Mihai I (n. 25 octombrie 1921, Sinaia, România – d.

5 decembrie 2017, Aubonne, Elveția) a domnit

ca Rege al României între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, precum și între 6 septembrie 1940 și 30
decembrie 1947. A fost unul dintre puținii foști șefi de stat din perioada celui de-al Doilea Război
Mondial care au trăit și în secolul XXI. Fiu al principelui moștenitor Carol, Mihai a moștenit de la
naștere titlurile de principe al României și principe de Hohenzollern-Sigmaringen (la care a renunțat
mai târziu).

Mihai s-a născut la Sinaia, fiind fiul principelui Carol (viitorul rege Carol al II-lea) și al
prințesei Elena a Greciei. Din partea tatălui este nepot al regelui Ferdinand I și al reginei Maria, iar
din partea mamei nepot al regelui Constantin al Greciei. Astfel, Mihai al României este descendentul
celor mai importante familii regale și imperiale ale Europei, printre ele numărându-se familiile regale
britanică, rusă și habsburgică, strămoși direcți ai săi fiind țarii Nicolae I și Alexandru al II-lea al
Rusiei, regina Victoria a Marii Britanii, împărați habsburgi, regi ai Prusiei, Portugaliei șamd.
Este stră-strănepot al reginei Victoria a Marii Britanii atât pe filieră maternă, cât și paternă. Este văr
de gradul trei al reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii.
Căsătoria propriu-zisă a părinților săi a fost scurtă și nefericită, din cauza nepotrivirii celor două
personalități. În 1925, principele Carol a profitat de o îndatorire protocolară, reprezentarea dinastiei
la înmormântarea reginei consoarte Alexandra a Marii Britanii, pentru a nu se mai întoarce în
România. S-a întâlnit cu amanta sa Elena „Magda” Lupescu în străinătate și a renunțat la tron, cei
doi stabilindu-se în cele din urmă în Franța. Regele Ferdinand era decis să nu tolereze din nou
această nouă dovadă de nesupunere a fiului său, care dezertase și în timpul Primului Război
Mondial. Deși unii politicieni, precum Constantin Argetoianu, au pledat pe lângă rege să se
răzgândească, acesta a convocat un Consiliu de Coroană în cadrul căruia Carol a fost exclus de la
succesiunea tronului și din familia regală, primind numele de Carol Caraiman. Prinț moștenitor a
devenit fiul lui Carol, Principele Mihai.
Deja în 1925 starea de sănătate a regelui Ferdinand era fragilă, și acesta a murit în iulie 1927, de
cancer intestinal. În consecință, Mihai i-a succedat la tron bunicului său. La scurt timp a murit însă
și Ionel Brătianu, conducătorul Partidului Național Liberal, și, dintre frații săi, cel mai versat politician.
Astfel, prima venire la putere a lui Mihai a stat sub semnul slăbirii autorității celui mai important partid
politic de până atunci.
În 1930, în contextul crizei economice, Carol al II-lea s-a întors în țară. Guvernul lui Iuliu Maniu i-a
cerut garanția că va întrerupe relația cu Elena Lupescu și va relua căsătoria cu Elena de Grecia.
Parlamentul l-a desemnat pe Carol rege, iar pe Mihai drept urmaș la tron, cu titlul inventat ad-hoc de
„Mare Voievod de Alba-Iulia”. După scurtă vreme a sosit în țară Elena Lupescu.
Mama lui Mihai a fost exilată la Florența, impunându-se de către Carol al II-lea un regim draconic de
vizitare, care permitea întâlnirea mamei cu fiul doar pentru o vacanță de câteva săptămâni, o dată
pe an.
De la urcarea pe tron a lui Carol al II-lea și până la sfârșitul anului 1937 s-au succedat 14 guverne.
Liderul țărănist Iuliu Maniu a demisionat în octombrie 1930, nemulțumit de revenirea Elenei Lupescu
în România. Carol i-a încredințat guvernul lui Gheorghe G. Mironescu, care a fost prim-ministru șase
luni apoi, Carol a numit un guvern de tehnocrați condus de profesorul Nicolae Iorga, care rămâne la
putere între aprilie 1931 și iunie 1932. Au urmat două guverne conduse de Alexandru Vaida-
Voevod care a demisionat la 14 octombrie 1932 în urma conflictului cu Nicolae Titulescu pe
marginea „Pactului de neagresiune” cu URSS.[15] A urmat apoi guvernul Maniu din 20 octombrie
1932, care însă a demisionat după trei luni, în ianuarie 1933, când Mihalache a fost silit să
părăsească executivul din cauza unui conflict cu regele.[16] Vaida-Voevod a preluat din nou guvernul
în ianuarie 1933, rămânând la putere zece luni. Apoi a urmat guvernul I. G. Duca, asasinat de
membri ai Gărzii de Fier la câteva zile după ce câștigase alegerile din decembrie 1933. Au urmat
apoi patru guverne conduse de Gheorghe Tătărescu, din 5 ianuarie 1934 până în 28 decembrie
1937. După alegerile din decembrie 1937, pe 28 decembrie Carol al II-lea l-a desemnat premier
pe Octavian Goga, însă și acesta, la rândul lui a fost demis pe 10 februarie 1938. La 10 februarie
Carol a hotărât să numească un guvern de tehnocrați, așa-numit „guvern consultativ”, condus de
patriarhul Miron Cristea. Pe 31 martie 1938 regele a semnat un decret care desființa „toate
asociațiunile, grupările sau partidele actualmente în ființă”. După desființarea partidelor politice
regele a promulgat o lege, în 16 decembrie 1938, pentru crearea organizației politice a Frontului
Renașterii Naționale, definit ca „unică organizație în stat”.(Cristian Preda, op. cit, p. 177).
În septembrie 1939 a început Al Doilea Război Mondial, iar anul 1940 a marcat sfârșitul României
Mari, care a pierdut în decurs de câteva luni, fără luptă, Basarabia, Bucovina de
nord, Herța, Transilvania de nord-est și Cadrilaterul. La 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a fost
obligat de noul prim-ministru, generalul Ion Antonescu, să abdice și să părăsească țara,[17] tronul
revenindu-i a doua oară lui Mihai. Sub Statul național-legionar, apoi sub regimul de dictatură al lui
Antonescu, regele nu avea nici o putere reală de decizie, fiind în permanență sub supravegherea
serviciilor de informații. Nu a fost informat în prealabil asupra intrării României în război alături de
Germania nazistă.
În septembrie 1940 Carol al II-lea i-a acordat puteri discreționare generalului Ion Antonescu, care i-a
impus să abdice în favoarea fiului său. Mihai (în vârstă de 18 ani) a fost proclamat rege fără
depunerea vreunui jurământ pe constituție (suspendată printr-un decret din 5 septembrie 1940 al
regelui Carol al II-lea) și fără votul de aprobare al parlamentului (dizolvat tot prin acel decret și
redeschis abia în 1946).[18] Decretul-lege din 6 septembrie 1940, privitor la depunerea jurământului
de către regele Mihai, prevede la articolul II: „Jurământul de credință se va depune în prezența
Șefului de Stat Român, președinte al Consiliului de Miniștri, Înalt Prea Sfinției Sale Patriarhul
României și primului președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție”.[19] Regele Mihai a depus la 6
septembrie 1940 un jurământ de credință cu următorul cuprins: „Jur credință Națiunii Române. Jur
să păzesc cu sfințenie legile Statului. Jur să păzesc și să apăr ființa Statului și integritatea teritoriului
României. Așa să-Mi ajute Dumnezeu.” în fața generalului Antonescu (Șeful Statului Român și
președintele Consiliului de Miniștri), a patriarhului Nicodim Munteanu și a lui Dimitrie G. Lupu (numit
anterior, în aceeași zi, prim-președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție și care depusese anterior
un jurământ de credință către Șeful Statului Român).[20] Ulterior, în aceeași zi, Mihai a fost
încoronat[21] cu Coroana de Oțel și uns rege de patriarhul României, Nicodim Munteanu,
în Catedrala Patriarhală din București.
Legal, însă, Mihai nu putea exercita prea multă autoritate, în afara prerogativelor de a fi
comandantul suprem al armatei și de a desemna un prim-ministru cu puteri depline, numit
„Conducător”. Decretul regal nr. 3067 din 6 septembrie 1940 prin care Antonescu căpăta puteri
depline „pentru conducerea Statului Român” (care a preluat în mare parte prevederile unui decret
similar semnat în 5 septembrie 1940 de regele Carol al II-lea)[22] și decretul nr. 3072 din 6
septembrie 1940 privind prerogativele regale conțineau o prevedere importantă: regele numea pe
primul ministru.[23][24] Această prevedere a trecut neobservată la vremea respectivă, însă patru ani
mai târziu, la 23 august 1944, această formulare din decret i-a oferit regelui Mihai justificarea legală
pentru demiterea lui Antonescu și numirea unui nou prim-ministru.[25] La 14 septembrie 1940, printr-
un decret-lege semnat de generalul Antonescu, regele Mihai I a fost înălțat la gradul de general de
divizie.[26]
Regele Mihai I, în calitate de mareșal și comandant suprem al armatei române, a fost decorat prin
jurnalul Consiliului de Miniștri din 8 noiembrie 1941 cu toate cele trei clase ale Ordinului „Mihai
Viteazul”, fiind singurul deținător român în această situație, alături de mareșalul Ion Antonescu
În august 1944, pe măsură ce armatele Uniunii Sovietice se apropiau de frontiera estică a României,
Mihai s-a alăturat politicienilor favorabili Aliaților, care îi includea pe comuniști. Când balanța
războiului s-a întors și forțele sovietice au pătruns pe teritoriul României, regele Mihai a decis să
salveze ce se mai putea salva și a înfăptuit lovitura de stat de la 23 august 1944: arestarea lui
Antonescu și restaurarea Constituției din 1923. Uniunea Sovietică a tergiversat semnarea unui
armistițiu în septembrie 1944 până a ocupat întreaga țară, începând procesul de impunere a
sistemului său politic asupra noului satelit. Tânărul rege a fost cel care a luat inițiativa arestării lui
Antonescu, în după-amiaza zilei de 23 august 1944, scoțând astfel România din Axă. Politicienii
Maniu și Brătianu, în cooperare strânsă cu Regele Mihai, ca principali organizatori ai loviturii de stat,
au stabilit ca ziua de 26 august să fie data acesteia, însă atunci când au aflat că Antonescu va pleca
pe front în ziua de 24 august, au devansat această dată pentru 23 august. În după-amiaza zilei
respective Regele l-a invitat pe Antonescu la Palatul Regal; între Rege și Ion Antonescu are loc un
dialog, în salonul galben, între orele 16 și 16.58[28]. Mareșalul Antonescu i-a prezentat detaliat
Regelui situația de pe front și a spus că va încheia un armistițiu doar după ce îl va avertiza pe Hitler.
Când Antonescu a refuzat să accepte un armistițiu imediat, Regele Mihai l-a destituit și l-a
arestat atât pe Ion Antonescu, cât și pe Mihai Antonescu, care îl însoțea[25] ; arestarea efectivă a fost
efectuată, la ordinul regelui, de aghiotantul său, colonelul Emilian Ionescu cu o gardă de patru
persoane.[29] Ceilalți membri ai guvernului, convocați și ei la Palat, sunt arestați, unul după altul. În
aceeași noapte, noul prim-ministru, generalul locotenent Constantin Sănătescu, care sprijinise
planul Blocului Național Democrat de răsturnare a regimului Antonescu, l-a încredințat pe Antonescu
lui Emil Bodnăraș, prezentat Regelui ca "inginerul Ceaușu", șef al unui grup de muncitori înarmați
(„Gărzile patriotice”), care l-au transferat într-o casă conspirativă , în cartierul Vatra Luminoasă,
strada Sighișoara, în București. Comuniștii i-au predat sovieticilor pe Ion Antonescu și ministrul său
Mihai Antonescu la 1 septembrie 1944.[30][31] Antonescu și ceilalți miniștri au fost preluați de general-
locotenent Tevcenkov, comandantul politic al Frontului 2 Ucrainean și generalul Nikolai Burenin,
comandant al forțelor sovietice din București (Dennis Deletant, 2008, op.cit. p. 260).
Noul guvern al generalului Sănătescu era dominat de Partidul Național Țărănesc și Partidul Național
Liberal. Din noul guvern au făcut parte Iuliu Maniu, liderul Partidului Național Țărănesc, ministru fără
portofoliu, liderul Partidului Național Liberal Dinu Brătianu, ministru fără portofoliu, Lucrețiu
Pătrășcanu, lider al P.C.R., ministru ad interim al Justiției și Titel Petrescu, liderul Partidului Social
Democrat Român, ministru fără portofoliu, precum și Niculescu-Buzești ministru de Externe și
generalul Aldea ministru de Interne. Apoi ministrul plenipotențiar german la București Manfred von
Killinger a obținut audiență la rege și în convorbirea avută, regele a declarat că mareșalul și-a
prezentat demisia și că dacă armata germană se va retrage în ordine, fără acte de ostilitate,
împotriva ei nu se va întreprinde nimic.[32]
Relatarea din cartea acad. Florin Constantiniu, O istorie sinceră...(op. cit., ref. 18) este confirmată de
un fragment din telegrama redactată de Klugkist, membru al Legației germane din București,
transmisă Ministerului de Externe al Reichului de plenipotențiarul german la Budapesta,
Weesenmayer, în 30 august 1944: "Plenipotențiarul Killinger, la <aflarea> știrii că Sănătescu a fost
numit președinte al Consiliului de Miniștri, s-a anunțat imediat la rege, care l-a primit în prezența
acestuia din urmă, precum și a noului ministru de externe Niculescu-Buzești (până acum consilier de
legație în Ministerul de Externe român). Plenipotențiarul a făcut regelui violente reproșuri și a
declarat că Germania nu poate accepta o schimbare a politicii externe românești. Regele a replicat
că trupele germane nu mai apără țara și de acum el trebuie să încerce să atenueze dezastrul
inevitabil prin intrarea în contact cu inamicii. Împotriva trupelor germane din România și împotriva
cetățenilor Reichului din România, guvernul român nu va întreprinde, desigur, nimic."[33]
Partidul Comunist Român a exagerat intenționat rolul comuniștilor români în lovitura de
stat.[34] Propaganda comunistă „i-a atribuit Regelui Mihai postura de simplu spectator"
(Deletant, op. cit.). În studiul: Romania: a country study[35] se precizează că "Istoricii occidentali în
mod constant arată că comuniștii au jucat numai un rol de suport în lovitura de stat; istoricii români
postbelici atribuie totuși comuniștilor rolul decisiv în răsturnarea lui Antonescu."
Într-un apel radiodifuzat către națiune și armată, transmis pe data de 23 august la orele 22, Mihai a
proclamat loialitatea României față de Aliați, a acceptat armistițiul oferit de aceștia, a ordonat
încetarea focului împotriva Aliaților, a ordonat trupelor române să se retragă cât mai repede la sud
de aliniamentul Focșani-Galați și a declarat război Germaniei.[36] În proclamația regală din seara zilei
de 23 august se afirma: "România a aceptat armistițiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie și
Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta și orice act de ostilitate împotriva
armatei sovietice, precum și starea de război cu Marea Britanie și Statele Unite."[37] Acestea, însă,
nu au împiedicat o ocupație sovietică, rapidă, nici capturarea de către URSS a circa 130.000 de
militari români, duși ulterior în prizonierat în Uniunea Sovietică, unde mulți au pierit în lagăre de
muncă forțată[38]. Trupele rusești au dezarmat marile unități române dintre Trotuș și Siret, Corpurile
de Armată 5, 6 și 7, la 24 și 25 august 1944.[39] Armistițiul cu Aliații a fost semnat trei săptămâni mai
târziu, la 12 septembrie 1944, la Moscova, „în termeni impuși aproape în întregime de Uniunea
Sovietică”[38], ca o consecință, între altele, și a faptului că aceasta își desfășurase forțele armate pe
tot teritoriul României. Mai exact, în momentul în care au început discuțiile la Moscova între
delegația română și reprezentanții Uniunii Sovietice, Angliei și SUA, teritoriul României, cu excepția
Transilvaniei era, din punct de vedere militar, sub controlul complet al Armatei Roșii.[40] Delegația
română pentru negocierea condițiilor de armistițiu a fost condusă de Lucrețiu Pătrășcanu, iar din
delegație au făcut parte Gheorghe Pop, secretarul general al Partidului Național-Țărănesc,
prințul Barbu Știrbey, Constantin Vișoianu, generalul adjunct Dumitru Dămăceanu, ministrul Ion
Șerban Christu, Gheorghe Gussi, consilier de Legație, secretar general al delegației.[39]Prin
armistițiu, România și-a asumat povara unor reparații de 300 milioane de dolari, plătibili Uniunii
Sovietice, pentru pierderile înregistrate în timpul operațiilor militare desfășurate pe teritoriul
acesteia.[25] În această situație, unii au considerat lovitura de stat drept „capitulare”[41][42], o
„predare”[38][43] „necondiționată”[44] în fața sovieticilor și a aliaților lor. Regele Mihai a evitat soarta
unui alt fost aliat german, prințul Kiril, regentul Bulgariei, executat de sovietici în 1945, și a fost
ultimul monarh din spatele Cortinei de fier care să-și piardă tronul. Actul de la 23 august 1944 se
estimează a fi scurtat Al Doilea Război Mondial cu șase luni, salvând sute de mii de vieți omenești.
Totodată, aceasta a oferit armatei române posibilitatea de a elibera nordul Transilvaniei de sub
ocupația ungară. La sfârșitul războiului, regele Mihai a fost decorat de președintele SUA Harry S.
Truman cu Legiunea de Merit în cel mai înalt grad (Comandant Șef). Mihai a mai fost decorat și
de Iosif V. Stalin cu Ordinul Victoria cu diamante, „pentru actul curajos al cotiturii hotărâte a politicii
României spre ruptura cu Germania hitleristă și alierea cu Națiunile Unite, în clipa când încă nu se
precizase clar înfrângerea Germaniei”, potrivit descrierii oficiale a decorației[45]. Liderul
comunist albanez Enver Hodja[46] considera că Mihai ar fi fost decorat cu Ordinul Victoria datorită
capitulării sale în fața sovieticilor, într-o situație în care nu putea face altceva.
Unii susțin[38][47] că lovitura de stat a făcut posibil avansul mai rapid al trupelor lui Stalin în România
și în Europa, în detrimentul trupelor Aliaților occidentali. Alții văd[48] în absența de-a lungul anilor a
unor invitații pentru Mihai la majoritatea festivităților din Occident dedicate Zilei Victoriei în cel De-al
Doilea Război Mondial, o condamnare tacită a loviturii sale de stat. Mihai nu a fost invitat la cea de-a
60-a aniversare a Zilei Victoriei de vreun stat vestic; a fost invitat doar la serbările din Rusia și la
anumite comemorări din Cehia și Slovacia[49].
Lipsit de sprijinul Marii Britanii și Statelor Unite ale Americii, cu situația Transilvaniei ca mijloc de
șantaj al rușilor, regele a fost obligat în februarie 1945 să îl demită pe prim-ministrul
anticomunist Nicolae Rădescu și să-l numească pe Petru Groza la guvernare, care s-a dovedit un
instrument docil în mâinile comuniștilor. În semn de protest față de abuzurile noului guvern, regele a
intrat în așa-numita „grevă regală”, refuzând să semneze decretele guvernului, care și-a urmat însă
nestingherit activitatea neconstituțională.
În acești ani, suveranul s-a profilat într-un simbol național al rezistenței. Alegerile generale din
noiembrie 1946 au fost fraudate de blocul comunist, care „le-a câștigat” detașat, iar 1947 a marcat
interzicerea și decapitarea Partidului Național Țărănesc, prin „înscenarea de la Tămădău”. La
sfârșitul anului a venit rândul instituției monarhice să fie înlăturată: pe 30 decembrie 1947 regele a
fost constrâns să semneze decretul de abdicare,[50] în aceeași zi fiind proclamată republica
populară.
Imediat după evenimentele de la 23 August 1944, regele și guvernele succesive (conduse
de generali, mai întâi Constantin Sănătescu, apoi Nicolae Rădescu) au făcut eforturi pentru
restabilirea vieții democratice normale a românilor (care se degradase treptat începând cu
anul 1938, în contextul înăspririi dictaturii hitleriste în Germania și a celei comuniste în Rusia). Cu
unele limitări (impuse de situația externă a României după război), a fost repusă în
vigoare Constituția din 29 martie 1923, actul fundamental menit să garanteze drepturile și libertățile
națiunii, pe principiile tradiționale ale parlamentarismului și ale democrației liberale. Autoritatea
generalului Rădescu, în calitate de președinte al Consiliului de Miniștri, a fost subminată de unele
agitații de stradă : pe 24 februarie 1945 la o demonstrație ținută în Piața Palatului au fost împușcați
mai mulți oameni. Comuniștii au cerut arestarea lui Rădescu, retorică agresivă apărută pe un fond
de haos politic. (Cristian Preda, op. cit. p. 205).
Totuși, deși teritoriul României nu a fost transformat în teatru propriu-zis de război și multe pierderi
au fost evitate (mulțumită actului de la 23 August), nu trebuie uitat că, începând cu acea dată, țara s-
a găsit sub ocupație militară sovietică (ocupație care a fost retrasă abia în anul 1958 de pe
majoritatea teritoriilor românești, dar care - așa cum subliniază explicit regele - se menține și azi în
zona de est a Basarabiei). În ciuda declarației formale făcute de către Viaceslav Molotov la 2
aprilie 1944, după ocuparea militară, sovieticii nu au respectat niciodată dreptul României de a-și
alege liber un regim politic democratic și de a-și menține forma de guvernământ monarhică
tradițională, care limita abuzurile comuniste. De aceea, după 23 august 1944, în ciuda stăruinței
regelui și a primelor trei guverne numite de el, democrația românească s-a erodat din nou,
progresiv, culminând cu instalarea completă a dictaturii comuniste după lovitura de stat de la 30
decembrie 1947.
La 6 martie 1945, la presiunile ocupantului militar sovietic, regele Mihai a fost silit să accepte un
guvern prosovietic dominat de Partidul Comunist Român, prim-ministru fiind numit Petru Groza.
Guvernul Groza a fost un guvern minoritar, acceptat numai în urma promisiunilor britanice și
americane de a menține un regim democratic în România chiar și în cazul în care sunt îndeplinite
cererile politice ale Rusiei. Guvernul era controlat de Frontul Național Democrat, dominat de
comuniști.
La 21 august 1945, fiind martor la abuzurile frecvente comise de guvernul comunist Groza (în fapt,
un guvern-marionetă al ocupanților militari sovietici), regele i-a cerut demisia. Pentru prima dată în
istoria constituțională modernă a României, un guvern a refuzat să dea curs cererii suveranului de a
demisiona. Refuzul lui Groza de a demisiona la cererea Regelui a fost o încălcare flagrantă a
Constituției din 1923, recunoscută drept lege fundamentală...pentru că aceasta îi dădea Regelui
puterea de a numi și demite miniștri.[51]
Ca urmare a acestei stări de fapt, între 20 august 1945 și ianuarie 1946, regele Mihai a încercat -
prin ceea ce s-a numit mai târziu „greva regală” - să se opună guvernului nedemocratic. El a
invalidat de jure decretele prezentate de miniștri, refuzând să le sancționeze și să le promulge prin
semnătura sa. Conform Constituției din 1923, un act poate dobândi putere de lege numai prin
acordul tuturor celor trei ramuri ale puterii legiuitoare: Senatul, Adunarea Deputaților și regele, iar
acesta din urmă „poate refuza sancțiunea sa”. La presiuni sovietice, britanice și americane[52], regele
Mihai a fost silit să renunțe, în cele din urmă, la opoziția directă față de guvernul comunist, încetând
să-i mai ceară demisia (după ce guvernul se angajase în mod formal că va organiza alegeri
generale libere).
Pentru recunoașterea meritelor sale în victoria Aliaților și în scurtarea războiului, regelui Mihai i-au
fost conferite înalte decorații atât de către americani, cât și de către sovietici. La 19 iulie 1945, printr-
o ceremonie desfășurată în Sala Tronului, regelui i-a fost decernat Ordinul Victoriei, cea mai înaltă
decorație militară sovietică. Un an mai târziu, în 1946, regele Mihai a primit din partea Statelor
Unite Legiunea de Merit în grad de Comandant Șef. În brevetul de decorare, semnat de,
președintele american Harry S. Truman se arată că:
„Majestatea Sa Regele Mihai I al României a dat dovadă de un comportament excepțional
de merituos în exercitarea unui serviciu remarcabil pentru cauza Națiunilor Aliate în lupta lor
împotriva Germaniei hitleriste. În iulie și august 1944, Națiunea sa, sub dominația unui regim
dictatorial peste care Regele nu avea control, aliindu-se cu agresorii germani, el, Regele
Mihai I, a reușit să dea țel, direcție și inspirație forțelor interne, necoordonate până atunci,
care se opuneau conducerii dictatorului. În culminarea eforturilor sale, pe 23 august 1944,
deși capitala lui era încă dominată de trupele germane, el personal, din propria lui inițiativă,
și în completă nepăsare pentru sigurața lui personală, a dat semnalul pentru o lovitură de
stat ordonând gărzilor palatului său să aresteze pe dictator și principalii lui miniștri. Imediat
apoi, într-o inspirată proclamație către țară adresată la radio, el a declarat țării decizia lui de
a scoate România de sub jugul nazist și a chemat Armata să se întoarcă împotriva trupelor
germane, și să ucidă, captureze prizonieri sau să-i alunge din țară. Puși în fața acestui
frontal și puternic act din partea suveranului lor, răspunsul poporului român și al armatei
române a fost imediat și din toată inima, cu rezultatul că, în doar câteva zile, cea mai mare
parte a teritoriului României a fost eliberat de sub controlul nazist, și linia principală a
rezistenței germane pe frontul de Sud-Est a fost alungat mai mult de cinci sute de kilometri
spre Nord-Vest. Prin judecata lui superioară, prin ascuțimea acțiunii sale și prin înaltul
caracter al cârmuirii sale personale, Regele Mihai I a adus o contribuție extraordinară la
cauza libertății și democrației.”[53][54]
Articol principal: Manifestația de la 8 noiembrie 1945.
La 8 noiembrie 1945, cu ocazia zilei onomastice a Regelui (Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil), a
avut loc în Piața Palatului din București o mare manifestație anti-comunistă și pro-monarhistă,
menită să arate sprijinul națiunii pentru tânărul Suveran (privit ca ultima speranță împotriva
instalării totale a dictaturii comuniste). După modelul mineriadelor de mai târziu, manifestația a
fost întâmpinată cu violență de grupurile muncitorești radicalizate, asociate Partidului Comunist
Român. Încăierările au oferit guvernului Groza pretextul de a opera arestări masive printre
manifestanții anticomuniști (mulți dintre ei studenți, elevi sau simpatizanți ai PNȚ și PNL); unii
dintre aceștia au rămas închiși până în 1947, când au fost folosiți ca obiect de șantaj în lovitura
de stat comunistă de la 30 decembrie, prin care Regele a fost silit să semneze actul
neconstituțional de abdicare.[55][56]
Nu i-a amnistiat pe Ion Antonescu sau pe liderii opoziției, victime ale proceselor politice
comuniste, deoarece, potrivit unei interpretări, constituția îl împiedica să facă aceasta fără
contrasemnătura ministrului comunist de justiție. Alte surse, precum memoriile mătușii
regelui, principesa Ileana de Habsburg[57], citându-l pe fostul membru în biroul politic executiv al
PCR, spion sovietic, ministru al apărării naționale[58][59] și presupus amant al Ilenei[60], Emil
Bodnăraș afirmă că dacă regele ar fi refuzat să semneze sentințele de condamnare la moarte a
 deținuților politici condamnați pentru „crime de război”, guvernul comunist i-ar fi susținut
decizia: „Păi, dacă Regele decide să nu semneze sentința la moarte, vă promit că îi vom sprijini
punctul de vedere.” Principesa Ileana se îndoia că Regele ar fi fost de acord să semneze un
document neconstituțional, precum o sentință la moarte, emisă de tribunale politice
neconstituționale: „Știți prea bine (...) că Regele nu va semna niciodată de bună voie un astfel
de document neconstituțional. Dacă o va face, vi-l va pune în brațe și guvernul dumneavoastră
va purta vina în fața întregii națiuni. Cu siguranță că nu vă doriți acest handicap adițional în
acest moment!” Ultimul coleg de celulă al celei mai importante victime comuniste, Iuliu Maniu,
liderul opoziției anticomuniste și președinte al PNȚ, partidul câștigător în alegerile generale din
1946, fraudate de comuniști, a mărturisit procurorilor comuniști că Maniu l-ar fi înjurat pe Mihai
din spatele gratiilor închisorii politice în care a decedat, pentru că nu făcuse nimic în apărarea
țărăniștilor, în ciuda multor servicii aduse de aceștia monarhiei.[61]
În noiembrie 1947 Mihai a călătorit la Londra la nunta viitoarei regine Elisabeta a II-a, ocazie cu care
a cunoscut-o pe prințesa Ana de Bourbon-Parma, care urma să-i devină soție. Regele Mihai „nu a
vrut să se întoarcă, dar personalități americane și britanice [prezente la nunta regală] l-au încurajat
să o facă”, conform unor „cercuri regaliste românești” citate de Washington Post[62]. Mihai a revenit
acasă „la sfatul expres al lui Winston Churchill”, care „se spune că l-ar fi sfătuit pe Mihai că «mai
presus de orice, un rege trebuie să fie curajos»”. Potrivit propriei sale relatări[63], regele Mihai nu a
avut astfel de intenții de a nu reveni acasă.
După întoarcerea sa în România, Mihai a fost silit să abdice la 30 decembrie 1947. Petru Groza și
Gheorghiu-Dej i-au cerut regelui, în seara zilei de 29 decembrie, să vină la București de la reședința
sa din Sinaia sub pretextul discutării unei probleme "familiale" importante și urgente și i-au prezentat
o declarație de abdicare. Când Mihai a refuzat, cei doi i-au acordat o jumătate de oră de gândire.
Între timp, au fost aduse trupele diviziei "Tudor Vladimirescu" care au înconjurat palatul regal.
Regele a refuzat totuși să semneze, dar Groza l-a amenințat cu declanșarea unui război civil[34] și că
vor fi executați cei aproximativ o mie de studenți care se aflau în acel moment închiși în diferitele
închisori din capitală, dacă Regele refuză să semneze imediat și necondiționat actul de
abdicare.[64] Confruntat cu riscul vărsării de sânge, regele Mihai a cedat și a semnat, la 30
decembrie, ora 14. Comuniștii au anunțat abolirea monarhiei și instaurarea unei republici populare,
printr-o lege adoptată de Camera Deputaților, și au transmis la radio înregistrarea proclamației
regelui despre propria sa abdicare[65][66]. În ședința extraordinară din 30 decembrie 1947 a
cabinetului, Petru Groza a declarat următoarele: Doamnă și domnilor miniștri, vreau să vă comunic
că actul acesta s-a făcut prin buna învoială. Regele a constatat – așa cum este scris aici – că
instituția monarhiei era o piedică serioasă în calea dezvoltării poporului nostru. Istoria va înregistra o
lichidare prietenească a monarhiei, fără zguduiri – cum poate inamicii noștri ar fi dorit. Ca să utilizez
o expresie a reginei-mame, poporul a făcut azi un divorț și decent, și elegant de monarhie. Prin
urmare, și actul acesta este la fel cu celelalte acte din istoria guvernării noastre. Vreau să se știe
pretutindeni – și aceasta este foarte important – că lucrul acesta s-a făcut cu cumințenie, la timpul
său. Noi mergem înainte pe drumul nostru, cu minimum de zguduiri la maximum de foloase. Vom
îngriji ca fostul rege să plece liniștit, așa cum se cuvine, pentru ca nimeni să nu poată avea un
cuvânt de reproș pentru acela care, înțelegând glasul vremurilor, s-a retras”.[67]
La 3 ianuarie 1948, regele Mihai a fost silit să părăsească țara, urmat la peste o săptămână[68], de
principesele Elisabeta de România și Ileana de Habsburg, care, potrivit ziarului The New York
Times, au colaborat atât de strâns cu rușii, încât au devenit cunoscute drept «mătușile roșii» ale
Regelui.[69]
Există câteva relatări asupra motivelor abdicării lui Mihai. Potrivit acestuia, prim-ministrul
comunist Petru Groza l-ar fi amenințat cu un pistol[70][71][72] și cu șantajul că urma să execute 1.000
de deținuți studenți dacă nu abdică.[73] Într-un interviu din 2007 pentru New York Times[74], regele
Mihai rememorează evenimentele: „A fost șantaj. Mi-au spus «Dacă nu semnezi imediat, suntem
obligați» - de ce obligați, nu știu - să ucidem peste 1.000 de studenți pe care-i aveau în pușcărie.”
Potrivit revistei Time,[65] guvernul comunist ar fi amenințat cu arestări ulterioare a mii de oameni, nu
cu unele anterioare, și că apoi va scufunda țara în sânge, dacă Mihai nu abdică.[necesită citare] Pe de
altă parte, potrivit unor articole din Jurnalul Național[75][76], din care unul citează
arhivele Securității române[75], abdicarea regelui Mihai ar fi fost rodul negocierilor sale cu guvernul
comunist, nu al vreunui șantaj, negocieri în urma cărora i s-a permis să plece din țară însoțit de
bunurile solicitate și de o parte din suita regală[76]. Potrivit cărții Special Tasks: The Memoirs of an
Unwanted Witness -- A Soviet Spymaster, autobiografice a fostului șef al serviciului de
spionaj sovietic NKVD, generalul maior Pavel Sudoplatov, ministrul adjunct de externe
sovietic Andrei Vâșinski ar fi purtat personal negocieri cu regele Mihai în vederea abdicării,
garantându-i o parte dintr-o pensie ce urma să-i fie plătită lui Mihai în Mexic[77]. Referitor la episodul
controversat al amenințării cu pistolul de către prim-ministrul de atunci, Petru Groza, regina-mamă
Elena ar fi declarat, conform arhivei fiicei lui Petru Groza, că acesta s-ar fi comportat cu familia
regală „mai bine ca un părinte”, iar că la 30 decembrie 1947, ziua abdicării, „poporul a făcut un divorț
- și decent și elegant - de monarhie”.[78]
Nu a fost găsit nici un document care să susțină zvonurile despre înțelegerea dintre regele Mihai și
puterea comunistă de la București[64] în schimbul libertății sale de a părăsi România nevătămat,
împreună cu familia și membrii curții sale.
Potrivit liderului comunist albanez Enver Hodja[79], care rememorează conversațiile avute cu liderii
comuniști români privind abdicarea regelui, Mihai ar fi fost amenințat de către liderul PCR Gheorghe
Gheorghiu-Dej cu un pistol și nu de Petru Groza, pentru a determina abdicarea. Regele ar fi fost
apoi lăsat să plece din țară însoțit de câteva persoane din anturaj și, după cum confirmă liderul
sovietic Nikita Hrușciov, rememorând confesiunile făcute de Dej,[80] cu orice bunuri dorite, inclusiv
cu rubine și aur[79]. Hodja nu menționează în cartea sa vreun șantaj comunist cu vreo execuție, dar
afirmă că liderii comuniști români l-ar fi amenințat pe Mihai cu trupele lor armate loiale, care
încercuiseră palatul regal și trupele acestuia, loiale lui Mihai.
Potrivit unei relatări din revista Time[81], la începutul lui 1948 ar fi existat negocieri între Regele Mihai
și guvernul comunist privind recuperarea unei părți din averea lăsată în România, ceea ce ar fi
întârziat denunțarea abdicării drept ilegală.
Există rapoarte[82][83][84][85][86][87] conform cărora autoritățile comuniste române, obediente față de
Stalin, i-au permis regelui Mihai să scoată din România 42 de tablouri valoroase din
proprietatea Coroanei României în noiembrie 1947, „pentru a pleca mai repede din țară”[88]. Unele
dintre aceste tablouri au fost, se pare, vândute prin intermediul faimosului negustor de artă Daniel
Wildenstein[84]. Unul dintre tablourile aparținând Coroanei României, despre care se presupune că ar
fi fost scoase din țară de rege în noiembrie 1947, a revenit în patrimoniul național în 2004 ca
donație[82][89][90] făcută de John Kreuger, fostul soț al fiicei regelui Mihai, Principesa Irina.
În 2005, prim-ministrul Călin Popescu Tăriceanu[91] a declarat că acuzațiile aduse regelui Mihai de a
fi scos din țară tablouri ale Coroanei sunt „mai mult decât îndoielnice” și că guvernul român nu are
nici o dovadă a unor astfel de acțiuni ale regelui Mihai, susținând că, pentru perioada anterioară
anului 1949, guvernul nu are o evidență a lucrărilor de artă preluate din fostele reședințe regale.
Potrivit unor istorici[92], există, totuși, atari evidențe oficiale, începând cu aprilie 1948, una fiind chiar
publicată în Monitorul oficial din iunie 1948.
Potrivit biografiei autorizate Michael of Romania: The King and the Country (2005), semnată de Ivor
Porter[87], un prieten al familiei regale, care citează din jurnalul intim al reginei-mamă Elena, familia
regală a scos din țară tablouri cu ocazia vizitei acesteia din noiembrie 1947 la Londra, prilejuită de
căsătoria viitoarei regine Elisabeta a II-a. Potrivit aceluiași jurnal, două din aceste tablouri, semnate
de El Greco, au fost vândute în 1976. Totuși, mulți alți editorialiști neagă acest cadou comunist făcut
regelui și consideră aceste acuzații drept propagandă comunistă antimonarhistă.
Potrivit unor documente de arhivă, recent declasificate, ale ministerului britanic de externe, Foreign
Office, când regele Mihai a părăsit România, valorile sale financiare se ridicau la 500.000 franci
elvețieni[93]. Acestea ar fi fost, se pare, primite de la guvernul comunist, conform transcrierilor
sovietice recent declasificate[94] ale convorbirilor oficiale dintre Stalin și prim-ministrul român Petru
Groza. Regele Mihai a negat în repetate rânduri în trecut[95][96][97]
că guvernul comunist i-ar fi permis să ia cu sine în exil vreo valoare financiară sau bunuri de valoare
în afară de patru automobile personale, încărcate în două vagoane de tren. În timpul vizitei ulterioare
la New York din martie 1948[98], Mihai și-a permis să meargă la cumpărături pe Fifth Avenue, artera
comercială cea mai scumpă din lume[99]. De asemenea, lui Mihai i-a plăcut atât de mult avionul în
care a survolat Statuia Libertății, încât s-a gândit că l-ar putea cumpăra[98].
În legătură cu vizita regelui Mihai în Statele Unite, trebuie menționat că la 23 martie 1948 a fost
primit în audiență de președintele Truman, căruia i-a descris evenimentele care l-au determinat să
părăsească România.[100] Conform comunicatului Casei Albe, dl Truman și-ar fi exprimat dorința ca
fostul rege să se poată întoarce în curând în țara sa.
În ianuarie 1948, Mihai a început să se autointituleze prinț de Hohenzollern[101][102], folosind pentru
prima dată în loc de rege un titlu retras familiei regale române de casa de Hohenzollern din
Germania în timpul primului război mondial, recunoscând prin aceasta că la acea dată nu mai era
regele României. Totuși, în cele din urmă, în martie 1948, Mihai își denunța abdicarea ca fiind
smulsă cu forța și ilegală. Revista americană "Time" susține că lui Mihai i-au trebuit peste două luni
pentru a denunța abdicarea, deoarece negociase cu comuniștii recuperarea unor proprietăți din
România[81], în ciuda unui articol anterior cum că Bucureștii i-ar fi permis să scoată din țară numai
3.000 de dolari americani, patru automobile și o decorație cu diamante și rubine, acordată de către
Stalin[103]. De atunci, Mihai se semnează ca "Regele Mihai de România".
Unii monarhiști români[104], pentru care Mihai era rege doar de drept divin, nu și constituțional,
deoarece nu a jurat pe constituție și nu a fost investit în funcție de parlament în a doua domnie,
consideră abdicarea lui din 1947 drept nulă, argumentând că aceasta a fost un act pur constituțional,
nu religios, care nu îl poate decădea dintr-o poziție în care a fost pus de Dumnezeu. Aceiași
monarhiști susțin că, în calitate de rege absolut, neconstituțional, de drept divin, Mihai a fost singur
și pe deplin reprezentantul statului român și că, în consecință, el putea dispune după cum dorea de
proprietățile statului, inclusiv de tablourile Coroanei, care-i aparțineau și de al căror „furt” a fost
acuzat.
Cu toate că s-au lansat diverse ipoteze conform cărora regele Mihai ar fi plecat cu averi mari din
țară, relatările despre viața sa din exil dovedesc faptul că acesta a trebuit să-si câștige existenta prin
propria-i muncă și nu a dus nicidecum un trai luxos pe baza vreunei averi cu care ar fi părăsit
România.[105][106]
Referitor la domnia Regelui Mihai, Vlad Georgescu, în lucrarea sa Istoria românilor de la origini până
în zilele noastre[107] a enunțat următoarea caracterizare: „Regele Mihai fusese un rege bun, precum
bunicul său Ferdinand. Modest și democrat, cu simțul datoriei față de țară, un simț care lipsise tatălui
său, ar fi putut ajunge un rege mare, asemenea lui Carol I. A avut însă parte de vremuri tulburi pe
care nici un cap încoronat sau om politic nu le-ar fi putut înrâuri. I-a fost dat să asiste la eșecul
României Mari și la inaugurarea unui șir de dictaturi străine spiritului său constituțional, străine de
asemenea mentalității clasei politice care făcuse România Mare, la 1918.”
În ianuarie 1948 a plecat în exil, unde a încercat să pledeze cauza țării sale, însă s-a izbit de un zid
al obtuzității. S-a căsătorit cu principesa Ana de Bourbon-Parma și s-au stabilit după mai multe
peregrinări la Versoix, în Elveția. Cuplul are cinci fiice, principesele Margareta, Elena, Irina, Sofia și
Maria.
În iunie 1948 s-a căsătorit cu Regina Ana a României, principesă de Bourbon-Parma,[101] cu care a
avut cinci fiice. Autoritățile române comuniste i-au retras cetățenia română în același an. Până la
sfârșitul anului 1948, cei doi au locuit la Vila Sparta lângă Florența, locuința Reginei mame Elena, iar
din 1949 la Lausanne, unde se naște prima fiică, principesa Margareta. Tot la Lausanne se nasc
principesele Elena, în 1951, și Irina, în 1953.
Între timp, familia se stabilește în Marea Britanie[108], unde va locui timp de șase ani, până în 1956, la
Bramshill House în Hampshire și la Ayot St-Lawrence, în Hertfordshire. Pentru a-și câștiga
existența, Regele si Regina au înființat o fermă de pui și au construit un mic atelier de
tâmplărie.[109][110]
Regele a păstrat încă de atunci legătura cu evenimentele din țară, primind săptămânal rapoarte,
analize și noutăți de la generalul Lazăr, pe care îl vedea in fiecare săptămână la Londra. De
asemenea, familia a păstrat contacte strânse cu Familia Regală britanică, în special cu
regina Elisabeta a II-a și cu principesa Marina, ducesă de Kent.
Regele, Regina si principesele s-au întors în Elveția în 1956, după o scurtă ședere de trei luni la Vila
Sparta. Regele Mihai semnase un contract cu compania aeriană Lear Jets and Co,
la Geneva (v. William Powell Lear). Familia s-a instalat la Versoix, un mic oraș de pe malul lacului
Geneva, la câțiva kilometri de orașul Geneva. Aici au locuit peste patruzeci și cinci de ani și tot aici
s-a aflat casa familiei. Principesa Sofia s-a născut la Atena, în 1957, iar
principesa Maria la Copenhaga, în 1964.
În anul 1958 Mihai a oprit colaborarea cu Lear, iar un an mai târziu, în 1959, a înființat o companie
de electronică și de mecanisme automate numită Metravel. Compania a funcționat bine până
in 1964, producând elemente pentru calea ferată și sisteme de alarmă și vânzând avioane de
ocazie.[111][112] Dar, după cinci ani, presiunea concurenței devenise prea mare, așa că Regele si cei
doi asociați au decis să vândă compania. Regele a urmat, de asemenea, cursuri de broker la Bursa
din Wall Street.
A patronat fără succese notabile Comitetul Național Român, un grup care avea drept scop apărarea
intereselor românești în Occident, prezentat uneori ca guvern român în exil, dar căruia democrațiile
occidentale nu i-au recunoscut niciodată acest caracter.
Intervievat în 1991 de jurnalistul francez Philippe Viguié-Desplaces, suveranul a declarat
despre Revoluția din 1989:
Viguié-Desplaces, Philippe (1995 „Sentimentele noastre erau amestecate. După surpriză, a urmat
spaima în fața violenței înfruntărilor și a imaginilor pe care le transmitea televiziunea. [...] Această
evoluție ne neliniștea. Pe cât am susținut și împărtășit, la început, acest formidabil elan de speranță
care a fost revoluția română, pe atât ne-am îndoit după aceea că acest elan fusese spontan. Ca să
fiu cinstit, acum nu o mai cred deloc. Însă chiar și dacă declanșarea a fost artificială, ridicarea
populară împotriva comunismului a fost, ea, foarte reală. [...] Astăzi, consider ca foarte posibil, așa
cum o afirmă unii, ca structurile KGB-ului să fi teleghidat aceste răsturnări. Rămâne însă de aflat
care era scopul exact urmărit de Moscova. Eu nu văd decât o singură explicație plauzibilă. Rușii
simțeau că edificiul Ceaușescu începuse să pârâie. Spiritul latin al românilor risca să ia foc și să
arunce peste bord comunismul. Pentru a evita o răsturnare atât de radicală și cu speranța de a-și
salvgarda totuși sistemul, rușii au hotărât să îl sabordeze pe Ceaușescu.”). Mihai al României, o
domnie întreruptă. Convorbiri cu Philippe Viguié-Desplaces. Editura Libra. Verificați datele
pentru: |date= (ajutor)[113]
După Revoluția din 1989 a fost oprit de regimul Ion Iliescu să se întoarcă în țară, cu excepția
Paștelui din 1992, când a atras mulțimi entuziaste venite să-l vadă. De-abia sub președinția lui Emil
Constantinescu, în 1997, și-a primit înapoi cetățenia română. Ulterior, i-au fost retrocedate și o parte
din proprietăți. Cu ocazia împlinirii vârstei de 90 de ani, la 25 octombrie 2011, Mihai a ținut un
discurs în fața camerelor reunite ale Parlamentului României.
La 25 decembrie 1990, Mihai I, însoțit de mai mulți membri ai familiei regale, a sosit pe aeroportul
Otopeni și a intrat în țară cu un pașaport diplomatic danez, obținând o viză pentru 24 ore pentru a
merge la Mănăstirea Curtea de Argeș, unde voia sa se reculeagă la mormintele antecesorilor săi
regali și să asiste la slujba religioasă de Crăciun. Însă, în drum spre Curtea de Argeș, Regele și
însoțitorii săi au fost opriți de un baraj al Poliției, conduși din nou la aeroport și obligați să
părăsească țara.[114] În 1992, la trei ani după revoluția Română din 1989 prin care a fost înlăturat
guvernul comunist, noul guvern român i-a permis regelui Mihai să revină în țară pentru a participa la
prăznuirea Sf. Paști. Regele a fost întâmpinat de populație cu o simpatie deosebită. În București,
peste un milion de persoane au ieșit în stradă pentru a-l vedea. Popularitatea regelui a îngrijorat
guvernul președintelui Ion Iliescu, regelui interzicându-i-se accesul în România pentru următorii cinci
ani. Un episod al acestei interziceri s-a derulat în data de 7 octombrie 1994, când după aterizare pe
aeroport a fost repoftit să urce în avion pe motiv, în fond un abuz, că nu se acordă viză "în acest
moment" și pe urmă că nu se acordă viză "în frontieră".[115]. În 1997, după înfrângerea electorală a
lui Iliescu de către președintele Emil Constantinescu, România i-a reactivat regelui Mihai cetățenia
română și i-a permis să își reviziteze propria țară.
Regele Mihai și Regina Ana au locuit, din 2004, la Aubonne, in Elveția.[116] De marile sărbători
creștine și în funcție de angajamentele lor publice, Regele și Regina au ales să fie alături de cei
dragi fie la fie la castelul său de la Săvârșin din județul Arad, fie la palatul Elisabeta din București,
pus la dispoziția lor prin decizie parlamentară.
În martie 2016 a fost anunțată îmbolnăvirea lui de cancer și retragerea din viața publică.[117]
În data de 5 decembrie 2017, la ora 13:00, fostul suveran s-a stins din viață în urma unei suferințe
îndelungate (leucemie și cancer de piele), în locuința particulară din Aubonne, Elveția.
Regele Mihai a fost înmormântat, pe 16 decembrie 2017, în noua catedrală arhiepiscopală și regală
din Curtea de Argeș, alături de regina Ana, care fusese înmormântată tot aici pe 13 august 2016.[118]