiul lui Little a demonstrat că
oamenii au norme precise pentru reglarea distanţelor de interacţiune.
Alte două descoperiri au completat cunoştinţele noastre despre spaţiul personal.
Potrivit lui Horwitz, Duff şi Stratton (1964), spaţiul personal nu are o formă perfect
circulară: el este mai mare în faţa individului, şi mai redus în spate şi pe părţi. Pe de altă
parte, un studiu al lui Knowles (1973) a evidenţiat faptul că grupurile, ca şi indivizii, au
spaţii personale. Knowles a plasat grupuri de două sau patru persoane în centrul sălii de
aşteptare a unui aeroport şi a constatat că rareori existau “invadatori” care treceau prin
grup; cei mai mulţi trecători ocoleau grupul. Cu cît grupul era mai mare, cu atît era mai
puţin probabil ca spaţiul său să fie violat.

2. 1. Dezvoltarea spaţiului personal

 Comportamentele spaţiale pe care le-am descris nu sunt înnăscute, ci învăţate.
Există cercetări care atestă că numai la vîrsta de patru sau cinci ani copii încep să arate
comportamente spaţiale consistente. La 12-13 ani normele spaţiale ale preadolescentului
sunt foarte asemănătoare cu cele ale adultului.
Un aspect interesant al comportamentului spaţial îl constituie relaţia dintre copii şi
adulţi. În mod firesc, indivizii respectă drepturile spaţiale ale celorlalţi, ferindu-se să le
violeze spaţiul personal. Totuşi, Fry şi Willis (1971) au arătat că adulţii acţionează ca şi
cum copiii n-ar avea dreptul la spaţiu personal; pe de altă parte, ei nu reacţionează atunci
cînd copiii le violează spaţiul personal. Cei doi autori au instruit nişte copii de 5, 8 şi 10
ani să se aşeze cît de aporape pot de adulţii care aşteptau în holul unui cinemtograf, fără
însă să-i atingă. Adulţii au reacţionat cu zîmbete şi mîngîieri pe creştet la invazia spaţiului
lor personal de către copiii de cinci ani. Apropierea copiilor de opt ani nu provoca nici o
reacţie deosebită, dar faţă de cei de zece ani adulţii se comportau de parcă le-ar fi stat
prea aproape un alt adult: dădeau semne că se simt deranjaţi şi făceau un pas înapoi. Ca
atare, adulţii tolerează sau chiar agreează invadarea spaţiului lor personal de către copiii
mici, dar resimt ca pe o violare a apaţiului personal apropierea copiilor mai mari.

2. 2. Factori care afectează spaţiul personal

Spaţiul personal depinde de sexul persoanei. Cercetările au relevat că femeile au, în
general, un spaţiu personal mai redus decît acela al bărbaţilor. Indivizii de sex opus
menţin o distanţă personală mai mare între ei decît indivizii aparţinînd aceluiaşi grup
sexual. O explicaţie posibilă pentru acest fenomen ar putea face apel la tabu-urile privind
homosexualitatea. Copiii sunt adesea pedepsiţi de părinţii lor dacă ating sau mîngîie un
copil de acelaşi sex. Pe de altă parte, ei află că preferinţele heterosexuale sunt acceptate.
De aceea, comportamentul sexual al copiilor ar putea rezulta din normele asupra
comportamentului sexual permis. Un argument suplimentar în această privinţă îl
constituie faptul că normele ce reglează spaţiul personal se dezvoltă la vîrsta pubertăţii.
Fischer şi Byrne (1975) au mai stabilit o diferenţă între comportamentul spaţial al
femeilor şi cel al bărbaţilor: bărbaţii răspund mai negativ la invaziile frontale ale spaţiului
lor, în vreme ce femeile reacţionează mai negativ la invaziile laterale. Fischer şi Byrne au
făcut predicţia că bărbaţii vor fi mai preocupaţi să-şi apere spaţiul frontal, în vreme ce
femeile îşi vor apăra mai curînd spaţiul lateral. Pentru a testa această ipteză, cei doi
psihoogi au observat comportamentul studenţilor şi studentelor într-o bibliotecă. Ei au
constatat că studenţii îşi puneau lucrurile în faţa lor, încercînd astfel să-i împiedice pe alţii
să se aşeze de cealaltă parte a mesei, în vreme ce studentele le puneau pe scaunul de lîngă
ele, reducînd posibilitatea unui invazii din acea direcţie.
Cultura reprezintă un factor important al spaţiului personal. Locuitorii Americii
latine, francezii şi arabii interacţionează la distanţe mai mici decît o fac cei din Statele
Unite, englezii sau suedezii. Willis (1966) a arătat că indivizii interacţionează la distanţe
mai mici cu cei aparţinînd aceleiaşi culturi decît cu cei dintr-o cultură străină.
Şi caracteristicile personale afectează mărimea spaţiului personal. S-a arătat, de
pildă, că indivizii consideraţi a fi violenţi au spaţii personale de trei ori mai mari.
Sommer (1959) a descoperit că persoanele schizofrene stau fie foarte aproape, fie foarte
departe de o altă persoană, în vreme ce indivizii normali aleg distanţe intremediare.
În sfîrşit, tipul relaţiei îşi pune amprenta asupra spaţiului personal. Proximitatea
determină atracţia, dar la rîndul ei este determinată de aceasta. Cu cît membrii grupului se
simpatizează mai mult unul pe altul, cu atît distanţele interpersonale dintre ei sunt mai
mici. Rosenfeld (1965) a realizat un experiment în care a cerut subiecţilor să încerce să se
facă simpatizaţi de un complice sau, dimpotrivă să facă în aşa fel încît acţiunile lor să fie
dezaprobate de aceştia. Complicele stătea aşezat într-o încăpere relativ goală; subiectul
primea un scaun şi era îndemnat să-şi plaseze scaunul în ce poziţie doreşte. Autorul a
putut nota că subiecţii care încercau să se facă acceptaţi de către complice se aşezau mai
aproape de acesta decît ceilalţi.
Mehrabian (1968) a folosit două metode pentru a demonstra că indivizii comunică
sentimentele de simpatie prin intermediul distanţei interpersonale. Într-unul din studii, el
a arătat subiecţilor fotografii cu diade ce interacţionau la diferite distanţe şi a cerut
subiecţilor să aprecieze în ce măsură membrii diadei se simpatizează unul pe celălalt. Cu
cît distanţa care separă personajele din fotografie era mai mică, cu atît subiecţii au inferat
relaţii mai apropiate între ele.
Într-un alt tip de studiu, Mehrabian le-a cerut subiecţilor să joace rolul cuiva care
simpatizează sau antipatizează o altă persoană. Ei trebuiau să se poziţioneze la distanţe
comfortabile, în funcţie de rolul pe care-l jucau. Subiecţii se plasau cu atît mai aproape de
cealaltă persoană cu cît trebuiau să arate celuilalt mai multă simpatie. Potrivit unei
cercetări a lui Heshka şi Nelson (1972), femeile sunt mai înclinate decît bărbaţii să
comunice atracţia prin variaţii în distanţa interpersonală.

2. 3. Reacţii la invadarea spaţiului personal

Există foarte multe studii care atestă că oamenii au spaţii personale clar definite,
deşi mărimea acestor spaţii depinde de un număr de variabile. Indivizii evită, pe cît
posibil, să invadeze spaţiul personal al altora. Totuşi, în viaţa cotidiană apar multe
împrejurări în care se produc astfel de violări. Cum reacţionează indivizii în aceste situaţii
şi ce efecte au astfel de intruziuni?
Una din reacţiile obişnuite la violarea spaţiului personal este stresul. Subiecţii
raporteză că nu se simt în largul lor şi că au o senzaţie de incomfort. Astfel de sentimente
sunt însoţite de excitare fiziologică. McBride, King şi James (1965) au pus în evidenţă
creşterea conductibilităţii electrice a pielii în cazul subiecţilor care resimt violarea
spaţiului personal. Acest răspuns fiziologic al subiecţilor este mai accentuat cînd
invadarea spaţiului personal se produce frontal.
Într-un studiu foarte elegant, dar mult criticat pentru încălcarea reglementărlor de
etică a cercetării, Middlemist şi colegii săi (1976) au studiat maniera în care violarea
spaţiului personal influenţează urinarea subiecţilor bărbaţi în toaletele publice.
Cercetătorii aşezau complici la diferite distanţe de subiecţii care urinau. Ei foloseau un fel
de periscop, cu ajutorul căruia puteau examina comportamentul subiectului. Asfel, au
constatat că la bărbaţii care aveau un complice foarte aproape, jetul urinar era întîrziat.
Cercetarea aceasta bizară, care încalcă în mod grosolan dreptul la intimitate al subiecţilor,
se justifică prin faptul că jetul urinar întîrziat este recunoscut ca una din cele mai bune
măsuri ale excitării fiziologice ce însoţeşte stressul. Astfel, această procedură simplă,
chiar dacă neobişnuită, furnizează o dovadă peremptorie pentru ideea că invadarea
spaţiului personal amplifică excitarea fiziologică.
De asemenea, indivizii reacţionează la violarea spaţiului lor personal retrăgîndu-
se, mişcîndu-se pentru a restabili distanţa pe care o consideră potrivită sau părăsind
situaţia. Sunt celebre experimentele lui Sommer în care se observă astfel de gesturi ale
subiecţilor. Sommer a instruit complici de sex feminin să se aşeze, în bibliotecă, la masa
ocupată de o studentă. Complicele se aşeza 1. pe scaunul de lîngă studentă şi îl trăgea mai
aproape de aceasta; 2. pe acelaşi scaun fără să-l mişte; 3. faţă în faţă cu studenta; 4. pe un
sacun în spatele acesteia. S-a folosit un grup de control, alcătuit din subiecţi al căror
spaţiu personal nu era invadat. Autorul a constatat că în prima condiţie 70% din subiecţi
părăseau masa după 30 de minute – în grupul de control, numai 10% din subiecţi făceau
lucrul acesta. Sommer a remarcat că subiecţii încercau să-şi apere teritoriul înainte de a
pleca – îşi mutau scaunul, îşi schimbau poziţia, ridicau bariere între ei şi invadatori.
Psihologul american a notat, de asemenea, că din cei 149 de subiecţi “agresaţi” astfel,
numai trei au protestat verbal, cerînd complicelui să păstreze distanţa cuvenită.
 3. Densitatea
În anul 1650, populaţia globului era de 500.000.000 de oameni. La 1850 a atins
un miliard – a fost nevoie, deci, 200 de ani să se dubleze. În 1930 a atins 2 miliarde,
dublîndu-se în 80 de ani. Este foarte probabil că de la peste cinci miliarde, cît numărără în
prezent, se va dubla în mai puţin de 80 de ani. Aceste statistici au îndemnat cercetătorii
din domeniul ştiinţelor sociale să se ocupe de efectele densităţii asupra comportamentului
uman. Densitatea este o măsură spaţială simplă, care se referă la numărul de metri pătraţi
disponibili pentru o persoană. Datele demografice arată o creştere rapidă a densităţii în
ultimele decenii: astăzi, există mult mai puţin spaţiu disponibil pentru fiecare persoană
decît acum 50 de ani sau decît acum 10 ani.

3. 1. Studiile pe animale
Rezultatele cîtorva studii asupra comportamentului animal au grăbit studierea
efectelor densităţii la om. Se ştie de pildă că lemingii, nişte animale mici care trăiesc în
munţii Scandinaviei, se aruncă uneori în masă în mare. Mii de animale mor în această
sinucidere colectivă care pare să se datoreze stresului produs de densitatea prea mare.
Christian, Flyger şi Davis (1960) au studiat comportamentul căprioarelor sika pe
insula James din golful Chesapeake, o insulă care avea o suprafaţă de numai 280 de
pogoane. Un mic grup de căprioare fuseseră aduse în 1916 pe insulă, unde aveau hrană
din belşug şi unde nu exista nici un duşman natural serios al lor. Populaţia de căprioare a
crescut rapid, încît în 1955 număra peste 300 de exemplare. Christian şi colegii săi au
ucis cinci căprioare şi, după o examinare atentă a tuturor organelor, au conchis că erau
perfect sănătoase. Totuşi, în primele trei luni ale anului 1958 au murit mai bine de
jumătate din căprioarele de pe insulă (161); animalele au continuat să moară în anul
1959, pînă ce populaţia s-a stabilizat la 80. Privarea de hrană nu putea constitui o
explicaţie, întrucît exista hrană pentru cel puţin 500 de căprioare. Nu apăuseră animale de
pradă pe insulă şi nu fusese depistată nici o epidemie. Căprioarele moarte se aflau într-o
condiţie fizică excelentă, nu erau bolnave ori subnutrite. Cercetătorii au procedat la un
examen histologic al animalelor moarte şi au constatat că glandele adrenale erau mai mari
şi cîntăreau mai mult decît cele ale căprioarelor examinate în 1955. Întrucît aceste glande
sunt foarte active în periodele de stress, cercetătorii au tras concluzia că animalele s-au
aflat sub influenţa unei surse de stress în a doua jumătate a deceniului al 6-lea. Ei au
identificat această sursă ca fiind densitatea crescută a căprioarelor pe insulă: densitatea a
făcut ca glandele adrenale să funcţioneze foarte intens o lungă perioadă de timp.
Calhoun (1962) a realizat un alt studiu foarte cunoscut asupra efectelor densităţii
în lumea animală. El a plasat cinci perechi de şoareci într-o încăpere restrînsă ca suprafaţă
şi le-a oferit hrană şi apă. Calhoun a calculat că cele cinci femele ar fi putut să dea naştere
la 50.000 de pui în intervalul în care au fost studiate – 28 de luni. Totuşi, populaţia de
şoareci s-a stabilizat foarte repede la 150 de indivizi şi a rămas aproape de această cifră
de-a lungul întregului experiment. Cînd pragul de 150 era depăşit, apărea agresivitatea, ca
şi neglijenţa părinţilor faţă de progenituri.
Intrigat de această descoperire, cercetătorul a decis să continue. El a construit
cuşti în care 40-50 de şoreci se simţeau în largul lor, dar în care avea grijă să se găsească
întotdeauna 80 de şoareci. Animalele aveau hrană şi apă suficiente; dispuneau, de
asemenea, de materiale pentru construirea cuibului. Totuşi, Calhoun a constatat
distorsiuni importante în toate sferele comportamentale, distorsiuni cauzate de densitatea
prea mare. Şoarecii renunţau să-şi termine cuibul. Masculii manifestau comportamente
homosexuale. Puii erau abandonaţi, iar agresiunea atingea cote foarte înalte. Mortalitatea
era foarte mare în rîndul femelelor, care aveau complicaţii de sarcină şi tumori ale
organelor sexuale şi ale glandelor mamare. Calhoun a presupus că astfel de fenomene
apar la foarte multe specii în cazul în care densitatea creşte peste limite normale.

3. 2. Cercetări demografice asupra densităţii

 Primele cercetări asupra efectului densităţii la oameni nu au conturat un tablou
foarte limpede. Au existat, pe de o parte, studii care au pus în evidenţă o corelaţie între
densitate şi măsuri ale patologiei, ca rata deceselor infantile, tuberculoză, boala mentală,
delicvenţă juvenilă. Pe de altă parte, unele studii nu găseau decît o relaţie slabă între
densitate şi patologie. De exemplu, în 1963 Hong Kong-ul avea o densitate de aproape
cinci ori mai mare decît a New York-ului, dar rata mortalităţii era de două ori mai mică,
spitalizarea pentru maladii mentale de 10 ori mai redusă, rata criminalităţii de 6 ori mai
redusă, etc.
În încercarea de a da un sens acestor date demografice, Galle, Gove şi McPherson
(1972) au făcut distincţia între densitatea externă (numărul de locuitori pe km 2) şi
densitatea internă (numărul de persoane dintr-o locuinţă). Aceşti autori au cercetat datele
demografice ale oraşului Chicago şi au cosntatat că densitatea internă corela cu
delicvenţa juvenilă şi mortalittea, dar că densitatea exernă nu se afla în legătură cu aceste
variabile.
Deşi aceste rezultate sugerează o relaţie între densitate şi comportamentul uman,
ele sunt corelaţionale şi nu disting între cauză şi efect. În general, ariile cu densitate mare
sunt locuite de grupuri cu status socio-economic inferior, cu un nivel scăzut de educaţie.
Ca atare, rezultatele expuse ar putea să fie determinate şi de alţi factori pe lîngă densitate.

3. 3. Studii de laborator asupra densităţii

Studiile de laborator pot distinge în mod precis între cauză şi efect. Ca paradigmă
generală de cercetare, subiecţii au fost plasaţi în încăperi caracterizate de densităţi diferite
şi au fost examinate performanţele lor, precum şi rapoartele lor asupra stării de stress pe
care au resimţit-o.
Din păcate, din nou au apărut discrepanţe între rezultatele diferitelor studii.
Subiecţii lui Evans şi Howard (1973), de pildă, au mărturisit că s-au simţit stressaţi în
condiţii de densitate mare (cameră mică) şi mai puţin stressaţi în condiţii de densitate
redusă (cameră mare). Alte studii au arătat că subiecţii au performanţe mai slabe şi
manifestă mai multă agresivitate în condiţii de densitate mare. Totuşi, Freedman a realizat
în anii ‘70 serie de studii în care se demonstra că densitatea nu are efecte negative.
Freedman, Levy, Buchanan şi Price (1972) au cerut unor subiecţi să realzeze o sarcină
simplă în grupuri de patru în camere foarte mici sau în camere suficient de mari pentru ca
ei să nu resimtă stress. În experimentul acesta, densitatea mare nu a avut efecte negative.
Într-un alt studiu, realizat de Freedman şi Staff (1975), subiecţii nu au raportat un stress
mai mare în condiţii de densitate înaltă decît în condiţii de densitate redusă.
Pentru a pune de acord rezultatele contradictorii, Loo (1973) a relevat confuzii în
însăşi definiţia densităţii. Potrivit acestei autoare, nu este suficient de edificator dacă
declarăm că înţelegem prin densitate spaţiul de care dispune fiecare individ dintr-o
populaţie. De pildă, o densitate de 10 m 2 pe persoană poate însemna 10 indivizi într-o
încăpere de 100m2 sau 100 de indivizi într-o încăpere de 1000m 2. Cele două situaţii nu
sunt deloc identice pentru indivizii implicaţi. Pentru a clarifica noţiunea de densitate, Loo
a identificat două tipuri: densitatea spaţială şi densitatea socială. Cercetările care au avut
în vedere primul tip au comparat comportamentul unor grupuri cu aceeaşi talie în încăperi
diferite. Dimpotrivă, cercetările asupra densităţii sociale au menţinut constantă mărimea
încăperii şi au variat mărimea grupului. Loo a sugerat că discrepanţele între rezultatele
studiilor de laborator asupra densităţii s-ar putea datora ignorării acestei distincţii.

4. Aglomeraţia
Stokols (1972) s-a arătat şi el preocupat să limpezească neconcordanţele din
cercetările asupra densităţii. El a insistat asupra distincţiei dintre densitate şi aglomeraţie,
care fusese trecută cu vederea de studiile din anii ’50 şi ’60. Pentru Stokols, densitatea
este un concept spaţial, în vreme ce aglomeraţia este unul psihologic. Cel din urmă
desemnează o stare motivaţională care apare prin interacţiunea unor factori spaţiali,
sociali şi personali. Aglomeraţia este o stare psihologică de stress, care poate sau nu să se
afle în legătură cu densitatea.
Pentru a ilustra distincţia, să ne gîndim la un concert rock şi la o bibliotecă. La un
concert de muzică rock, zeci de mii de oameni pot fi îngrămădiţi pe un spaţiu relativ
restrîns. În mod evident, situaţia presupune densitate spaţială şi socială, dar fanii rock nu
resimt neplăcut aglomeraţia. Pe de altă parte, un individ poate să perceapă aglomeraţie
dacă alţi trei stau la masa lui în bibliotecă. Densitatea în bibliotecă este mult mai coborîtă
decît cea de pe stadionul pe care se desfăşoară concertul rock, şi totuşi indivizii din
bibliotecă vor resimţi într-o mai mare măsură aglomeraţia.
Distincţia dintre densitate şi aglomeraţe este deosebit de importantă, întrucît
oamenii par să fie afectaţi mai curînd de aglomeraţie decît de variaţiile în densitate. Din
acest punct de vedere, se poate explica de ce unele studii asupra densităţii au evidenţiat
răspunsuri negative ale indivizilor, în vreme ce altele au ajuns la concluzii opuse. Potrivit
lui Stokols, în unele subiecţii au resimţit aglomeraţia, iar în celelalte nu.

4. 1. Teoriile suprasarcinii
Mulţi psihologi au probat ideea că stimularea îl excită peindivid. Prea multă
activitate, prea mulţi oameni în jur, pot supraîncărca sistemul cognitiv al individlui şi pot
conduce la stress. Stressul cauzat de stimularea excesivă poate fi resimţit ca aglomeraţie.
Altman (1975) a dezvoltat un model al aglomeraţiei bazat pe aceste teorii ale
suprasarcinii. El a pus accentul pe reglarea intimităţii, şi a sugerat că aglomeraţia apare
atunci cînd “mecanismele intimităţii” nu funcţionează eficient şi cînd individul este
obligat să accepte contacte sociale multiple. Aglomeraţia apare atunci cînd intimitatea
obţinută este mai redusă decît cea dorită. Conceptulizarea lui Altman este foarte
intresantă, căci nu leagă aglomeraţia de o măsură spaţială particulară.
Altman a arătat că numeroşi factori, personali, situaţionali, sociali determină
gradul de intimitate pe care-l doreşte individul la un moment dat. În cazul în care
individul percepe faptul că intimitatea obţinută nu este egală cu cea dorită, va utiliza
comportamente verbale şi nonverbale pentru a ajunge la nivelul rîvnit de intimitate. Dacă
prin aceste comportamente nu va obţine intimitatea dorită, atunci el va deveni stressat şi
va resimţi aglomeraţia.

4. 2. Teoriile controlului
Să ne imaginăm un navigator solitar care şi-a propus să traverseze Atlanticul. El
hotărăşte direcţia pe care o urmează vasul, orele la care ia masa, hotărăşte cînd face plajă
şi cînd citeşte, etc. Este, cu alte cuvinte, stăpîn pe soarta sa. Odată debarcat, navigatorul
nostru pierde bună parte din controlul pe care îl exercita asupra evenimentelor din viaţa
sa. Acum, tot ceea ce face depinde de alţii şi de tot felul de instituţii.
 În anii ’70 s-au dezvoltat cercetările asupra efectelor exercitării controlului de
către individ. Martin Seligman a făcut experimente pe animale şi a ajuns la concluzia că
lipsa controlului afectează profund comportamntul. Cîinii din experimentele sale sunt
expuşi la şocuri electrice dureroase, pe care nu le pot evita, oricîte eforturi ar face. În a
doua parte a studiului, li se oferă posibilitatea să scape de şocuri, dar ei nu mai încearcă
aceasta; pur şi simplu îndură pasivi şocurile electrice. Seligman a numit această stare
“self-learned helplessness” (auto-învăţarea neajutorării), pentru că animalele învaţă că nu
există nici o relaţie între ceea ce fac şi ceea ce li se întîmplă; ca atare, ele nu mai răspund
în nici un fel.
Starea de neajutorare învăţată a fost indusă în mod experimental şi oamenilor,
folosindu-se stimuli neplăcuţi şi pe care subiecţii îi cred de neocolit – şocuri electrice sau
zgomote puternice. Experienţa incontrolabiliţii îi face pe subiecţi să renunţe să răspundă
şi să adopte o stare de pasivitate foarte apropiată de depresie.
Rodin şi Baum (1978) au aplicat ideea de pierdere a controlului la aglomeraţie. Ei
au sugerat că anumite situaţii cu densitate înaltă îi fac pe indivizi să piardă controlul asura
interacţiunii sociale. În aceste condiţii, indivizii sunt obligaţi să interacţioneze unul cu
altul şi nu au mijloace de a regla interacţiunile. Potrivit acestor autori, pierderea
controlului conduce atît la resimţirea aglomerării, cît şi la sentimente de neajutorare.
Densitatea înaltă care nu presupune pierderea controlului nu generează starea de
aglomeraţie.
Există mai multe demonstraţii experimentale ale ideii că aglomeraţia este cauzată
de pierderea controlului. Sherrod (1974), de pildă, a cerut unor grupuri de opt subiecţi să
realizeze o sarcină în condiţii de densitate înaltă (încăpere mică) sau în condiţii de
densitate redusă (încăpere mare). Unii subiecţi au fost făcuţi să creadă că pot controla
densitatea: li s-a spus că pot părăsi încăperea şi pot lucra singuri într-o altă sală, deşi
experimentul impunea ca ei să rămînă în încăperea în care se aflau împreună cu alţii.
Această manipulare simplă a controlului a făcut ca subiecţii din încăperile cu densitate
mare să resimtă mai puţin aglomeraţia. Într-un alt studiu, cu o manipulare deosebit de
elegantă, Rodin, Solomon şi Metcalf (1977) au studiat alomeraţia în ascesor. Patru
complici ai experimentatorilor aşteptau la ascensorul bibliotecii Univeristăţii Yale pînă
venea o a cincea persoană, subiectul naiv. Ei intrau odată cu subiectul în ascensor. Într-
una din condiţii, complicii se aşezau în aşa fel, încît subiectul se găsea departe de tabloul
de comandă al ascensorului. În altă condiţie, subiectul avea posibilitatea să apese pe
butoane cînd dorea. Cînd ascensorul ajugea la etajul de destinaţie al subiectului, unul din
complici, recomandîndu-se ca student la arhitectură, îl ruga pe subiect să completeze un
chestionar. Rezultatele chstionarului au arătat că subiecţii din a doua condiţie nu au
resimmţit starea de aglomeraţie; în plus, ei au estimat o suprafaţă mai mare a ascensorului
decît subiecţii din prima condiţie. Aşadar, percepţia controlului influenţează experienţa
aglomerării.
Baum şi Valins (1977) au examinat relaţia dintre densitate, control şi
comportamentul uman în căminele studenţeşti. În Statele Unite există două tipuri de
cămine studenţeşti: unele au un coridor lung, cu multe încăperi individuale de o parte şi
de alta şi cu o cameră de zi comună în capăt; celelalte au patru sau cinci încăperi
individuale dispuse în jurul living-ului comun. Locatarii primului tip de cămine declarau
că resimt aglomeraţia. Baum şi Valins au presupus că lucrul acesta se datorează faptului
că în astfel de cămine, spaţiile comune sunt folosite de mai mulţi indivizi. Cu cît numărul
celor ce utilizează toaletele şi camera de zi comune este mai mare, cu atît se vor produce
mai multe interacţiuni sociale nedorite şi cu atît le va fi mai greu locatarilor să controleze
interacţiunile. Chestionaţi de cei doi cercetători, studenţii din căminele avînd coridoare
lungi au raportat într-o măsură mai mare aglomeraţia. Ei şi-au exprimat credinţa că
încercarea de a schimba ceva în cămin este inutilă. În comparaţie cu studenţii care
locuiau în cămine cu apartamente (cîteva camere dispuse în jurul unei sufragerii), ei nu
au căutat să afle informaţii suplimentare despre un experiment la care au participat – pe
scurt, păreau afectaţi de auto-învăţarea neajutorării.

4. 3. Teoriile atribuirii
Deşi teoriile suprasarcinii şi cele ale controlului ne ajută să identificăm unii din
factorii care produc aglomeraţia, rămîn încă multe aspecte nelămurite în ceea ce priveşte
experienţa aglomerării. De pildă, atunci cînd indivizii constată că intimitatea de care
dispun este mai redusă decît cea pe care ar dori-o, de ce resimt aglomeraţia şi nu
frustrarea sau reactanţa? Pentru a răspunde acestei întrebări, Stephen Worchel şi
colaboratorii săi au dezvoltat un model atribuţional al aglomeraţiei. Scopul acestei
construcţii teoretice a fost de a preciza în ce condiţii oamenii trăiesc sentimentul de
aglomeraţie şi de a explica unele neconcordanţe din literatura asupra aglomeraţiei.
Una din neconcordanţe este aceea că deşi foarte mulţi cercetători admit că
experienţa aglomeraţiei este stressantă şi produce excitare, nu există nici o dovadă în
sprijinul ideii că densitatea înaltă creează această excitare. Ca atare, pentru a construi o
teorie adecvată asupra aglomeraţiei, trebuie identificaţi factorii care determină excitarea
fiziologică. Worchel şi Teddlie (1976) au sugerat că prima fază a experienţei aglomeraţiei
o constituie violarea spaţiului personal. Aceasta îl face pe individ să se simtă stressat şi
excitat. Violările spaţiului personal pot sau nu să apară în situaţiile de densitate înaltă.
Individul poate să perceapă invadarea spaţiului său pesonal chiar în condiţii de densitate
redusă.
În comparaţie cu densitatea, conceptul de spaţiu personal prezintă două avantaje:
1. Există dovezi empirice suficiente (de exemplu, Middlemist et al., 1976) care
demonstrează că vioarea spaţiului personal produce excitare – manipulările densităţii n-
au reuşit să probeze acest lucru. 2. Accentul pus pe spaţiul personal permite o explicaţie
satisfăcătoare pentru problema diferenţelor dintre sexe din cercetările asupra densităţii.
Mai multe studii au ajuns la concluzia că dacă bărbaţii declară un sentiment de incomfort
şi devin ostili în stuaţiile de densitate înaltă, femeile nu reacţionează la fel. Cercetările
asupra spaţiului personal au arătat că distanţa de interacţiune optimă este mai mică la
femei decît la bărbaţi. Aşadar, distanţele la care femeile se simt bine interacţionînd sunt
mai mici decît distanţele de interacţiune care garantează comfortul bărbaţilor. Dacă
acceptăm punctul de vedere al spaţiului personal asupra aglomeraţiei, este limpede că
pentru ca femeile să resimtă violarea spaţiului personal şi aglomeraţia, este nevoie de o
densitate mai mare decît în cazul bărbaţilor.
Totuşi, nu întotdeauna violarea spaţiului personal determină experienţa
aglomeraţiei. De pildă, pe stadion, la un meci de fotbal sau la un concert rock, indivizii
sunt îngrămădiţi unii în alţii, dar nu resimt aglomeraţia. Există situaţii în care ne face
plăcere să aparţinem unei mulţimi, chiar dacă aceasta presupune invadarea spaţiului
nostru personal. Pentru a da seama de aceste observaţii, Worchel a făcut apel la procesul
de atribuire. Schachter şi Singer (1962) au arătat că excitarea îl face pe individ să caute în
mediu un factor care să-l ajute să explice şi să eticheteze această stare. Eticheta specifică
aplicată este determinată adesea de indicii pregnanţi din mediu. Worchel şi Tedllie (1976)
au făcut ipoteza că violarea spaţiului personal îl excită pe individ şi îl motivează să caute
în mediu un indice pentru a explica excitarea. Aglomeraţia apare dacă, şi numai dacă,
individul decide că excitarea este cauzată de faptul că alţii sunt prea aproape. Dacă
individul atribuie excitarea altui factor, el nu trăieşte experienţa aglomeraţiei. În cazul
meciului de fotbal, de pildă, spectatorul poate fi excitat de violările repetate ale spaţiului
său personal, dar poate să atribuie excitarea meciului, pe care-l percepe ca foarte
pasionant. Ca atare, el nu resimte aglomeraţia, ci este absorbit de ce se întîmplă pe teren.
Potrivit lui Worchel, după ce individul face o atribuire de aglomeraţie, el îşi
focalizează atenţia pe reducerea acestei stări negative. Un rezultat al acestei redirecţionări
a atenţiei este slaba performanţă în realizarea srcinii. De asemenea, individul poate
deveni ostil faţă de cei din jur pentru că înţelege că din cauza acestora trăieşte starea de
aglomeraţie şi petru că uneori aceştia se opun eforturilor lui de a reduce aglomeraţia.
S-au realizat mai multe testări ale teoriei acesteia. Worchel şi Teddlie (1976) au
manipulat în mod independent densitatea şi spaţiul personal. Grupuri de opt subiecţi
lucrau fie într-o încăpere mare (densitate mică), fie într-o încăpere mică (densitat mare).
În unele grupuri subiecţilor li s-a cerut să stea atît de aproape unul de altul încît spaţiul lor
personal era violat, iar în alte grupuri subiecţii se aşezau departe unul de celălalt. Autorii
au observat că subiecţii erau mai sensibili la violările spaţiului personal decît la densitatea
înaltă. Indiferent de mărimea camerei, ei au resimţit stressul şi aglomeraţia, iar
performanţa lor a avut de suferit atunci cînd spaţiul personal le-a fost violat. Pe de altă
parte, singură densitatea mare nu a produs întotdeauna stress sau deteriorarea
performanţei. Prin urmare, studiul acesta demontrează că aglomeraţia este legată mai
curînd de violarea spaţiului personal decît de simpla manipulare a densităţii.
Într-un experiment al lui Worchel şi Yohai (1979) s-a testat efectul atribuirii
asupra aglomeraţiei. Ipoteza a fost că aglomeraţia n-ar trebui să apară după violarea
spaţiului personal dacă subiecţii atribuie greşit sursa excitării. Grupuri de cinci indivizi
realizau o sarcină într-o cameră. În unele condiţii se producea violarea spaţiului personal,
în altele nu. Înainte ca subiecţii să înceapă îndeplinirea sarcinii, experimentatorii îi
anunţau că intenţionează să cerceteze efectele stimulării subliminale asupra performanţei.
Unii subiecţi au fost informaţi că, în timp ce ei vor lucra, în cameră va fi produs un
zgomot subliminal (care nu putea fi auzit fără aparate speciale). Într-una din condiţii, se
spunea că zgomotul îi va excita pe subiecţi şi le va provoca stress, chiar dacă nu-l pot
auzi (condiţia stress); în altă condiţie, subiecţii erau informaţi că zgomotul va avea un
efect calmant şi relaxant asupra lor (condiţia relaxare). Grupului de control nu i s-a spus
nimic cu privire la efectele zgomotului. De fapt, experimentatorii nu au produs nici un fel
de zgomot subliminal în cameră. După ce subiecţii terminau sarcina, erau rugaţi să
completeze un chestionar.
Autorii au făcut predicţia că explicţia bazată pe excitare va reduce sentimentul de
aglomeraţie la subiecţii al căror spaţiu personal a fost violat. Aceşti subiecţi pot să pună
excitarea lor pe seama zgomotului subliminal. Întrucît nu vor explica propria stare de
excitare prin faptul că ceilalţi stau prea aproape de ei, nu vor resimţi aglomeraţia. În
condiţia relaxare, subiecţii se vor simţi excitaţi, în ciuda faptului că li s-a spus că
zgomotul îi va calma. Ca atare, sugerarea relaxării nu va anula sentimentul de
aglomeraţie pentru subiecţii al căror spaţiu personal a fost violat. Manipulările cu
zgomotul subliminal nu vor avea efect asupra subiecţilor al căror spaţiu personal nu a fost
violat: ei nu trebuie să explice o stare de excitare. Mai trebuie adăugat că subiecţii din
condiţia excitare au avut o performanţă mai bună în sarcină şi s-au simţit într-o mai mare
măsură atraşi de ceilalţi membri ai grupului lor.

Concluziile cercetărilor atestă că densitatea înaltă prin ea însăşi nu este neplăcută

sau nesănătoasă. Totuşi, cînd ea este asociată cu factori ca stimularea în exces, pierderea
controlului sau violarea spaţiului personal, apare sentimentul de aglomeraţie. Aglomeraţia
este o stare neplăcută care afectează negativ performanţa în sarcină, relaţiile
interpersonale şi sănătatea.
Pentru psihologii cu interese aplicative, distincţia dintre densitate şi aglomeraţie
poate oferi motive de optimism. Populaţia platenei creşte foarte repede şi odată cu ea
densitatea. Totuşi, acesta nu înseamnă că aglomeraţia creşte în aceeaşi proporţie. Dacă
putem structura mediul astfel încît indivizii să dispună de spaţii în care să se poată bucura
de intimitate sau să simtă că au control asupra evenimentelor din viaţa cotidiană, atunci
putem reduce aglomeraţia şi efectele negative pe care le produce.

6.Dezastrele naturale

Psihologia a tratat în general dezastrele, atât pe cele naturale cât şi pe cele

tehnologice, din perspectiva stressului. Psihologii au distins trei tipuri de evenimente care
induc stress. Primul tip, microstresorii, se referă la evenimente de importanţă redusă, care
se repetă : de exemplu, transportul în comun. Al doilea tip, stresorii personali includ
ameninţări sau pierderi ce survin la nivel personal (de exemplu, perderea cuiva iubit,
pierderea slujbei etc.). În sfârşit, al treilea tip de stresori sunt evenimente foarte intense şi
foarte grave, cu un potenţial imens de distrugere. Psihologii le-au numit evenimente
cataclismice. Sunt spontane, extrem de puternice, afectează un mare număr de oameni şi
impun eforturi susţinute de adaptare. În rândul evenimentelor cataclismice se numără
războiul, închisoarea, deportarea, dezastrele naturale.
În cursul de faţă vom face distincţia între dezastrele naturale, provocate de forţe
naturale şi catastrofele tehnologice, provocate de acţiunile oamenilor de modificare a
mediului. Multe dintre dezastrele naturale, ca furtunile sau seceta sunt legate de
fenomenele meteorologice.

Întrebare
Puteţi da exemple de dezastre tehnologice ?

Dezastrele naturale sunt evenimente foarte rare. Mulţi dintre noi nu trăiesc decât
un astfel de eveniment în cursul vieţii. Totuşi, consecinţele lor dureroase le fac să pară
mai frecvente.
Dezastrele naturale sunt greu de definit, pentru că stabilirea criteriilor lor este
dificilă. Fără îndoială, e simplu de hotărât în ce măsură un dezastru este natural :
dezastrele naturale sunt cauzate de forţe naturale şi nu se află sub controlul oamenilor.
Ele sunt produsul forţelor fizice care guvernează pământul, oceanele şi atmosfera şi
oamenilor nu le rămâne decât să înveţe să le facă faţă.
Este evident, de exemplu, că nu toate furtunile sunt dezastre. Atunci ce anume
distinge un dezastru natural de evenimentele mai puţin grave? Pagubele pe care le
produce? De obicei, considerăm că dezastrele provoacă pagube materiale imense şi
moarte. Dar cum putem cuantifica pagubele? Există un minimum, sub care un eveniment
natural nu mai poate fi considerat dezastru? Sau poate ar trebui să folosim reacţiile
victimelor (de exemplu, panica) ca indicatori pentru calitatea de dezastru a unui
eveniment natural?
În general, agenţiile pentru situaţii de urgenţă din diverse ţări au definiţii ale
dezastrelor naturale care ţin seama de natura fenomenului şi de pagubele produse de el.
Dacă fenomenul e furtună, inundaţie, cutremur, secetă, avalanşă, incendiu (de pădure) şi
produce însemnate pagube materiale şi pierderi de vieţi omeneşti, avem de-a face cu un
dezastru natural. Totuşi, astfel de definiţii nu urmăresc decât să stabilească dacă e nevoie
de intervenţie. Ca atare, ele nu sunt extrem de precise. Să ne gândim că o furtună
puternică în deşert, acolo unde nu trăieşte nimeni, nu produce pagube şi, deci, nu e un
dezastru natural, în vreme ce aceeaşi furtună abătută asupra unei mari aglomeraţii urbane
este un dezastru natural.
În 1985, Quarantelli (apud Bell et al., 1996) a arătat că a lua în calcul distrugerile
şi pagubele nu e suficient pentru un dezastru natural. Magnitudinea impactului
dezastrului poate fi definită, mai exact şi mai convenabil, în termeni de perturbare.
Aceasta e gradul în care funcţionarea individului, grupului sau a organizaţiei este blocată.
E posibil ca un fenomen natural să fie distructiv, dar nu deosebit de perturbator.
Dimpotrivă, putem avea distrugeri puţin vizibile, dar perturbări majore. De pildă,
furtunile care determină mari perturbări prin ameninţarea pe care o reprezintă pot fi
considerate dezastre naturale, chiar dacă nu au produs mari pierderi. Avantajul folosirii
acestei definiţii constă în faptul că perturbarea poate fi măsurată. Ea oferă o estimare
foarte importantă a consecinţelor fenomenului natural, arătându-ne câtă dezorganizare
sau întrerupere a suferit viaţa socială normală.
 Cutremurele survenite în zone izolate cauzează distrugeri, dar puţine perturbări.
Dimpotrivă, furtunile de zăpadă pot provoca pagube minime, dar perturbă în mod
semnificativ viaţa cotidiană. Înţelegem din această abordare că fenomenele naturale
trebuie să perturbe viaţa comunităţilor pentru a fi considerate dezastre naturale.

Întrebare
Cum a perturbat seceta din vara anului 2007 viaţa cotidiană a comunităţilor ? Dar
valul de căldură din a doua jumătate a lunii iulie 2007 ? Poate fi considerat acesta din
urmă un dezastru natural ?

Să remarcăm că problema pe care am semnalat-o la început cu privire la definiţie

rămâne. Cât de mare trebuie să fie perturbarea pentru ca un veniment să fie considerat
dezastru? E greu de stabilit un prag. Nu ne rămâne decât să presupunem că perturbarea
trebuie să fie substanţială.
Să remarcăm că multe dezastre nu sunt 100% naturale, că în cazul multora
intervenţia omului este prezentă. Cutremurele de pământ, erupţiile vulcanilor, avalanşele
pot fi influenţate de activitatea umană. Testarea bombelor de diferite tipuri sub pământ,
de exemplu, poate contribui la declanşarea unor fenomene naturale violente. Considerăm
că inundaţiile sunt dezastre naturale, deşi ele au la bază, adesea, o combinaţie de cauze
naturale (ploia) şi artificiale (proasta construcţie a digurilor).
Cercetarea asupra dezastrelor naturale pune serioase probleme psihologilor.
Aceste evenimente sunt studiate aproape întotdeauna după ce au survenit. Prin urmare,
psihologii nu pot avea date despre indivizii afectaţi de dezastru înainte ca dezastrul să se
producăşi deci nu pot demonstra atât de simplu, că s-au produs schimbări importante în
dispoziţia afectivă şi în comportament. Chiar dacă efectuăm o comparaţie între un grup
de victime ale dezastrului şi un grup de persoane neafectate, nu putem fi siguri că
diferenţele pe care le observăm erau prezente înainte de dezastru. E dificil să alegem
grupul de control – cu cine trebuie să comparăm victimele unui cutremur, de pildă?
Alegerea măsurilor şi obţinerea subiecţilor sunt şi ele foarte dificile. În recrutarea
subiecţilor, de pildă, putem greşi incluzând în lotul studiat indivizi nereprezentativi.
 Caracteristici ale dezastrelor naturale
Din păcate, din pricina problemelor de măsurare, nu ştim totul despre dezastre.
Psihologii trebuie să dovedească inventivitatea pentru a surprinde dinamicile psihice ale
indivizilor implicaţi în dezastre naturale.
Ştim că, pe lângă faptul că sunt spontane, dezastrele naturale sunt în general
impredictibile. Rareori pot fi prevăzute. În cazul cutremurelor, de exempu, ar fi extrem de
util dacă s-ar putea şti fie şi cu câteva minute înainte. Dezastrele naturale sunt mult mai
puţin controlabile şi previzibile decât ne-am dori noi.
Ele sunt distrugătoare, determinând pagube materiale enorme. Sunt de obicei
acute, având o durată redusă. Un cutremur durează uneori doar câteva secunde. O
furtună, câteva ore sau minute. Excepţiile sunt seceta, care poate dura luni întregi sau
chiar ani şi valurile de caniculă, care pot afecta regiuni întregi de-a lungul multor zile.
Caracteristicile dezastrelor afectează, fără îndoială, strategiile adoptate de indivizi pentru
a a face faţă. Durata evenimentului (cât timp fenomenul natural afectează indivizii),
ultima caracteristică discutată de noi, e foarte importantă. Cu cât dezastrul durează mai
mult, cu atât victimele sunt mai grav afectate.
Legat de durata dezastrului, apogeul este o altă caracteristică importantă. Apogeul
unui dezastru natural este punctul dincolo de care lucrurile nu mai pot decât să se
amelioreze. Odată trecut apogeul, pierderile şi distrugerile scad, iar atenţia celor afectaţi
se îndreaptă spre stressori secundari şi spre reconstrucţie. Unele dezastre au puncte de
apogeu foarte clare. De pildă, o furtună puternică creşte în intensitate până la un punct,
după care scade treptat; din acest moment, condiţiile se ameliorează, serviciile se reiau,
se salvează victimele etc.

Activitate
Stabiliţi apogeul unu dezastru pe care îl cunoaşteţi.

O altă caracteristică a dezastrelor naturale este măsura în care populaţia a fost

avertizată. Unii autori au susţinut că lipsa avertizării agravează consecinţele dezastrului.
Totuşi, eficienţa alertei şi reducerea consecinţelor nu depinde doar de sistemul de
avertizare ci şi de gradul general de pregătire al comunităţii. Doi autori americani au
studiat reacţia unei comunităţi la avertizarea cu privire la iminenţa unei inundaţii. Deşi
oamenii au fost avertizaţi să-şi părăsească în cel mai scurt timp locuinţele, ei au ezitat ă o
facă, punându-şi viaţa în pericol. Membrii familiilor care erau separate în momentul
avertizării s-au căutat unul pe celălalt, pierzând u timp preţios. Deşi exista un ordin clar
de a părăsi locuinţele, oamenii căutau confirmarea pericolului.
Evacuarea însăşi creează multe probleme. Întotdeauna vor fi din aceia care vor
refuza să-şi părăsească locuinţele, ignorând avertizările. Fără un plan clar de evacuare,
drumurile se vor bloca. Unii se vor panica, alţii vor deveni agresivi, alţii se vor întoarce
chiar să-şi apere casele.
Caracteristici importante ale dezastrelor naturale, pe care nu le mai detaliem aici
sunt: ameninţarea vieţii oamenilor, moartea rudelor sau prietenilor, gradul de pregătire al
comunităţii, coeziunea comunităţii, pierderile materiale, separarea de familie, pierderea
propietăţilor şi a posesiunilor. Am discutat doar despre caracterul spontan, incontrolabil,
durata scurtă, apogeul şi despre măsura în care populaţia a fost avertizată. Percepţia
tuturor acestor caracteristici influenţează felul în care dezastrele afectează indivizii.

Percepţia dezastrelor
Oamenii percep în general deformat riscul dezastrelor naturale. Acestea sunt
extrem de distrugătoare şi de dramatice, ceea ce-i poate face pe indivizi să vadă un risc
mai mare decât e cazul. Care sunt factorii care influenţează percepţia probabilităţii de a
deveni victima unui dezastru natural?
Cercetătorii din domeniul dezastrelor descriu aşa-numitul efect de criză (crisis
effect). Acesta se referă la faptul că atenţia acordată dezastrului este foarte mare în timpul
desfăşurării dezastrului şi imediat după încheierea lui, dar dispare cu totul între dezastre.
Avertismentele cu privire la o inundaţie sunt ignorate cel mai adesea până la declanşarea
inundaţiei. În timpul dezastrului şi puţin după aceea se iau măsuri, se discută în presă, se
pun în aplicare câteva programe guvernamentale etc. Totuşi, eforturile de a preveni
următorul dezastru se sting treptat după această activitate intensă.
 Efectul digului (levee effect) influenţează şi el percepţia riscului implicat de
dezastre. Odată ce sunt luate măsuri pentru prevenirea unui dezastru, indivizii au tendinţa
de a ignora pericolul şi de a se aşeza, a-şi construi chiar case în zona protejată. De
exemplu, odată ce a fost construit un dig, se construiesc depozite, fabrici, case pe ceea ce
a fost o zonă periculoasă. Din păcate, pericolul nu a dispărut total.
Un alt factor implicat în felul în care indivizii se raportează la dezastrele naturale
este adaptarea. La fel cum ne obişnuim cu un zgomot sau cu un miros, la fel ne adaptăm
la ameninţarea pe care o reprezintă un dezastru natural. În zonele ameninţate de inundaţii
sau cutremure, oamenii au învăţat să suporte ameninţarea. De exemplu, în Iaşi sunt multe
blocuri cu risc seismic ridicat, care s-ar prăbuşi dacă s-ar produce un cutremur de 7 grade
pe scara Richter, dar locatarii din aceste blocuri nu-şi pot schimba locuinţa şi par să se fi
adaptat la ameninţarea cutremurului. Învăţându-se să trăiască cu posibilitatea dezastrului,
ei nu ţin cont de probabilitatea ca ei înşişi să devină victime.

Efectele dezastrelor naturale

Cercetările asupra consecinţelor psihice ale dezastrelor naturale sunt extrem de
numeroase. Din păcate, sunt şi contradictorii: unele au ajuns la concluzia că dezastrele
produc un stress profund ce conduce la probleme emoţionale permanente, în vreme ce
altele sugerează că efectele psihice sunt acute şi dispar imediat ce pericolul a trecut.
Urmând opiniile cele mai echilibrate, putem considera că: 1. dezastrele determină stress
intens şi probleme psihologice imediat după impact; 2. problemele psihice nu sunt de
durată şi, la cel mult un an după dezastru, majoritatea indivizilor afectaţi sunt adaptaţi; 3.
stressul cronic sever e neobişnuit şi apare mai degrabă la cei ce aveau probleme psihice
anterioare. În timpul evenimentului, comportamentul indivizilor se schimbă radical.
Totuşi, efectele negative dispar mult mai repede decât ne aşteptăm. Oamenii revin treptat
la vechile patternuri de comportament. Mai mult, unele studii au găsit chiar efecte
pozitive ale dezastrului: bunăoară, coeziunea comunităţii este mult întărită.
Panica este o reacţie frecventă în faţa dezastrelor. Unii încearcă să fugă, alţii sunt
împietriţi de spaimă. Unii sunt complet apatici, alţii n-au decât dorinţa de a vorbi cu cei
din jur despre ce li se întâmplă.
 E firesc ca dezastrele naturale să determine stress, anxietate, depresie şi o serie de
alte perturbări ale afectivităţii şi percepţiei. Durata acestor efecte nu e stabilită cu precizie
de către psihologi şi nici motivele pentru care anumiţi indivizi au dificultăţi să se
adapteze la viaţa cotidiană după dezastru. Faptul că un dezastru natural pune viaţa
oamenilor în mare pericol induce, desigur, schimbări în dispoziţia afectivă şi provoacă
probleme temporare de sănătate mentală. Cercetările au demonstrat că victimele
dezastrelor au simptome de stress şi perturbări emoţionale relativ semnificative. Mai
mult, un studiu efectuat pe cei afectaţi de inundaţiile din 1985 din Puerto Rico a pus în
evidenţă simptome fizice (greaţă, dureri de cap) ca urmare a expunerii la dezastru.
O consecinţă foarte gravă a dezastrului natural în plan psihic poate fi stressul
post-traumatic (post-traumatic stress disorder), o afecţiune anxioasă ce apare la cei ce au
trăit un eveniment traumatizant. Stressul post-traumatic implică gânduri frecvente,
nedorite şi incontrolabile despre eveniment, dorinţa de a ocoli amintirile despre
evenimentul traumatizant, perturbări ale somnului, excitaţie fiziologică crescută, lipsa
participării sociale etc. Stressul post-traumatic a fost studiat, de exemplu, pe veteranii
războiului din Vietnam. La victimele dezastrelor naturale, el se asociază cu retrăirea
dezastrului. Stress acut şi stress post-traumatic au fost găsite la multe victime ale unor
inundaţii şi cutremure. Totuşi, după un an doar puţini indivizi mai aveau astfel de
simptome.

Copiii şi dezastrele
Aşa cum ne putem uşor imagina, dificultăţile de a studia dezastrele se multiplică
atunci când ne propunem să studiem reacţiile copiilor în faţa lor. Există foarte puţine
chestionare sau inventare ce pot fi folosite pentru subiecţii-copii. În multe cazuri,
cercetătorii s-au bazat pe mărturiile părinţilor sau ale altor adulţi.
Unele studii au găsit că reacţiile copiilor şi ale adulţilor în faţa dezastrelor
naturale sunt identice. Totuşi, Green et al., 1994 au susţinut că, în raport cu adulţii, copiii
se restabilesc mai repede.
 6.Designul mediilor de locuit

În cursul de faţă şi în cel următor, vom trata despre medii specifice, care au fost
studiate in extenso de psihologii environmentalişti şi vom arăta cum influenţează ele
comportamentul. Vom arăta, de asemenea, cum poate fi modificat designul acestor medii
pentru a obţine efecte dorite.

Ataşamentul faţă de loc

Factorii arhitecturali şi sociali contribuie la formarea unui sentiment al locului.
Fenomenul acesta este cu atât mai semnificativ în cazul casei. Casele au o importanţă
covârşitoare pentru noi nu numai pentru că sunt adăposturi.
Ele ne oferă un sens în viaţă şi o identitate. Ele indică statusul nostru, structurează
relaţiile noastre sociale, oferă o locaţie pentru activităţile noastre majore din viaţa de zi cu
zi (a mânca, a face baie etc.), sunt centre ale activităţilor regulate şi predictibile şi
generează amintiri care rămân toată viaţa.
Toate acestea contribuie la o formă specifică de legătură psihologică cu mediul
care este casa. Legătura aceasta se poate extinde dincolo de casă şi curte şi se poate referi
la stradă, cartier, etc. Psihologii environmentalişti se referă la această legătură folosind
termenul de ataşament pentru loc.
Desigur şi legăturile sociale generate de posesia unei case într-un anumit loc joacă
un rol important. În general, ataşamentul pentru loc include o legătură afectivă cu locul
(şi aceasta poate fi mediată de reţeaua socială), amintiri şi alte interpretări cognitive ce
conferă sens experienţei noastre cu locul respectiv, precum şi un sentiment de anxietate
asociat cu pierderea posibilă a locului.
Belk (1992) a constatat că ataşamentul faţă de casă este influenţat şi de piesele de
mobilă, antichităţi şi obiecte decorative etc. Chiar şi de automobile. Putem fi ataşaţi de
casa părinţilor pentru că am ţinut mult la automobilul lor.
Într-un studiu realizat în Berna şi împrejurimile oraşului, Fuhrer, Kaiser şi Hartig
(1993) au găsit că ataşamentul pentru casă era legat de vehicule şi transport. Cu cât
posibilităţile de transport şi mobilitatea erau mai slabe, cu atât ataşamentul pentru loc era
mai intens. Se pare că în societăţile cu mobilitate ridicată ataşamentul pentru loc e mai
slab.
Mazumdar şi Mazumdar (1993) au arătat că ataşamentul pentru loc depinde şi de
practicile religioase. Ritualurile religioase desfăşurate acasă sau în alte locuri sacre
contribuie la întărirea ataşamentului.

Tipuri de locuinţă
Există diferite tipuri de locuinţe, aşa cum ştim cu toţii. Poţi locui într-un bloc turn,
într-un bloc cu patru etaje, într-o casă modestă sau într-o vilă. Fiecare din aceste medii se
caracterizează printr-un stil de viaţă şi cercetările au început să stabilească în mod
amănunţit asemănările şi diferenţele dintre ele. Multe studii au vizat posibilitatea pe care
o oferă fiecare mediu locuitorilor de a se pune la adăpost în faţa zgomotelor, densităţii
prea mari etc.

Casa familială
Pentru Statele Unite, pentru Canada şi pentru multe state europene (Belgia,
Suedia, Germania) există cercetări care atestă preferinţa indivizilor pentru casele din
suburbii. Casa construită pentru o singură familie, cu suprafaţă între 110 şi 250 m 2, cu o
curte mai degrabă modestă ca întindere pare să reprezinte idealul de locuinţă. Preferinţa
aceasta nu depinde de apartenenţa la o anumită clasă socio-economică. Indivizii preferă
să locuiască în afara oraşelor dar aproape de oraşe indiferent de apartenenţa etnică sau
socială.
 Casa din suburbii făcută pentru o singură familie pare să confere prestigiu
propietarului. Ea este avantajată astăzi de dezvoltarea sistemelor de transport în jurul
oraşelor. Psihologii environmentalişti explică însă preferinţa indivizilor pentru ea prin
felul în care ea structurează spaţiul. Spaţiul acesta este bine structurat, cu graniţe clare şi
formând un întreg distinct.
Michelson (1970) a arătat că felul în care se distribuie spaţiul în astfel de case
permite celor ce locuiesc în ele să evite interacţiunile prea intense cu vecinii. Casele din
suburbii permit controlul acestor interacţiuni mai mult decât o fac apartamentele din oraş,
de exemplu. De asemenea, Michelson a observat că astfel de case sunt orientate spre
familie, că ele asigură cadrul privat dorit pentru familie.

Satisfacţia locuirii
În ciuda preferinţei pentru casa pentru o singură familie din suburbii, mulţi
oameni nu aleg altfel de locuinţe. Sunt ei satisfăcuţi de felul în care locuiesc în condiţiile
în care idealul lor este altul?
Se ştie că factorii psihologici sunt foarte importanţi în determinarea satisfacţiei –
iar ei sunt prezenţi indiferent de stilul casei sau de aşezarea ei. Pe măsură ce ne obişnuim
cu o anume locuinţă, suntem tot mai satisfăcuţi de capacitatea noastră de realiza sarcinile
de bază în ea. Cu cât aceste funcţii de bază sunt îndeplinite mai uşor, cu atât suntem mai
satisfăcuţi de locuinţă. Cu cât ne adaptăm la caracteristicile locuinţei şi realizăm
activităţile de bază în ciuda unor aspecte nefavorabile ale designului, cu atât suntem mai
satisfăcuţi. De asemenea, dacă avem cunoştinţă de cineva care locuieşte în condiţii mai
proaste, atunci satisfacţia generată de casa noastră creşte.
Steidl (1972) a remarcat că mărimea şi planul camerelor pot afecta performanţa în
diverse sarcini cotidiene. A nu avea spaţiu pentru lucru, a avea prea multe camere de
curăţat sau de încălzit, a fi prea aproape de zonele zgomotoase ale casei generează
insatisfacţie.
Un studiu realizat de Galster şi Hesser (1981) a stabilit factorii fizici sau
environmentali ce pot induce insatisfacţie: probleme la instalaţia de apă, la instalaţia de
încălzire, mărimea redusă a casei, mărimea redusă a bucătăriei, designul deficient al băii,
lipsa spaţiilor de depozitare, accesul în cartier, compoziţia etnică şi rasială a cartierului
etc.
Există, desigur, şi factori sociali ce influenţează satisfacţia locuirii. Weideman şi
Anderson (1982) au găsit că indivizii erau nemulţumiţi de casele care nu le ofereau
posibilitatea să primească un număr mare de rude în vizită. Pruchno et al. (1993) au
studiat familii americane care locuiau împreună cu un membru al familiei bătrân, bolnav
şi neajutorat. Cu cât persoana bolnavă şi bătrână petrecea mai mult timp în spaţiul comun
al familiei, cu atât membrii familiei erau mai nesatisfăcuţi de condiţiile de locuire.

Utilizarea spaţiului în casă

În ciuda diferenţelor în felul în care indivizii îşi aranjează spaţiul interior al
caselor, există patternuri spaţiale uşor de degajat. Lectura cărţilor şi ziarelor şi alte
activităţi de petrecere a timpului liber nu se desfăşoară decât rareori în bucătărie.
Dimpotrivă, aceste activităţi sunt găzduite de living room. Bucătăria este adesea centrul
activităţilor din casă. Dormitoarele sunt arii frecventate şi în timpul zilei. Ele devin spaţii
personalizate şi private pentru membrii familiei.
Baia reprezintă o problemă complicată pentru designeri. Kira (1976) a identificat
peste 30 de funcţii ale camerei de baie. Iată o parte din ele: a se spăla pe dinţi, a face duş,
a se spăla pe mâini, a se spăla pe faţă, a se îmbăia, a urina, a defeca, a-şi clăti gura cu apă
de gură, a-şi curăţa urechile, a spăla rănile, a aplica bandaje, a lua medicamente (dacă
dulapul cu medicamente e în baie), a folosi cosmetice de orice fel (rujuri ca şi
deodorante), a curăţa încălţămintea de noroi, a vomita, a-şi pune lentilele de contact, a se
pieptăna etc. Fiecare din aceste funcţii poate servi ca bază pentru design.
La funcţiile fizice igienice pe care le ştim atât de bine, trebuie să adăugăm
funcţiile sociale ale camerei de baie. Mulţi indivizi folosesc baia ca un refugiu, ca un
spaţiu privat ideal. Potrivit convenţiilor sociale, oamenii nu se întrerup unul pe celălalt
când sunt la baie. Ca atare, mulţi profită de această regulă şi se izolează pentru câteva
minute în baie de tumultul vieţii familiale, căutând linişte şi pace. Camera de baie este, de
aceea, un spaţiu comun dar şi un spaţiu în care privatitatea poate fi atinsă temporar.
Inman (1986) a studiat viaţa cotidiană a 200 de familii din statul Indiana şi relaţia lor cu
spaţiul casnic şi a constatat că oricât de mare era casa, faptul că exista o singură baie îi
determina pe locatari să aprecieze că locuinţa era mică; dimpotrivă, dacă locuinţa avea
două sau trei camere de baie, chiar dacă suprafaţa ei era redusă, locatarii o evaluau ca
fiind satisfăcătoare ca spaţiu.
O diferenţă interculturală interesantă în folosirea spaţiului domestic o reprezintă
segmentarea. Unele populaţii, ca cele africane şi cele amerindiene nu delimitează
înăuntrul casei zone pentru sarcini specifice. Alte populaţii, ca cele europene şi nord-
americane segmentează foarte minuţios spaţiul din casă. Kent (1991) a observat ce se
întâmplă când o familie provenind dintr-o cultură ce nu agreează segmentarea este
nevoită să locuiască într-o casă segmentată. O familie de indieni Navajo într-un
apartament occidental cu trei dormitoare ajunge să doarmă şi să mănânce în living room.
Dimpotrivă, o familie europeană introduce bariere, paravane etc într-o casă nesegmentată.
Occidentalizarea înseamnă în principiu segmentare. Omata (1992) a remarcat că
japonezii adepţi ai culturii occidentale îşi construiesc case cu mai multe spaţii private
decât casele japoneze tradiţionale.

7.Designul mediilor de muncă

Scurtă istorie a designului locului de muncă

Înainte de revoluţia industrială, munca non-agricolă se desfăşura în spaţii
restrânse, adesea în casa meşteşugarului sau a negustorului. Desigur, chiar şi în acele
timpuri, unele produse necesitau munca mai multor persoane, iar locurile de muncă
specifice luau o formă dictată de produs.
Fabricile depindeau de apă pentru energie şi de lumina solară pentru iluminat.
Faptul că foloseau energia apei le hotăra şi forma: roata învârtită de râu se afla în legătură
cu tot felul de mecanisme din interiorul fabricii sau al morii. Tehnologia sursei de putere
impunea o clădire relativ lungă iar dependenţa de lumina naturală făcea ca lărgimea să fie
redusă.
Condiţiile de muncă erau mizerabile în fabricile din toată lumea la începutul
secolului al XX-lea. Totuşi, în Europa de Vest şi în Statele Unite apăruse ideea că
productivitatea poate fi amplificată prin ameliorarea acestor condiţii. În Statele Unite
începuse să aibă influenţă managementul ştiinţific al lui Frederick Taylor. Acesta e o
filozofie managerială care pune accentul pe plata optimă a muncii depuse, pe analiza
activităţilor de producţie în vederea amplificării eficienţei şi pe dezvoltarea mediilor de
muncă pentru a facilita mişcările eficiente ale angajaţilor.
Ca şi fabrica, clădirea de birouri a depins mereu de tehnologia de construcţie.
Piatra ca material principal de construcţie şi absenţa lifturilor făceau ca clădirile să aibă
cel mult 6-10 etaje. Folosirea oţelului a permis ridicarea unor clădiri tot mai înalte. Pereţii
de piatră ar trebui să fie extrem de groşi la bază, încât clădirile înalte ar fi lipsite de
valoare practică.
Electricitatea a facilitat iluminarea spaţiilor construite, pe timp de noapte dar şi pe
timp de zi. În egală măsură, ea a fost utilizată pentru funcţionarea lifturilor. Acum
maşinile din fabrici puteau să fie aşezate la orice distanţă în raport cu sursa de putere.
Trebuie să ne întrebăm cum vor arăta locurile de muncă ale viitorului? Desigur,
apariţia computerului şi utilizarea lui pe scară largă a avut un impact uriaş asupra
configuraţiei locului de muncă. Computerul a preluat sarcinile de rutină ale operatorului
uman, sporind atât productivitatea cât şi calitatea vieţii lucrătorului. Pe de altă parte,
introducerea computerului a condus la concedieri masive, la cerinţe diminuate privind
abilităţile lucrătorilor şi, potrivit unora, la dezumanizarea locului de muncă.

Pentru oricine, nu numai pentru psihologii environmentalişti, mediul fizic poate

afecta productivitatea şi satisfacţia muncii în întreprinderile industriale, în bănci, în
birouri, peste tot unde oamenii lucrează. În secolul al XIX-lea, de exemplu, fumul şi
zgomotele puternice erau considerate prezenţe fireşti în procesul de producţie. În special
după al doilea război mondial, grija pentru securitatea şi sănătatea muncitorilor a condus
la stabilirea unor standarde de luminare, ventilare, zgomot etc. Cei ce proiectează astăzi
locurile de muncă au manipulat multe dintre dimensiunile relevante şi au reuşit să
contureze medii ce contribuie decisiv la satisfacţia muncii. Desigur, pentru cei ce lucrează
în aer liber, mediul nu poate fi controlat cu stricteţe. De fapt, pentru unele profesii mediul
este sursa nemijlocită de stress.

Zgomotul
Zgomotul este un sunet nedorit. Spre deosebire de stimulii vizuali nedoriţi,
zgomotul nu poate fi evitat întorcând capul. Din perspectiva teoriei sarcinii
environmentale, angajaţii din birourile cu zgomot procesează nu numai sarcinile lor
specifice, dar şi orice informaţie sonoră din mediu. Dintr-o anchetă efectuată asupra a mai
mult de 2000 de funcţionari a reieşit că mai mult de 54% dintre ei sunt deranjaţi de
zgomotul din birou (Sundstrom, 1994). Unul din zgomotele cele mai deranjante într-un
astfel de mediu sunt conversaţiile celorlalţi. Ele sunt pline de sens şi dificil de ignorat
pentru că individul care ascultă din afara lor are tendinţa de a se conecta la ele automat.

Muzica
Muzica poate fi şi ea o sursă de sunet la locul de muncă. Ea devine zgomot dacă
cineva nu o doreşte. Trebuie să ne întrebăm dacă ne place să citim sau să studiem într-o
cameră în care se difuzează muzică. Oare răspunsul depinde de tipul de muzică? Există
câteva modele teoretice care ne pot ajuta să prezicem efectele muzicii. Dacă muzica ne
amplifică excitarea până la un nivel optim, fără să ne supraexcite şi fără să creeze o sursă
de informaţie care să ne distragă, atunci ne putem aştepta ca ea să aibă efecte
facilitatoare. Cercetările arată că muzica îi determină pe indivizi să perceapă mediul de
lucru ca plăcut. În fabrici, muzica poate creşte uşor productivitatea. În birouri, ea
stimulează efectuarea sarcinilor ce presupun vigilenţă (de exemplu, monitorizarea
ecranului) dar poate perturba efectuarea altor sarcini.

Iluminatul
Cercetările privind efectul iluminatului asupra performanţei au început la
cumpăna secolelor 19 şi 20. Lumina disponibilă afectează orice sarcină manuală, de la
sarcinile de laborator la, să spunem, sarcinile efectuate pe linia de asamblare a unui
automobil. La nivelul de bază, iluminatul slab ne poate împiedica să vedem ce facem.
Dar specialiştii în iluminatul industrial ştiu foarte bine că nu e vorba doar de a
vedea ce facem. Ei ţin seama nu doar de intensitatea luminii, ci şi de culoarea ei şi de
poziţia sursei de lumină. De asemenea, ei calculează reflectarea luminii în pereţi şi tavan
precum şi de contrastul dintre o zonă de interes (masa de lucru, de exemplu) şi
suprafeţele vecine.
În principiu, mărirea intensităţii luminii duce la îmbunătăţiri ale performanţei.
Dincolo de un anumit prag însă, performanţa scade pentru că intervine strălucirea şi
scăderea clarităţii paternului de stimuli vizuali.
Strălucirea şi efectele iluminatului slab au devenit şi mai importante odată cu
proliferarea computerului. Este interesant să notăm că nivelul recomandat de iluminare a
monitoarelor este de cinci ori mai mare decât în urmă cu 30 de ani.

Ferestrele
Cu siguranţă, cea mai plăcută lumină este cea naturală. Este recomandat, în
general, ca mediile de muncă să aibă ferestre. Într-o cercetare veche, Pritchard (1964) a
ajuns la concluzia că lipsa ferestrelor nu reduce productivitatea muncii. Pe de altă parte,
studiile efectuate în fabrici construite sub nivelul solului în Suedia au scos în evidenţă
oboseala şi indispoziţia somatică (dureri de cap) ale lucrătorilor. Aceştia exprimau
sentimente negative faţă de locul lor muncă. Într-o anumită măsură, absenţa ferestrelor
poate fi compensată prin iluminat intens şi prin aer condiţionat, dar concluzia generală
este că oamenii nu agreează mediile fără ferestre.
Şi în mediul de birou problema ferestrelor are o importanţă deosebită. Ruys
(1970) considera că chiar dacă angajaţii sunt satisfăcuţi de multe aspecte ale locului lor
de muncă, absenţa ferestrelor generează insatisfacţie. Potrivit acestui autor, nimic nu
poate compensa lipsa ferestrelor şi singura modalitate de a corecta acest neajuns major
este instalarea ferestrelor. Collins (1975) opina că cei mai afectaţi de mediul fără ferestre
sunt cei aflaţi în posturi ce presupun sedentarism – ferestrele pot oferi acestor funcţionari
varietate şi stimulare care să rupă monotonia sarcinilor şi rutina.
 Desigur, ferestrele sunt importante surse de informaţie despre condiţiile
meteorologice şi despre oră. Dar contactul vizual cu mediul natural poate avea şi alte
semnificaţii. De exemplu, indivizii încearcă să compenseze lipsa ferestrelor prin tablouri
sau postere cu peisaje naturale, precum şi alte decoraţiuni legate de lumea naturală
(plante, acvarii). Heerwagen şi Orians (1986) au constatat că birourile fără ferestre de la o
universitate olandeză erau decorate cu tablouri cu scene naturale. Ei concluzionează că
oamenii trăiesc experienţe restauratoare atunci când privesc natura şi că peisajele naturale
din birou îi ajută să facă faţă stresului de la locul de muncă. Totuşi, Binet et al. (1993) n-
au găsit dovezi empirice în favoarea ideii că reprezentările grafice ale naturii pot
compensa lipsa ferestrelor. Aceşti autori au pus tablourile cu peisaje naturale pe seama
dorinţei indivizilor de a-şi personaliza spaţiul pe care-l aveau pentru folosinţă exclusivă
în organizaţie.

Mobilierul şi dispunerea spaţială

Fireşte, tipul de mobilier şi aşezarea lui sunt factori importanţi ce determină
impresiile pe care oamenii şi le fac despre organizaţie sau companie. De pildă, folosirea
unui birou ca o barieră între ocupantul camerei şi vizitator poate comunica dorinţa de a
instaura o distanţă fizică şi psihologică precum şi dorinţa de a atrage atenţia asupra
diferenţei de status. Joiner (1971) a observat că funcţionarii cu status înalt foloseau un
aranjament închis (biroul plasat între funcţionar şi vizitator) iar cei cu status inferior
preferau un aranjament deschis (biroul plasat la perete, neconstituindu-se într-un obstacol
între vizitator şi funcţionar). Mai târziu, Morrow şi McElroy (1985) au demonstrat că
tipul de aranjament are implicaţii asupra felului în care vizitatorii percep interacţiunea cu
ocupantul biroului precum şi asupra nivelului lor de confort.
În cercetarea sa, Ornstein (1992) a plecat de la ideea că dispunerea în unghi drept
(de exemplu, două persoane aşezate la o masă sau pe o canapea-colţar) facilitează
afilierea şi cooperarea. El a arătat fotografii ale zonelor de recepţie din organizaţii unor
studenţi dar şi unor manageri. Aprecierile pozitive le-au atras organizaţiile care aveau
zone de recepţie a vizitatorilor şi clienţilor cu scaune şi canapele dispuse în unghi drept şi
în plus aveau aranjamente florale relativ bogate. Organizaţiile care îşi mobilaseră spaţiul
de recepţie cu măsuţe de cafea şi fotolii aşezate unul în faţa celuilalt au primit evaluări
mai degrabă negative.
Oamenii se simt mai confortabil în spaţii decorate decât în spaţii nedecorate.
Totuşi, trebuie să observăm că, pentru anumite tipuri de activitate, sentimentele pozitive
generate de spaţiile decorate pot fi disruptive. În spaţiile agreabile oamenilor le place să
vorbească unii cu alţii iar în măsura în care a socializa şi a sta relaxat de vorbă împiedică
lucrul eficient decoraţiile pot crea probleme.

Teritorialitate şi status în mediile de muncă

În organizaţii, teritorialitatea se referă la faptul de a repartiza o zonă specifică sau
o maşină unui lucrător (Sundstrom, 1986). De exemplu, spre deosebire de muncitorii care
lucrează la diferite maşini în timpul săptămânii, cel ce lucrează la una singură va avea
mai mare grijă de ea. În acest caz teritorialitatea e un spaţiu de lucru fix sau un spaţiu de
lucru repartizat.
Potrivit lui Sundstrom, dreptul de a trata un spaţiu de lucru ca teritoriu conduce la
sentimente de ataşament faţă de el, la perceperea controlului asupra lui, la sentimente de
responsabilitate faţă de el şi la perceperea dreptului de a-l personaliza. Psihologii n-au
reuşit până acum să stabilească dacă muncitorii preferă în general teritorii clar definite şi
dacă teritoriile amplifică satisfacţia muncii şi productivitatea. Ceea ce e sigur este că
teritoriile devin tot mai importante pe măsură ce urcăm în ierarhia organizaţiei. Pentru cei
cu rang înalt în organizaţie, teritoriul devine un simbol al statusului lor.
Simbolurile statusului sunt importante în organizaţii. Ele comunică poziţia în
organizaţie şi puterea de care dispune persoana, compensează uneori lipsa unor beneficii
băneşti şi servesc ca instrumente privilegiate (birou, computer pentru folosinţă exclusivă).
În funcţie de statusul său în organizaţie, individul beneficiază de birou şi de scaun
confortabile, de posibilitatea de a controla accesul în zona atribuită lui (birou delimitat în
raport cu celelalte locuri de muncă) precum şi de dreptul de a personaliza spaţiul de lucru.
Konar (1982) crede că faptul de a ataşa status spaţiului repartizat de către organizaţie
generează satisfacţia muncii.

Eficienţă şi flux de producţie

 Principiul fluxului de producţie constă în faptul că dispunerea spaţială a fabricii
sau a birourilor trebuie să creeze cele mai scurte distanţe între posturile de muncă între
care se mişcă produsul până să devină produs final. De exemplu, linia de asamblare este
concepută în aşa fel încât muncitorul să nu fie nevoit să parcurgă o distanţă mare din
punctul unde îşi încheie sarcinile privitoare la un produs până în punctul în care îşi reia
sarcinile lucrând pentru un alt produs. De asemenea, zonele în care este depozitată
materia primă trebuie să fie cât mai aproape de linia de asamblare astfel încât muncitorul
să nu piardă timp mişcându-se între zona cu materie primă şi zona de asamblare.
În mod similar, birourile şi departamentele trebuie dispuse spaţial după principiul
legăturii dintre ele – cele aflate în legătură trebuie aşezate aproape unul de altul. Dacă o
hârtie se mişcă de la biroul A la biroul B apoi la biroul C şi în cele din urmă la biroul D,
biroul A nu trebuie să se găsească la etajul 10, C lângă el, B la etajul 5 şi D la 2.
Dimpotrivă, birourile trebuie plasate după ordinea în care se mişcă hârtia.

Designul biroului
Am menţionat că introducerea structurilor din oţel în construcţii a permis
arhitecţilor să proiecteze spaţii largi deschise. Tehnologia anterioară impunea pereţii de
suport şi deci separarea unui etaj în camere relativ reduse ca suprafaţă. În consecinţă, un
număr relativ restrâns de funcţionari împărţeau un birou. În general, directorul sau
managerul avea un birou pentru folosinţă exclusivă iar grupuri de subalterni ocupau spaţii
în vecinătatea biroului şefului. Un astfel de design este foarte răspândit şi azi dar a apărut
o alternativă bazată pe existenţa spaţiilor largi.
Pentru a facilita fluxul de producţie, locurile de muncă pentru 100 de funcţionari,
de exemplu, pot fi aşezate în aceeaşi sală vastă. Birourile managerilor sau ale
supervizorilor vor fi plasate pe laturile acestei săli. Odată cu mişcarea relaţiilor umane din
anii 50, a fost încurajată comunicarea deschisă între muncitori şi manageri. Angajaţilor li
s-a permis şi chiar au fost încurajaţi să participe la luarea deciziilor iar diferenţele de
autoritate şi status au devenit mai puţin evidente.
Aceste evoluţii au contribuit la apariţia biroului deschis (landscaped office sau
open office). Conceptul îşi are originea în Germania, în lucrările fraţilor Schnelle şi a
firmei lor de consultanţă Quickborner Team. În mod fundamental, conceptul de birou
deschis presupune aranjarea birourilor şi a mobilierului de birou în general în aşa fel încât
să se valorifice şi cea mai mică resursă de spaţiu şi să se obţină cel mai eficient flux al
muncii. Designul biroului deschis permite supervizorului să controleze vizual din spaţiul
său foarte multe locuri de muncă. De asemenea, în acest tip de design fluxul de producţie
şi comunicarea dintre diversele arii de muncă nu sunt împiedicate de pereţi despărţitori şi
de aşezarea membrilor organizaţiei în spaţii separate. În anumite aranjamente se folosesc
paravane mobile, de înălţime relativ redusă pentru a delimita spaţiile individuale de lucru.
În mod evident, un astfel de design are avantaje dar şi dezavantaje.

Avantaje ale biroului plan deschis

1. Am menţionat deja un avantaj important al biroului deschis: stimulează
comunicarea şi desfăşurarea fără piedici a fluxului de producţie.
2. Costă mai puţin pentru că nu se construiesc pereţi despărţitori, nu se montează
uşi etc, iar dispozitivele de iluminat pot servi mai multor spaţii de lucru.
3. Costurile de întreţinere sunt reduse. Menţinerea curăţeniei în spaţiile deschise e
mai facilă.
4. Schimbările în design atunci când se adaugă sau se elimină posturi de lucru
sunt uşoare. La fel, atunci când se modifică numărul de indivizi care lucrează la un
proiect.
5. Planul deschis permite supravegherea mai uşoară a angajaţilor. Supervizorul
poate vedea toţi subalternii din biroul său fără să fie nevoit să meargă în biroul fiecăruia.
6. Există dovezi cu privirea la apariţia facilitării sociale în spaţiile fără privatitate
(non-private). Block şi Stokes (1989), de pildă, au arătat că simpla prezenţă a celorlalţi
ameliorează performanţa în astfel de spaţii, cel puţin pentru sarcinile simple.

Dezavantaje ale biroului plan deschis

Schimbările în mediile de muncă nu se pot face fără compromisuri, iar trecerea la
un design de tip plan deschis nu constituie o excepţie. Biroul deschis are avantaje dar are
fireşte şi dezavantaje. Acestea din urmă pot fi incluse în două mari categorii: 1.
distragerea atenţiei şi zgomotele; 2. lipsa privatităţii adecvate.
 Chiar şi atunci când birourile sunt separate prin pereţi, zgomotele produse de
imprimante, telefoane, copiatoare se pot auzi dintr-un birou într-altul. Desigur, planul
deschis amplifică aceste zgomote, făcând ca fiecare loc de muncă să fie o sursă potenţială
de distragere pentru locurile de muncă învecinate.
Conversaţiile colegilor constituie şi ele o sursă importantă de distragere. S-a
demonstrat că individul se conectează instantaneu din punct de vedere atenţional la
conversaţiile celor din jur, încât conversaţiile în biroul deschis sunt extrem de perturbante
pentru cei ce nu iau parte la ele. De fapt, planul deschis, în comparaţie cu birourile
tradiţionale, stimulează schimburile verbale informale. Din păcate, potrivit lui Wineman
(1982), schimburile comunicaţionale relevante din punct de vedere organizaţional nu sunt
stimulate.
Şi deplasările persoanelor în biroul deschis, deplasări impuse de sarcinile de
serviciu, distrag atenţia celor ce lucrează.
Soluţiile pentru îndepărtarea zgomotelor sunt achiziţionarea de aparate de birou
silenţioase, mochetarea întregului spaţiu, folosirea unor paravane mobile.
Planul deschis înseamnă prin definiţie renunţarea la spaţiile private pe care le
oferă birourile separate, numite tradiţionale sau convenţionale. Conversaţiile informale cu
cel de alături pot fi auzite de toţi cei din jur. La fel, conversaţiile telefonice cu membrii
familiei. Erorile în sarcinile de serviciu devin imediat publice. Personalizarea locului de
muncă este slabă din cauză că indivizii nu au sentimentul de spaţiu privat.
Şi comunicarea dintre supervizor şi fiecare subaltern e publică într-un astfel de
spaţiu. Criticile, aprecierile, instrucţiunile, sugestiile supervizorilor nu pot rămâne
confidenţiale. Planul deschis facilitează supervizarea dar reduce privatitatea pentru
supervizori. De aceea, supervizorii sunt chiar mai satisfăcuţi de designul tradiţional al
birourilor închise şi separate decât subalternii lor (Carlopio şi Gardner, 1992).
Ca şi în cazul distragerii produse de zgomote, folosirea barierelor mobile (a
paravanelor) poate reprezenta o soluţie pentru problema lipsei de privatitate în planul
deschis. Însă, evident, aceste bariere nu pot oferi privatitatea unui birou închis, individual
(Hundert şi Greenfield, 1969).
Angajaţii care sunt transferaţi dintr-un birou convenţional într-un aranjament
deschis se plâng de lipsa privatităţii şi resimt diminuarea satisfacţiei muncii (Oldham şi
Brass, 1979). Deşi studiile recente sugerează că privatitatea nu este un factor atât de
important ca, de exemplu, capacitatea de a-şi ajusta propriul loc de muncă la nevoile
personale şi la cele ale organizaţiei, O’Neil (1994) a demonstrat efectele terapeutice ale
mutării angajaţilor dintr-un spaţiu deschis într-un birou individual sau chiar şi într-un
birou deschis cu o densitate mai mică, ce oferă mai mult spaţiu individual.

Satisfacţia muncii şi spaţiul de muncă

O chestiune extrem de importantă în afara productivităţii o reprezintă satisfacţia
muncii. Cercetătorii dar şi managerii se preocupă de felul în care designul mediului de
muncă poate influenţa satisfacţia muncii. Deşi multe studii sugerează că satisfacţia
muncii nu e direct legată de creşterea productivităţii, mulţi manageri cred că un angajat
cu o satisfacţie mare e mai loial organizaţiei şi mai puţin înclinat să absenteze. În general,
angajaţii includ condiţiile fizice pe lista factorilor ce amplifică satisfacţia muncii, deşi nu
consideră mediul fizic de muncă la fel de important ca securitatea muncii, salariul sau
mediul afectiv (colegi prietenoşi) (Crouch şi Nimran, 1989). Potrivit unei teorii influente
din psihologia industrială şi management, un mediu fizic de muncă adecvat nu amplifică
substanţial satisfacţia muncii, dar un mediu sub-standard conduce în mod automat la lipsa
satisfacţiei (Herzberg, 1966).

8.Viaţa urbană

Oraşul este un mediu vast şi complex. Un mediu artificial, construit în întregime

de om. Un mediu caracterizat de contraste: periculos şi sigur, excitant şi plictisitor,
izolând şi integrând. Dacă în 1800 existau numai 7 oraşe a căror populaţie depăşea
500000 de locuitori, astăzi există peste 600. Viitorul pare să aparţină ariilor
metropolitane, megapolisurilor, cum este Mexico City, aglomeraţie urbană ce reuneşte
astăzi peste 20 de milioane de locuitori. Ne vom centra în special pe evidenţierea
efectelor vieţii urbane.
 Stressul urban
În general, oamenii au convingerea că zonele rurale sunt mai liniştite iar zonele
urbane induc stress (Gifford, . Factori stresori, ca aglomeraţia, zgomotul, criminalitatea,
poluarea sunt prezenţi cu intensităţi mari în oraşe. De exemplu, s-a demonstrat că
zgomotul creşte odată cu mărimea oraşului. Poluarea este un fenomen prin excelenţă
urban. În 1980, se considera că a trăi în New York echivalează cu a fuma 38 de ţigări pe
zi. Ceea ce este grav este că adesea, indivizii săraci, discriminaţi, needucaţi sunt cei mai
afectaţi de aceşti factori.
Ritmul vieţii pare mult mai intens – şi de aceea, generator de stress - în oraşe.
Psihologii au măsurat chiar viteza pietonilor, identificând variabila aceasta cu ritmul
vieţii. Au constatat că, în principiu, există un efect al mărimii oraşului, în sensul că în
oraşele mari pietonii se deplasează mai repede. De exemplu, dacă în oraşul Galway din
Irlanda (populaţie de 29500 de locuitori) viteza pietonilor este 1,25 m/s, în Dublin
(populaţie 680000 louitori) viteza pietonilor este 1,56 m/s. La fel, în Scoţia, în Iverness
(populaţie 50200) viteza pietonilor este 1,43 m/s iar la Edinburgh (470000 locuitori)
viteza pietonală se cifrează la 1,51 m/s. Desigur, această variabilă este influenţată de sex,
vârstă, vreme, dar cifrele de mai sus reprezintă medii. E adevărat că ritmul oraşului ar
trebui surprins prin măsurători complexe care să aibă în vedere şi factori psihologici, nu
numai mişcarea fizică.
Pentru a pune în evidenţă potenţialul stresor al oraşelor, psihologii au intervievat
persoane care s-au mutat din mediul rural în mediul urban sau invers, din mediul urban în
mediul rural: prin urmare, persoane care cunoşteau ambele medii şi le puteau compara. S-
a constatat că cei ce se mutau la ţară resimţeau mai puţin stress decât înainte, iar cei ce se
aşezau la oraş mai mult stress decât resimţiseră în zona rurală în care locuiseră anterior.
O sursă importantă de stress în mediul urban o reprezintă transportul în comun.
Cercetătorii americani au efectuat studii complexe, unele longitudinale, şi au reuşit să
pună în evidenţă şi au reuşit să pună în evidenţă efectele negative ale deficienţelor din
transportul în comun asupra călătorilor. S-au formulat concluzii potrivit cărora transportul
în comun deficient organizat amplifică excitarea fiziologică a indivizilor (aceasta
constituie un indicator al stressului), induce dispoziţii negative şi diminuează
performanţa.
 Comportamentul prosocial
Din teoria suprasarcinii putem înţelege că suprastimularea vieţii urbane ne face să
filtrăm imput-urile mai puţin importante – de exemplu, un străin care are nevoie de ajutor.
Trebuie să ne întrebăm dacă lipsa dorinţei locuitorilor oraşului de afiliere cu străinii poate
deveni neglijarea unui străin care are nevoie de ajutor. Stanley Milgram a pus în evidenţă
un fapt uluitor: un copil care cere ajutor pentru că s-a pierdut de părinţii lui se va bucura
de atenţia şi sprjinul locuitorilor dintr-un oraş mic şi mult mai puţin de atenţia şi sprijinul
locuitorilor dintr-un oraş mare (New York). De asemenea, Milgram a pus un complice să
ceară locuitorilor dintr-un oraş mare şi celor dintr-un oraş mic să fie lăsat în casă să dea
un telefon. Cei din oraşele mari refuză, strigându-şi refuzul prin uşa închisă, în vreme ce
cei din oraşul mic acceptă (75% dintre ei), iar când refuză, o fac după ce au deschis uşa şi
au stat de vorbă cu cel care le solicită ajutorul. Alte studii au arătat că orăşenii sunt mai
puţin înclinaţi să acorde ajutor decât locutorii din mediul rural. Levine şi colaboratorii săi
(1994) s-au opus acestor concluzii, reuşind să demonstreze că nu mărimea localităţii este
importantă, cât densitatea. Într-un studiu foarte ambiţios, desfăşurat în 36 de oraşe din
diferite regiuni ale Statelor Unite, această echipă de cercetare a comparat corelaţia dintre
mărimea oraşului şi şase comportamente de ajutorare, pe de o parte, şi corelaţia dintre
densitate şi aceleaşi comportamente de ajutorare, pe de altă parte. Pe ansamblu,
densitatea populaţiei s-a dovedit un predictor mai bun pentru ajutorare, mai ales când a
fost vorba de situaţii ce impuneau acordarea ajutorului în regim de urgenţă.
Teoria suprasarcinii ar putea da seama de aceste efecte: nivelurile înalte de
stimulare caracteristice oraşului fac orăşenii mai puţin atenţi la stimulii noi (cum este un
necunoscut care are solicită ajutor). Aceasta ar fi prima explicaţie. A doua a fost sugerată
de Fischer (1976): diversitatea înfăţişării şi comportamentelor celorlalţi în mediul urban îi
face pe oameni să nu se simtă în siguranţă i, deci, să nu acorde ajutor. A treia explicaţie
este una veche: în 1938, Wirth a încercat să demonstreze că faptul de a fi crescut la oraş
dezvoltă o personalitate urbană, care pur şi simplu nu are înclinaţii spre comportamentul
prosocial. Dar teoria lui Wirth nu poate fi adevărată: ştim că factorii situaţionali sunt
extrem de puternici în determinarea conduitelor de ajutorare. În acest context, trebuie să
amintim teoria elaborată de Latane şi Darley (1970). Dispersarea responsabilităţii se
produce atunci când, într-o situaţie în care e nevoie de acordarea ajutorului unui străin, se
află în jur foarte mulţi indivizi care pot ajuta. Aceasta se întâmplă mai degrabă la oraş,
unde densitatea e mai mare decât în mediul rural.
Cu privire la densitate, Kamman, Thompson şi Irwin (1979) au opinat că
densitatea pietonilor în zona în care se află persoana ce are nevoie de asistenţă reprezintă
factorul hotărâtor, şi nu mărimea oraşului. Iar House şi Wolf (1978) au raportat niveluri
scăzute ale acordării ajutorului numai când rata criminalităţii era atât de mare încât făcea
implicarea de orice fel periculoasă. Bazându-se pe aceste date, cei doi autori au sugerat că
există un cerc vicios şi că delicvenţa şi criminalitatea conduc la diminuarea, chiar
dispariţia tendinţelor de a acorda ajutor străinilor.
Există chiar autori care au găsit că locuitorii din oraşe ajută mai mult decât cei din
mediul rural. Aceşti autori consideră că faptul de a creşte la oraş îi face pe indivizi să
achiziţioneze anumite abilităţi ce pot fi extrem de utile şi adaptative în anumite situaţii de
interdependenţă. În plus, se pare că devianţii primesc într-o mai mare măsură ajutor la
oraşe decât în comunităţile restrânse şi că, chiar dacă nu-i ajută pe străini, orăşenii îşi
ajută prietenii în aceeaşi măsură ca cei din mediul rural.

Străinul familiar
Cu toţii ştim că oamenii de la ţară te salută chiar dacă nu te cunosc. Pentru un
orăşean get-beget, faptul acesta poate stârni mirare. Locuitorii oraşelor nu se salută dacă
nu se cunosc. Totuşi, Stanley Milgram a descoperit că foarte mulţi din cei ce locuiesc la
oraş au ceea ce el a numit „străin familiar”. Străinul familiar e o persoană pe care
subiectul o întâlneşte şi o observă în mod repetat pentru o perioadă relativ îndelungată,
dar cu care nu interacţionează. Milgram a constat că cei ce folosesc metroul în New York
au în medie patru persoane pe care le recunosc uşor, dar cu care nu vorbesc niciodată. El
a fotografiat grupuri care aşteptau metroul si a arătat fotografiile unor subiecţi, rugându-i
să precizeze câţi din cei din poze se potrivesc definiţiei străinului familiar. Practic, 90%
dintre călătorii cu metroul aveau cel puţin un străin familiar.
 Subiecţii au mărturisit că uneori se gândesc la străinii familiari şi încearcă să-ţi
imagineze ce fel de viaţă duc aceştia. Există studii care atestă că locuitorii oraşelor sunt
mai dispuşi să-i ajute pe străinii familiari decât pe străinii pe care nu i-au văzut niciodată.
Milgram a aflat chiar că în anumite circumstanţe, subiecţii au interacţionat cu străinii
familiari, deşi extrem de rar în locul în care îi întâlneau zilnic. El a făcut ipoteza că e cu
atât mai probabil ca interacţiunea să se producă cu cât întâlnirea e mai departe de staţia de
metrou în care se văd zilnic.

Sănătatea
E foarte dificil să comparăm sănătatea locuitorilor de la oraş cu a acelora de la
ţară. Desigur, facilităţile medicale sunt prezente într-o proporţie mult mai mare la oraş.
Medicii specialişti (chirurgi, cardiologi) nu funcţionează la spitalele din mediul rural
decât foarte rar. Cei bolnavi pot migra de la ţară la oraş, tocmai pentru a primi îngrijiri
mai bune.
În 1969, doi cercetători americani au comparat tensiunea arterială a locuitorilor
din New York cu tensiunea arterială a americanilor în general şi au găsit diferenţe slabe în
defavoarea New York-ului: în medie, cei de aici aveau o tensiune arterială uşo mai mare.
Levine şi colegii săi (1988) au stabilit oraşe americane în care viaţa are un ritm foarte
intens - le-au numit oraşe de tip A, prin analogie cu personalitatea de tip A. Ipoteza lor
era că aceste oraşe diferă de altele mai liniştite, mai puţin solicitante, prin rata mortalităţii
din cauza bolilor coronariene. Ipoteza a fost din nefericire confirmată: viaţa urbană,
trepidantă, creând sentimentul de urgenţă, de presiune a timpului, duce la boli din cele
mai grave. De asemenea, s-a demonstrat, că bolile asociate poluării atmosferice intense,
ca tuberculoză, bronşită, cancer de plămâni survin mai frecvent în mediul urban decât în
mediul rural.
În privinţa sănătăţii mentale, concluziile nu pot fi formulate cu precizie. E
adevărat că spitalele de boli nervoase internează mai mulţi orăşeni decât locuitori din
zonele rurale, dar aceasta poate însemna numai că cei de la oraş acordă mai multă atenţie
problemelor psihice. Unii cercetători cred că tipurile de boli psihice ar putea avea o
incidenţă diferită în mediile urban şi rural: bunăoară, dacă psihozele ar fi mai prezente în
mediul rural, tulburările de personalitate ar apărea cu o frecvenţă mai mare la oraş.
 Dacă nu se pot stabili cu precizie diferenţe semnificative între urban şi rural e
dimensiunea sănătăţii mentale, putem afirma, fără nici un dubiu, că în mediul urban
dependenţa de droguri e incomparabil mai mare decât în mediul rural. Acest fapt se
datorează suprasarcinii pe care o creează oraşul, stressului dar şi accesibilităţii drogurilor.

Vagabondajul
Ne referim, prin termenul de vagabondaj, la indivizii fără adăpost (homeless).
Deşi există vagabondaj şi în mediul rural, vagabondajul este prin excelenţă un fenomen
urban.
În principul, vagabond este persoana care nu are o reşedinţă fixă, regulată şi
adecvată pentru timpul nopţii.
Aşa cum ne putem uşor imagina, vagabondajul afectează aproape fiecare aspect al
vieţii de familie. Gătitul, intimitatea, cumpărăturile, relaţiile cu vecinii, toate sunt
întrerupte. Pentru copiii, vagabondajul înseamnă părăsirea şcolii, ruperea relaţiilor cu
prietenii şi colegii.
Mulţi oameni devin vagabonzi pentru că veniturile lor foarte mici nu le permit să
plătească chiria la casă. Mai cu seamă pe cei fără legături puternice familiale, care au
salarii minime pe economie, şomajul sau boala îi transformă repede în vagabonzi.
Desigur, vagabondajul se asociază cu numeroase probleme sociale, economice şi de
sănătate. El creşte posibilitatea de a contracta anumite boli, de a fi violată pentru femei,
de a fi agresat pentru bărbaţi. Cei bolnavi nu pot ţine regim alimentar, nu-şi pot lua
medicamentele, nu pot avea repaus la pat. În plan psihic,vagabondajul generează
anxietate şi depresie şi conduce, adesea, la alcoolism sau la dependenţa de droguri ieftine
şi extrem de nocive.

Delicvenţa
Rata delicvenţei şi a delictelor violente este cu mult mai mre în cadul urban decât
în mediul rural. În Statele unite, proporţia este de 8/1. Tot în această ţară, considerată de
departe cea mai violentă de pe planetă, cei ce locuiesc în oraşe consideră criminalitatea
cea mai gravă problemă a cartierului lor.
 Philip Zimbardo a oferit în anii ’70 o explicaţie credibilă pentru mulţimea actelor
anti-sociale din oraşe: deindividualizarea. Locuitorii oraşelor se simt membri anonimi ai
mulţimii şi astfel inhibiţiile lor privind actele anti-sociale dispar. Alte explicaţii pentru
rata ridicată a criminalităţii în mediul urban sunt şomajul, numărul mare de modele de rol
anti-social, numărul redus de modele de comportament prosocial.
Sentimentul de nesiguranţă pare să-i afecteze destul de grav pe locuitorii oraşelor,
în special, fireşte, ai marilor oraşe. S-a constatat că cei ce trăiesc în oraşe cu o populaţie
mai mare de 50000 de locuitori se tem că ar putea fi victime ale unui atac violent, ceea ce
le induce un nivel de stress relativ ridicat. În plus, ei au mai puţină încredere în
concitadinii lor decât cei ce trăiesc în oraşe cu populaţie redusă sau în sate. Cercetătorii
americani au găsit că sentimentul de frică se asociază cu pierderea controlului,
restrângerea activităţilor şi chiar, în cazul bătrânilor, reţinerea de a părăsi propria locuinţă.
Sentimentul de nesiguranţă şi frică se amplifică atunci când oamenii observă dezordine
socială, neputinţa autorităţilor de a interveni, vandalism, graffiti, gunoi etc. Design-ul
urban care promovează coeziunea (bunăoară, amenajarea pieţelor în aşa fel încât să
încurajeze interacţiunea pozitivă între locuitorii oraşului) diminuează frica de a fi victimă.
De asemenea, oamenii se simt în siguranţă când au vecini cu care se înţeleg şi care-i
sprijină.

Identitatea conferită de loc şi ataşamentul faţă de loc

Anumite locuri devin o parte foarte importantă a noastră, a eurilor noastre.
Identitatea conferită de loc (place identity) se referă la încorporarea de către individ a
locului în conceptul de sine. Ea este strâns legată de ataşamentul faţă de loc (palce
attachment), ideea că dezvoltăm legături speciale cu anumite locuri care au un aînţeles
deosebit, foarte adânc pentru noi. Deşi ataşamentul faţă de loc pare similar cu
teritorialitatea, cercetările psihologilor americani au demonstrat că lucrurile nu stau aşa.
Ce se întâmplă când lăsăm în urmă un loc faţă de care avem un ataşament, un loc care a
devenit parte a eului nostru? Când mergem la universitate în alt oraş, când cartierul nostru
se demolează, când casa familiei, în care am copilărit, este vândută? Cercetările din
domeniul identităţii conferite de loc şi al ataşamentului faţă de loc se interesează de
achiziţionarea, interacţiunea şi pierderea relaţiilor cu locurile, relaţii ce sunt importante
pentru sensul individual al eului.
Identitatea conferită de loc sporeşte stima de sine şi eficienţa personală. În plus, îi
aduce persoanei un simţ al continuităţii şi o conştiinţă a distinctivităţii (conştiinţa
individului că e diferit de alţii care locuiesc în altă parte.
Surse ale ataşamentului faţă de loc. Identitatea conferită de loc şi ataşamentul faţă
de loc sunt procese care survin în interiorul individului dar care se constituie printr-o
varietate de mecanisme culturale. A. genealogia leagă persoanele de anumite locuri
printr-o identificare istorică a locului cu o familie. În anumite culturi (de exemplu, cea
japoneză, cea spaniolă), numele persoanelor coincid cu numele locurilor. B. uneori,
pierderea sau distrugerea generează sau întăreşte ataşamentul faţă de loc. De exemplu,
bucureştenii sunt ataşaţi faţă de anumite clădiri care s-au prăbuşit la cutremurul din 1977
şi n-au mai fost reconstruite. C. propietatea e cel mai frecvent mecanism prin care poate
fi creat ataşamentul faţă de loc. Când posedăm un loc pentru o lungă perioadă de timp, el
devine parte a noastră şi noi a lui. Ataşamentul faţă de loc se poate dezvolta pe multe căi.
Dar. cu cât o societate devine mai mobilă, cu atât ataşamentul faţă de loc se dezvoltă mai
puţin.
Fried şi Gleicher (1976), de exemplu, au studiat ce se întâmplă cu locuitorii unui
cartier care e demolat şi în locul căruia se construieşte altceva. În general, autorităţile
cred că cei care se mută într-o casă nouă sunt fericiţi şi acceptă cu inima uşoară
despărţirea de vechea locuinţă. Fried şi Gleicher au descoperit că aceşti oameni regretau
vechile case, chiar dacă erau mai inconfortabile şi mai puţin curate decât cele noi. Vechiul
cartier fusese baza pentru un stil de viaţă, care a dispărut odată cu el.
În principiu, ataşamentul faţă de loc creşte odată cu vârsta şi cu durata locuirii.
Totuşi, ataşamentul depinde în mod esenţial şi de interacţiunile sociale pozitive şi de
compatibilitatea dintre comunitate şi scopurile individului. S-a descoperit că ataşamentul
faţă de loc depinde, de asemenea, de factori environmentali. De exemplu, o grădină sau
accesul la o zonă naturală (vecinătatea cu o pădure sau cu malul unui lac) îi fac pe
indivizi să fie mai ataşaţi de loc. Oamenii se ataşează mai uşor şi mai durabil de un cartier
liniştit decât de unul zgomotos. Într-o zonă zgomotoasă, ei cred că spaţiile publice le
aparţin mai degrabă străinilor, celor aflaţi numai în trecere prin cartier şi deloc lor.
 8.BIOFILIA

Etimologic, biofilia înseamnă dragoste de viaţă, de tot ceea ce este viu. În

majoritatea concepţiilor ce au drept nucleu acest termen găsim ideea că nevoia de natură
este legată de influenţa lumii naturale asupra dezvoltării noastre afective, cognitive,
estetice, spirituale şi nu se rezumă doar la satisfacerea necesităţilor materiale prin
exploatarea mediului înconjurător.

Biofilia şi necrofilia la Fromm

Cel care a impus termenul biophilia şi a iscat dezbaterile pe care le vom rezuma şi
noi a fost biologul american Edward Wilson. Totuşi, conceptul ca atare mai are un
promotor, cu siguranţă mai faimos, în persoana lui Erich Fromm, filosoful şi psihanalistul
activ mai ales în al treilea pătrar al veacului trecut. Pentru Fromm, biophilia numeşte o
stare funciară a fiinţei, o orientare psihologică productivă. Ea este nu doar dragoste faţă
de natură, dar şi dragoste faţă de umanitate, constituindu-se, alături de ideea de libertate,
în cheia de boltă a eticii umaniste (Fromm, 1964). Autorul de origine germană avea
convingerea că o atitudine pozitivă, „creativă” faţă de natură este o condiţie sine qua non
a sănătăţii noastre mintale.
În societăţile occidentale, lipsa dragostei duce la necrofilie, un termen la fel de
şocant cum e, bunăoară, instinctul morţii postulat de Freud. Fromm îl utilizează într-o
accepţiune non-sexuală (fiindcă altminteri el desemnează atracţia sexuală faţă de
cadavre), poziţionându-l ca o antiteză a biofiliei. Necrofilia ar fi, aşadar, o orientare
caracterizată de tendinţa spre distrugere (Fromm, 1964). Modalitatea în care oamenii sunt
trataţi într-un sistem birocratic ilustrează, în opinia lui Fromm, necrofilia. La fel,
consumerismul, la fel primatul tehnologiei moderne în viaţa de zi cu zi. Înţelegem facil,
contemplând tabloul sumbru al necrofiliei, valenţele pozitive ale orientării opuse, biofilia.
 Erich Fromm face din dragostea pentru tot ce e viu esenţa concepţiei sale despre
om. Mulţi autori importanţi au procedat identic. Maslow, de pildă, definind experienţele
de vârf ca „momente de fericire deplină şi împlinire” le pune în legătură, printre altele, cu
existenţa în contact nemijlocit cu natura (Maslow, 1962). Meritul lui Fromm este însă
acela de a fi propus un concept specific referitor la nevoia vitală a omului de natură.

Caracterul înnăscut al biofiliei

Edward Wilson a făcut un pas mai departe: a susţinut caracterul înnăscut al
ataşamentului nostru pentru natură. Experienţa naturii de-a lungul miilor de generaţii ne
determină să parcurgem sute de kilometri pentru a vedea peisaje deosebite, să creştem
câini în apartament, să ne decorăm biroul cu plante, să muncim ore în şir în grădină.
Profesor de biologie la Harvard, el a publicat în 1984 o carte în care a căutat să
argumenteze, pe baze evoluţioniste, că biofilia, „afilierea fiinţelor umane cu viaţa şi cu
procesele lumii vii” nu este o caracteristică dependentă de o cultură anume, nici o
preferinţă individuală, ci o nevoie universală primară. Iată un fragment din introducerea
acestui volum: „Din copilărie, ne concentrăm bucuroşi asupra noastră şi asupra altor
organisme. Învăţăm să distingem viaţa de inanimat şi ne orientăm către ceea ce este viu
tot aşa cum moliile sunt atrase de becul aprins pe terasă. A explora viaţa şi a ne asocia cu
viul este un proces complicat şi profund în dezvoltarea mintală. Într-o măsură încă
subevaluată în filosofie şi religie, existenţa noastră depinde de această tendinţă, spiritul
izvorăşte din ea iar speranţele se clădesc pe ea” (Wilson, 1984, p.3).
Suntem oameni, susţine Wilson, în bună măsură graţie felului specific în care ne
afiliem cu celelalte organisme. Biofilia devine astfel o caracteristică definitorie umană.
Nu iubim natura pentru calităţile ei estetice sau pentru resursele vitale pe care ni le oferă,
nici pentru că în mijlocul ei putem accede la un sens personal al vieţii şi ne putem împlini
ca fiinţe umane, ci o iubim pentru că suntem programaţi genetic.
Dar biologul american a scontat înainte de toate pe un impact al ipotezei sale în
lumea reală, pe o influenţă asupra relaţiei cotidiene dintre om şi natură. El a vizat o
reaşezare a gândirii ecologiste şi a intenţionat să facă din biofilie fundamentul pentru o
etică a preocupării pentru natură şi a conservării naturii.
 Experienţele oamenilor primitivi, strămoşii noştri, ne influenţează în felul în care
ne concentrăm asupra mediului, în felul în care răspundem la stimulii din mediul natural
şi în felul în care ne interpretăm contactele cu natura. Biofilia lui Wilson, biofilia
înnăscută, este sugerată de afinităţi şi aversiuni faţă de elemente ale naturii comune unor
societăţi depărtate geografic şi extrem de diferite din punctul de vedere al culturii
spirituale. De pildă, atunci când li se cere să aleagă între peisaje naturale şi peisaje
urbane, indivizi din diverse culturi îşi declară interesul pentru primele. Orientarea
instinctivă către mediile naturale ar indica o legătură cu originile noastre ca specie de
vânători şi culegători.

Preferinţe estetice instinctive

Wilson se întreabă: „Dacă mintea noastră este predispusă la viaţa în savană, atunci
frumuseţea se află în genele celui ce priveşte?” (Wilson, 1984, p.109). Altfel spus, faptul
de a fi petrecut două milioane de ani în savanele continentului african face ca specia
umană să găsească acest tip de habitat mai atrăgător decât habitatele cu trăsături diferite?
Cultivarea plantelor nu pare să fie mai veche de 15 mii de ani (adică sfârşitul
pleistocenului), iar construirea de adăposturi este chiar mai recentă. Trecerea de la
preistorie la istoria consemnată are loc aproximativ cu 3200 de ani înainte de Hristos.
Despre sutele de mii de ani anterioare ştim extrem de puţine. Ceea ce e sigur însă e că
specia umană s-a născut şi a evoluat în estul Africii. Habitatul de acolo a favorizat
supravieţuirea individuală şi de grup. Întinderile de iarbă îngăduiau observarea
prădătorilor de departe. Florile plantelor indicau surse de hrană. Copacii (în special
acacia) relativ rari, cu coroane nu foarte dense, dezvoltate de la o înălţime medie a
tulpinei nu blocau orizontul şi ofereau umbră în miezul zilei şi adăpost în caz de nevoie.
Cursurile de apă, mai degrabă sărace, atrăgeau animale pe care vânătorii din pleistocen le
doborau şi le consumau.
Stephen şi Rachel Kaplan au explorat preferinţele pentru peisaj fără să fie
neapărat adepţi ai ideilor evoluţioniste. Lucrând cu fotografii înfăţişând diverse tipuri de
peisaje, ei au descoperit că subiecţii, indiferent de caracteristicile lor culturale, apreciază,
din punct de vedere estetic, mediile naturale mi mult decât mediile construite (Kaplan şi
Kaplan, 1989; vezi şi Kahn, 2001). Mediile construite sunt totuşi agreate atunci când
conţin iarbă, copaci şi suprafeţe de apă. Mai mult, din datele soţilor Kaplan rezultă că
subiecţii au mai degrabă tendinţa de a respinge peisajele cu ape agitate, favorizându-le pe
cele cu ape liniştite. Favorizate sunt şi peisajele cu vegetaţie ierboasă şi copaci răzleţi, al
căror rol ar fi să sprijine ochiul în măsurarea adâncimii scenei.
Desigur, caracteristicile din urmă apropie peisajele care au întrunit sufragiile
subiecţilor de savană. Soţii Kaplan s-au mulţumit la început să remarce caracterul
universal al preferinţelor estetice pentru peisaj, dar treptat au adoptat şi ei punctul de
vedere evoluţionist, admiţând rolul presiunilor selecţiei naturale. În felul acesta, estetica
environmentală devine principalul argument în sprijinul ipotezei biofiliei înnăscute.
Dragostea de natură ar fi transmisă genetic pentru că ne plac peisajele ce conţin pajişti,
arbori şi întinderi de apă.
De altminteri, există şi o „ipoteză a savanei” (Orians şi Heerwagen, 1992),
potrivit căreia speciei noastre îi place mai mult savana (în comparaţie cu pădurea sau
deşertul) pentru că în decursul evoluţiei acest tip de peisaj a fost asociat cu abundenţa de
resurse. Ne propunem însă să examinăm în detaliu această ipoteză într-un alt capitol.

Stressul şi starea de bine

E firesc să ne gândim că habitatele naturale care au oferit strămoşilor noştri
resurse şi le-au facilitat supravieţuirea ar avea şi astăzi o influenţă benefică asupra
fiziologiei umane – de pildă, reducerea stressului. În plus, fiind asociate de la începutul
cuaternarului cu satisfacţia şi starea de bine, ar trebui ca ele să aibă aceleaşi efecte şi
asupra fiinţelor umane din prezent.
Într-adevăr, toate studiile pun în evidenţă dispoziţiile pozitive şi stressul redus ca
principale beneficii ale contactului cu natura. În paragraful de faţă vom prezenta aceste
efecte ca dovezi ce atestă ipoteza caracterului înnăscut al biofiliei, dat fiind că ele se
regăsesc în toate culturile.
Ideea terapiei naturale, a calităţilor vindecătoare ale contactului cu natura este
foarte veche. Primul test empiric al ei s-a efectuat însă abia în 1984, de către Roger
Ulrich. Cercetătorul american a contrastat doua tipuri de saloane de spital, utilizând ca
variabilă dependentă principală perioada de refacere a bolnavilor. Subiecţii săi, pacienţi
ce suferiseră intervenţii chirurgicale la colecist, proveneau din saloane cu vedere spre un
peisaj natural cu arbori sau cu vedere spre un zid de cărămidă. Ulrich a controlat minuţios
alte variabile susceptibile să intervină, ca vârsta, starea generală de sănătate, sexul,
statutul de fumător sau nefumător, etc. Rezultatele sale au atestat efectele benefice ale
contemplării naturii: pacienţii din saloanele cu ferestre spre parc au înregistrat mai puţine
zile de spitalizare în comparaţie cu cei din saloanele orientate spre curtea interioară, au
avut mai puţine complicaţii post-operatorii şi au fost evaluaţi de personalul medical ca
având stări afective pozitive (Ulrich, 1984).
Ulterior, profesorul de arhitectură şi design de la Texas A&M University a realizat
o puzderie de studii asupra relaţiei dintre contactul cu natura şi diminuarea stressului, fără
însă a viza în mod explicit şi direct testarea ipotezei biofiliei. Într-unul dintre cele foarte
cunoscute (Ulrich et al. 1991), spre a mai oferi un exemplu, a expus 120 de subiecţi la un
film stressant de 10 minute, alb-negru, despre accidentele de muncă dintr-un atelier de
prelucrare a lemnului. Faza a doua a experimentului, în funcţie de condiţie, presupunea
expunerea subiecţilor fie la un scene naturale, fie la scene urbane. Colectarea datelor se
făcea cu ajutorul unui chestionar (deci date auto-raportate de către subiecţi), dar se
efectuau şi măsurători fiziologice complexe, ca pulsul, conductibilitatea electrică a pielii,
tensiunea musculară. Pe ansamblu, ipoteza potenţialului mai ridicat al peisajelor naturale
de a reduce stressul a fost confirmată.
Vom mai cita un studiu ce ilustrează efectul expunerii la natură asupra
parametrilor fiziologici însă de data aceasta efectele naturii se împletesc cu cele ale
activităţii fizice. Jules Pretty, împreună cu membrii echipei ei de cercetare se interesează
de efortul fizic în natură, ceea ce în limba engleză se numeşte „green exercise”. Subiecţii
lor puteau vedea o succesiune de 30 de scene proiectate pe un perete în timp ce efectuau
o sarcină mecanică. Designul experimental prevedea patru grupuri experimentale, diferite
prin tipul de proiecţie: fie scene rurale plăcute, fie scene rurale neplăcute (de pildă, o
scenă naturală în care se găsesc automobile dezmembrate), fie scene urbane plăcute
(clădiri de birouri înconjurate de parcuri), fie scene urbane neplăcute (vechi fabrici aflate
în ruină). Variabilele dependente erau presiunea sângelui, dispoziţia afectivă şi stima de
sine. Experimentatorii au constatat că natura rurală dar şi urbană combinată cu exerciţiul
fizic are efecte pozitive asupra tuturor celor trei măsuri dependente. Este interesant să
remarcăm că scenele rurale neplăcute, înfăţişând ameninţări tehnologice la adresa
peisajului natural, au amplificat uşor presiunea sângelui (în ciuda exerciţiului fizic) şi au
avut cel mai drastic impact asupra dispoziţiei.
Contactul cu peisajele naturale, fie şi minim, cum e faptul de a admira priveliştea
naturală de la fereastră, ne diminuează stressul (efect vizibil în tabloul parametrilor
fiziologici) şi ne induce dispoziţie pozitivă. Chiar dacă nu se constituie într-o probă
directă, faptul acesta pledează totuşi pentru caracterul înnăscut al înclinaţiei noastre de a
ne afilia cu natura.

9.Biofobia
E dificil să înţelegem de ce strămoşii noştri ne-ar fi transmis o dragoste
generalizată pentru natură şi, totodată, o tendinţă de a ne afilia cu tot ce e viu. E însă mult
mai uşor de înţeles de ce ei ne-ar fi lăsat moştenire frici de anumiţi stimuli din natură
(mai ales animali), precum şi tendinţa de a evita astfel de stimuli. Acceptăm facil că
biofobia, teama de fiinţele vii, are un caracter înnăscut, căci ea trebuie să fi conferit un
avantaj net în selecţia naturală. În decursul timpului, exemplarele umane care se temeau
de fiare, de şerpi, de păianjeni sau de scorpioni şi, procedând în consecinţă, evitau
întâlnirile cu astfel de reprezentanţi ai lumii animale, au avut mai multe şanse să
supravieţuiască şi să-şi transmită genele în generaţia următoare.
Desigur, transmiterea pe cale genetică a asociaţiilor negative cu anumiţi stimuli
periculoşi nu e proprie doar oamenilor. De exemplu, o specie de maimuţe, Chlorocebus
pygerythrus, are semnale de avertizare diferite pentru pericole diferite - şarpe, leopard
sau vultur. Membrii grupului puşi în gardă manifestă comportamente de evitare diferite în
funcţie de ameninţarea specifică (Simaika şi Samways, 2010).
Darwin însuşi a emis ideea unor frici puternice înnăscute iar evoluţiniştii secolului
al XX-lea i-au confirmat intuiţia. Oamenii au dezvoltat reacţii de frică la stimulii care, în
decursul evoluţiei, au ameninţat supravieţuirea speciei. Astfel de emoţii puternice arată o
rezistenţă remarcabilă la informaţii raţionale şi, de aceea, se sting foarte greu (Gulllone,
2000).
Rezistenţa la extincţie a fost demonstrată într-un program vast de cercetări de
către Ohman (citat în Gullone, 2000). Subiecţii priveau slide-uri cu stimuli ce provoacă
frică (şerpi sau păianjeni) şi cu stimuli neutri (flori sau ciuperci). La prima expunere
stimulul era asociat cu un stimul necondiţionat negativ – un şoc electric ce semăna cu o
muşcătură. Apoi participanţii vedeau 40 de slide-uri fără să li se mai administreze şocul
electric. Cercetătorii măsurau ritmul cardiac şi conductibilitatea electrică a pielii. Aşa
cum se anticipase, stingerea se producea mult mai greu în cazul şerpilor şi păianjenilor
decât în cazul ciupercilor şi florilor.
Mai interesante sunt cu siguranţă experimentele în care locul stimulilor neutri este
luat de stimuli periculoşi moderni – de pildă, pistoale sau fire electrice cu învelitoarea
izolatoare deteriorată. În aceste demersuri empirice se constată că stingerea se produce
mai greu tot în cazul stimulilor cu semnificaţie evoluţionistă (Ulrich, 1993). Reacţiile de
frică la stimulii negativi moderni sunt mai slabe decât cele în faţa pericolelor cu care s-a
confruntat specia de-a lungul timpului. Ulrich, în consistentul lui capitolul din „Biophilia
hypothesis” apreciază, în mod justificat, că ameninţările moderne, tehnologice n-au fost
integrate încă în ADN.
De altminteri, pe lângă repulsia instinctuală, ceea ce ne înspăimântă la şerpi şi la
celelalte animale ce ne pot vătăma este caracterul lor imprevizibil. Pericolele moderne nu
sunt atât de imprevizibile şi avem, probabil, credinţa că le putem controla într-o anumită
măsură. Există studii care arată că oamenii se tem mult mai mult de şerpi (nu neapărat
veninoşi) decât de scaunul stomatologului deşi, evident, probabilitatea de a intra în
contact cu un şarpe este mai slabă decât probabilitatea de a vizita cabinetul unui dentist.
Pledând pentru perspectiva evoluţionistă, Wilson scria (în cartea lui există chiar un
capitol intitulat „Şarpele”): „Nu e nevoie să ne întoarcem către teoria lui Freud pentru a
explica relaţia noastră specială cu şerpii. Şarpele nu se naşte ca vehicul al simbolurilor şi
viselor. Experienţa concretă a umanităţii cu şerpii veninoşi a dat naştere fenomenelor
freudiene după ce a fost asimilată prin evoluţie genetică în structura creierului.” (Wilson,
1984, p.98).
Aşadar, fiinţele umane sunt construite să actualizeze extrem de rapid şi să nu uite
răspunsurile la anumiţi stimuli naturali. Biofobia, înţeleasă astfel, este cu siguranţă
înnăscută. Dar faptul acesta dovedeşte oare caracterul înnăscut al biofiliei?
Pentru mulţi autori (Simaika şi Samways, 2010, bunăoară) biofobia nu poate
funcţiona ca un cadru teoretic în care să se discute despre transmiterea genetică a
biofiliei. Aceşti autori separă cele două orientări, considerându-le opuse şi exclusive.
Între ei, Orr (1993) defineşte biofobia ca „afiliere negativă cu natura” şi o consideră, spre
deosebire de biofilie, care n-ar fi înnăscută, „baza pentru o politică a dominării şi
exploatării naturii” (Orr, 1993, p. 413).
Stephen Kellert, împreună cu care Edward Wilson a editat impozantul volum din
1993 militează, dimpotrivă, pentru o înţelegere largă a biofiliei: „Chiar şi tendinţa de a
evita, respinge şi, uneori, distruge elemente ale lumii naturale poate fi văzută ca o
extensie a nevoii înnăscute de a păstra o legătura adâncă şi intimă cu întregul spectru al
vieţii” (Kellert, 1993, p.42).
Pentru Wilson (1993), ca şi pentru Kellert, nu există o contradicţie între biofilie şi
biofobie. El concepe biofilia ca „afilierea cu viaţa şi cu procesele ei” şi, ca atare, în
viziunea lui, oamenii au atât afilieri pozitive, cât şi afilieri negative cu lumea vie. Biofilia
echivalează cu o gamă extrem de largă de sentimente, „de la atracţie la aversiune, de la
groază la indiferenţă, de la linişte la anxietate” (Wilson, 1993, p. 31). Ea este mediată de
reguli transmise pe cale genetică referitoare la experienţe emoţionale de factură pozitivă
sau negativă. Astfel, în pofida tuturor semnelor noastre de întrebare, biofobia se include
în biofilie iar datele empirice solide ce atestă transmiterea ei genetică susţin, simultan, şi
transmiterea genetică a biofiliei.

Valorile biofilice
Kellert (1993; 1996), pe care l-am pomenit mai sus, a studiat, precum mulţi alţi
psihologi, atitudinile şi valorile oamenilor în privinţa naturii. Specificitatea demersului lui
este de a le fi pus în legătură cu biofilia. Kellert a făcut din aceste valori categorii ale
relaţiei noastre înnăscute cu natura sau, cum se exprimă el, „expresii ale tendinţei
biofilice” (Kellert, 1993, p.43).
Cercetătorul american a alcătuit o tipologie a valorilor fundamentale referitoare
la lumea naturală, tipologie pe care o vom reda şi noi succint:
1. valoarea utilitară – se referă la beneficiile fizice pe care oamneii
le obţin de pe urma exploatării naturii;
2. valoarea naturalistică – se referă la pe care oamenii le obţin de
prin contactul direct cu natura şi viaţa sălbatică. Kellert remarcă
 faptul că importanţa acestei valori a crescut semnificativ în
ultimele două secole;
3. valoarea ecologist-ştiinţifică este legată de studiul organizat al
structurilor biofizice şi al funcţiilor sistemelor naturale;
4. valoarea simbolică reflectă tendinţa oamenilor de a folosi
natura pentru a comunica şi a gândi. Desigur, cea mai
remarcabilă realizare ce are la bază valoarea simbolică a naturii
este limbajul uman.
5. valoarea negativistă pune în evidenţă sentimentele de
aversiune, frică şi antipatie pentru natură;
6. valoarea de dominare ilustrează dorinţa oamenilor de a se
ridica deasupra naturii şi de a o controla;
7. valoarea estetică actualizează răspunsurile emoţionale în faţa
frumuseţii fizice a naturii;
8. valoarea umanistă este legată de capacitatea oamenilor de a se
ataşa şi de a purta de grijă animalelor;
9. valoarea morală reglementează conduitele faţă de lumea
naturală în termeni de corect / incorect, drept / nedrept, bun /
rău.
Pornind de la această clasificare a valorilor inspirate de natură, Kellert (1993;
1996; vezi şi Kahn, 1997) a putut examina diferenţele dintre grupurile umane în funcţie
de vârstă, cultură, educaţie, sex (de exemplu, valoarea de dominare este prezentă într-o
măsură mai mare la bărbaţi decât la femei?), loc de rezidenţă (urban sau rural).
Privind prin prisma valorilor postulate de Kellert, diferenţele dintre copii şi adulţi
în ceea ce priveşte raportarea la natură apar foarte clare. Copiii cu vârste mai mici de şase
ani, de exemplu, înregistrează scoruri semnificative la valorile de dominare şi utilitară.
Valorile ecologistă şi morală se dezvoltă abia în adolescenţă.
Extrem de incitante sunt concluziile formulate de Kellert în urma comparării
diverselor culturi pe dimensiunile valorilor cuprinse în taxonomia sa. Civilizaţia
japoneză, bunăoară, s-ar caracteriza, probabil în pofida intuiţiilor unora, în principal prin
valoarea de dominare. Iată un fragment din analiza lui Kellert: „Activităţile tradiţionale
japoneze aflate în legătură cu natura, ca haiku, creşterea bonsai-lor, aranjamentele florale,
ceremonia servirii ceaiului, grădinile de pietriş, reflectă o rafinată apreciere a naturii,
uneori chiar veneraţie, dar şi credinţa că sălbăticia are nevoie de mâna creativă şi de
ochiul uman pentru a atinge perfecţiunea” (Kellert, 1996, p. 139, citat în Kahn, 1997,
p.51). Inutil să adăugăm că subiecţii japonezi au scoruri mari şi la valoarea estetică.
În sfârşit, prezentăm şi un articol publicat într-un jurnal ştiinţific inspirat de
taxonomia rezumată mai sus. Delavari-Edalat şi Abdi (2010) au făcut apel la cadrul
teoretic trasat de Kellert pentru a compara din punctul de vedere al atitudinii faţă de
arbori, populaţia de origine engleză şi cea de origine asiatică din Bradford. Acest oraş
este al doilea din Marea Britanie, după Londra, din punctul de vedere al prezenţei
emigranţilor din Asia şi a descendenţilor lor. Autorii, pentru care biofilia este dependenţa
identităţii umane de relaţia cu natura, au descoperit că asiaticii, spre deosebire de celălalt
grup etnic vizat, se caracterizează prin aderenţa la valorile morală şi negativistă. Valoarea
morală indică prezenţa sentimentelor de responsabilitate faţă de copaci şi a conexiunii
spirituale cu ei. Din păcate, asiaticii se tem să traverseze parcurile noaptea, suspectând
prezenţa răufăcătorilor, ceea ce explică scorul mare înregistrat pe dimensiunea
negativistă. Cât despre britanicii albi, ei se caracterizează mai ales prin valoarea
naturalistă, răspunsurile lor la chestionarul construit de cei doi autori denotând că ei
trăiesc o satisfacţie mai mare decât asiaticii raportându-se la arbori.

Conservarea naturii
Cartea lui Edward Wilson din 1984, ca şi cea editată de el în colaborare cu
Stephen Kellert în 1993 sunt cărţi ştiinţifice, extrem de riguroase, dar sunt în acelaşi timp
volume militante. Ambele pledează pentru intensificarea preocupărilor şi
comportamentelor de conservarea a naturii. De altminteri, Wilson s-a manifestat, mai ales
în a doua parte a activităţii sale, adică după 1970, ca un susţinător înfocat al ideilor
ecologiste (Krcmarova, 2009). Lucrarea din 1984 cuprinde descrierea unor experienţe
personale în mijlocul naturii, ceea ce mai degrabă contravine spiritului cercetării neutre şi
obiective. Dar, prin „Biophilia. The human bond with other species”, Wilson a vrut să dea
un nou impuls mişcării environmentaliste, oferindu-i un nou fundament şi o nouă idee
călăuzitoare.
 Cercetărorii evoluţionişti explică într-o manieră extrem de simplă (dar cât se poate
de argumentată) faptul că oamenii nu reuşesc să rezolve problemele grave legate de
dispariţia speciilor şi de deteriorarea sistemelor naturale în general. Oamenii tind să
ignore astfel de cataclisme pentru că mintea lor a fost proiectată în pleistocen să
reacţioneze la stimulii de atunci (Penn, 2003). Strămoşii noştri nu aveau perspectiva
globală asupra dificultăţilor mediilor naturale şi nici n-ar fi obţinut nici un beneficiu dacă
ar fi reacţionat în vreun fel la ele. E interesant să observăm că mintea umană poate
soluţiona probleme extrem de complexe, ca percepţia vorbirii sau recunoaşterea
obiectelor, depăşind cu mult cele mai performante computere, dar înregistrează eşecuri
penibile în sarcini simple, cum sunt cele de apreciere a riscurilor environmentale.
Ca adept convins al evoluţionismului, Wilson (1984) gândeşte la fel despre
poziţionarea omului şi a societăţii umane în raport cu problemele conservării naturii. O
idee pe care am primit-o de la generaţiile pre-tehnologice este aceea a caracterului infinit
al naturii. Potrivit biologului de la Harvard, o astfel de credinţă îi făcea pe strămoşii
noştri să neglijeze problemele deteriorării mediilor naturale, iar această atitudine a lor a
fost adaptativă, în sensul că nu a dăunat supravieţuirii speciei. Din păcate, regulile etice
care exclud respectul şi grija pentru natură sunt departe de a fi adaptative astăzi. Pentru a
ne perpetua ca exemplare individuale, ca grupuri şi ca civilizaţie trebuie să depăşim
tendinţele ancestrale de a transforma natura şi de a o exploata. Biofilia ne poate ajuta în
acest demers. Ataşamentul nostru genetic pentru lumea vie ar trebui să ne faciliteze
înţelegerea necesităţii conservării naturii şi, mai cu seamă, perceperea legăturii cauzale
directe dintre conservarea naturii şi supravieţuirea noastră ca specie.
Felul în care au fost regândite funcţiile unei rezervaţii naturale din Canada
(Chapman, 2002) ne oferă o ilustrare a impactului conceptului de biofilie asupra
practicilor de conservare a mediilor naturale. Elk Island National Park a fost creat în
1905, ca un „sanctuar al vieţii sălbatice”. Planurile de amenajare de la mijlocul secolului
trecut acordaseră aceeaşi atenţie nevoii de relaxare a utilizatorilor ca şi nevoii de
admirare a naturii. De exemplu, administratorii parcului acceptaseră construirea unei săli
de dans. Totuşi, după 1990 anchetele de opinie au arătat că vizitatorii care doreau să-şi
satisfacă nevoile de a observa viaţa sălbatică şi de a se afla în conexiune strânsă cu natura
erau de departe cei mai numeroşi. Să remarcăm că nevoile acestea înseamnă împlinirea
biofiliei utilizatorilor şi conduc la prezervarea integrităţii ecologice a parcului. În
consecinţă, managerii rezervaţiei au decis subordonarea tuturor celorlalte nevoi ale
vizitatorilor necesităţii de conservare a ecosistemului şi parcul a fost deschis doar celor
care urmăreau o conexiune cu natura în spiritul biofiliei.
Totuşi, nu întotdeauna tendinţele noastre de a ne afla în contact cu lumea vie
favorizează comportamentul ecologic (Heerwagen,) . De pildă, dacă se amenajează un
centru de relaxare pe malul unui lac, atunci fără măsuri stricte, mediul natural va avea de
suferit. La fel, dacă se defrişează o suprafaţă mare pe un deal pentru a se construi un hotel
care să beneficieze de panoramă, satisfacţia celor ce vor admira priveliştea de la ferestre
va fi plătită cu arbori doborâţi şi afectarea mai mult sau mai puţin gravă a ecosistemului.
În plus, se cuvine să atragem atenţia asupra problemelor de echitate şi justiţie
environmentală care apar din cauza resurselor naturale limitate. În mediul urban, de pildă,
spaţiile verzi, copacii, florile, suprafeţele de apă sunt inegal distribuite, cartierele bogate
beneficiind de ele într-o măsură mai mare decât cele sărace. Numai o persoană avută îşi
poate permite o locuinţă pe malul unui lac sau în imediata vecinătate a unui parc. Cei ce
proiectează complexe de locuinţe trebuie să ţină seama de biofilie (care e... egal
distribuită) şi să creeze pe cât posibil acces la natură celor cu venituri mici.
O aplicaţie directă a ideilor lui Wilson o reprezintă design-ul biofilic. Acesta este
un curent în arhitectură, ce promovează nu numai diminuarea impactului environmental
al clădirilor dar, plecând de la ideea că dezvoltarea sănătoasă a fiinţei umane se produce
doar prin acces neîngrădit la lumea naturală, şi reconectarea celor ce folosesc clădirile cu
natura. Stephen Kellert, Judith Heerwagen şi Martin Mador, care au editat de curând o
carte intitulată „Biophilic design: The theory, science and practice of bidging buildings to
life” afirmă în prefaţa acesteia: „Trebuie să aducem cât de multă natură putem în mediile
în care evoluăm zi de zi în aşa fel încât să avem continuu experienţa ei nemijlocită; în al
dilea rând, trebuie să modelăm mediile noastre naturale încorporând calităţile geometrice
pe care le găsim în natură” (Kellert et al, 2008, p VIII). Astfel, hoteluri, gări, spitale,
clădiri de birouri dar şi clădiri de locuit şi complexe de locuit au inclus elemente naturale
în interiorul lor. Adepţii acestei orientări arhitectonice au credinţa că spaţiile cotidiene
trebuie să permită să realizarea nevoilor de contact cu natura aflate la baza fiinţei
fiecăruia şi, prin aceasta, să ne faciliteze împlinirea potenţialului nostru.
 Încheiere
Am încercat, în acest capitol, să prezentăm argumente în favoarea ideii lui
Edward Wilson (1984), potrivit căreia interesul pentru viaţă şi pentru procesele lumii vii
s-ar afla în codul nostru genetic. Desigur, n-am reuşit să adunăm toate argumentele sau,
mai curând, n-am reuşit să înfăţişăm în mod exhaustiv maniera în care se argumentează în
favoarea ipotezei biofiliei. Bunăoară, n-am amintit de cercetările asupra raportului
copiilor cu natura, cercetări ce pot furniza argumente valoroase în sprijinul tezei lui
Wilson. S-a constatat că restrângerea timpului petrecut de copii la joacă afară, în natură
conduce la probleme grave cum sunt depresia, incapacitatea de concentrare a atenţiei şi
obezitatea. Într-o carte influentă, pe care o vom mai invoca în paginile acestui volum,
Robert Louv (2005) a propus conceptul Nature Deficit Disorder pentru a da seama de
izolarea socială a copiilor în spaţiile construite, utilizarea de către ei în exces a
tehnologiei şi lipsa contactului cu mediul natural. Psihologul american şi-a fundamentat
întregul demers pe ideea biofiliei.
Conceptul biofilia se dovedeşte extrem de util în fundamentarea teoretică a
demersurilor explicative sau aplicative vizând conservarea naturii dar, din păcate, el
însuşi nu are un fundament solid. În ciuda dovezilor inventariate e noi, nimeni n-a reuşit
să probeze într-o manieră irefutabilă caracterul înnăscut al biofiliei. Din pricina aceasta,
bunăoară, articolele pe acest subiect publicate în revistele ştiinţifice cu peer review sunt
extrem de puţine (Simaika şi Samways, 2010).
Wilson însuşi a folosit în principal logica evoluţionistă pentru a-şi susţine ipoteza.
Oamenii au trăit mai bine de 99% din timpul scurs de la apariţia speciei în mijlocul
naturii, având de înfruntat pericole, fiind nevoiţi să-şi procure hrana şi să-şi găsească
adăposturi. Fără îndoială, informaţia exactă despre aspectele importante ale mediului
natural a jucat un rol fundamental în viaţa lor. Prin urmare, putem presupune că treptat au
apărut şi s-au consolidat mecanisme psihologice facilitând reacţiile prompte la stimulii
semnificativi din lumea vie.
În plus, dat fiind că biofilia se află la baza umanului, Wilson a sugerat utilizarea
analizelor comparative interculturale. Biofilia s-ar situa, în viziunea lui, dincolo de
diferenţele dintre culturi, aparţinând fondului psihic comun al umanităţii. Din această
perspectivă, caracterul ei înnăscut ar urma să fie dovedit de antropologia culturală.
În sfârşit, Wilson a recomandat şi implicarea psihologilor, care ar putea stabili
caracterul moştenit sau învăţat ale diverselor răspunsuri la aspecte ale mediului natural
(vezi şi Krcmarova, 2009). Măsurătorile fiziologice ale reacţiilor la stimulii naturali în
comparaţie cu stimulii artificiali şi-au dovedit deja capacitatea argumentativă, dar
demersurile empirice trebuie continuate.
Biofilia rămâne o ipoteză. O ipoteză ştiinţifică, deşi ea ascunde (dar lucrul acesta
nu e compromiţător) o idealizare romantică a naturii şi un militantism ecologist pasional.
Wilson (1993) însuşi a revenit asupra afirmaţiilor iniţiale, apreciind că biofilia nu e un
instinct ci mai curând un set de reguli de învăţare. E dificil, dacă nu imposibil, de
demonstrat că specia umană ar fi dezvoltat în decursul evoluţiei o afiliere instinctivă
generală cu toate fiinţele vii. La drept vorbind, o astfel de propensiune înnăscută nu se
justifică nici măcar din punctul de vedere al logicii evoluţioniste. Dar provocarea adresată
de Wilson în 1984 comunităţii ştiinţifice a generat cercetări valoroase asupra relaţiei
noastre cu natura şi a dat un nou impuls mişcărilor ecologiste.

10.SOLITUDINE ȘI AGLOMERAȚIE ÎN NATURĂ

Influenţa contextului social asupra experienţei natură

Parcurile din oraşe, zonele de recreere şi mai ales zonele sălbatice din munţi oferă
numeroase oportunităţi pentru asigurarea izolării şi solitudinii în mijlocul naturii.
Oamenii par să dorească să se afle singuri în faţa frumuseţilor naturii. În studiul lor
asupra felului în care întâlnirea cu alţii pe traseele montane afectează plăcerea drumeţiei,
Patterson şi Hammitt (1990) au constatat că 54% dintre turiştii chestionaţi declarau că
solitudinea este extrem de importantă pentru a trăi deplin experienţa naturii şi numai 9%
considerau că solitudinea nu are relevanţă într-o drumeţie în munţi.
De altfel, în legislaţia americană privitoare la protejarea naturii, ideea de
solitudine este strâns legată de caracterul natural al unei zone specifice (Hollenhorst,
Frank şi Watson, 1994). Măsura în care un spaţiu poate garanta solitudinea devine un
criteriu pentru stabilirea caracterului lui natural. Cei ce au conceput Wilderness Act din
1964 au socotit de cuviinţă să menţioneze necesitatea întâlnirilor solitare cu natura. Prin
eforturile şi buna lor credinţă, solitudinea în natură a fost ridicată la rangul de politică
publică în Statele Unite.
Trebuie să ne întrebăm de ce legiuitorii americani au simţit nevoia să definească
sălbăticia prin oportunităţile de izolare şi singurătate. De ce avem, în general tendinţa de
a asocia natura cu singurătatea? De ce trăirile în natură par să fie potenţate de izolare şi
singurătate?

Capacitatea de primire
Problemele legate de asigurarea solitudinii în natură au apărut, de fapt, odată cu
explozia activităților recreative în natură de după al doilea război mondial. Într-adevăr, în
Statele Unite, în anii 50, odată cu creșterea prosperității clasei mijlocii dar și a clasei
muncitoare, odată cu intensificarea construcției de autostrăzi și cu generalizarea posesiei
de automobile, petrecerea timpului liber în natură, chiar în zone îndepărtate în raport cu
zona de rezidență a devenit o practică obișnuită. Acest lucru a condus însă la densitate
mare în parcurile naționale și în general în zonele naturale de agrement, densitate care a
părut că poate compromite însuși caracterul natural al acestor spații. Bunăoară, numărul
vizitelor în parcurile naționale americane a crescut în anii 70 cu 30% față de perioada
prcedentă. În deceniul 1981 – 1990, s-a înregistrat o nouă creștere, de data aceasta de
35%.
Cercetătorii din domeniul managementului pădurilor și parcurilor naționale și din
domeniul resurselor naturale s-au raportat la densitatea vizitatorilor cu ajutorul
conceptului capacitate de primire. Acesta se referea inițial la numărul animalelor din
orice specie ce pot fi menținute într-un habitat specific (Manning, ). Transferat în analiza
comportamentului uman, conceptul a fost implicat în descrierea impactului
environmental al vizitatorilor într-o zonă naturală. Utilizarea intensă a unui spațiu
determină distrugerea vegetației, compactarea solului, poluarea apei etc. Capacitatea de
primire a unei zone naturale ar face trimitere, așadar, la un număr specific de vizitatori
dincolo de care calitatea environmentală a zonei se deteriorează.
Totuși, foarte curând a devenit evident că înmulțirea vizitatorilor într-un parc sau
într-o arie naturală oarecare nu are efecte numai asupra mediului ca atare, ci și asupra
experienței vizitatatorilor.

Solitudine şi singurătate
Să remarcăm, înainte de toate, că retragerea în natură echivalează, de fapt, cu
retragerea din civilizaţie. Natura este, prin definiţie, opusă mediului construit, mediului
civilizat şi umanizat. Ea corespunde unui spaţiu în care oamenii nu locuiesc şi nu au o
prezenţă permanentă. De aceea, intrat în natură, individul se aşteaptă să întâlnească un
mediu cu o densitate umană redusă, chiar nulă.
Practic, legătura nemijlocită cu natura este o despărţire temporară de lumea
umană. Filozoful american Philip Koch (1994) concepea singurătatea enumerând trei
caracteristici: izolare fizică, dezangajare socială şi reflexivitate. Preluându-i distincţiile,
am putea face ipoteza că izolarea fizică în natură generează într-o mai mare măsură
dezangajare socială decât izolarea fizică într-un mediu umanizat. Or, cu siguranţă, pentru
omul modern separarea temporară de civilizaţie înseamnă şi întreruperea temporară a
unor angajamente sociale.
Răspunsurile participanţilor la o cercetare efectuată de Stankey şi Boden (1977)
se apropie de aceste consideraţii. Mulţi dintre ei au apreciat că evoluţia solitară în cadru
natural este motivată de nevoia de eliberare de presiunile vieţii cotidiene. Singurătatea în
natură ar fi o suspendare pentru un interval scurt a normelor sociale.
Libertatea pe care individul o obţine prin izolarea în natură poate servi unei
schimbări personale mai mult sau mai puţin profunde. Evadarea din cotidian, schimbarea
radicală a decorului, dezangajarea socială şi ignorarea normelor pot conduce la
modificarea unor puncte de vedere, a unor atitudini şi chiar la reforma unor aspecte ale
personalităţii.
 N-am precizat, până acum, deosebirea dintre solitudine şi singurătate şi ne-am
îngăduit să le folosim ca sinonime. Totuşi, în mod tradiţional, în psihologie se consideră
că solitudinea este o experienţă plăcută, urmare a deciziei individului de a se focaliza
asupra propriului eu, indiferent de gradul de izolare socială. Dimpotrivă, singurătatea este
resimţită ca o stare neplăcută, de izolare şi de imposibilitate a relaţionării satisfăcătoare,
în ciuda dorinţei de participare socială.
Desigur, izolarea sau cvasi-izolarea în natură corespunde solitudinii şi nu
singurătăţii. Într-un articol intitulat The capacity to be alone: Wilderness solitude and
growth of the self, Hollenhorst, Frank şi Watson (1994) consideră solitudinea o experienţă
optimă ce apare atunci când persoana este capabilă să găsească recompense personale în
absenţa stimulării sociale, a feedback-ului social şi a scopurilor externe. Ei remarcă faptul
că omul modern îşi îndreaptă atenţia mai curând către universul social decât către natură,
ajungând astfel să se teamă de singurătate. Starea de solitudine facilitează conştientizarea
celor mai ascunse dorinţe şi impulsuri precum şi auto-realizarea. „Adevăratul determinant
al solitudinii”, scriu cei trei autori, „este capacitatea intrapersonală de a folosi timpul
petrecut în izolare pentru auto-descoperire, integrarea personalităţii şi construirea
înţelesului vieţii” (Hollenhorst et al., 1994, p.235).
Subiecţii din studiul lor, vizitatori ai unei zone muntoase din statul american
Virginia, consideră solitudinea în natură ca fiind solemnă, serioasă şi ca având consecinţe
importante. Independenţa, dezangajarea în raport cu rolurile sociale, individualitatea şi
îndepărtarea temporară a presiunii expectanţelor sociale par să se constituie în dimensiuni
ale solitudinii.
În mod curios, Hollenhorst şi colegii lui n-au găsit nici o relaţie între solitudinea
în natură şi prezenţa altor grupuri în mediul subiectului sau prezenţa unor structuri umane
(ca, de pildă, clădirile). Percepţia aglomeraţiei (vom vedea că alţi cercetători din domeniu
o consideră extrem de importantă) nu pare să compromită experienţa solitudinii, care
depinde în principal de o capacitate intrapersonală de a controla întregul eu.
Întâlnirea altui individ în natură sau a altui grup reprezintă un eveniment obiectiv
şi măsurabil, ce poate funcţiona ca un indicator al solitudinii. Majoritatea studiilor au
ajuns la concluzia că întâlnirile din zonele sălbatice dintre subiect şi alţi indivizi sau
grupuri perturbă solitudinea şi afectează calitatea experienţei naturii. Troy Hall, de
exemplu, a realizat interviuri deschise cu 117 subiecţi ce făceau drumeţii într-o zonă
montană americană şi a constatat că 44% dintre cei care simţeau că au intrat în contact cu
natura declarau că lipsa întâlnirilor cu alţii contribuise la această trăire. De asemenea,
52% dintre subiecţii care rataseră experienţa sălbăticiei menţionau ca şi cauze
aglomeraţia sau întâlnirile cu alţi indivizi sau cu grupuri. Autoarea sugerează un indicator
subiectiv al solitudinii în natură, „cea mai lungă perioadă petrecută fără a vedea pe alţii”.
Fără îndoială, atenţia concentrată asupra celorlalţi poate anula efectul de refacere
în natură. De fapt, aceasta ar putea fi explicaţia principală pentru tendinţa noastră de a
căuta să ne aflăm singuri în natură: prezenţa celorlalţi ne solicită atenţia şi blochează
astfel sau numai diminuează refacerea. Staats şi Hartig (2004) au imaginat un design
experimental pentru a testa ipoteze privitoare la refacere şi la singurătate în natură şi în
oraş. Ei au solicitat mai întâi participanţilor la studiul lor să-şi imagineze că sunt singuri
sau în compania unui prieten şi simultan, că sunt epuizaţi atenţional sau, dimpotrivă,
proaspeţi. Apoi participanţii vedeau, în funcţie de condiţia experimentală, slide-uri cu o
plimbare fie în pădure, fie în centru unui oraş. Variabilele dependente principale erau
probabilitatea refacerii şi percepţia de siguranţă (aceasta din urmă introdusă pe bună
dreptate, căci o zonă sălbatică poate suscita frică şi, în consecinţă, nevoie de afiliere).
Subiecţii repartizaţi în condiţia de oboseală a atenţiei au manifestat preferinţe pentru
mediul natural în comparaţie cu cel urban. Totuşi, subiecţii care si-au imaginat o prezenţă
socială au ales mai degrabă oraşul în dauna plimbării prin pădure. Staats şi Hartig atrag
atenţia asupra însemnătăţii percepţiei de siguranţă: compania unui prieten în timpul unei
plimbări în natură permite refacerea prin conferirea siguranţei iar solitudinea în natură
amplifică probabilitatea refacerii dacă subiectul are certitudine în privinţa securităţii sale.

Privatitatea
Problemele privitoare la izolarea în natură şi la nevoia de a contempla solitar
natura sunt incitante şi, foarte probabil, n-au primit încă soluţiile pe care le merită. Totuşi,
cercetătorii americani au remarcat, în deceniul al 7-lea al secolului trecut, că majoritatea
indivizilor nu vor să fie pe deplin singuri în natură. Ieşirile în natură, mai cu seamă în
zonele sălbatice, se organizează de obicei în grup. Contactul cu natura este o experienţă
socială, şi nicidecum una de izolare totală. Dawson şi Hendee (2009) au stabilit, de pildă,
pentru Statele Unite, că mai puţin de 2% dintre cei ce vizitează zone îndepărtate şi
sălbatice înnoptează singuri. De asemenea, numai 10% dintre subiecţii chestionaţi într-un
studiu realizat de Cole şi Hall (2010), vizitatori ai unei rezervaţii naturale, au afirmat că
nu pot avea un sentiment profund al solitudinii decât atunci când sunt absolut singuri
Când merg în natură, oamenii îşi propun să fie cu alţii care le sunt apropiaţi, şi nu
singuri. Ei vor, de fapt, să interacţioneze doar cu anumite persoane, pe care le-au selectat
pentru aceasta şi nu cu altele, de exemplu, dintre cele întâlnite întâmplător în zonele-ţintă.
Vor, cu alte cuvinte, să deţină control asupra interacţiunilor lor sociale în timpul ieşirii în
natură. Privatitatea este tocmai conceptul care se referă la această nevoie.
Termenul privatitate este echivalentul românesc pe care îl propunem pentru
englezescul privacy. Din păcate, limba română nu posedă un cuvânt care să vizeze
această realitate. Intimitatea, folosită adeseori în traducerea lui privacy, este improprie
pentru că ea se cuvine înţeleasă ca o propietate a relaţiilor interpersonale. Ea nu are
sensul de control al accesului la eu pe care îl are privacy şi nici sensul spaţial pe care îl
sugerează termenul englezesc. De altfel, în limba engleză există un corespondent perfect
pentru intimitate: intimacy.
Poate mai exact, privatitatea ar putea fi definită ca o stare de libertate în care
individul se află la adăpost de intruziunile altora dar şi de privirile şi interesul lor pentru
el. De asemenea, trebuie să înţelegem prin privatitate locul sau spaţiul care-i îngăduie
subiectului să nu fie observat de alţii şi să se apere de invaziile lor.
În psihologia environmentală, Irwin Altman (1975) este cel care a teoretizat
privatitatea. Ideea de control, mai exact de control al graniţelor eului, îi aparţine.
Privatitatea este un proces de reglare a interacţiunilor ce asigură un număr optim de
contacte sociale în funcţie de context. Individul utilizează mecanisme ca teritorialitatea
sau spaţiul personal dar şi comportamentul verbal şi paraverbal pentru a atinge nivelul
dorit de privatitate. Contactul cu ceilalţi presupune procesarea informaţiilor sociale; din
punctul acesta de vedere, privatitatea amplifică libertatea de alegere, întrucât ea oferă
individului prilejul de a decide asupra informaţiilor sociale pe care le procesează.
Un alt psiholog (dar nu environmentalist) care s-a ocupat de privatitate este
Stephen Margulis (1977). În definiţia sa, el păstrează ideea de control: privatitatea
reprezintă controlul asupra tranzacţiilor dintre un individ şi alţii. Margulis adaugă că
scopul controlului este de a întări autonomia şi de a reduce vulnerabilitatea.
Dar ideea de control în conceperea privatităţii nu-i aparţine lui Altman, ci lui Alan
Westin (1967), un profesor de drept şi ştiinţe politice, interesat de relaţiile dintre
privatitate şi drepturile consumatorului, mai exact de protecţia datelor despre consumator.
Pentru Westin, privatitatea corespunde dreptului individului de „a controla, edita, dirija şi
şterge informaţia despre el însuşi şi a decide când, cum şi în ce măsură informaţia este
comunicată altora” (Westin , 1967, p. 7).
De fapt, cu ajutorul privatităţii individul poate regla procesarea informaţiilor
sociale din viaţa cotidiană, blocând aceste informaţii şi refuzând să le proceseze sau,
dimpotrivă, acceptându-le aşa cum i le furnizează mediul social şi elaborându-le. Apelul
la privatitate este episodic, individul retrăgându-se uneori în singurătate sau în interiorul
unei relaţii apropiate sau, atunci când se află într-un grup mare, refugiindu-se în anonimat
sau adoptând o atitudine rezervată. Atent la aceste împrejurări distincte, Westin a postulat
(căci nu a dispus de date empirice) patru dimensiuni ale privatităţii:
1. solitudinea: starea de izolare completă, la adăpost de observarea de către
ceilalţi
2. intimitatea: starea în care se caută împlinirea unei relaţii cu membrii unui grup
restrâns
3. anonimatul: starea în care se caută şi se obţine libertatea în raport cu
identificarea şi supravegherea într-un spaţiu public
4. rezerva: starea în care subiectul se abţine să dezvăluie anumite aspecte despre
sine, considerate prea personale.
Filosoful american apropie privatitatea de ideea de libertate. Privatitatea se
constituie într-un mecanism care funcţionează pentru a asigura libertatea de alegere şi
pentru a îndepărta constrângerile impuse de viaţa cotidiană. Adoptând una sau alta dintre
formele de privatitate descrise de Westin, individul fie îşi amplifică autonomia, fie se
manifestă plenar afectiv, fie se fereşte de eventuale evaluări negative, fie, în sfârşit,
controlează ceea ce transmite celorlalţi ca mesaj, reducându-şi comunicarea.
Ca stare psihologică, privatitatea este pozitivă, este o condiție spre care persoana
tinde. Pedersen (1997) a adăugat rezervei, anonimatului și solitudinii teoretizate de
Westin izolarea (a fi, din punct de vedere fizic, chiar geografic, îndepărtat de ceilalți) și a
distins două tipuri de intimitate, intimitatea cu familia și intimitatea cu prietenii.
Contribuția acestui autor devine mai interesantă dacă examinăm funcțiile privatității
propuse de el: contemplarea, autonomia, împrospătarea (traducem astfel rejuvenation),
întărirea încrederii în sine și creativitatea. Pedersen evocă îndoielile cu privire la
creativitatea de grup și reafirmă convingerea că insight-urile valoroase și fecunde se
produc în singurătate. Toate cele cinci funcții însă fac din privatitate un rezervor de
energie al persoanei și o premisă pentru auto-realizare.

Scala de privatitate
Inspirându-se în principal din taxonomia expusă mai sus a lui Alan Westin (1967),
William Hammitt şi-a alcătuit propria concepţie despre singurătatea în natură şi, derivată
din aceasta, a construit o scală ce măsoară privatitatea subiecţilor în mediul natural.
Hammitt, profesor de Forest Recreation (!) la Universitatea din Knoxville,
Tennessee, are convingerea că expresia singurătate în natură nu trebuie înţeleasă ca atare.
Cei ce declară că au nevoie de singurătate atunci când se află în mijlocul naturii se referă,
mai degrabă, la privatitate şi nu la izolare totală. Într-un mediu natural, ales de ei tocmai
pentru calităţile lui, oamenii par să aibă tendinţa de a-şi controla atent interacţiunile
sociale: ei pot accepta un grup restrâns de apropiaţi cu care să împartă experienţa naturii
şi pot avea schimburi comunicaţionale succinte cu străinii numai dacă lucrul acesta nu-i
sileşte să proceseze informaţie socială pe care nu o doresc. „Ei nu caută o întrerupere
completă a relaţionării cu alţii”, scrie Hammitt, „ci caută libertatea de a alege cu cine,
când şi în ce măsură să interacţioneze. Solitudinea la care râvnesc este separare de
mediile sociale complexe, nu izolarea completă de oameni” (Hammitt, 1982, p. 482).
Natura ne fascinează, inducându-ne o stare de atenţie involuntară. Pentru a
explica nevoia noastră de singurătate în natură, Hammitt preia distincţia lui Stephen
Kaplan (de fapt, a lui William James, dar adusă în actualitate de Kaplan) dintre atenţia
involuntară şi atenţia voluntară. Ultima necesită concentrare şi efort. Activităţile noastre
cotidiene, multe dintre ele desfăşurate în medii artificiale, necesită atenţie voluntară. În
aceste activităţi suntem solicitaţi să ne concentrăm atenţia asupra unor informaţii care nu
ne interesează, de aceea putem fi uşor distraşi şi e nevoie de efort pentru a menţine
atenţia focalizată pe sarcină. Dimpotrivă, mediile naturale conţin numeroase elemente
fascinante, elemente care ne suscită atenţia involuntară, atenţia concentrată fără efort
mental. Din punct de vedere evoluţionist, suntem, practic, mai adaptaţi pentru procesarea
informaţiilor din mediile naturale decât a celor din mediile artificiale.
Tendinţa de a căuta solitudine în natură ar avea, prin urmare, la bază nevoia de a
găsi un spaţiu în care modalitatea principală de procesare a informaţiei să fie cea
involuntară. În concepţia lui Hammitt, evitarea necunoscuţilor în mediile naturale se
explică prin nevoia de intimitate cu un număr redus de cunoscuţi sau prieteni şi prin
nevoia de izolare sau îndepărtare de mediile care impun atenţie voluntară.
Plecând de la viziunea aceasta şi raportându-se, de asemenea, la taxonomia
tipurilor de privatitate propusă de Alan Westin, Hammitt a încercat să construiască un
instrument psihologic cu ajutorul căruia să măsoare înclinaţia subiecţilor de a căuta
solitudine în natură. Chestionarul iniţial avea 20 de itemi, cu scale Likert în șapte puncte
şi a fost administrat pe un lot de 109 studenţi. Subiecților li se cerea să evalueze
importanța afirmațiilor din chestionar pentru trăirile în natură.
Autorul american a constatat, în urma analizei factoriale, patru dimensiuni ale
solitudinii în natură: mediul natural, libertatea cognitivă, intimitatea și individualismul.
Cel mai important factor, mediul natural, se referă la faptul că spre a resimți solitudinea
în natură, subiecții au nevoie să se afle într-un mediu natural ferit de intervențiile umane.
Liniștea și pacea par să fie, alături de absența elementelor artificiale, caracteristicile
principale ale naturii veritabile, cea care poate asigura sentimentul solitudinii. Al doilea
factor reunește itemi ca: „Libertatea de a-ți concentra atenția asupra aspectelor pe care le
alegi tu însăți”, ”Libertatea de a-ți alege acțiunile și felul în care îți petreci timpul”,
”Libertatea de a-ți controla gândurile”. Intimitatea, evaluată de subiecți a treia ca
importanță, se referă la beneficiile oferite de un grup de prieteni atunci când subiectul se
află în mijlocul naturii dar și la dorința de a nu avea de-a face cu alte grupuri și la
posibilitatea de a limita interacțiunea cu alții. În sfârșit, individualismul, ultima
dimensiune identificată de Hammitt, este legat de libertea persoanei în raport cu
expectanțele și obligațiile sociale. Solitudinea în natură nu este deplină dacă subiectul
percepe presiunea normelor.
 Cercetătorul american a continuat explorarea empirică a dimensiunilor privatității
în natură. De exemplu, chestionarea a 184 de vizitatori ai Great Smoky Mountains
National Park cu ajutorul Wilderness Privacy Scale a confirmat analiza lui Hmmitt din
1982, dar a condus la operarea unei distincții privitoare la dimensiunea libertate
cognitivă: itemi ca „Libertatea de a-ți concentra atenția asupra aspectelor pe care le alegi
tu însăți”, ”Libertatea de a-ți alege acțiunile și felul în care îți petreci timpul” sugerează
un aspect strict personal, o libertate cognitivă individuală, în vreme ce itemi de tipul
”Libertatea de a-ți controla gândurile, indiferent dacă ești singur sau într-un grup”.
”Libertatea de a alege când și în ce măsură vorbești și interacționezi cu ceilalți”, ”A fi tu
însuți, liber de presiunea expectanțelor celorlalți” au impus crearea nui factor intitulat
”libertate cognitivă socială”. Autorii cacestui studiu, Hammitt și Madden (1989) conchid:
”Căutarea privatității în natură poate fi o strategie de coping prin care indivizii încearcă
să optimizeze gradul de libertate de alegere care este atât de necesară pentru a avea liniște
și pace sufletească. Datele noastre sugerează că privatitatea în natură reprezintă un mijloc
prin care se obține libertatea cognitivă și nu libertatea socială.” (Hammitt și Madden,
1989, p. 300).
Pe de altă parte, o cercetare întreprinsă de Dawson și Hammitt în 1996, având ca
subiecți turiști din Adirondack Forest Preserve din statul New York, n-a regăsit gruparea
itemilor în două tipuri de libertate cognitivă. Analiza factorială a răspunsurilor subiecților
la cei 20 de iemi meniți să măsoare solitudinea și privatitatea în zonele naturale sălbatice
a relevat cele patru dimensiuni descoperite de Hammitt în 1982: mediu natural, libertate
cognitivă, intimitate și individualism.