Statutul mass-media într-o societate subdezvoltată

Câteva consideraţii pe marginea presei de limbă română din Republica Moldova

Vasile MALANEŢCHI, lector superior, catedra Jurnalism, USM; redactor-şef, revista/editura „Atelier”, director general al Muzeului Naţional de
Literatură „Mihail Kogălniceanu”, Chişinău

Dacă pornim de la premisa că mass-media* este o afacere, vom ajunge să constatăm, că problema numărul unu despre care trebuie să vorbim cu
referire la publicaţiile periodice din spaţiul pruto-nistrean este lipsa unui mediu firesc de dezvoltare şi afirmare. Ceea ce înseamnă că aici nu sunt
– pe termen lung – condiţii necesare care să-i permită existenţa prin ea însăşi. Constatarea vizează preponderent presa autohtonă de limbă
română şi pare să fie o dominantă a acesteia chiar de la începuturile sale. Starea de lucruri respectivă este determinată istoriceşte şi are, cel puţin
la vedere, câteva explicaţii posibile, între care:
1) cadrul social-politic instabil, care i-ar fi permis să se constituie nestingherit şi să-şi consolideze poziţiile în timp;
2) numărul relativ mic al beneficiarilor interesaţi de un atare produs mediatic, dornici şi apţi să o finanţeze (prin abonamente, achiziţii etc.) şi să-i
asigure, astfel, independenţa economică;
3) dimensiunea pecuniară limitată a salariului mediu al cetăţeanului consumator de presă periodică raportată la valoarea coşului de consum;
4) sistemul financiar-economic fragil ce nu asigură defalcarea din bugetul de stat a minimului necesar pentru implementarea programelor şi a
proiectelor ce vizează domenii sociale ca instrucţiunea publică, educaţia, ştiinţa, cultura etc.;
5) degringolada valorilor într-o societate posttotalitară ce trece deja de două decenii print-un anevoios şi interminabil proces, în mare parte deja
compromis, de tranziţie spre statul de drept şi economia de piaţă şi care a generat stări de spirit ca apatia socială, indiferenţa, lipsă de încredere în
instituţii (inclusiv în mass-media) etc.;
6) oportunităţile oferite cetăţenilor graţie dezvoltării vertiginoase a mijloacelor de comunicare în masă de a se informa şi din surse mai
lesnicioase decât presa periodică tipărită.
În situaţia Republicii Moldova, stat nou apărut după destrămarea URSS pe un teritoriu aflat la confluenţa unor interese geostrategice majore şi
disputat cu încrâncenare de mai multe secole între Vest şi Est, este firesc ca afacerile din sfera mass-media să se particularizeze într-un fel anume
ce nu cadrează adesea cu definiţiile clasice.
Afirmaţia de mai sus, bineînţeles, se cere argumentată. Însă, aşa cum acest lucru nu poate fi făcut fără luarea în considerare a împrejurărilor
concret-istorice, a premiselor evoluţiei şi a factorilor ce au determinat de fiecare dată sucombarea unor instituţii mediatice, considerăm necesară
o precizare cu privire la contextul ce trebuie avut în vedere la examinarea proceselor social-politice (precum bine se ştie, mass-media este o
emanaţie a acestora) care s-au derulat în acest areal.
Societatea are exact presa pe care îşi poate permite să o întreţină. Posibilităţile unei aşchii mici şi dezorientate de populaţie (alias cetăţenii
românofoni din Republica Moldova) de a finanţa mijloace mass-media nici pe departe nu se compară cu cele de care dispune o comunitate
numeroasă, întreagă şi unitară în aspiraţii, şi armonios dezvoltată. Avem convingerea că starea actuală de lucruri din acest spaţiu îşi are geneza în
anul 1812, fiind determinată de dezmembrarea Moldovei voievodale şi incorporarea jumătăţii ei de est – teritoriul dintre Prut şi Nistru – în
imperiul rus. Acest act istoric a avut consecinţe nefaste pentru populaţia autohtonă de aici, ruptă de la matrice şi conectată forţat la un alt spaţiu
geografic, la alt sistem de valori (culturale, sociale, economice etc.). În acest teritoriu (înjumătăţit simultan atât ca întindere dar şi ca număr de
populaţie), în virtutea factorilor de ordin politic-administrativ, progresul şi civilizaţia au evoluat lent şi fără vigoare. Dimpotrivă, mediul
lingvistic străin şi lipsa învăţământului în limba naţională au condus la accentuarea analfabetismului şi a ignoranţei în rândurile populaţiei
băştinaşe, în timp ce ştiutorii de carte aborigeni au devenit purtători ai limbii oficiale a statului rus (îmbrăţişând, adesea, şi ideologia
proimperială a acestuia). În acelaşi context, urmare a aceluiaşi fapt istoric, au fost distruse conexiunile economice constituite de secole ale
ţinutului, s-a modificat structura pieţelor de desfacere, unele dintre acestea devenind inaccesibile pentru producători.
Aşa se face că în Basarabia o elită autohtonă conştientă de misiunea sa şi capabilă să-şi asume nişte responsabilităţi s-a articulat anevoios. Astfel
că, aici, primele semne ale configurării semnificative a conştiinţei sociale şi de neam s-au conturat abia la începutul secolului XX. Nu
întâmplător, deci, tocmai atunci a luat naştere şi presa periodică în limba naţională**.
Să nu uităm, apoi, că – în virtutea aşezării sale geografice ca parte marginală a unei ţări, dar şi a statutului său de teritoriu ocupat (spaţiu
marginalizat prin definiţie), de colonie a imperiului ţarist-sovietic, teritoriul pruto-nistrean a avut timp de aproape două secole un destin marcat
de incertitudini politice şi cataclisme sociale. Urmare a raptului din 1812, mulţi cetăţeni şi-au părăsit locurile de baştină, trecând Prutul şi
stabilindu-se în partea rămasă liberă a vechiului principat, administraţia ţaristă având grijă să colonizeze aşezările pustiite cu elemente eterogene;
apoi, de parcă asta nu ar fi fost suficient pentru schimbarea de fizionomie dorită, autorităţile au recurs la deportarea în masă a aborigenilor –
acţiune criminală instrumentată cu acribie, deschis sau în forme voalate, de regimurile imperial-rus şi bolşevic-sovietic în toate perioadele de
ocupaţie (1812-1918, 1940-1941, 1944-1991). Dacă ţinem cont de faptul că aceste presiuni de ordin social-psihologic s-au exercitat constant
1
asupra românilor basarabeni pe fundalul a trei secole de dominaţie otomană (inclusiv unul de cârmuire fanariotă), ajungem să înţelegem perfect
mecanismul prin care evenimentele dramatice au putut influenţa oamenii, determinând mutaţii de comportament şi conştiinţă şi făcându-i să-şi
piardă verticalitatea şi simţul orientării în timp şi spaţiu. Fazele de renaştere, ca şi în mitul lui Sisif, începeau cu alfabetizarea, treceau prin ceea
ce se numeşte culturalizare, în cazurile în care se ajungea până aici, ca, apoi, peste capetele lor să cadă alte şi alte valuri de teroare…
La toate acestea, de la 1991 încoace, se adaugă migraţia, benevolă-de nevoie, a unei părţi considerabile a populaţiei socialmente active peste
hotare în căutarea unor locuri de muncă. Drept care astăzi în Republica Moldova societatea, decimată numeric şi debusolată moral, a ajuns la
faza de vârf a unei stări de agonie, acutizată de sărăcie şi fragmentată, în acelaşi timp, în baza unor criterii de ordin politic, ideologic, social,
etnic etc.
O astfel de societate nu este capabilă, bineînţeles, să asigure apariţia sistematică şi funcţionarea în condiţii de normalitate a unei prese cu
adevărat libere şi independente, de aceea mass-media autohtonă din Republica Moldova – atâta câtă există, slabă şi efemeră – este dependentă,
cu mici excepţii, de aşa-zisul sac cu bani, ca să facem uz de o expresie cu vechime respectabilă în vocabularul specialiştilor preocupaţi de istoria
jurnalismului.
În memoria generaţiilor mai în vârstă din Republica Moldova este încă vie realitatea dinainte de colapsul URSS, în care partidul unic deţinea
controlul total, politic-ideologic şi financiar, asupra presei. În imperiul sovietic care, se pretindea, este cel mai democratic din lume, întreaga
reţea mass-media se afla în subordinea unor monopoluri ale statului şi era aservită sistemului de valori al acestuia. La două decenii de la abolirea
regimului administraitiv de comandă, constatăm că în societatea noastră dreptul la libertatea de exprimare, pluripartidismul, diversitatea de opinii
etc. sunt nişte bunuri pe deplin câştigate şi poate că, în aceste vremuri noi, starea mass-media ar fi una satisfăcătoare, dacă nu s-ar ţine scai de noi
tarele mai vechi ale teritoriului marginal (con)damnat (la subdezvoltare). Într-un stat ex-colonial ieşit din totalitarism, în mare parte depopulat şi
dispersat în zone cu interese centrifugale, în care din cauza posibilităţilor financiare limitate şi a dezinteresului ancestral ale populaţiei afacerile
în mass-media sunt nerentabile sau chiar de-a dreptul falimentare, în locul interdicţiilor de ordin ideologic s-a instaurat, suveran, dictatura
cenzurii financiar-economice. În Republica Moldova, astăzi, nimeni şi nimic nu îi împiedică pe antreprenori să editeze, în cadru legal, orice le
pofteşte inima – cărţi, reviste, ziare, alte mijloace de informare în masă – doar că trebuie să facă faţă exigenţelor de ordin pecuniar. Şi aşa cum
bani pentru presă se găsesc mai ales în cadrul campaniilor electorale – cu aceste ocazii, pe rol intră partidele şi mişcările social-politice, care la
rândul lor sunt finanţate de grupuri oligarhice interesate de accederea la putere. Odată atinse aceste obiective, respectivele forţe economico-
financiare fac eforturi pentru menţinerea cât mai mult timp în vârful piramidei, fiind asistate, bineînţeles, de presa subordonată pe care o
finanţează şi care le este docilă.
Iată, în linii mari, schema după care funcţionează mecanismul instituţiilor mass-media din Republica Moldova, exceptând, de bună seamă,
publicaţiile periodice sponsorizate de fundaţii şi alte oraganizaţii filantropice transnaţionale interesate de promovarea valorilor democratice sau
de revigorarea culturii şi a spiritualităţii.
Concluzia: o societate subdezvoltată implică o presă anemică, aservită şi predispusă la partizanat în beneficiul celor ce deţin puterea politică. Fie
că este vorba de un partid unic de sorginte bolşevic-totalitară sau de coaliţii guvernamentale de esenţă pluripartidistă, de dragul aflării în vârful
piramidei sociale, grupările politico-oligarhice folosesc mass-media pe post de instrumente în scopul dobândirii supremaţiei în societate,
împiedicând culturalizarea, încetinind progresul general şi stăvilind consolidarea principiilor democratice, a corectitudinii şi echităţii.
* Referinţele noastre vizează, în temei, presa scrisă (publicaţiile periodice tipărite). Or, în sens larg, termenul mass-media cuprinde publicaţiile
periodice imprimate pe suport tradiţional de hârtie, dar şi cele neperiodice în întreaga lor complexitate (cartea şi celelalte genuri de tipărituri),
mijloacele audiovizuale de informare în masă (radioul, televiziunea, cinematografia), presa electronică etc.
** Primele publicaţii periodice în limba română apărute la Chişinău sunt ziarele „Basarabia” (1906-1907) şi „Moldovanul” (1907-1908). Cel
dintâi a fost editat (pe spezele aduse de la Bucureşti de profesorul universitar ieşean Constantin Stere, basarabean de origine) de un grup de tineri
intelectuali basarbeni în frunte cu avocatul Emanuil Gavriliţă pe post de director-editor şi cu Ion Pelivan, Pan. Halippa şi alţii în calitate de
redactori. Cel de al doilea, editat pe banii aflaţi la dispoziţia ohranei (poliţia secretă) şi oferiţi din fondurile speciale ale Ministerului de Interne al
Imperiului Rus, cu scopul expres de a anihila mişcarea proromânească din Basarabia initiată de grupul Gavriliţă-Pelivan-Halippa în contextul
revoluţiei din 1905, l-a avut în calitate de redactor-editor pe Gheorghe V. Madan, născut, şi el, în Basarabia, actor (un timp, la Teatrul Naţional
din Bucureşti), prozator şi publicist, fost agent imperial şi cenzor al cărţilor româneşti ce urmau să ajungă în Basarabia.