Sunteți pe pagina 1din 3

Avea cireșe amare în pumni, mâncase câteva și își pătase fața.

Din imensa
pată mov, ochii de smarald străluceau surprinși, ca și cum nu el fusese cel care
se urcase în pom după ele, ca și cum nu pe el îl fugărise câinele vecinului. Încă
își trăgea sufletul.
Printre crengi o putea vedea pe ea, ținând un coș mare de rufe, ajutând-o pe
maică-sa să le întindă. Era exact așa cum o văzuse ultima oară: pielea alba ca de
porțelan, păr creț arămiu, ce se revărsa peste umeri ca o cascadă, iar zâmbetul
molipsitor era la fel de neschimbat ca și chipul ei de copilă.
Fu cuprins de euforie, ce avea în ea, însă, și un strop de regret. Parcă acum
era clasa a cincea, fiind forțat să împartă aceeași bancă. Nu se puteau suporta
sub nicio formă. Atât de mult se disprețuiau încât își furau unui altuia
senvișurile, sau își mâzgăleau temele, până și propriile fețe, doar să se enerveze
unul pe celălalt. Apoi încetul cu încetul au devenit prieteni foarte buni. Atât de
buni încat până și profesorii se mirau de această schimbare radicală.
Erau de nedespărțiți. Mergeau împreună în toate drumețiile, ea cărându-și
ukulelele după ea, iar el tobele de bongo, cântând cele mai trăznite cântece din
acele timpuri. Își aminti că în ultima lor drumeție, fugi cât îl ținu picioarele de
frică, din cauza unor mormăieli infiorătoare de urs ce se auzeau din depărtare.
La final s-a dovedit că “ursul” era de fapt verișorul cel mare a fetei, în costumul
de urs rămas de la Halloween. Săracul se întoarse la cabană, albit și tremurând
de frică, iar ea râdea cu poftă, cerându-și scuze apoi pentru farsă. Oricât de
supărat ar fi vrut să fie, nu putea. Cum te puteai supăra pe cineva atât de gingaș
și nefiresc de sincer?
În clasa opta, totul luă un alt drum. Într-o zi, după ce au ieșit de la școală, au
hotărât că n-ar fi o idee rea dacă ar petrece puțin timp pe maidan, jucându-se și
cântând niște doine. O admira nu numai din cap până-n picioare, ci și vocea ei
ca de ciocârlie ce îți învia sufletul, îi plăca cât de jucăușă și copilăroasă
parea...pentru el, ea era Afrodita, perfecțiunea absolută, în ea puteai găsi iubirea
absolută.
Cei doi s-au întins apoi pe iarba cea verde, uitându-se unul la celălalt. Era
hipnotizat de ochii ei albaștrii ca marea într-o zi liniștită, ca cerul fără nori. Erau
un locaș al păcii, atat interioare, cât și exterioare. Parcă te purta în universul ei,
al sensibilității, al emoției puternice. Se aplecă ușor peste ea, și fără niciun
avertisment, o sărută ușor pe buzele ei trandafirii. Fu surprinsă, dar nu se opune,
ci îl trage după ea, și se sărutară cu patos.
Își aminti de momentul în care au stat pe malul lacului, ea jucându-se cu
trandafirul primit de la el. Își așează ușor capul pe pieptul lui, ascultându-i atentă
batăle inimii ce paăreau a fi neregulate din cauza emoției, ceea ce îi provoca o
plăcere deosebită. După ce își trecea fiecare petală printre degete, începe să se
joace și cu părul lui, fapt ce l-a făcut să o sărute și mai mult. Apoi o ține iar în
brațe, măngâindu-i părul și chipul. “Mă iubești, nu-i așa?” întrebă ea. Îi răspunse
că da. “Ai face totul pentru mine?” Îi răspunse și data aceasta că da. “ Mă vei
iubi numai și numai pe mine?” . Și la această întrebare îi răspunse afirmativ, cei
doi rămânând apoi tăcuți și îmbrățișați, până se făcu seară.
Apoi își aminti de seara când avea loc Balul Bobocilor. El într-un costum
negru, papion bleumarin și niște mocasini de zici că ar fi împrumutate de la
bunicul, iar ea într-o rochie de culoarea smaralului ce strălucea de parcă ar fi
fost presărate stele. Cei doi începură apoi să danseze, să facă glume la fel de
bune sau proaste, să râdă și să se distreze, până ce ea obosi și se hotărî să mai ia
o pauză, el ramânând în mulțime. O altă fată îi ieși în cale, brunetă, la fel de
înaltă ca el, ochi căprui și cu un chip ce o putea vedea pe “Afrodita” lui în loc.
“Ai vrea să dansăm? Întrebă cu un tupeu nefiresc. “Sper că partenera ta nu se
supără.” El nu o refuză și intrară pe ring, dansând și glumind, făcând același
lucruri ca și cu “Afrodita”. O melodie lentă urmă apoi, atât de lentă, încât
atmosfera devenise romantică....cam prea romantică. Iar fără să știe ce face, o
sărută pe necunoscută. Înainte să își dea seama ce făcuse, un țipăt scurt se auzi
în spatele lui. Era “ Afrodita”, cu mâinile la gură, lacrimi șiroind pe obrajii ei
trandafirii. Îi venea să intre în pământ de rușine. Dintr-o prostie, i-a făcut ca
sufletul ei să se spargă în bucăți. Alergă plângând, el încercând să o îmbuneze,
dar ea se smuci.

― Lasă-mă! țipă. Nu vreau să te mai văd, nu înțelegi? Doar du-te dracu și lasă-
mă!
Se eliberă de strânsoarea lui și alergă plângând acasă. Simțea cum stomacul i
se strânge. “De ce am făcut asta?” se întrebă, în timp ce își punea fața în palme.
Îi era rușine de ce făcuse. De ce îi făcuse. A distrus nu numai un suflet inocent.
Ci un univers al liniștii. Al păcii și iubirii. A distrus un templu al pasiunii și al
divinități. El...a distrus perfecțiunea.
Firul amintirilor se rupse, căci simți cum craca se lasă cu el. Se panică,
incercă să găsească o cale de a nu pica în cap, însă deja era se prabuși, un bufnet
ce atrage atenția vecinilor.
― Ce-a fost aia, maică? se aud evocea gravă a maică-sii.
― Pare să fi fost craca aia din cireș. Răspunse fiica.
― Apoi luar-ar dracu de pom, că de când i-am spus lu unchi-tu să îl taie, da’ îi
prea ocupat să colinde barurile....ce i-o place să fie cules de prin șanțuri...n-am
nicio nădejde în curtea asta...
― Dar cu mine cum rămâne? Protestă ea
― Tu vezi-ți de carte! Ia gata, du-te și învață, să nu ai nicio lecție neînvățată, că
acum pun eu pielea pe băț.

Zicând acestea, ea intră repede în casă, pesemne că știe de frica maicii. Se


ridică greoi, simțind cum îl dor toate oasele din corp de la căzătură. Ar vrea să se
ducă la poartă, să îi strige numele, să o mai vadă odată. Dar nu avu curaj. Nu
pentru ceea ce îi făcuse. Așa că se resemnă și plecă către casă, șchiopătând. “Nu
am curaj să te privesc în ochi, draga mea Afrodita” gândi. “ Dar am curajul să
mărturisesc că am fost un prost. Un prost ce nu a reușit să aprecieze pacea ce o
dețineai, liniștea, și mai presus de toate, iubirea cea absolută și adevărată.Te-am
pierdut, dar tot te iubesc, draga mea. Afrodita.”