Sunteți pe pagina 1din 3

Unit în Liturghia duminicilor și a sărbătorilor

Un articol de: Pr. Lect. Dr. Adrian Ignat - 24 Noi, 2019

Caracterizând satul românesc, filosoful Lucian Blaga spunea: „Veșnicia s-a născut la
sat“. Pentru el, „satul românesc este singura prezenţă vie încă, deşi nemuritoare,
nemuritoare, deşi aşa de terestră, este unanimul nostru înaintaş fără nume“. În istoria
noastră satul a fost creator și promotor de valori spirituale, culturale și materiale.
Lumea satului românesc este o lume cu totul deosebită, unde timpul și spațiul căpătă noi
sensuri și dimensiuni, unde oamenii se nasc și trăiesc într-o strânsă armonie cu
Dumnezeu, cu semenii și cu natura.

Născut deodată ca neam românesc și creștin, poporul nostru nu are o tradiție de viață
precreștină, cum există la alte neamuri. În toate formele sale de manifestare se resimte
prezența credinței creștine. Această credință în Hristos i-a dat țăranului român o înțelegere
largă a oamenilor, contrară închistării. Țăranul român disprețuiește pe cel care este în
judecățile sale „într-o ureche”. Modul său de înțelegere îl face unic și original.

Sentimentul de cuviință sau bună-cuviință este unit cu moralitatea. Numai poporul român a
văzut exemplar în om ceea ce-l definește și diferențiază mai mult de celelalte făpturi câte
există pe lume. Omul nu este om decât în comuniune cu semenii săi. Tocmai de aceea, fiecare
membru al comunității sătești este preocupat „să nu se facă de râs în sat”.

Satul românesc nu poate fi închipuit fără Biserică și preot. Viața satului se prezintă și astăzi,
ca întotdeauna, profund împletită cu viața Bisericii. Odată intrat în mijlocul păstoriților săi,
preotul trebuie să știe că pătrunde într-o cultură și civilizație pe care e obligatoriu să le
înțeleagă și să le asimileze dacă le-a pierdut sau nu și le-a însușit vreodată. Fără ele nu își
poate desfășura misiunea. Cultura și civilizația țărănească au dat oameni de mare calitate
sufletească.

La sate, oamenii sunt mai calzi, mai buni, mai ospitalieri. Cu cât sunt mai departe de noua
civilizație postmodernă, cu atât ei sunt mai aproape de rădăcinile sufletului românesc. Relația
cu Dumnezeu, cu semenii și cu natura este diferită la omul satului în comparație cu cel care
locuiește la oraș.

Omul izolat de biserica sa este considerat străin în sat și nici un localnic nu îi va acorda
încrederea și simpatia. Ceea ce poate primi este mila sau compătimirea, fiind considerat un
nefericit al sorții. Din aceasta se vede omenia românească, izvorâtă din spiritualitatea
ortodoxă care caracterizează toate aspectele vieții românului. Pentru români, a fi om de
omenie înseamnă a fi om adevărat, a da viață și a exprima în propriul comportament
adevăratele calități umane.
Armonie, echilibru, comuniune, atributele satului de la noi

Țăranul român vede prezența și lucrarea lui Dumnezeu în toate. El se roagă lui Dumnezeu să-i
țină animalele din gospodărie sănătoase. El vede pe Dumnezeu în taina naturii. Un peisaj
frumos al naturii e pentru el un adevărat rai. În Miorița ciobanul moldovean spune: Pe un
picior de plai,/ Pe o gură de rai. Părintele Paisie Olaru de la Mănăstirea Sihăstria de Neamţ
nu uita să amintească faptul că, dacă sfințim locul unde trăim pe pământ, putem spera să
primim şi un loc în ceruri, un colţişor de rai.

Relația personală caldă, umanizată a țăranului român cu Dumnezeu este exprimată și prin
apelative neîntâlnite în alte limbi precum: Dumnezeu drăguțul, Măicuța Domnului.
Comuniunea pe care o realizează satul românesc, izvorâtă din credința în Dumnezeu, se
manifestă prin participarea tuturor la datinile, la evenimentele principale din viața fiecărei
familii. Nașterea, căsătoria, dar și moartea reprezintă momente speciale în care membrii
satului românesc se reunesc într-o caldă unitate. Cântecul, jocul, portul, responsabilitatea
unora pentru alții demonstrează strânsa lor comuniune.

Generozitatea sufletului țăranului român a dat acestuia un simț al armoniei, al unei frumuseți
echilibrate și larg cuprinzătoare. Acest lucru se vede în cântecul și portul popular. Nici un alt
popor nu cântă viața și natura cum o fac portul și folclorul românesc.

Geniul popular a creat proverbele, doinele, vorbele de duh, dansurile, costumele. Toate
acestea reprezintă patrimoniul material și intelectual pe care singur l-a creat, fiind înzestrat de
Dumnezeu și de natura în mijlocul căreia a crescut, pe care a observat-o, a iubit-o, a îngrijit-o
cu pricepere, i-a cunoscut și păstrat tainele.

Echilibrul spiritului românesc este vizibil în tot ceea ce a ieșit din mintea și mâinile țăranului
nostru: portul și jocul, casa și biserica, sculptura și pictura lui. Creația populară s-a străduit să
exprime complexitatea sentimentelor și a gândurilor umane, a impresiilor deosebite pe care i
le-a inspirat contemplarea naturii. Grația și simplitatea creațiilor populare românești izvorăsc
din însăși viața satului românesc, din viața zilnică a țăranului român. Portul spiritualizează
trupul, cântecul realizează o simbioză cu peisajul românesc, iar jocul exprimă bucuria
comuniunii, produsul unei inspirații personale și colective în același timp. Portul și jocul
formează împreună un tot unitar, marcat de armonie, strălucind în lumina soarelui interior, al
veseliei și al atenției care sporește comuniunea.

Biserica satului, expresia delicateții sufletului aflat în rugăciune

Coloritul costumelor românești subliniază armonia sufletului țăranului. Dacă întâlnirea între
oameni este o sărbătoare a bucuriei, românul a simțit nevoia să accentueze prin portul său
această trăire. Incomparabila bogăție de motive și culori, ca și desăvârșita sa armonie, distinge
etosul popular românesc de tonalitatea relativ simplă a creațiilor celorlalte popoare.

Casa de locuit este expresia aceluiași spirit de armonie și de grație, a aceluiași duh de sinteză
între aspectul practic și deschiderea spre orizontul de vis și imaginație, spre orizontul de taină
al existenței. „Românul se îmbracă și locuiește în poezie, fără a părăsi realitatea”, afirma
părintele Dumitru Stăniloae.

Duhul comuniunii este prezent și în vechile biserici și mănăstiri. Chiar dacă aceste locașuri de
cult ale noastre nu au maiestatea domurilor occidentale, ele păstrează duhul de comuniune
între credincioși. Bisericile noastre sunt expresia delicateței, a transparenței omului și a
fragilității operei sale în fața divinului. În toate creațiile artistice românești - eclesiastice sau
laice - există o grație, o poezie, o armonie, o gândire delicată a omului care se îmbracă
expresiv pentru alții sau împodobește expresiv un lucru util pentru sine și în același timp
pentru comunitatea din care face parte.

În viața satului nu se manifestă nici dorințele de dominare, nici cele individualiste ale lumii
orășenești sub influența Apusului. Prezența lui Dumnezeu îi unește pe toți în Liturghia
duminicilor și a sărbătorilor, rugându-se toți pentru toți. Ca urmare, ei ies din biserică într-o
comuniune reîmprospătată, care-i ferește de dispute viitoare și îi unește cu Dumnezeu.