Sunteți pe pagina 1din 8

Istoria Bucureștiului

acoperă evenimentele importante petrecute în capitala României, din cele mai vechi timpuri până în
epoca contemporană.

Rezultatele cercetărilor arheologice atestă că teritoriul pe care se află Bucureștiul a fost locuit
neîntrerupt încă din epoca paleolitică (așchii tăioase din cremene, un „nucleu” de silex descoperite
pe malul Lacului Fundeni, carierele de nisip din Pantelimon, dealurile de la Mihai-Vodă și Radu-
Vodă [1]). Au fost scoase la iveală numeroase așezări neolitice; din perioada culturii Dudești s-au
descoperit urme la Dudești, pe malul Lacului Cernica, pe malul Lacului Fundeni etc. Din perioada
culturii Boian s-au găsit urme la Glina, Dudești, Cățelu, Bucureștii-Noi, Giulești, Dealul Spirei,
Pantelimon. La Cernica s-a găsit una din cele mai mari necropole din Europa din perioada Boian. În
morminte s-au descoperit și „perle” din minereu de cupru, cele mai vechi din țară și printre cele mai
vechi din Europa [2].
Din perioada culturii Gumelnița s-au găsit așezări la Glina, Jilava, Măgurele ș.a. La Chitila s-a
descoperit o brățără de aramă, cu capete în formă de șarpe. Acest tip de brățară stă la originea altor
brățări cu capete de șarpe realizate însă mai târziu. Se confirmă astfel părerile istoricilor Vasile
Pârvan și Nicolae Iorga că arta traco-dacilor are origini în milenii anterioare [2].
S-au descoperit urme din cultura Tei (a doua etapă a bronzului): securi de bronz, cuțite, ace, vârfuri
de săgeți etc., din epoca fierului, în special din partea a doua a epocii, care coincide și cu începutul
culturii geto-dacilor. La Bălăceanca s-au descoperit două așezări cu zece bordeie și șase locuințe de
suprafață. Urme ale unei locuiri îndelungate s-au găsit sub mănăstirea Mihai-Vodă. S-au descoperit:
cuptoare de ars oale, cești dacice, o monedă din timpul împăratului roman Galienus, cosoare,
râșnițe rotative etc.
Descoperirile din secolul al IV-lea confirmă coexistența în zona Capitalei a unor populații dacice cu
goții și sarmații de ramură alanică și faptul că existau relații cu romanii. Din secolele VI-VII s-au
descoperit pe malurile Colentinei și Dâmboviței semibordeie cu o cameră, cu cuptor de gătit și
unelete casnice, ceramică. În secolele X-XIV urme de așezări s-au găsit pe malurile tuturor apelor
din zonă, bordeie cu cuptoare de gătit și încălzit, ceramică fină, monezi, urme ale culturii Dridu La
Pipera, în Bucureștii Noi, în Piața de Flori, la Crângași și la Giuleștii-Sârbi au fost descoperite
așezări ale populației vechi românești din secolele X-XI, iar în pădurea Pantelimon, pe malul Lacului
Tei, așezări din secolele XII-XIV [3]. Începând cu secolul al XV-lea, mărturiile arheologice se
completează cu izvoare scrise.

Tradiția spune că întemeierea orașului s-a realizat în vremea lui Bucur, pe care unii îl cred cioban,
alții pescar, boier, haiduc. Prima consemnare în scris a acestei tradiții este cea din 1761, a
călugărului franciscan Blasius Kleiner.
O altă tradiție, din secolul al XVI-lea, vorbește despre Negru Vodă ca întemeietor al Bucureștiului.
Primul care scrie despre acest lucru este raguzanul Luccari, după o călătorie prin Țara
Românească în timpul lui Mihai Viteazul. Printr-un document al domnitorului Mircea cel
Bătrân din 1410 Bucureștiul este numit „Cetatea noastră”
Prima atestare documentară certă a Bucureștiului datează din 1459, când prin hrisovul din 20
septembrie, domnitorul Vlad Țepeș scutește de dări și întărește dreptul de proprietate al unor
locuitori [4]. Documentul, foarte deteriorat, a fost descoperit în jurul anului 1900 [4]. Vlad Țepeș
petrece patru din cei șase ani de domnie „în cetatea București”, preferându-l reședinței Târgoviște.
În timpul domniei lui Radu cel Frumos, fratele lui Vlad Țepeș, 18 din cele 25 de documente care au
înscris pe ele locul de unde au fost emise sunt din Cetatea de Scaun București [5].
Mircea Ciobanu în timpul domniei sale ridică un palat domnesc numit mai tîrziu Curtea Veche;
în 1558-1559 în curtea domnească se construiește o biserică, cea mai veche construcție păstrată în
forma sa originală iar în 1562 se ridică și biserica Sf. Gheorghe cunoscută ca Sf. Gheorghe-Vechi
sau „cel românesc” după ce Constantin Brâncoveanu construiește în 1707 Sf. Gheorghe-Nou sau
„cel grecesc”.
Orașul se dezvoltă continuu iar din secolul al XVII-lea se întinde și pe malul drept al Dâmboviței; în
partea de vest se întinde până în zona Cișmigiu iar în est până la intersecția Căii Moșilor cu Hristo
Botev de astăzi [6]. În 1563 este menționat „pazarul” (de la turcescul bazar), piața Bucureștiului
situată în apropierea Curții domnești. Zece ani mai tîrziu, în 1573 Alexandru al II-lea
Mircea înființează la mănăstirea Plumbuita prima tipografie cunoscută din București.
În septembrie 1593 Mihai Viteazul devine domn al Țării Românești iar în 1594 începe lupta
antiotomană. La 15 august 1595 Capitala este ocupată de turci; Sinan Pașa întărește orașul săpînd
un șanț lat de circa 6 metri și tot atât de adânc și întărituri la marginea șanțului din două rânduri de
trunchiuri de copaci îngropați care aveau spațiul dintre ei umplut cu pământ. Bisericile au devenit
Moschei [7]. La retragerea turcilor din București, în octombrie 1595, Sinan Pașa a prădat și
a incendiat orașul.
Noul domnitor, Radu Șerban, preferă Târgoviște ca cetate de scaun dar nu neglijează Bucureștiul și
construiește în 1631 podul Șerban-Vodă, amenajează heleșteul Șerban-Vodă (astăzi parcul
Carol). Radu Mihnea ridică mănăstirea Radu-Vodă care deținea câteva mahalale și în jurul căreia se
grupează câteva prăvălii. Locuitorii mahalalelor sunt scutiți de dări cu condiția ca aceștia să lucreze
numai pentru mănăstire. În timpul domniei lui Matei Basarab, Bucureștiul se bucură de prosperitate;
se reface Curtea domnească cu mult bun gust, se ridică mănăstirea Târnov în locul unei biserici din
lemn, se ridică Biserica Catolică din București. Începând cu 1640, domnitorul mută capitala înapoi la
Târgoviște [8].
Pentru București urmează o perioadă neagră: orașul este devastat în urma răscoalei seimenilor din
1655 și a incendiului din 1658. Un an mai târziu este prădat de tătari iar în 1660 în urma unei secete
care a durat doi ani, o foamete cumplită se abate asupra țării.
Bucureștiul devine Capitala Țării Românești în 1659 [9] în timpul domniei lui Gheorghe Ghica și
începe o perioadă de refacere și de dezvoltare. Apar marile hanuri, se ridică biserici, atelierele
meșteșugarilor se grupează pe ulițe separate: Șelari, Covaci, Gabroveni, Lipscani, Băcani etc.
În 1679 este menționată funcționarea unei fabrici de postav. În același an, domnitorul Șerban
Cantacuzino întemeiază prima școală românească, Școala domnească de la mănăstirea
Sf.Sava din București și începe ridicarea mănăstirii Cotroceni în vestul capitalei.
În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu în 1689, austriecii intră în București și, vorbind despre
această perioadă, cronicarul Radu Popescu spune „însă răutăți ce s-au făcut într-o lună, ce au
șezut, limbă nu poate să spuie: bătăi, cazne, legături; egumenii și unii boiari legați cu ștreanguri de
gât, pentru făină și orz, și carne și altele ca acestea nenumărate” [10]. În 1692 voievodul poruncește
construirea unui drum, Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei de astăzi), care să lege curtea
cu moșia de la Mogoșoaia. Spătarul Mihai Cantacuzino, fratele domnului Șerban Cantacuzino, a
fondat Spitalul Colțea în 1695, a început construirea bisericii Colțea iar în 1699, în nord-estul
orașului ridică Biserica Fundenii Doamnei.

În veacul fanariot, în întreg secolul al XVIII-lea, viața Capitalei se află sub o puternică influența
orientală: costumele boierilor și ale dregătorilor, protocolul, mâncărurile, băuturile, termenii turcești
sau turco-grecești (caldarîm, palat, papuci, ciorbă, musaca, peruzea, pafta, filigran, cataif, șerbet).
În 1716 sunt fixate pentru prima dată coordonatele Bucureștiului – 44°25' latitudine nordică și 26° 6'
longitudine estică – de către Hrisant Nottara, viitorul patriarh al Ierusalimului.
Din inițiativa domnitorului Nicolae Mavrocordat începe ridicarea mănăstirii Văcărești, ansamblu
arhitectonic în stil brâncovenesc, descrisă drept cel mai mare complex arhitectonic mânăstiresc din
secolul al XVIII-lea din sud-estul Europei[11] (dărâmată în ultimii ani ai dictaturii comuniste). Se
construiesc alte mari biserici și așezăminte ale Bucureștiului: Biserica Crețulescu, Biserica
Stavropoleos, așezămîntul „Domnița Bălașa” care cuprindea o biserică, o școală și un azil. „Ulița cea
Mare” devine Lipscani. În 1742 se ridică biserica Bucur în spatele mănăstirii Radu Vodă; mai târziu
s-a considerat că ar fi fost ridicată chiar de ciobanul Bucur în secolul al XIV-lea [12] dar în realitate
era un paraclis al mănăstirii Radu Vodă, astăzi declarat monument istoric.
În timpul războiului ruso-turc din 1768-1774, Bucureștiul este ocupat de trupele imperiului rus de
două ori. Prima perioadă de ocupație și administrație militară rusă începe în 1769 când
domnitorul Grigore III Ghica este îndepărtat și durează până în primăvara anului 1770. La Arhiva
Centrală de Stat miliatro-istorică din Moscova s-a descoperit un plan al Bucureștiului desenat de
ofițerii ruși în anul 1770 [13]. Conform planului, limita Bucureștiului era dată de actualele străzi Mihai
Bravu, Ștefan cel Mare, Plevnei, Elefterie, Dealul Spirei, Filaret, Dealul Piscului, Dudești. A doua
ocupație a rușilor are loc în noiembrie 1770 și se întinde pe o perioadă de cinci ani.
În timpul domnitorului Alexandru Ipsilanti apar cișmelele publice, se inițiază măsuri și reforme în
domeniul fiscal, judecătoresc și social, se ridică mănăstirea Chiajna în vestul orașului, se încearcă o
sistematizare a Dâmboviței pentru evitarea inundațiilor, se înființează „Epitropia obștilor”, organ
administrativ care se ocupă cu probleme edilitare, se organizează un orfelinat numit orfanotrofion. În
martie 1775 începe construirea în Dealul Spiriei a unei noi curți domnești, Curtea Nouă.
În 1776 domnitorul hotărăște granițele Bucureștiului, dând dispoziție să se pună la marginea orașului
hotare și cruci dincolo de care „a se întinde nimeni cu facere de case” și stabilește numărul
mahalalelor la 67. Pe Podul Șerban Vodă domnitorul construiește case de primire a pașalelor,
emirilor, mumbașirilor sosiți în oraș cu diverse misiuni; casele se numesc beilic iar o vreme strada
unde s-au construit aceste case se va numi Podul Beilicului.
În 1781 se publică în cartea Geschichte des Transalpinische Daciens un document cartografic al
orașului redactat în jurul anului 1780 de Franz Joseph Sulzer, profesor la curtea domnitorului
Alexandru Ipsilanti.
În 1782 se deschid în Capitală primele agenții diplomatice străine; prima este Rusia urmată în
același an de Austria, în 1785 de Franța, în 1786 de Prusia și în 1801 de Anglia.
La 29 octombrie 1789 Bucureștiul este ocupat de trupe austriece (nemții cu coadă cum erau numiți
din cauza perucilor). Perioada de administrație militară austriacă va dura până la 24 iulie 1791.

După ce la începutul lunii martie Tudor Vladimirescu trimite către bucureșteni mai multe proclamații
prin care le cerea să se solidarizeze cu mișcarea sa [14], la 21 martie 1821 intră în București
sechestrând o parte din boieri în casa lui Dinicu Golescu, Belvedere, și domnind aproape ca un
domn [15].
Pe 17 mai 1821, la două zile după ce Tudor Vladimirescu și armata sa, „Adunarea norodului”,
părăsesc orașul, Capitala este ocupată de turcii veniți să potolească Revoluția. Începe o perioadă de
ocupație turcească terminată în iunie 1822, perioadă în care în oraș se comit execuții [16] , se ard
case [17].
Grigore al IV-lea Ghica (1822-1828), primul domnitor pământean din Țara Românească după epoca
fanariotă a inițiat o serie de lucrări edilitar-urbanistice: pavarea cu piatră a celor patru drumuri
principale ale orașului (Podul Târgului de Afară, Podul Mogoșoaiei, Podul Calicilor și Podul Șerban
Vodă), construirea de palate, biserici, cazărmi etc. În 1824, în București sunt menționate în
documente 1.515 prăvălii din care 255 erau „de frunte”, 489 „de mijloc” și 771 „de coadă” [18].
Domnitorul Ghica este înlăturat iar la 16 mai 1828 trupe rusești conduse de generalul Roth intră în
Capitală; potrivit Tratatului de la Adrianopol, principatele dunărene rămân drept gaj sub ocupație și
administrație rusească până la achitarea despăgubirilor de război de către Imperiul Otoman [19]. În
timpul administrației rusești condusă de generalul Pavel Kiseleff intră în vigoare Regulamentul
Organic. Având reședința la București, Kiseleff se implică în viața orașului: impune carantina în oraș
pentru stoparea ciumei și a holerei, mărește numărul de medici, numește o „Comisie într-adins
pentru înfrumusețarea și îndreptarea Poliției”, elaborează „Regulamentul de înfrumusețare a
orașului”. În 1841 în timpul domniei lui Alexandru Dimitrie Ghica i se acordă cetățenia muntenească
iar în 1844, de ziua generalului, Șoseaua din București, a doua stradă ca importanță după Podul
Mogoșoaiei, a fost denumită Șoseaua Kiseleff [20], nume neschimbat de peste 160 de ani.
Primul recensământ al populației realizat după criterii științifice în 1831 indică următoarele cifre [21]:
În 1834 s-a introdus nomenclatura oficială a străzilor Capitalei, străzile se lărgesc, sunt pavate și
dotate cu canalizare. În această perioadă, au fost construite palatele Ghica, Sutu, Știrbei și au fost
înființate: Eforia Spitalelor (1831), Arhivele Statului (1831), „Societatea
Filarmonica” (1833), „Societatea literară” (1836), „Societatea d-agricultură a Rumâniei” sub
conducerea lui Mihail Ghica (1836), Imprimeria statului (1839), se deschide la Colegiul Sf.
Sava prima expoziție de artă din țară (1836) [22], a apărut primul „Muzeu de istorie națională și
antichități“ (1834), se organizează biblioteci publice (1836), s-au dat în folosință spitalele
Brâncovenesc (1838), Filantropia (1839), prima maternitate din București numită „Spitalul de
nașteri”’ (1839).
Orașul este afectat de dezastre naturale și epidemii care aduc mari pagube. În 1829 apare primul
ziar din Țara Românească, „Curierul românesc” sub directoratul lui I.H. Rădulescu. Apar ziarele:
„România” (1836), „Universul” (1837), „Magazin Istoric pentru Dacia” (1845), „Bukarester Deutsche
Zeitung” (1845); încep să se tipărească cărți pentru școli.
Într-o carte apărută în 1839 „Coup D’oeil sur la Valachie et la Moldavie”, Raoul Perrin spune despre
București că avea 1.500 de străzi pline cu câini și 130.000 de locuitori [23]. Sunt înființate piețe noi:
piața Suțu (1840), piața Amzei (1841), piața Sf. Vineri (1841), piața de pe maidanul Dudescului,
piața de pe podul Caliței, piața de pe maidanul Dulapului (1845). Se amenajează grădina Cișmigiu și
începe ridicarea Teatrului Național. Capitala este afectată de marele incendiu din 1847 în timpul
căruia mor 15 oameni și aproape 2000 de clădiri sunt distruse [24].
În secolul al XIX-lea, influența orientală este echilibrată de manifestarea influenței occidentale: în
îmbrăcăminte, limbă, instituții, mentalitate.

Revoluția a reprezentat un moment de referință pentru istoria orașului. Aici își desfășura activitatea
încă din 1843 societatea secretă „Frăția”, aveau loc întâlniri secrete ale revoluționarilor în casa
lui C.A. Rosetti. Bucureștenii ieșiți pe străzi îl determină pe domnitorul Gheorghe Bibescu să abdice
și să părăsească Capitala. La 15 iunie, pe Câmpia Filaretului (numită apoi Câmpia Libertății), circa
30.000 de oameni asistă la depunerea jurământului guvernului provizoriu, Bucureștiul devenind
sediul Guvernului Revoluționar. La 13 septembrie pompierii și alte trupe se opun forțelor turcești în
lupta din Dealul Spirii [25] dar Revoluția este înfrântă, trupele turcești ocupă orașul. În octombrie își
fac intrarea în București și circa 7000 de militari ruși. Începe o perioadă de dublă ocupație, rusească
și turcească care va dura până în aprilie 1851.
În Capitală se înființează cimitire noi: Bellu, Sf. Vineri și Ghencea, se construiește Hipodromul de la
Șosea (1851), se înființează Conservatorul de muzică (1851), se organizează prima galerie de
pictură din București unde pictori români ca Theodor Aman, Gheorghe Tattarescu, P. Valstein etc
expun aproximativ 80 de lucrări [26].
În 1853 este înființată moara lui Assan, cea mai modernă moară din țară [27] dotată cu o mașină cu
aburi, valțuri și site; moara va fi demontată de turci și transportată la Istanbul în 1918, în timpul
ocupării Capitalei.
Pentru București începe o perioadă a ocupațiilor străine: ocupație militară rusă din vara
anului 1853 până în iulie 1854, ocupație turcească din iulie 1854 până în august 1854 și ocupație
austriacă din 1854 până în 1856.
Medicul militar american James Oscar Noyes scrie într-o carte despre București după o vizită din
1854 „Niciodată n-am văzut luxul și lipsa, frumusețea și urâtul, mândria și sărăcia puse într-un așa
de izbitor contrast. Aici se arată un gen schimonosit de civilizație, cum se întâmplă întotdeauna într-
o societate în care libertatea și robia stau alături una de alta.” Medicul militar german Wilhelm
Derblich după ce critică și ironizează unele aspecte ale orașului menționează despre Grădina
Cișmigiu „este locul vesel de adunare al tuturor plimbărilor […] și singurul loc unde se uită că te
găsești în Muntenia, ci te crezi transportat aievea într-un elegant loc de distracție al unui stat
civilizat.”
În mai 1857 în București se introduce iluminatul public cu petrol lampant devenind astfel primul oraș
din lume care a folosit lămpi cu petrol la iluminatul străzilor.[28] De la primele 28 lămpi instalate la
sfârșitul anului 1856 s-a ajuns la 1106 lămpi în 1860 și 1800 lămpi în 1862.
La 24 ianuarie 1859, în urma dublei alegeri ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza se realizează de
fapt unirea Principatelor.
Noul domnitor este întîmpinat cu entuziasm la 29 ianuarie 1859 de bucureșteni. La sfârșitulul anului
1859, Mihail Kogălniceanu susține ideea ca București să devină capitală a Principatelor motivând
prin faptul că țările europene și Turcia considerau Bucureștiul drept capitală, aici erau reședințele
consulatelor străine, începuse deja transportarea arhivelor cancelariilor de la Iași către București,
spunând printre altele:

Orașul Bucuresci este de seculi făcut pentru ca să fie — Mihail


Capitala României. Aproape de arterul principal al Kogălniceanu
comerciului, al bogățiilor Principatelor Unite, Dunărea, pe
drumul cel mare al Occidentului către Orient, cu o
populațiune numeroasă, compactă și eminament
românească, Bucurescii este apoi singurul oraș care are
elementul cel mai puternic al unei țării, clasa sau starea de
mijloc. Nicăierea, în nici un oraș al României nu există un
centru de lumini mai mari, un popul cu aspirațiuni mai
naționale și mai liberale, un spirit public mai neatârnat.
Nicăieri opiniunea publică n-a putut a se dezvolta și domni
mai mult decât în Bucuresci.

Notele călătorilor străini în Bucureștiul acestei perioade îl descriu drept un oraș al contrastelor [29],
„arată când ca un sat, când ca o capitală [30].
La 24 ianuarie 1862 se deschide primul parlament al României iar București este proclamată
capitala țării.
Noul statut de capitală a României a adus orașului București un ritm rapid de dezvoltare sub toate
aspectele: străzile din oraș se pavează cu granit, piatră cioplită și piatră de râu, se construiesc
trotuare pietonale pe străzile principale, se amenajează grădina botanică, se înființează gimnaziile
Lazăr și Matei Basarab, Universitatea din București, Școala de Bele-Arte, se amenajează noi piețe și
grădini publice, se construiește prima linie de cale ferată dintre București și Giurgiu, se pune piatra
de temelie a Azilului Elena Doamna pentru fete orfane.
Se înființează noi societăți: Societatea Română de Științe (1862), Societatea română de arme,
gimnastică și dare la semn (17 mai 1862) – prima asociație sportivă din România, Direcția Centrală
a Poștelor (4 august 1862), Societatea pentru învățătura poporului român (1866), Societatea Literară
Română (13 aprilie 1866) – care devine din august 1867, Societatea Academică Română, iar din
martie 1879 Academia Română, Societatea de științe fizico-naturale (1868), Filarmonica Română
(11 mai 1868) - astăzi Filarmonica „George Enescu“- care își susține concertul inaugural la 27
decembrie 1868, Societatea de geografie (27 iunie 1875), Societatea Națională de Cruce Roșie a
României (16 iunie 1876) etc.
Numărul de locuitori crește de la 65.000 în 1831 [31] la 121.734 în 1860 .
La începutul anului 1866, domnitorul Cuza este răsturnat de o coaliție formată din liberali și
conservatori. Bucureștenii, în număr de 30.000 [32] îl întâmpină pe prințul Carol de Hohenzollern la
Băneasa, unde primarul Capitalei, Dumitru Brătianu, îi oferă cheile orașului.
În timpul domniei monarhului Carol I în calitate de rege (1881–1914), Bucureștii au traversat o
evoluție spectaculoasă, căpătând o înfățișare tot mai apropiată de cea a capitalelor din Europa
apuseană, motiv pentru care orașul ajunge să fie supranumit „micul Paris”. De altfel, legătura cu
orașul francez este mai profundă: el a servit ca model pentru cele mai multe lucrări publice efectuate
în Bucureștii acestei perioade.
În afara unui număr mic de construcții ridicate anterior, stratul arhitectonic cel mai vechi al
Bucureștiului actual datează din perioada Regatului Vechi – este vorba de numeroase clădiri
aparținând unor români școliți în Occident sau unor arhitecți străini aduși la București (francezi,
italieni ș.a.m.d.), în majoritate construite în stiluri apusene. O excepție semnificativă o constituie
opera lui Ion Mincu, părintele arhitecturii autohtone; stilul său – ce îmbină elemente occidentale cu
trăsături specific românești desprinse din arhitectura vernaculară sau din stilul brâncovenesc – stă la
baza arhitecturii neoromânești.
Un moment semnificativ pentru Bucureștii Vechiului Regat a fost anul 1906. La aniversarea a patru
decenii de domnie a suveranului României s-a inaugurat parcul Carol I. Tot atunci s-a desfășurat un
concurs pentru stabilirea planului de sistematizare a capitalei. Proiectul câștigător, ce avea să fie
executat până în 1962, a propus străpungerea de noi artere pe un model radio-inelar raportat la
centrul orașului. Astfel, s-au proiectat străzi care să ducă din centru spre periferie în toate direcțiile și
străzi care să conecteze cartierele aflate la distanțe aproximativ egale de centru. Această organizare
avea să rezolve problema traficului în capitală.
În perioada interbelică, Bucureștiul cunoaște ultima sa epocă de înflorire administrativă și culturală,
caracterizată printr-o coerență a organizării și o înaltă calitate a soluțiilor edilitare, care nu au mai
fost întrunite până în prezent. Sistematizarea orașului continuă după planurile din ultimii ani de
domnie a regelui Carol I. Transportul public se modernizează, în anii 1930 apărând tramvaiele
electrice și primele autobuze. Se construiește intens, în special în centrul orașului. Stilurile abordate
de arhitecți sunt variate – în ciuda pregătirii multora dintre ei în școlile de specialitate franceze, ei se
opun viziunii conservatoare promovate în cadrul acestora, în schimb propunând prin proiectele lor o
lectură originală a armoniei arhitecturale clasice, ce este tratată în cheie modernistă de tip occidental
(Bauhaus) sau în cheia istoristă specifică a arhitecturii neobrâncovești, în direcția deschisă de Ion
Mincu. Orașul se extinde către periferii, ajungând la o suprafață întrucâtva comparabilă cu cea
actuală; rămâne nerezolvată problema mahalalelor mărginașe, lipsite de utilități de bază și fiind
constituite din clădiri precare, de o înfățișare rurală adeseori sărăcăcioasă.
Viața cultural-socială a Bucureștiului ajunge la un nivel fără precedent, confirmând porecla de „mic
Paris” (sau „Paris al Balcanilor”, deși improprie din punct de vedere geografic). Accesul la cultură al
bucureștenilor, deși centralizat într-un perimetru restrâns din suprafața orașului, însumează
spectacole de teatru și muzicale, proiecții cinematografice, o ofertă bogată a editurilor și a
bibliotecilor, toate acestea într-o atmosferă amintind pe cât posibil de modelele din apusul european.
De asemenea, se construiește noțiunea de lux, într-o măsură comparabil cu cel occidental. Educația
înregistrează progrese, iar atmosfera publică este una bine manierată, cultivată; pe de altă parte,
problema analfabetismului nu este încă rezolvată.
La începutul anilor 1940, Bucureștiul trece prin două momente dificile: cutremurul din
1940 și bombardamentele aliaților (Regatul Unit, Statele Unite ale Americii) din 1944. Din cauza
numeroaselor pierderi umane suferite la cutremur (de exemplu, la blocul Carlton, aflat pe actualul
bulevard Nicolae Bălcescu), pe viitor se va pune problema echipării antiseismice a clădirilor înalte.
Clădirile distruse în 1944 (vechiul Teatru Național de pe Calea Victoriei, corpul Universității de
pe bulevardul Regina Elisabeta ș.a.) vor determina prima modelare a orașului după 1944.
În intervalul dintre sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial și Revoluția Română din 1989,
conducerea politică a României a aparținut unui regim comunist impus de Uniunea
Sovietică după 23 august 1944. Desființarea instituției monarhice (1947) și aplicarea
unei ideologii opuse ca orientare politică sub controlul unei cenzuri politice opresive au generat o
criză asupra României ale cărei efecte nu au fost depășite până în prezent. Situația orașului
București, prosperă și întrucâtva stabilă în anii 1950–1960 în ciuda reeducării forțate a populației în
spirit stalinist, intră pe o pantă descendentă – ce antrenează toate aspectele vieții urbane –
începând cu anii 1970 și culminând cu ultimii ani ai deceniului următor.
În prima parte a regimului comunist prioritară a fost impunerea ideologiei dictate de șeful de stat al
Uniunii Sovietice, Iosif V. Stalin, atât asupra populației prin educație și propagandă, cât și asupra
instituțiilor statului, complet remodelate la sfârșitul anilor 1940. Consecințele imediate asupra
Bucureștiului s-au reflectat prin decimarea intelectualimii anticomuniste influente politic sau cultural
în timpul perioadei interbelice și prin reorganizarea proprietăților și societăților aparținând de capitală
– primele fiind naționalizate, cele din urmă închise ori complet reformate. Teroarea provocată de
măsurile dure luate împotriva opozanților noului regim și entuziasmul ostentativ al procomuniștilor au
creat în București și în alte orașe o atmosferă contradictorie.
Propaganda comunistă a făcut eforturi consistente pentru defăimarea monarhiei, în pofida enormei
simpatii a populației față de aceasta. Una din strategiile folosite pentru acuzarea conducerii
anterioare și autopromovare consta în falsificarea istoriei în sensul îngroșării neajunsurilor vieții
urbane, în special din capitală (dezechilibrul socio-cultural și urbanistic dintre centrul orașului și
periferie, „înapoierea” dată de o economie agrară cu o industrie nepronunțată, analfabetismul ș.a.),
urmată de oferirea exemplului propriu prin rezolvarea acestor probleme, pretinse a fi foarte grave. În
fapt, soluțiile aduse – la prima vedere spectaculoase și salutare – și-au dovedit începând din anii
1970 gravele efecte secundare, nedepășite până astăzi. Astfel, populația urbană a fost sporită în
mod artificial prin orășenizarea țăranilor din localitățile limitrofe; noua populație a primit locuri de
muncă în unități industriale recent date în folosință; rapida epuizare a locuințelor disponibile a ridicat
problema construirii unor noi cartiere. De altfel, întregul lanț avea ca sursă de inspirație soluțiile
socio-economice practicate în Uniunea Sovietică.
Din punctul de vedere al demersurilor amintite, date fiind și strădaniile conducerii comuniste de a
evita centralizarea, până în anii 1970 Bucureștiul nu se bucură de un regim special, fiind dezvoltat în
paralel cu celelalte mari orașe ale țării. Descentralizarea are loc și în interiorul orașului: sectoarele
sunt înlocuite de raioane (cum sunt denumite și vechile județe), iar cartierele sunt structurate după
modelul cvartalului și al microraionului de sorginte sovietică, fiind descrise de literatura
propagandistică drept „micro-orașe”. Concret, toate cartierele erau prevăzute cu numeroase blocuri
de locuințe, spații verzi, piațete, clădiri ținând de serviciile publice, de educație (școli elementare,
medii și tehnice) și de cultură (teatre, cinematografe ș.a.), mari magazine; în cazul cartierelor de la
periferie, numite „muncitorești”, acestora li se adăugau fabricile, în majoritate specializate pe articole
de industrie grea. Totuși Bucureștiul se remarcă ca abordare urbanistică prin interesul pentru
racordarea noului la vechi: demolările sunt rare, se caută armonizarea noilor construcții cu cele
antebelice (dimpotrivă, imobilele interbelice sunt intenționat flancate de construcțiile noi), se continuă
planul de sistematizare din 1906.
Stilul arhitectural al acestei perioade este tributar celui realist-socialist practicat în Uniunea Sovietică
mai mult în plan ideologic. Se dorește renunțare de către arhitecți la tendințele moderniste
corespunzând modelelor occidentale „decadente” și „lipsite de fantezie” corespunzătoare regimului
anterior, în schimb indicându-se ca surse de inspirație arhitectura vernaculară românească și, într-o
măsură, estetica clasicismului (acesta din urmă se reflectă mai ales în aspectul edificiilor culturale –
de pildă, teatrele de vară, Teatrul de operă și balet –, mai rar vizând clădirile de locuințe, cum este
cazul câtorva ansambluri din cartierele Drumul Sării și Cotroceni). Dacă imobilele ridicate până la
sfârșitul anilor 1950 dovedesc competența arhitecților și sunt armonioase în plan vizual, o plenară
a Uniunii Arhitecților din 1959 dispune ca proiectele viitoare să fie mai puțin costisitoare prin
reducerea cheltuielilor umane și materiale la strictul necesar. În consecință, au de suferit calitatea și
aspectul noilor construcții.
În timp ce cartierele ridicate în anii 1950 (Floreasca, Giulești, Vatra Luminoasă ș.a.m.d.) sunt
constituite în cea mai mare parte din clădiri cu puține caturi (trei sau patru), în 1959–1960 începe
construirea primelor blocuri turn (cu cel puțin douăsprezece etaje) și tot atunci încep să se
construiască clădiri de locuințe cu opt etaje (în zone precum Piața Palatului și Calea Griviței).
Printre clădirile mai importante construite în această perioadă se numără (anii indicați sunt cei ai
inaugurării):

 1946 – Teatrul muncitoresc „C.F.R.”


 1951 – Teatrul de vară din Parcul Herăstrău
 1952 – clădirea Clubului Dinamo
 1953 (an bogat în realizări arhitecturale, fapt datorat organizării la București a celei de a
patra ediții a Festivalului Mondial al Tineretului și Studenților) – Teatrul de operă și balet, Stadionul
23 August, Teatrul de vară din Parcul 23 August și Teatrul de vară „Nicolae Bălcescu”
 1955 – corpurile noi ale Institutului de științe economice, noul palat al Băncii Naționale
 1957 – Casa Scânteii
 1961 – Circul de Stat
 1962 – Pavilionul central de expoziții al economiei naționale
Acestora se adaugă peste treizeci de institute de studii și cercetări (în majoritate
subordonate Academiei R.P.R), școli elementare, școli medii (liceale, toate inaugurate în anii 1959 și
1960 – nr. 2 „Tudor Vladimirescu”, nr. 5 „Mihail Sadoveanu” [astăzi, Colegiul Economic „Virgil
Madgearu”], nr. 23 „Dimitrie Bolintineanu”, nr. 27 [astăzi, Școala cu clasele I–VIII nr. 148 „George
Călinescu”], nr. 32 „Filimon Sârbu” [astăzi, Liceul Teoretic „Nicolae Iorga”], nr. 34 „C.A. Rosetti”, nr.
36 [astăzi, Liceul Teoretic Ion Barbu], nr. 38 „23 August” [astăzi, Școala cu clasele I–VIII nr. 58
„Petre Ghelmez”] și nr. 39 [astăzi, Grupul Școlar Industrial „Nicolae Teclu”]), cămine studențești ș.a.

Revoluția română din 1989


În ultimele zile ale anului 1989, bucureștenii preiau inițiativa timișorenilor de a ieși în stradă pentru
căderea comunismului; manifestațiile și luptele desfășurate în capitală între 21 și 24 decembrie
hotărăsc victoria asupra regimului și proclamarea unei noi conduceri politice.
În afara pierderilor de vieți omenești și a numărului mare de răniți, în zilele Revoluției au fost avariate
numeroase clădiri din București: în multe fațade s-au tras focuri de armă, dar, mai important, în
seara de 22 decembrie Muzeul Național de Artă al României și Biblioteca Centrală Universitară din
Piața Comitetului Central (astăzi, Piața Revoluției) au fost incendiate, producându-se pagube
însemnate (opere de artă, documente unicat).

S-ar putea să vă placă și

  • Vlad Tepes
    Vlad Tepes
    Document4 pagini
    Vlad Tepes
    Marinela Motca
    Încă nu există evaluări
  • Giuseppe Verdi
    Giuseppe Verdi
    Document3 pagini
    Giuseppe Verdi
    Marinela Motca
    Încă nu există evaluări
  • Herodot
    Herodot
    Document2 pagini
    Herodot
    Marinela Motca
    Încă nu există evaluări
  • Alexandru Cel Mare
    Alexandru Cel Mare
    Document13 pagini
    Alexandru Cel Mare
    Marinela Motca
    Încă nu există evaluări
  • Cristofor Columb
    Cristofor Columb
    Document4 pagini
    Cristofor Columb
    Marinela Motca
    Încă nu există evaluări
  • Cleopatra
    Cleopatra
    Document3 pagini
    Cleopatra
    Marinela Motca
    Încă nu există evaluări
  • Mark Twain
    Mark Twain
    Document3 pagini
    Mark Twain
    Marinela Motca
    Încă nu există evaluări
  • Shakespeare
    Shakespeare
    Document7 pagini
    Shakespeare
    Marinela Motca
    Încă nu există evaluări
  • Regele Mihai 1 Al Romaniei
    Regele Mihai 1 Al Romaniei
    Document11 pagini
    Regele Mihai 1 Al Romaniei
    Marinela Motca
    Încă nu există evaluări
  • Euclid
    Euclid
    Document2 pagini
    Euclid
    Marinela Motca
    Încă nu există evaluări
  • Marea Unire
    Marea Unire
    Document2 pagini
    Marea Unire
    Marinela Motca
    Încă nu există evaluări
  • Ion I.C. Bratianu
    Ion I.C. Bratianu
    Document2 pagini
    Ion I.C. Bratianu
    Marinela Motca
    Încă nu există evaluări
  • Tudor Arghezi
    Tudor Arghezi
    Document4 pagini
    Tudor Arghezi
    Marinela Motca
    Încă nu există evaluări
  • Lucian Blaga
    Lucian Blaga
    Document5 pagini
    Lucian Blaga
    Marinela Motca
    Încă nu există evaluări
  • Ceas-Lucian Blaga
    Ceas-Lucian Blaga
    Document1 pagină
    Ceas-Lucian Blaga
    Marinela Motca
    Încă nu există evaluări
  • Ceas-Lucian Blaga
    Ceas-Lucian Blaga
    Document1 pagină
    Ceas-Lucian Blaga
    Marinela Motca
    Încă nu există evaluări
  • Caut Nume
    Caut Nume
    Document1 pagină
    Caut Nume
    Marinela Motca
    Încă nu există evaluări
  • Mirabila Samanta
    Mirabila Samanta
    Document2 pagini
    Mirabila Samanta
    Marinela Motca
    Încă nu există evaluări