Antimicrobiene

- Medicamente -

Poate nici un alt grup de medicamente nu are astazi o mai larga utilizare decat cele
antimicrobiene. Acest lucru este explicabil, daca ne gandim ca microorganismele
patogene reprezinta una din principalele cauze de imbolnavire. Intre organismul omului
si multitudinea de bacterii patogene sau microbi care se gasesc in mediul exterior exista
un echilibru biologic cu caracter dinamic. Omul poseda o zestre de arme naturale de
lupta impotriva invaziei microbiene, concretizate in barierele pe care le reprezinta pielea
si mucoasele si in asa-numitul proces de imunizare fata de agentii capabili sa produca
boli. Dintre aceste arme, cea mai de seama este proprietatea oricarui organism viu de a
elabora anticorpi specifici, adica substante proteice capabile sa distruga agentii
patogeni care au invadat organismul. In anumite conditii insa, armele naturale sunt
insuficiente in lupta cu microbii. De aceea cercetarile privind descoperirea de
medicamente care sa distruga microorganismele patogene au reprezentat si reprezinta
inca, una dintre preocuparile principale ale medicinii moderne. Problema fundamentala
care a stat in fata cercetatorilor a fost aceea de a gasi compusi activi mai toxici pentru
microorganisme decat pentru gazda care le adaposteste. Ca rezultat al acestor
cercetari, astazi suntem in posesia unui mare numar de substante antimicrobiene,
cunoscute sub numele de dezinfectante, chimioterapice si antibiotice.

Dezinfectantele

Sunt substante cu actiune toxica asupra microorganismelor, de obicei nespecifica, pe

care le folosim pentru distrugerea agentilor patogeni care se gasesc in afara
organismului, pe piele si pe anumite mucoase ce vin in contact cu mediul exterior.
Dezinfectantele omoara microbii, adica au actiune bactericida. Alte substante,
cunoscute sub numele de antiseptice, se folosesc pentru oprirea inmultirii microbilor
care se afla in afara organismului, fara sa-i omoare. Actiunea lor se numeste
bacteriostatica. In practica, nu se face distinctie intre dezinfectante si antiseptice,
deoarece de multe ori actiunea aceleiasi substante poate fi bacteriostatica sau
bactericida, in functie de diferiti factori, dintre care cel mai important este concentratia
substantei. Unele dezinfectante si antiseptice actioneaza si asupra ciupercilor
patogene, avand deci si o actiune antimicotica ce poate fi fungistatica (impiedica
procesul de inmultire) sau fungicida (le omoara). Modul in care substantele
dezinfectante actioneaza asupra bacteriilor si ciupercilor patogene nu este pe deplin
cunoscut. Se stie insa ca actiunea toxica a dezinfectantelor se datoreste in principal
modificarilor unor procese metabolice, fundamentale pentru inmultirea si viata celulelor
microorganismelor patogene.

Substantele dezinfectante sunt heterogene atat din punctul de vedere al structurii

chimice, al mecanismului de actiune, cat si din punctul de vedere al intrebuintarii lor
terapeutice. Din nenumaratele substante dezinfectante, mentionam pe cele mai des
folosite: apa oxigenata, hipermanganatul de potasiu, clorul, cloraminele, iodul, alcoolul
etilic, fenolul (acidul fenic), rezorcina, formolul, acidul boric, boraxul, acidul salicilic,
acidul nalidixic (negram), unele uleiuri volatile (de menta, de eucalipt etc), unele
substante colorante (albastru de metilen, rivanol etc.), unii detergenti, unele substante
care contin metale grele (biclorura de mercur, azotatul de argint, sulfatul de cupru),
argintul coloidal (ca: protargolul, colargolul) etc.

Din pacate, substantele dezinfectante ataca atat bacteriile patogene invadatoare, cat si
celulele organismului gazda. Acest mare dezavantaj le limiteaza foarte mult folosirea in
vindecarea unor infectii. Intr-adevar, majoritatea dezinfectantelor aplicate local pe
mucoase sau la nivelul plagilor au o actiune iritanta, putand distruge tesuturile. De
aceea, utilizarea dezinfectantelor necesita multa atentie si grija, atat din partea
medicului, cat si a pacientului. Trebuie stiut ca pulverizarea si irigarea continua a
ochilor, a cavitatii nazale sau a tractului genital feminin chiar cu cele mai blande
preparate pot deveni nocive. Pentru acest motiv, multi medici folosesc preparate slabe,
cu efecte bactericide reduse, de exemplu acidul boric, care nu au alt rol decat sa
linisteasca bolnavul pana la vindecarea naturala. In schimb, substantele dezinfectante
trebuie larg folosite pentru distrugerea germenilor patogeni din incaperi, din aer, apa, ca
si din diferite produse biologice ale bolnavilor contagiosi (sputa, fecale, urina). Un rol
deosebit il au dezinfectantele in sterilizarea diferitelor instrumente chirurgicale.

Antibioticele si chimioterapicele

Reprezinta un grup de medicamente de o valoare exceptionala in tratamentul bolilor

infectioase si al infectiilor in general. Dupa cum s-a aratat, problema fundamentala care
se punea in fata cercetatorilor cu privire la descoperirea de substante active
antimicrobiene era aceea de a gasi compusi mai toxici pentru microorganisme decat
pentru gazda care ii adaposteste. Aceasta problema fundamentala s-a rezolvat odata
cu descoperirea antibioticelor si a chimioterapicelor care, spre deosebire de
dezinfectante, pot fi introduse in organism, unde actioneaza asupra microbilor din toate
tesuturile si umorile.

In marea lor majoritate, antibioticele sunt substante organice de origine biologica,

provenite din metabolismul celulelor vii (ciuperci inferioare, bacterii) si capabile — in
solutii foarte diluate — sa impiedice multiplicarea diferitelor microorganisme patogene
sau sa le omoare. Unele antibiotice sunt obtinute prin sinteza sau semisinteza.

Chimioterapicele sunt substante de natura chimica bine definita, care se obtin prin
sinteza chimica si care, ca si antibioticele, se folosesc in tratamentul antiinfectios. Daca
in urma deosebirea dintre antibiotice si chimioterapice avea o importanta nu numai
teoretica, dar si practica, din punctul de vedere al industriei producatoare, in prezent
deosebirea dintre aceste doua categorii de substante antimicrobiene nu mai prezinta
decat un interes istoric. In zilele noastre, o buna parte din antibiotice pot fi obtinute nu
numai pe cale biologica, ci si prin sinteza chimica. Pe de alta parte, mecanismele de
actiune a antibioticelor si chimioterapicelor impotriva microbilor sunt asemanatoare. In
sfarsit, ele se folosesc in aceleasi forme de prezentare: comprimate, drajeuri, capsule,
fiole etc., se prescriu in aceleasi doze si aproximativ la aceleasi intervale de timp. Atat
antibioticele, cat si chimioterapicele actioneaza asupra metabolismului microbian, pe
care il tulbura, ceea ce determina alterari profunde in viata bacteriana activa, ca oprirea
inmultirii celulelor bacteriene (efect bacteriostatic) si uneori chiar omorarea bacteriilor
(efect bactericid).

Structura chimica a diferitelor antibiotice, ca si a diferitelor chimioterapice, ca de altfel si

mecanismele lor de actiune sunt foarte variate. Unele antibiotice actioneaza asupra
bacteriilor patogene, blocandu-le enzimele cu rol in respiratie, ca de exemplu
penicilinele, streptomicina, neomicina si alte antibiotice, care in concentratii mari
provoaca omorarea microorganismelor patogene. Alte antibiotice produc tulburari ale
reactiilor biochimice ale microorganismelor care asigura energia celulara necesara
acestora sau perturba acele reactii prin care se formeaza proteine (de exemplu,
cloramfenicolul) si acizi nucleici, stand la baza cresterii si diviziunii celulare. Din pacate,
antibioticele nu actioneaza si asupra toxinelor produse de microbi si eliberate in celule,
tesuturi, umori. In plus, actiunea antimicrobiana a fiecarui antibiotic se exercita asupra
unui numar mai mic sau mai mare de tipuri de bacterii patogene. Totalitatea tipurilor de
microorganisme asupra carora un antibiotic are efecte bacteriostatice sau bactericide
formeaza ceea ce se numeste spectrul sau de activitate. El este mai limitat pentru unele
antibiotice si mai larg pentru altele. Dintre antibioticele cu spectru relativ limitat, amintim:
penicilina, streptomicina, eritromicina, oleandomicina, neomicina, kanamicina. Dintre
antibioticele cu spectrul larg, mentionam indeosebi cloramfenicolul, tetra-ciclinele,
novobiocina etc.

Un alt aspect legat de actiunea antibioticelor este fenomenul de rezistenta a bacteriilor

patogene la antibiotic. Cand o specie bacteriana nu este cu nimic influentata de un
antibiotic, se spune ca bacteria prezinta o rezistenta naturala. Asa, de exemplu, bacilul
tuberculozei nu este sensibil la un numar mare de antibiotice, in schimb este sensibil la
streptomicina, rifampicina si tebemicina. In cazul in care o specie bacteriana a fost
sensibila la unele antibiotice, dar si-a pierdut aceasta sensibilitate dupa un numar
oarecare de contacte cu antibioticele respective, este vorba de asa-numita rezistenta
dobandita. Un exemplu tipic il reprezinta rezistenta dobandita a bacilului Koch la
streptomicina si a altor specii de bacterii la penicilina, cloramfenicol, neomicina,
tetraciclina etc. Aceasta rezistenta se poate instala mai rapid, cum este cazul rezistentei
la streptomicina si neomicina, sau mai lent, progresiv, de exemplu rezistenta la
penicilina, cloramfenicol, aureomicina. Rezistenta dobandita la antibiotice poate fi
permanenta sau temporara. Din punct de vedere practic, fenomenul de rezistenta are o
importanta deosebita in tratamentul cu antibiotice. Tinand seama de faptul ca rezistenta
apare mai rapid cand se folosesc doze insuficiente de antibiotic impotriva invaziilor
microbiene masive, se recomanda ca doza initiala, numita si doza de atac, sa fie
suficienta, iar dozele ulterioare, de intretinere, sa se administreze la intervale de timp
bine stabilite pentru a se asigura o concentratie sanguina eficace de antibiotic. Tot
pentru prevenirea fenomenului de rezistenta dobandita este necesar ca tratamentul sa
dureze pana la vindecarea completa, evitandu-se cu desavarsire dozele mici si
administrate la intervale intamplatoare, doze care nu asigura concentratiile active
minime. De aceea tratamentul cu antibiotice trebuie stabilit numai de medic, sub toate
aspectele lui: necesitatea instituirii, alegerea antibioticului, stabilirea dozelor, a
intervalelor dintre acestea, a duratei tratamentului, precum si a asocierii de antibiotice.
Este o greseala ca orice stare febrila, orice infectie sa fie in mod abuziv tratata cu
antibiotice, chiar de catre medic. Dar nu numai fenomenul de rezistenta trebuie sa intre
in atentia celor care au tendinta de a abuza de antibiotice, ci si nocivitatea unor
antibiotice pentru organismul omului. Este clar ca antibioticele sunt nocive numai pentru
microorganismele patogene la concentratii care au efecte foarte slabe asupra
organismului omului. Dar desi antibioticele nu influenteaza direct formarea de
anticorpi(imunizarea), totusi administrarea precoce in bolile infectioase scade ritmul de
formare a anticorpilor prin scurtarea timpului de contact dintre bacteriile patogene si
organismul omului. Asa se explica de ce specialistii in boli infectioase recomanda ca in
unele infectii digestive usoare sau medii (toxiinfectii alimentare) sa nu instituim
tratamentul cu antibiotice care, diminuand sau oprind procesul de imunizare,
prelungeste perioada de vindecare si expune organismul la recidive.

Incontestabila eficacitate a antibioticelor in diferitele infectii, utilitatea lor deosebita in

vindecarea uneori spectaculara a bolilor provocate de microbi nu reprezinta deci motive
suficiente pentru folosirea abuziva a acestora. Utilizarea de antibiotice fara prescriptie
medicala de catre populatie se face de cele mai multe ori eronat, atat sub raportul
dozelor terapeutice optime, cat mai ales sub raportul indicatiilor exacte de administrare.
Nu trebuie uitat in acelasi timp ca antibioticele sunt substante straine organismului si ca
atare pot produce reactii adverse, bineinteles in unele cazuri, de la cele mai simple,
usoare, care dispar spontan, pana la cele mai complexe, grave, care necesita
interventie medicala, ca de exemplu socul alergic la penicilina, streptomicina etc.

In tratamentul bolilor provocate de bacteriile patogene un loc important il ocupa

sulfamidele, izoniazida si PAS, principalele substante chimioterapice folosite pe scara
larga.

Sulfamidele

Reprezinta o clasa de medicamente chimioterapice care actioneaza asupra bacteriilor

patogene numai prin mecanismul bacteriostazei, adica prin impiedicarea multiplicarii
germenilor. Cum se explica aceasta? In viata bacteriilor un rol important il are asa-
numitul acid paraaminobenzoic, care reprezinta un factor esential de crestere.
Sulfamidele au, in general, o structura intrucatva asemanatoare acestui acid. De aceea,
introducerea sulfamidelor intr-un mediu de cultura microbian face ca ele sa se substituie
acidului paraaminobenzoic provocand tulburari in metabolismul bacteriilor si blocarea
multiplicarii lor. Cu cat un microb are nevoie de cantitati mai mari de acid
paraaminobenzoic, cu atat el va fi mai sensibil la actiunea sulfamidelor. Pe de alta
parte, cu cat o sulfamida va putea inlocui mai bine acidul paraaminobenzoic, cu atat va
fi mai activa iar sfera ei de actiune se va extinde.
Din cele peste 15 000 de sulfamide sintetizate, peste o suta au fost incercate in
tratamentul infectiilor, acestea nedeosebindu-se intre ele din punctul de vedere al
eficacitatii, decat prin puterea mai mare sau mai mica de a inlocui acidul
paraaminobenzoic. Exista deci sulfamide mai active, cu un spectru mai larg, si
sulfamide mai putin active, cu spectru mai ingust. Unele sulfamide sunt indicate in
infectiile generale, altele in infectiile strict localizate, de exemplu in cele urinare,
digestive etc. Industria noastra de medicamente sintetizeaza si livreaza sulfamidele cele
mai active, a caror eficacitate a fost confirmata de practica, si anume: sulfatiazolul,
sulfacetamida, metilsulfatiazolul, ftalilsulfatiazolul, sulfametinul, neoxazolul si
sulfafenazolul. Preparatul plurisultan contine sulfatiazol, sulfacetamid si
metilsulfadiazina. Printre sulfamidele de import mentionam preparatele: marbadal,
salazopyrin si septrin.

Chimioterapicele antituberculoase

Mai frecvent folosite in tratamentul tuberculozei sunt: izoniazida, acidul

paraaminosalicilic, etionamida, pirazinamida, etambutolul. Dintre acestea, primele doua
se folosesc in mod curent. Izoniazida sau hidrazida acidului izonicotinic (HIN) are fata
de bacilul Koch atat actiune bacteriostatica, cat si bactericida. Ea este cea mai activa
substanta antituberculoasa cunoscuta pana in prezent, cu actiune mult superioara
streptomicinei. Pentru a se obtine un efect tuberculostatic cat mai bun, izoniazida se
asociaza si cu alte antibiotice si chimioterapice, de obicei cu streptomicina si acidul
paraaminosalicilic. Aceasta asociere face sa se obtina cele mai bune rezultate in timpul
cel mai scurt si intarzie aparitia rezistentei fata de izoniazida. In scop profilactic,
izoniazida se administreaza singura mai ales la copiii predispusi la tuberculoza. Acidul
paraaminosalicilic (PAS) este un chimioterapie cu activitate tuberculostatica mai slaba
decat a streptomicinei si a izoniazidei. Administrat impreuna cu streptomicina si
izoniazida, are efecte sinergice, intarziind cu mult aparitia fenomenului de rezistenta.