A avea o limbă a ta, pe care s-o stăpânești cu dibăcie e ca și cum ai avea o comoară.

Limba maternă e
limba viselor noastre, e leagănul copilăriei, e o mireasmă plăcută de flori de măr, veșnic aducătoare de
mângâiere și pace.
Mi-e dragă, o vorbesc și o iubesc. Pentru că e limba mamei, e a mea și e sfântă. Mă leagă de originile
mele, de cine sunt eu cu adevărat, de istoria neamului nostru, de locurile unde am copilărit și am
crescut și eu odată cu visele și idealurile mele. Mă leagă de frații mei de peste Prut: frați de grai și frați
de sânge.
Mă simt mândră că vorbesc limba română, o vorbesc cu drag, iar când o aud în jurul meu, îmi mângâie
inima și mă simt ca acasă. O simt în mine, și-a creat rădăcini adânci în sufletul meu, pentru că și eu la
rându-mi, am izvorât ca un fir de apă din curățenia și puritatea limbii mele. Sentimentele mele și tot
ceea ce exprim nu ar avea aceeași semnificație dacă le-aș exprima într-o altă limbă decât a mea.
Gândesc în limba mea, zâmbesc în limba mea, râd în limba mea și plâng tot în aceeași limbă a
străbunilor. E limba în care mama îmi cânta să adorm, în care bunica îmi spunea povești; în care copil
fiind, spuneam poezii și cântam melodii despre broscuțe, pisicuțe și despre soare, un soare cald ce mă
încălzea și pe mine, și pe limba mea cea frumoasă și pe tot neamul meu la un loc. Îmi amintesc cu drag
că atunci când eram mică, aveam impresia că toate limbile lumii se traduc în limba mea, că nu există
limbă pe lume mai clară și mai frumoasă ca limba mea, ca limba noastră cea română.