CIOINAC NIONELA

SOCIOLOGIE
N ote de curs
 CZU 316(075.8)
С 51

Autor: Cioinac Nionela, magistru în sociologie, lector, USM,

Facultatea de Psihologie, Ştiinţe ale educaţiei, Sociologie şi Asistenţă Socială.

Recenzenţi: Cheianu -Andrei Diana, dr., conf.univ, USM.

Oceretnîi Anastasia, dr., conf.univ, USM.

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Cioinac, Nionela.
Sociologie : Note de curs / Cioinac Nionela. - Chişinău : CEP USM 2018-
210 p .: fig., tab. ’
Bibiiogr.: p. 208 (35 tit.). - 100 ex.
ISBN 978-9975-142-53-3.
316(075.8)
C 51

ISBN 978-9975-142-53-3
 Cuprins
CUVÎNT ÎNAINTE............................................................................ 6

COMPETENŢE ŞI OBIECTIVE.................................................................... 7

CAPITOLUL 1 : Obiectul şi problematica sociologiei..................................9

1. Definiţii ale sociologiei, obiectul ei de studiu..........................................9
2. Funcţiile sociologiei şi aparatul ei conceptual........................................ 12
3. Sociologia spontană şi sociologia ştiinţifică..........., ..............................13
4. Cadrele vieţii sociale şi condiţiile ei determinante....................... 15
5. Relaţia sociologiei cu alte ştiinţe............................................................16
6. Domenii de cercetare ale sociologiei............................... 19

CAPITOLUL 2: Contribuţii fundamentale în dezvoltarea sociologiei ca

ştiinţă.......................................................................
1. A.Comte - fondatorul sociologiei......................................................... 21
2. Organicismul sociologic (A. Compte, H. Spencer)................................22
3. Modelul sociologic al lui Karl Marx..................................... 23
4. Concepţiile sociologice ale lui E. Durkheim...........................................24
5. Sociologia în viziunea lui M.Weber........................... 26
6. Psihologismul sociologic (G.Tarde, Gustave le Bonn)............... 29

CAPITOLUL 3: Structura socială şi mobilitatea socială............................ 32

1. Definirea conceptelor: sistem social şi structură socială........................32
2. Elementele structurale fundamentale: statusul şi rolul social.................35
3. Mobilitatea socială.................................................................................39
4. Casta şi clasa socială —forme ale stratificării sociale............................ 41

CAPITOLUL 4: Teoria grupului social.........................................................46

1. Conceptul de grup social. Particularităţile grupului social....................46
2. Tipologia grupurilor sociale (grupuri primare şi secundare, interne şi
externe, mari şi mici, grupul de referinţă şi grupul de apartenenţă).............48
3. Grupul mic................. 52
4. Grupurile de vîrstă..................................................................................54
5. Sociometria—metodă sociologică de studiere a
relaţiilor interpersonale...........................................................................55

3
CAPITOLUL 5: Fapte, fenomene, procese şi relaţii sociale....................... 59
1. Concepţii sociologice cu privire Ia faptul social....................................59
2. Fenomene sociale................................................................................... 62
3. Relaţii sociale. Tipuri de relaţii sociale............................. 63
4. Procese sociale. Clasificarea proceselor sociale.................................... 65

CAPITOLUL 6 : Rolul socializării în formarea personalităţii... i..............68

•1. Definirea personalităţii. Structura personalităţii.................................... 68
2. Factorii dezvoltării personalităţii............................................................72
3. Conceptul de socializare. Teorii ale socializării.....................................76
4. Socializarea personalităţii.......................................................................80
5. Agenţii socializării: familia, şcoala, grupă de vârstă, mass-media........ 82
6. Tipuri de socializare............................................................................... 85

CAPI I OLUL 7: Instituţiile sociale.................................................................88

1. Conceptul de instituţie socială............................................................... 88
2. Tipuri de instituţii sociale: instituţii economice, familiale, culturale,
educaţionale, politice, religioase........................................................................ 90
3. Instituţia totală................................................. 91
4. Statul - ansamblu instituţional...............................................................92

CAPITOLUL 8: Acţiunea socială..... ............................................ 95

1. Conceptul de acţiune socială..................................................................95
2. Teorii sociologice privind acţiunea socială............................................97
3. Structura acţiunii sociale................ .......................................;...............98
4. Proiectarea şi realizarea acţiunii sociale........................ 101

CAPITOLUL 9: Conflictele sociale..............................................................104

1. Abordări sociologice ale conflictului. Conceptualizarea noţiunii de
conflict................................................................................................... 105
2. Tipuri de conflicte.................................................................................107
3. Cauzele conflictelor.............................................................................. 109
4. Structura şi etapele conflictelor............................................................ 115
5. Strategii de rezolvare a conflictelor...................................................... 118
6. Modele şi metode de rezolvare a conflictelor.......................................122
7. Potenţialul conflictogen la nivel grupai şi organizaţional........................ 125

CAPITOLUL 10: Familia - grup social fundamental............................... 129

1. Noţiunea de familie. Tipuri de familie................................................. 130
2. Stiluri de viaţă alternative faţă de familia clasică................................. 134
4
 3. Funcţiile familiei...................................................................................*39
4. Familia între tradiţionalitate şi modernitate..........................................143
5. Căsătoria - fenomen social. Social şi psiho-social în alegerea
partenerului conjugal............................................................................ 144
6. Probleme sociale ale familiei................................................................ 146
7. Familia adoptivă....................................................................................153

CAPITOLUL 11: Control social, devianţă şi delincvenţă....................... ..158

1. Ordinea socială şi controlul social. Forme de control social............... 159
2. Devianţa şi delincvenţă - precizări conceptuale................................... 164
3. Clasificarea devianţei şi delincvenţei.................................................. 167
4. Paradigme explicative ale delincvenţei................................................ 169
5. Prevenirea delincvenţei. Măsuri de prevenire a delincvenţei...............176
6. Resocializarea şi reintegrarea persoanelor în conflict cu legea............180
7. Detenţia - formă de resocializare.......................................................... 184

CAPITOLUL 12: Metodologia cercetării sociologice................................ 194

1. Noţiuni principale în metodologie (metodă, tehnică, procedeu,
instrument de investigare).....................................................................195
2. Cercetarea sociologică. Etapele cercetării sociologice.........................197
3. Metode şi tehnici de cercetare sociologică (chestionarul sociologie,
interviul sociologic, observaţia sociologică, experimentul sociologic,
metoda monografică, analiza de conţinut)........................ ..................201

TEME PENTRU DEZBATERE ŞI REFERATE....................................207

BIBLIOGRAFIE.................................. ........................................................

5
 CUVÎNT ÎNAINTE

Trăim zi de zi într-o anumită societate, interacţionăm cu diverse grupuri

şi instituţii sociale, cooperăm sau suntem în conflict, înregistrăm succese sau
eşuăm, devenim mari personalităţi sau rămînem anonimi, trăim din plin viaţa
socială sau devenim victime a problemelor din societate - toate acestea
reprezintă viaţa noastră socială. Nu putem trăi în afara societăţii, de aceea este
util să ştim cît mai multe despre ea. Transformările contradictorii ce au loc în
societate înaintează cu toată acuitatea necesitatea cunoaşterii profunde a teoriei
sociale, astfel am putea pătrunde în esenţa proceselor şi fenomeneor sociale
contemporane. In acest context, un rol aparte îi aparţine sociologiei ca ştiinţă
fundamentală despre societate. Sociologia este studiul explicativ al realităţii
sociale în totalitatea ei, precum şi a unor părţi, fenomene şi procese ale acestei
realităţi. Sociologia studiază modul în care existenţa socială ne formează
comportamentul, convingerile şi identitatea. Un merit deosebit al sociologiei
este că ne ajută să ne înţelegem pe noi înşine şi tot ce se petrece în jurul nostru.
Perspectiva sociologică permite o modalitate de concepere ştiinţifică a
socialului şi o viziune obiectivă a mediului social. Sociologia studiază influenţa
societăţii asupra individului şi oferă explicaţii ştiinţifice privind problemele,
fenomenele, procesele şi relaţiile sociale. Omul nu poate fi analizat separat, ci
ca rezultat al societăţii, structuriilor sociale, grupurilor sociale cu care
interacţionează. Mediul social lasă amprentă asupra dezvoltării personalităţii
individului.
Actualmente este conştientizat faptul că şi cele mai bune legi şi politici
publice nu pot avea succes, dacă nu sunt axate pe o cunoaştere profundă a
mecanismului funcţionării vieţii sociale - domeniu de cercetare şi explicare a
ştiinţei sociologice.'
Scopul cursului de Sociologie este de a forma la studenţi o gîndire
analitică, de asemenea, formarea cadrelor conceptuale şi teoretice în vederea
înţelegerii şi explicării fenomenelor şi proceselor fundamentale ale vieţii
sociale, aplicarea cunoştinţele sociologice în practică.
Recomandăm cursul de Sociologie, dacă:
■ eşti student în anul I în cadrul unei Universităţi şi trebuie să alegi o
disciplină opţională, care să fie utilă atît pe plan personal cît şi profesional;
■ te interesează fenomenele, procesele şi problemele sociale;
■ eşti curios cum se cercetează viaţa socială;
» doreşti să primeşti o explicaţie ştiinţifică a tot ce se întîmplă în cadrul
societăţii.
Autorul îşi exprimă convingerea că aceste Note de Curs, prin temele
înaintate, vor iniţia cititorul în terminologia şi problematica sociologiei. De
asemenea lucrarea, va oferi răspuns la o serie de întrebări legate de societate.
6
I. COMPETENŢELE CURSULUI:

• însuşirea, înţelegerea şi utilizarea principalelor, noţiuni, categorii şi

concepte specifice sociologiei.
• Explicarea fenomenelor, faptelor, problemelor, comportamentelor şi
proceselor sociale.
• Aplicarea cunoştinţelor, transferul de cunoştinţe şi rezolvarea de
probleme.
• Reflecţia critică şi constructivă pentru rezolvarea problemelor sociale.
• Conduita creativ-inovativă.

II. OBIECTIVE GENERALE:

« Cunoaştere şi înţelegere:
să determine obiectul de studiu, problematica, funcţiile şi rolul
sociologiei în societatea contemporană;
să definească categoriile şi conceptele de bază ale sociologiei generale
(societate, sistem social; fapte, procese, relaţii sociale; status şi rol social;
stratificare şi mobilitate socială; acţiune socială; instituţii sociale; schimbare
socială; grupuri şi instituţii sociale etc.);
să cunoască teoriile sociologice privind fenomenele, faptele, procesele şi
acţiunea socială;
să identifice problemele sociale şi modalităţile de soluţionare a acestora;
să cunoască şi să înţeleagă fenomenele, faptele, evenimentele şi
procesele sociale din realitatea socială;
să dobândească cunoştinţe necesare pentru fundamentarea unei culturi
sociologice;
să determine principalele ramuri ale sociologiei şi obiectul lor de studiu;
să relateze despre rolul sociologiei şi a cercetărilor sociologice la etapa
actuală.•

• Aplicare:
să aplice cunoştinţele teoretice în analiza fenomenelor şi proceselor
sociale;
să compare specificul evoluţiei fenomenelor din societatea
moldovenească cu cele similare din alte societăţi;
să stabilească corelaţii dintre cauze, reprezentări şi consecinţe în
desfăşurarea fenomenelor sociale;
să explice corect conţinutul principalelor categorii sociologice,
folosindu-le în analiza fenomenelor şi proceselor sociale;
să analizeze cauzele la nivel macrosocial şi microsocial de producere a
fenomenelor şi proceselor sociale;
7
 7 analizeze acţiunile şi interacţiunile social-umane din perspectivă
interdisciplinară;
să argumenteze importanţa sociologiei în societate;
să analizeze instituţiile sociale;
să utilizeze cunoştinţele sociologice în viata profesională şi cea
persoanală.

0 Integrare:
să dezvolte deprinderi de argumentare a situaţiilor problematice;
să formuleze unele propuneri de depăşire a problemelor sociale;
să prognozeze unele probleme sociale şi să înainteze unele modalităţi de
atenuare ale lor;
t ^ să fie capabili să facă un diagnostic problemelor sociale şi să ofere
soluţii;
să participe activ la viaţa socială;
- să folosească cunoştinţele sociologice în viaţa de zi cu zi şi să le ofere
întiegii colectivităţi; sprijinind prin aceasta participarea democratică;
să argumenteze noţiunile sociologice şi să extindă ipotetic conţinutul
acestora la aite domenii;
să anticipeze evoluţia proceselor şi fenomenelor cu impact negativ
asupra personalităţii şi societăţii;
să elaboreze recomandări cu privire la soluţionarea situaţiilor-problemă;
. ? dezvolte orientări atitudinale de tip democratic prin conştientizarea
diversităţii
* c o m n..........
n rta rn p n i-a lp eî ovînin-vîo/v
-— — y* i ........sr . .
срытие, шиш ,
contemporane.
CAPITOLUL 1 : Obiectul şi problematica sociologiei

planul lecţiei:
1. Definiţii ale sociologiei, obiectul ei de studiu.
2. Funcţiile sociologiei şi aparatul ei conceptual
3. Sociologia spontană şi sociologia ştiinţifică.
4. Cadrele vieţii sociale şi condiţiile ei determinante.
5. Relaţia sociologiei cu alte ştiinţe.
6. Domenii de cercetare ale sociologiei.

Obiective:
- să definească conceptul de sociologie;
- să determine obiectul de studiu, problematica, funcţiile şi rolul
sociologiei în societatea contemporană;
să compare specificul sociologiei spontane şi ştiinţifice;
- să valideze locul sociologiei în sistemul ştiinţelor socio-umane;
- sa identifice cadrele vieţii sociale;
- sa relateze despre ramurile sociologiei şi domeniile de cercetare;
să evalueze rolul crecetărilor sociologice pentru societate.

Literatura:
1. Bulgaru. M. (Coordonator). Sociologie. - Chişinău, 2003.
2. Giddens A. Sociologie. - Bucureşti, 2000.
3. Constantinescu V. Manual de sociologie, E.D.P., - Bucureşti, 1993.
4. Constantinescu M. Introducere în sociologie. Note de curs,- Bucureşti,
1974.
5. Mitrofan V. Fundamente ale sistemelor sociale, Editura “Eminescu”, -
Bucureşti, 1999.
6. Bulai A., Ştefanescu Doina - Olga (Coordonatori). Sociologie. Manal
pentru clasa XI-а, Ed.Humanitas Educaţional, - Bucureşti, 2008.
7. Л.Б. Черноскутова СОЦИОЛОГИЯ Учебное пособие. - Санкт-
Петербург, 2012.

1. Definiţii ale sociologiei. Obiectul ei de studiu.

Orice om nu poate trăi în afara societăţii. Ne naştem, interacţionăm sau

migrăm într-o societate, care deja există. Cunoaşterea ştiinţifică a societăţii se
realizează prin intermediul sociologiei. Sociologia reprezintă pregătirea
teoretică pentru viaţa socială. Ea este un ghid pentru a fi şi a acţiona în societate
ca fiinţe sociale. Sociologia ne ajută să înţelegem mai bine ce se întîmpîă înjur,
să reuşim mai bine să evităm problemele şi dificultăţile, să fim mai toleranţi,
9
 dar şi mai competitivi şi mai eficienţi. Sociologia îi determină pe oameni să
examineze cu atenţie mediul social în care trăiesc, să-şi verifice cunoştinţele
incomplete sau chiar false pe care le au despre aceasta.
Sociologia este ştiinţa despre legile cele mai generale ale formării,
schimbării, dezvoltării şi funcţionării societăţii în ansamblu. Sociologia este
ştiinţa despre societate, care studiază nu pur şi simplu societatea, dar individul
în această societate. Viaţa socială, societatea sunt precum aerul, nu putem trăi în
afara societăţii. Sociologia ne permite să obţinem o imagine clară asupra
societăţii din care facem parte.
Sociologia s-a constituit ca ştiinţă socială autonomă în secolul al 19-lea,
ca răspuns teoretic, la probleme sociale generate de prima revoluţie industrială,
dezvoltându-se ca disciplină ştiinţifică consacrată studiului proceselor şi
fenomenelor sociale caracteristice societăţilor modeme şi contemporane.
Aceasta nu înseamnă că pînă la apariţia sociologiei nu au fost făcute formulări
cu privire la adevărurile vieţii sociale. în general aceste probleme erau în atenţia
filosofilor, care foloseau metode deductive sau bazate pe intuiţie, teologilor care
explicau fenomenele prin prisma supranaturalului, pe cînd sociologia utilizează
metode testabile, analizează realitatea socială aşa cum este şi oferă soluţii
concrete.
Prin cunoaşterea sociologică oamenii dobîndesc o nouă formă de
conştiinţă. în secolul al 20-lea sociologia s-a dezvoltat preponderent ca o
disciplină aplicativă, bazată pe investigarea nemijlocită a proceselor,
structurilor sociale şi a funcţionării acestora, menită să propună soluţii pentru o
serie de probleme economice şi sociale.
Sociologia este o ştiinţă a socialului, ca formă generală de existenţă a
omului, o ştiinţă a societăţii globale, a organizării şi dinamicii sale, a
subsistemelor din care este alcătuită societatea globală, a relaţiilor sociale, atât
cu sistemul social global, cât şi cu celelalte subsisteme ale acestuia,
(C.Zamfir).
Termenul de sociologie provine din cuvântul latinesc „socius“ care
semnifică social sau societate şi cuvântul grecesc „logos" care înseamnă ştiinţă.
La un nivel foarte general, sociologia este ştiinţa despre societate.
Sociologia ca ştiinţă, a fost definită de-a lungul timpului în diferite
moduri. Cel care a folosit pentru prima dată termenul de sociologie a fost
filosoful francez Auguste Comte în anul 1838. Au urmat după aceea încercări
de definire a sociologiei, la care facem referire mai jos.
Astfel, Emile Dmkheim a conferit sociologiei statutul de ştiinţă a
faptelor sociale.
Max W eber a considerat sociologia, ca ştiinţă care studiază acţiunea
socială.

10
 După George Gurvitch sociologia este ştiinţa fenomenelor sociale
totale, şi are drept obiect, studiul global al relaţiilor sociale, societatea ca
integralitate de raporturi.
Dimitrie Guşti considera că sociologia este ştiinţa realităţilor sociale.
Pentru Petre Andrei sociologia studiază în mod obiectiv, în primul
rând, existenţa socială sub aspectul ei static-structural, şi apoi sub aspectul
dinamic-funcţional.
Traian Herscni a susţinut că sociologia este ştiinţa societăţilor
omeneşti, este o disciplină ce se ocupă cu studiul vieţii sociale, al fenomenelor
de comunicare umană, de convieţuire socială.
După Achim Mihu, sociologia este studiul explicativ şi comprehensiv al
realităţii sociale în totalitatea ei, adică a unei realităţi sui-generis, precum şi a
unor părţi, fenomene şi procese ale acestei realităţi în legăturile lor multiple,
variate şi complexe cu întregul.
Petre Andrei consideră, că societatea este o realitate care trăieşte prin
indivizi, dar durează mai mult ca ei şi îşi materializează existenţa în diferite
obiecte.
Anumite procese, instituţii şi fenomene sociale: familia, stratificarea
socială, mobilitatea socială, comportamentele deviante, raporturile dintre
componentele societăţii, mecanismele de funcţionare a societăţii nu au fost
obiect al unei anumite discipline, decât din momentul constituirii sociologiei ca
ştiinţă.
Domeniul sociologiei este realitatea socială în procesualitatea devenirii
şi stabilităţii ei. în mod concret, obiectul sociologiei îl constituie studiul
colectivităţilor umane şi al relaţiilor interumane în cadrul acestora, precum şi
examinarea comportamentului uman în grupuri şi comunităţi umane.
La nivel general obiectul de studiu al sociologiei poate fi detaliat în:
acliuni sociale (muncă, educaţie); instituţii sociale (familie, şcoală, biserică,
partide politice); grupuri sociale (de la microgrupuri pînă la grupuri de
dimensiuni mari clase sau populaţia m ei ţări); fenomene sociale (sărăcie,
divorţ, mobilitate social, delincvenţă, suicid).
Cea mai detaliată analiză a problematicii sociologiei este prezentată de
către sociologul American A. Xnkcls, care include în sociologie următoarele
aspecte: cultura şi societatea umană, unităţile fundamentale ale vieţii sociale
(acte sociale şi relaţii sociale, populaţii, personalitatea umană), grupurile
sociale, comunităţile urbane şi rurale, asociaţii, organizaţii, instituţii (familia,
economia, politica, dreptul, religia, educaţia şi ştiinţa, bunăstarea, arta),
procesele sociale (stratificare, cooperare, asimilare, conflict, comunicare,
socializare, control social, devieri sociale - crimă, sinucidere etc, integrare
socială, schimbare socială).
în sociologie sunt aplicate unnătoarele tipuri de concepte:

11
- Concepte din teoria sociologică generală (societate, conştiinţă socială,
acţiune socială, procese sociale, fapte sociale, mobilitate socială, sistem social,
status, rol, structură socială, clase sociale, )
- Concepte particulare - aplicabile anumitor domenii ale sistemului social (în
sociologia devianţei - devianţă, anomie, comportament deviant; în sociologia
familie: familie, divorţ, concubinaj, adopţie).
- Concepte speciale - utilizate în domeniul cercetării empirice (eşantionare,
cote, respondent, intervievator, chestionar, interviu, analiză de conţinut,
experiment sociologic, observaţie sociologică).
Sociologia oferă răspunsuri la problemele care ne preocupă, avându-şi
temeiul în datele şi faptele strânse printr-o cercetare sistematică, directă sau
puse la dispoziţie de alte ştiinţe, analizate şi interpretate în conformitate cu
anumite cerinţe riguros determinate.

2. Funcţiile sociologiei.

Sociologia are următoarele funcţii importante:

a) Gnosiologică (cognitivă) - funcţia de cunoaştere, se realizează în sistemul
teoretical ştiinţei. în sociologie se evidenţiază teorii generale şi speciale, care
pot fi interpretate. Sociologia oferă, mai întîi de toate, cunoştinţe ştiinţifice
despre legităţile şi mecanismele dezvoltării societăţii ca sistem social.
b) Expozitivă, de descriere a realităţii sociale, de prezentare a faptelor,
fenomenelor şi proceselor sociale, aşa cum acestea au loc. Este aşa - numita
dimensiune scenografica a sociologici.
c) Explicativă, sociologia urmăreşte explicarea a ceea ce se întâmpla în
societate, analiza diferitelor aspecte ale realităţii sociale, clarificarea şi
înţelegerea diverselor relaţii dintre diversele laturi ale vieţii sociale, dintre
faptele, fenomenele şi procesele sociale, ce caracterizează o societate.
d) Critic-araeliorativă, prin studierea fenomenelor sociale, se realizează o
analiză critică a realităţii sociale. Dimensiunea critică a sociologiei face ca
această disciplină ştiinţifică să nu se poată dezvolta cu adevărat decât în
societăţile democratice. în societăţile totalitare, fiind o ştiinţă interzisă.
e) Aplicativă sau pragmatic - inginerească (praxiologică). Rezultatele
cercetărilor sociologice pot fi utilizate în elaborarea politicilor sociale,
sociologul neputându-se substitui, însă, politicianului. Implicaţiile practice ale
sociologiei sunt deosebit de importante. Sociologia oferă soluţii şi modalităţi
concrete de diminuare, sau ameliorare a unor fenomene disfuncţionale.
Sociologia poate contribui la critica socială şi la practica reformei sociale. în
spaţiul românesc funcţia praxiologică a sociologiei are o veche tradiţie.
'Echipele Guşti” au realizat cercetări interdisciplinare în satele ţării, în perioada
interbelică, nu numai pentru analiza realităţii sociale, ci şi în scopul ameliorării

12
condiţiilor de muncă şi de viaţă ale ţăranilor, atât cât permiteau relaţiile
economice dominate în epocă.
t) Funcţia de prognozare. Această ştiinţă se vrea a fi, nu doar o “însoţitoare
supusă” a schimbărilor sociale, ci şi cea care poate anticipa, poate sugera,
anumite soluţii cu sens optimizator. Ea poate să ofere sugestii pentru
introducere unor strategii raţionale de dezvoltare social - umană. Vocaţia
sociologiei este de a fi acţională şi practic-participativă.
g) De diagnoza socială - orice studiu sociologic asupra unei probleme sau
fenomen social, urmăreşte să pună un diagnostic realităţii investigate.
h) Ideologică - sociologia este chemată să formeze în masele populare,
concepţii ştiinţifice despre dezvoltarea societăţii, să contribuie la formarea
atitudinii active faţă de toate sferele vieţii sociale. Sociologia contribuie la
schimbarea mentalităţii membrilor ei. Cel mai important, sociologia produce
conştiinţa de sine, oferind indivizilor şi grupurilor o şansă sporită de a-şi
determina condiţiile propriei lor vieţi.

3. Sociologia spontană şi sociologia ştiinţifică.

Sociologia îşi propune să studieze societatea, adică problemele

oamenilor, viaţa lor în societate, structurile şi instituţiile sociale şi evoluţia lor.
Toţi avem o anumită percepţie asupra societăţii şi asupra raporturilor acesteia
cu indivizii. Fiecare din noi posedă o “teorie” generală cu privire la viaţa
socială şi comportamentul oamenilor.
Sociologia spontană. Adesea, în cadrai cunoaşterii comune, individul
apare ca principal actor al vieţii proprii. Datorită voinţei şi talentului pe care le
are, individul poate deveni ce doreşte. în acest caz, societatea, structurile sociale
şi instituţiile sociale nu exercită, sau au o mică influenţă asupra lui. Sunt şi
situaţii în care membrii unor grupuri consideră că evoluţia, traiectoria lor, sunt
rezultatul acţiunii societăţii, că societatea este singura responsabilă de soarta
acestora. Perspectivele individuale, însă, sunt în mod inevitabil parţiale şi
incomplete, deoarece este practic imposibil să cuprindem dintr-odată toate
laturile şi implicaţiile fenomenelor şi proceselor sociale. In perspectivele
individuale asupra diferitelor aspecte ale realităţii sociale, ne bazăm pe propria
experienţă, dar şi pe informaţiile şi ideile furnizate de alţii. Dar, în cea mai mare
măsură, ele sunt condiţionate de simţul comun.
Caracteristicile cunoaşterii comune (spontane) sunt:
A. Caracterul iluzoriu. Henri H. Stahl (1974) arăta că, la nivelul simţului
comun, cunoaşterea are nn caracter iluzoriu, deoarece decurge din implicarea
indivizilor, în funcţie de scopurile şi interesele lor particulare, ceea ce îi face să
se înşele adesea. Procesul de formare a personalităţii prin socialzarea primară şi
secundară se desfăşoară diferit de la un grup la altul, ceea ce favorizează
explicaţii diferite, iar uneori greşite.
13
 B. Caracterul pasional. Pe parcursul vieţii şi activităţii, fiecare om are
interese, scopuri, concepţii, prejudecăţi, atracţii, fobii etc. De obicei, oamenii nu
se mulţumesc să constate numai ce se petrece în jurul lor, ci judecă,
interpretează, apreciază realitatea, uneori denaturând-o sau falsificând-o. Pentru
unele teme persoanele au pasiune de a le discuta, pentru altele nu.
C. Caracterul contradictoriu. Permanent, indivizii oscilează între sentimentul
liberului arbitru şi cel al fatalităţii. Atunci cînd îşi analizează succesele
consideră că totul depinde de ei. Dacă sunt confruntaţi cu eşecuri, invocă
împrejurări neprielnice, ostilităţi, comploturi sau pur şi simplu dau vina pe
soartă. Acest mecanism psihosocial de fluctuaţie permanentă, la nivel
individual, nu este acceptabil într-un demei-s ştiinţific.
D. Caracterul limitat. In general, indivizii au experienţe de viaţă care se
circumscriu mediilor sociale în care trăiesc. Ei nu află decât ocazional, sau nu
cunosc nimic despre ceea ce se întâmplă în alte grupuri, societăţi, culturi. De
aceea, ceea ce nu le este cunoscut, familiar, adeseori le apare ca anormal sau
deviant.
Aşadar, cunoaşterea comună nu ne oferă o cunoaştere adecvată a
realităţii sociale. A rămâne la nivelul simţului comun în cunoaşterea realităţii
înseamnă a-i acorda acestuia o autoritate pe care el n-o mai are de multă
vreme în celelalte ştiinţe (E. Durkheim, 1974).
Sociologia ştiinţifică, spre deosebire de cea comună, se bazează pe
cercetări sistematice, pe utilizarea unui aparat conceptual, pe verificarea tezelor
si a ipotezelor, ceea ce presupune un efort cognitiv special şi specializat.
Naşterea sociologiei, ca ştiinţă, a însemnat punerea sub semnul întrebării a
simţului comun în abordarea şi interpretarea fenomenelor şi proceselor cu care
suntem confruntaţi zilnic. Sociologia, atrăgea atenţia Emile Durkheim (1974),
în prefaţa la lucrarea sa Regulile metodei sociologice „nu trebuie să consiste
într-o simplă parafrază a prejudecăţilor tradiţionale, ci să ne facă să
vedem lucrurile altfel decît apar omului de rând; căci obiectul fiecărei
ştiinţe este de a face descoperiri şi orice descoperire, deconcertează mai
mult sau mai puţin opiniile acceptate”. Cercetătorul cerea, încă de la sfârşitul
secolului al XlX-Iea, ca sociologia să devină asemenea oricărei ştiinţe,
îndemnând la despărţirea de cunoaşterea spontană. în prezent, tot mai mulţi
sociologi se pronunţă pentru distanţarea cunoaşterii teoretice de cunoaşterea
spontană.
C. Wright Mills a numit perspectiva sociologică de analiză imag
sociologică. Este un gen de conştiinţă specială, o expresie a relaţiilor dintre
experienţa proprie (biografie) şi istorie, în cadrul structurilor sociale existente la
un moment dat. Adesea, oamenii văd lumea prin prisma experienţei lor limitate.
Acest mod de a privi lucrurile limitează imaginea de ansamblu a societăţii. în
mod paradoxal, îngustează imaginea propriei noastre lumi personale. C. Wright
Mills (1975) consideră, că obiectul sociologiei este reprezentat de studiul
14
influenţelor dintre om şi societate, dintre biografie şi istorie, dintre „eu” şi
lume.
Imaginaţia sociologică permite înţelegerea relaţiilor dintre istorie şi
biografie, pornind de la premisa, că fiecare individ îşi trăieşte biografia într-o
perioadă istorică determinată, contribuind la configurarea societăţii şi fiind, în
acelaşi timp, un produs al acesteia. Nedispunând de atributul spiritual al
imaginaţiei sociologice, forma cea mai fertilă a conştiinţei de sine, oamenii
necultivaţi sociologic, nu reuşesc să vadă legătura inseparabilă dintre viaţa
individului şi istoria societăţii, nu înţeleg transformările sociale, evoluţia socială
rapidă şi faptul că vechile norme şi valori nu îi mai pot orienta înte-o lume a
conflictelor şi a competiţiei.

4. Cadrele vieţii sociale şi condiţiile ei determinante.

Pentru analiza fenomenelor şi proceselor sociale sociologul ţine cont de

următoarele cadre ale vieţii sociale:
1. Primul cadru social este cel geografic. Acest cadru pune în atenţia
sociologilor legătura dintre societate şi mediul înconjurător. Oamenii trăind în
medii diferite au diverse caracteristici particulare. Acesta este primul cu care
intrăm în contact cînd plecăm undeva.
2. Cadrul biologic (privim oamenii). Trebuie să ţinem cont de vîrsta, sexul,
starea sanitară a oamenilor, culoarea pielii.
3. Cadrul psihic: temperamentul, voinţa în raport cu datinile şi obiceiurile.
Trebuie să deosebim psihologia satului şi a oraşului. Deosebirile sufleteşti apar
şi mai evidente cînd este vorba de popoare diferite. Sunt cunoscute în toată
lumea - inteligenţa francezului, Sîngele rece al englezului, temperamentul
fierbinte al spaniolului, demnitatea indianului, ospitalitatea moldovenilor.
4. Cadrul istoric - originea societăţii, evoluţia ei, cum influenţează trecutul
asupra comportamentului indivizilor.
în totalitatea lor cadrele vieţii sociale nu apar singure, ci funcţionează în baza
unor condiţii ale realităţii sociale complexe şi dinamice. Condiţiile determinante
ale vieţii sociale sunt:
Economice - substituie averea personală a familiei, bugetul pe venituri şi
cheltuieli, unităţile comerciale (piaţa, magazinul).
Juridice - determină raporturile sociale dintre indivizi, totalitatea de
norme şi legi, instituţiile juridice, delictele mai des întîlnite.
Politice - impun organizarea şi aplicarea adecvată a normelor şi legilor
în viaţa socială, determină existenţa grupurilor politice, formarea preferinţelor
politice.
Spirituale - determină instituţiile ce stimulează activităţile intelectuale
(şcoale, biblioteca, educaţia în familie, gustul pentru frumos).

15
 5. Relaţia sociologiei cu alte ştiinţe

Pentru sociologie este caracteristic faptul că, în general, ea se preocupă

de societate ca întreg, ca totalitate, adică de realitatea socială în toată
complexitatea ei. Celelalte ştiinţe sociale izolează de regulă unele aspecte sau
componente ale societăţii (economia, politica, dreptul, morala, religia, arta,
ştiinţa etc.).
Ştiinţele despre societate şi om se împart în trei mari grupuri
(A.Mihu,1992):
ştiinţele sociale (antropologia, economia, psihologia socială, istoria,
sociologia);
disciplinele umaniste (filozofia, teologia, literatura, muzica şi arta);
ştiinţele comportamentului (sociologia, antropologia, psihologia,
aspecte comportamentale ale biologiei, economiei, geografiei, dreptului,
psihiatriei, ştiinţelor politice)
Sociologia este inclusă, aşadar, în două grupuri de ştiinţe: sociale şi ale
comportamentului. Aceasta demonstrează, pe de o parte, complexitatea
obiectului ei de studiu, pe de altă parte, existenţa unor moduri diferite din care
poate fi abordată problematica socială.
Sociologia comunică, practic, cu toate ştiinţele deoarece socialul,
obiectul ei de cunoaştere, cuprinde elemente ce sunt studiate din toate
perspectivele ştiinţei. Cum fiecare ştiinţă îşi delimitează obiectul îa segmente
ale realului, este evident că viziunea sociologiei este parţială, iar pentru
explicarea acesteia se aduc argumente şi din ştiinţe conexe. De aceea, graniţele
dintre ştiinţele socio-umane sunt fluide.
Sociologia studiază realitatea socială dincolo de modul cum se exprimă
în aspectele particulare. Finalitatea sociologiei stă în explicarea şi înţelegerea
structurii şi funcţionării realităţii sociale. Ea urmăreşte cunoaşterea ştiinţifică a
societăţii globale. Sociologia caută răspuns la relaţia dintre individ şi societate
sub toate aspectele. Din această perspectivă este oportună analiza raporturilor
sociologiei cu celelalte ştiinţe socio-umane.
Sociologie şi Psihologie. Psihologia este ştiinţa care studiază
comportamentul individual şi personalitatea prin proprietăţi cum sunt: atitudini,
nevoi, sentimente, precum şi prin procese: învăţare, percepţie etc. Psihologia
studiază psihicul individului, iar sociologia abordează colectivităţile sociale. în
acest domeniu se distinge o ştiinţă particulară, psihologia sociala, strâns
asociată cu sociologia. Psihologia socială este cunoaşterea ştiinţifică a
interacţiunii comportamentelor şi proceselor psihice umane. Ea studiază modul
cum are loc interacţiunea comportamentelor individuale şi de grup, ca şi stările
şi procesele psihice colective, personalitatea sub raportul condiţionării socio­
culturale. (S. Chelcea, Psihologia socială, - Bucureşti, 1993). Sociologia, se
ocupă de cunoaşterea relaţiilor sociale, a structurilor, interacţiunilor şi
16
organizării din societate, iar psihologia analizează problemele sociale din
interiorul personalităţii individului. Psihologia vizează cu predilecţie aspectele
legate de condiţiile şi acţiunile individului în cadrul grupului, iar sociologia îşi
direcţionează cercetarea în special asupra microgrupurilor şi efectelor cauzate
individului ca urmare a existenţei lui în cadrul grupului. Sociologia studiază
faptele sociale în înlănţuirea lor cauzală şi sub. aspectul lor obiectiv, în timp ce
psihologia le interiorează, urmăreşte procesul lor de transformare psihică sub
influienţa societăţii, precum şi motivarea internă a acţiunilor sociale.
Sociologie şi Antropologie. Antropologia este ştiinţa despre om ca
individ, grup şi specie (G. Geană, Antropologie, 1993), văzut din perspectivă
biologică şi socială. Antr opologia fizică analizează teme referitoare la originea
omului. Apropiată de sociologie este antropologia culturală, aceasta fiind
preocupată de studiul comportamentului uman în contextul normelor şi
valorilor uhitr-0 societate concretă. Sociologia se centrează pe cunoaşterea
societăţilor contemporane, pe când antropologia culturală are ca obiect culturile
arhaice. Antropologia socială studiază structurile sociale ale unei societăţi
tr adiţionale, iar sociologia abordează aceeaşi problematică în societăţi le actuale.
Antropologia are ca obiect societatea, la fel ca şi sociologia. De aceea, ea a fost
considerată ca fiind sora sociologiei. Din această cauză există mici diferenţe
între antropologia culturală şi socială şi sociologie.
Ştiinţele economice studiază producţia, distribuirea şi consumul
bunurilor şi serviciilor. Temele majore sunt: munca, banii, finanţele, afacerile,
relaţiile economice internaţionale etc. Ştiinţele economice realizează o analiză
în sine я economicului, ca şi cum acesta ar fi separat de restul vieţii sociale,
aceste ştiinţe acordă mică atenţie interacţiunii dintre oameni în activitatea
economică sau structurilor sociale din sfera economică. Pentru sociologie,
economia este mediul de producere a unor relaţii sociale, precum şi de afirmare
a omului ca forţă de muncă în anumite contexte sociale. Evoluţia gândirii
sociologice a condus la constituirea unei sociologii de ramură, sociologia
economică, orientată către analiza sociologica a vieţii economice. Sociologia
include multe dintre aceste subiecte, analizate însă ca realităţi sociale.
Activitatea economică reprezintă cea mai importantă preocupare pentru
populaţie, respectiv are nevoie şi de abordare sociologică. Pentru a garanta
funcţionarea eficientă a organizaţiilor în organigramă trebuie inclus şi
sociologul. Rolul acestuia constă în studierea relaţiilor din cadrul grupului de
munca, cercetarea prin sondaje a raportului cerere - ofertă, propunerea
modalităţilor de intervenţie în scopul creşterii productivităţii muncii.
Ştiinţele politice cercetează aspecte ale organizării politice a societăţii,
modurile de guvernare, comportamentul electoral, participarea politică etc. Şi
sociologia studiază asemenea aspecte, dar ca realităţi sociale distincte; de aceea
ea constituie baza ştiinţelor politice. Sociologia include multe dintre aceste

17
subiecte, analizate însă ca realităţi sociale. Baza ştiinţelor politice este dată,
indiscutabil, de sociologie.
Sociologie şi istorie. Istoria şi sociologia studiază elementele concrete
din societate, însă istoria se rezumă la unicate şi fapte de succesiune ale
trecutului abordînd fenomenele cronologic, iar sociologia cercetează faptul
prezentului ce au reprezentativitate statistică ridicată. In cadrul sociologiei se
urmăreşte inovarea, căutarea de soluţii noi în conformitate cu elementele
dinamicii sociale, iar în cadrul istoriei se urmăreşte descoperirea şi constatarea.
Faptul social poate deveni fapt istoric (datorită reprezentativităţii lui) sau fapt
sociologic (datorită repetabilităţii lui). Istoria aduce material faptic
indispensabil sociologiei uşurând desfăşurarea analizelor sociologice şi
permiţând evidenţierea unor tendinţe, direcţii, ritmuri de dezvoltare a
societăţilor contemporane prin raportarea la etapele anterioare ale evoluţiei
acestora. Istoria îl ajută în acest mod pe sociolog să înţeleagă nu numai
originea, ci şi dinamica problemelor sociale pe care le studiază. Aceste două
ştiinţe se află în raporturi de reciprocitate: sociologul foloseşte adesea
argumente, metode şi concepte oferite de istorie, iar istoricul emite
"generalizări analitice” pentru domeniul său, ori îşi stabileşte inventarul de
probleme orientându-se după modelul oferit de sociologie. în acelaşi timp,
specialiştii au depus eforturi pentru a evidenţia specificul celor două disciplini.
Istoria are în principal o funcţie teoretică, pe când sociologia are, preponderent
o funcţie practică.
Sociologie şi Drept. Specificul sociologiei juridice ca ştiinţă de graniţă
constă în studierea relaţiilor şi manifestărilor juridice dintr-o unitate socială.
Obiectul ei de studiu este cercetarea sociologică a manifestărilor juridice şi
aprofundarea cercetării juridice, a relaţiilor sociale, a dimensiunii juridice a
socialului. Dreptul studiază juridicul în toată complexitatea sa ca fenomen
social: geneza, evoluţia sa juridică, strucura şi funcţiile sale specifice, legile
proprii de dezvoltare. Sociologia la rîndui ei se particularizează prin studierea
societăţii ca totalitate, integralitate, ca ansamblu structurat, coerent şi dinamic.
Sociologia juridică are rolul de ghid pentru jurişti în munca lor de largă
deschidere socială, care presupune înţelegerea fenomenelor juridice în contextul
celor sociale.
Sociologie şi filosofie. Obiectul de studiu al filosofiei îl constituie omul,
natura şi societatea. Studiind legităţile existenţei filosofia este o ştiinţă
speculativă, care preponderent utilizează metode intuitive. Sociologia este o
ştiinţă aplicativă, care pune accent preponderent pe metode de cercetare a
realităţii sociale, identificînd cauzele apariţiei unor fenomene, propune
modalităţi de soluţionare a problemelor sociale.
Sociologie şi jurnalism. Jurnalismul priveşte fenomenele din
perspectiva senzaţiei şi interesului social fără a căuta o explicaţie ştiinţifică.
Problematica sociologiei se axează pe elucidarea interferenţelor dintre societate
18
 în ansamblu şi efectele mass-media asupra evoluţiei şi devenirii diferitor forme
de conveţuire umană. Sociologia studiază realitatea socială inclusiv prin prisma
jnass-media, apiicînd diverse metode şi tehnici de cercetare (sondajul de opinie,
interviul, analiza de conţinut).
Deşi sociologia comunică, practic cu toate ştiinţele socioumane, ea îşi
păstrează o anume specificitate în abordarea socialului: studiază realitatea
socială dincolo de modul în care se exprimă ea în aspectele particulare; are
drept finalitate explicarea şi înţelegerea structurii şi funcţionării realităţilor
sociale, ca subsisteme ale sistemului social; vizează cunoaşterea ştiinţifică a
societăţii globale; explică, în ultimă instanţă, o problemă esenţială a socialului,
problema relaţiei dintre individ şi societate, sub toate aspectele sale.
Fiecare ştiinţă socială particulară studiază o singură latură a vieţii
sociale latură. Chiar dacă adunăm toate părţile acestea la un loc, ele nu ne dau
întregul, ci o simplă alăturare de fenomene, fără legătura lor reală. Aşa cum s-ar
întâmpla dacă am vrea să arătăm în ce constă un organism, când n-am studiat
decât diferite organe, fără legătura dintre ele şi funcţiile lor generale. în studiul
societăţii tocmai acesta e; rostul sociologiei, să studieze îmbinarea diferitelor
activităţi, legătura reală dintre ele, manifestările lor comune şi grupăr ile de
oameni care le dau naştere, fenomene care scapă celorlalte ştiinţe. Sociologia
poate fi deosebită de celelalte ştiinţe sociale după punctul de vedere pe care îl
are în tratarea socialului.
Particularităţile punctului de vedere al sociologiei în abordarea
socialului au fost concretizate de către sociologul român Miron Constantinescu
în felul următor: modul de abordare; sistemul tematic şi de referinţă; aspectul
structural; scopul, obiectivul cercetării. Unele dintru ştiinţele sociale se
deosebesc foarte uşor de sociologie, întrucât nu studiază societatea ca atare şi
nici vreo formă oarecare de “socialitate ” (comunităţi, grupări, asociaţii, uniuni)
de exemplu, economia nu studiază societatea, ci numai activităţile economice
ale acesteia, fapt valabil şi pentru ştiinţele demografice (care studiază numai
populaţia), ştiinţele politice ( numai viaţa şi instituţiile politice), cele juridice (
numai instituţiile juridice) etc.

6. Domeniile de cercetare ale sociologiei.

Problematica sociologiei este determinată de complexitatea şi
diversitatea obiectului ei: societatea ca sistem şi subsistemele sale. Studiul
acestora s-a diferenţiat şi' aprofundat, problemele sau amplificat, ceea ce a dus
la conturarea unui sistem de discipline sociologice, sociologiile de ramură, care
s-a extins permanent, ajungându-se, astăzi, până la aproximativ 100.
Deosebim sociologii, care studiază instituţii sociale (sociologia familiei,
sociologia politică, sociologia religiei, sociologia economică, sociologia
educaţiei); sociologii, care studiază tipuri de colectivităţi şi grupuri (sociologia
gmpurilor mici, sociologia grupurilor etnice, sociologia rurală, sociologia
19
urbană); sociologii, care studiază fenomene şi procese sociale (sociologia
cunoaşterii, sociologia revoluţiei, sociologia timpului liber, sociologia
controlului social, sociologia culturii, sociologia muncii, sociologia stratificării
sociale, sociologia comportamentului demografic, sociologia devianţei,
sociologia delincvenţei) şi discipline de graniţă (sociolingvistica, psihologia
socială, etnosociologia).
Printre alte domenii menţionăm: sociologia culturii, sociologia moralei,
sociologia opiniei publice, sociologia artei, sociologia muzicii, sociologia
conflictului, sociologia literaturii, sociologia medicală, sociologia comunicării,
sociologia militară, sociologia dreptului, sociologia schimbărilor sociale,
sociologia personalităţii, sociologia tranziţiei, sociologia vîrstelor, sociologia
genurilor, sociologia populaţiei, sociologia organizaţională şi a conducerii,
sociologia tineretului, sociologia juridică, sociologia copilăriei, sociologia
adopţiei etc.
Sunt anumite procese sociale sau fenomene sociale, care se regăsesc în
forme specifice, în diferite domenii ale vieţii sociale şi care se impun a fi
abordate sub aspectul nu numai de ordin particular ( ca în cazul sociologiilor
particulare - anterior menţionate), ci şi sub aspect general - teoretic. Acestea
intră şi în aria sociologiei generale - ca domeniu fundamental şi cu rol
integrator în sistemul disciplinelor sociologice particulare şi aplicative,
reprezentând fundamentele teoretice şi metodologice ale acestora. Rolul
specific al sociologiei generale este de a stabili conceptele şi teoriile, legităţile
cele mai generale care privesc ansamblul fenomenelor şi proceselor sociale,
diferitele domenii sie vieţii sociale, în unitatea lor.
Autoevaluarea cunoştinţelor:
1. Identificaţi obiectul de studiu al sociologiei.
2. Definiţi noţiunea de sociologie din perspectivă exhaustivă.
3. Explicaţi funcţiile sociologiei.
4. Analizaţi relaţia sociologiei cu alte ştiinţe.
5. Care este diferenţa dintre sociologia devianţei şi sociologia delincvenţei?
6. Explicaţi prin comparaţie sociologia spontană şi sociologia ştiinţifică.
7. Analizaţi un domeniu de cercetare al sociologiei prin identificarea cercetărilor realizate î
Republica Moldova.

20
CAPITOLUL 2: Contribuţii fundamentale în sociologie,

planul lecţiei:

A.Comte - fondatorulsociologiei.
2. Organicismul sociologic (A. Compte, H Spencer).
5. Modelul sociologic al lui Karl Marx.
4. Concepţiile sociologice ale lui E. Durkheim.
5. Sociologia în viziunea lui M. Weber.
6. Psihologismul sociologic (G.Tarde, Gustave le Bonn).

Obiective:
- să cunoască fondatorii sociologiei ca ştiinţă;
- să relateze despre ideile fondatoriilor sociologiei;
- să distingă între organicismul sociologiei şi psihologismul sociologic;
să analizeze ideile sociologice ale Iui M. Weber;
- să evalueze modelul sociologic al lui Karl Marx;
- să argumenteze importanţa concepţiilor sociologice ale lui E.Durkheim.

Literatura:
1. Тощенко Ж. Социология.- Москва, Прометей, 2001.
2. Andrei Р. Sociologia generală. - Iaşi, 1997.
3. Bădiria O. Introducere în sociologie. - Ciuiişlia, 1993
4. Bulgaru M. Sociologie generală. Manual, vol.l—Chişinău. 2003.
5. Buîai A., Ştefanescu Doina - Olga (Coordonatori). Sociologie. Manal
pentru clasa XI-а, Ed.Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2008.
6. Gilles F. (coordinator). Istoria gîndirii sociologice. - Iaşi, 2009.

1. A.Comte —fondatorul sociologiei.

Până la constituirea sociologiei ca ştiinţă, preocupările pentru studiul

fenomenelor sociale au fost dezvoltate în cadrul concepţiilor filosofice,
doctrinelor teologice, social-politice şi economice.
Auguste Comte (1798-1857) este considerat fondatorul sociologiei,
deoarece el a elaborat termenul de “sociologie” şi a definit-o ca pe o ştiinţă a
societăţii. Societatea este asemănătoare organismelor vii, dar se deosebeşte de
acestea prin faptul, că se bazează pe ordine. Sociologiei îi sunt acordate două
domenii de studiu: statica şi dinamica socială. Preluând opoziţia
anatomie/fiziologie de la biologi, cercetătorul numeşte statică, studiul
determinantelor ordinii şi consensului social. Studiul progresului spiritului
omenesc şi al societăţilor, constituie obiectul dinamicii sociale.
21
 Atât societăţile, cât şi indivizii trec prin aceste trei tipuri de cunoaştere:
Cunoaşterea teologică, permite indivizilor şi societăţilor să explice
fenomenele prin forţe supranaturale. Ea corespunde unei stări reprezentate de
societăţile Evului Mediu şi de copilărie.
- Cunoaşterea filosofică, explică lucrurile într-o manieră abstractă. Ea
corespunde stării reprezentate de Secolul luminilor şi de adolescenţă.
- Starea pozitivă, constă în dominaţia cunoaşterii ştiinţifice asupra tuturor
celorlalte tipuri de cunoaştere. Atât pentru individ, cât şi pentru societate,
raţiunea trebuie să se sprijine întotdeauna pe observarea faptelor şi a legăturilor
dintre ele, pentru a explica realitatea. Starea pozitivă corespunde ultimei etape a
societăţilor modeme şi individului devenit adult.
A.Comte prezice, că societăţile modeme se vor îndrepta spre o
cunoaştere ştiinţifică aptă să instaureze o nouă ordine socială. A.Comte
completează legea celor trei stări printr-o clasificare a disciplinelor, explicând
că starea pozitivă a fost atinsă mai degrabă în ştiinţele naturii (fizică, chimie,
biologie), deoarece obiectul lor de studiu este mai simplu. Această stare
pozitivă trebuie să se aplice şi studiului societăţii, chiar dacă obiectul său este
mai complex! în anul 1838, el numeşte această nouă ştiinţă - sociologie.
Sarcina sociologiei este stabilirea unui consens, bazat pe o nouă ordine socială
guvernată de savanţi şi experţi în problemele societăţii. în acest fel, toate
reformele sociale se sprijină pe cunoaşterea ştiinţifică a societăţii. Sub aspect
metodologic, Comte consideră că toate fenomenele se află în legătură strânsă şi
că trebuie studiate în cadrul întregului, care este societatea. După Comte, rolul
sociologiei este de a contribui la instaurarea solidarităţii şi bunei înţelegeri în
societate. Cercetătorul menţionează că fenomenele sociale sunt cele mai
complicate, de aceea sociologia este cea mai complicată ştiinţă. în viziunea lui
Comte unitatea elementară a societăţii este familia şi reprezintă punctul iniţial al
evoluţiei sociale.

2. Organicismul sociologic (A. Compte, H. Spencer).

Primul, care a conceput societatea, ca pe un organism a fost Comte, care

este considerat unul dintre predecesorii curentului organicist. Comte
intrepretează societatea ca o integritate organică, toate părţile căreia, sunt
reciproc legate şi pot fi înţelese doar privite integral. Concepţiile lui Compte au
fost dezvoltate de Spencer, care s-a aflat sub influenţa teoriei evoluţioniste a lui
C. Darwin.
Herbert Spencer (1820 -1903) pune bazele teoriei sistemice despre
societate; el a acceptat distincţia lui A. Comte între statica şi dinamica socială şi
a preluat ideea societăţii, ca organism colectiv, pe care a dezvoltat-o, însă, într-o
teorie specială. Societatea, după Spencer este asemănătoare organismului
biologic, aşa cum acesta este alcătuit din organe ( inimă, sistem nervos, creier)
22
 şi societatea este alcătuită din economie, stat, familie, educaţie, biserică etc. Ca
şi organismul viu, societatea parcurge aceleaşi etape de la naştere până la
moarte, sub acţiunea unor legi.
în societate acţionează selecţia naturală: supravieţuiesc numai cei, care
s-au dovedit capabili să se adapteze cerinţelor realului şi se vor. perpetua doar
acele forme sociale, care au rezistat exigenţelor evoluţiei naturale.
După Spencer guvernul nu trebuie să se amestece în procesul selecţiei
naturale, iar de indivizii neadaptaţi, societatea trebuie să se elibereze. Acestă
poziţie a căpătat denumirea de darvinism social.
Spencer este adversarul revoluţiei, considerînd-o boală. a societăţii.
Numai în procesul evoluţiei societatea va prospera. Toate componentele unei
societăţi trebuie să funcţioneze pentru binele întregii societăţi.
Spencer identifică 4 asemănări între organism şi societate: creşterea;
funcţiile; perpetuarea; unităţile, ce compun o societate sau un organism.
Spencer identifică şi 2 deosebiri între organism şi societate: unităţile
sociale sunt despărţite, ele nefiind unite ca cele organice; conştiinţa socială,
care nu este concentrată intr-un singur creier, ci este răspindită între indivizi.

3. Modelul sociologic al Iui K arl Marx

Lucrări principale „Capitalul” (1867), „Contribuţii la critica

economiei politice”(1859).
Karl Marx a propus un model de construcţie a sociologiei, pornind de la
exemplul oferit de o altă ştiinţă socială - economia. Abordarea lui este, prin
urmare una economică. Marx a renunţat la termenul de societate, şi, utilizează
termenul de formaţiune social-economică, formulînd o lege universală a
evoluţiei societăţii - legea concordanţei dintre forţele şi relaţiile de producţie.
Fiecare formaţiune social - economică este caracterizată de un mod de
producţie. Forţele de producţie sunt formate din mijloacele necesare producţiei
(maşini, utilaje, unelte, materii prime) şi din forţa de muncă. (Bulai A ,
Ştefănescu Doina - Olga (Coordonatori). Sociologie. Manal pentru clasa Xl-a,
Ed, Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2008)
Cele mai importante relaţii, sunt cele de proprietate. între forţele de
producţie şi relaţiile de producţie apare o contradicţie manifestată între:
- Caracterul social al muncii (cei care deţin forţa de muncă sunt legaţi între
ei, deoarece fiecare se bazează în munca lui pe rezultatele muncii celorlalţi).
- Caracterul privat al proprietăţii (proprietarul mijloacelor de producţie
poate decide în interesul său, fără să ţină seama de interesele muncitorilor).
în fiecare formaţiune social - economică există cel puţin două clase
sociale. Burghezia, care posedă mijloacele de producţie şi bogăţiile într-o
societate. Proletariatul, care nu dispune decit de forţa sa de muncă pe care o
vinde pentru a-şi satisface trebuinţele. Interesele celei dintîi, sunt de a-şi spori
23
 continuu productivitatea, profiturile, bogăţia. Interesele celei de-a doua, sunt de
a-şi spori salariile şi de a-şi ameliora condiţiile de muncă şi calitatea vieţii.
Antagonismul fundamental între interesele acestor 2 clase conduce la lupta de
clasa. Potrivit acestei teorii, problemele sociale rezultă din acţiunile clasei
dominante şi sunt produsul societăţii capitaliste în ansamblul său. De exemplu,
un şomaj prea ridicat, poate să avantajeze clasa dominantă, care are posibilitate
să reducă salariile şi să sporească profitul. In societatea capitalistă totul poate
deveni obiect comercial şi de profit.
Spre deosebire de Herbert Spencer, care a văzut dezvoltarea societăţii pe
calea evoluţiei naturale, Karl Marx a conceput această dezvoltare prin revoluţie.
Orice societate, afirmă Marx, cunoaşte inevitabil transformări radicale, ceea ce
determină, periodic, manifestarea acţiunilor revoluţionare. Societatea evoluează
nu numai spontan, ci şi prin intervenţia directă a omului. Structura societăţii
(relaţiile de producţie) este determinată de infrastructură (adica de mijloacele de
producţie). La rândul ei, structura determină o anumită suprastructura
(componentele politice, ideologice, legale şi religioase ale unei societăţi). Rolul
dinamizator în schimbarea socială revine mijloacelor de producţie, care produc
schimbarea relaţiilor de producţie şi, prin intermediul acestora, schimbarea
suprastructurii. In concepţia lui Marx, întreaga istorie se prezintă ca o luptă
între clasele sociale. Prin aceasta el fundamentează una din principalele
persepective din sociologie: conflictualismul. Aceasta luptă de clasa se
manifestă în orice societate bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de
producţie. Fiecare societate este formată din foiţe sociale între care conflictul
este inevitabil. Grupurile sociale au scopuri şi interese diferite pe care nu şi le
pot satisface într-un mediu cu resurse limitate. Apare, astfel o competiţie
permanentă pentru bunuri, putere, bunăstare. în această luptă, unii cîştigă şi
ajung sa domine pe alţii, sau sa-i exploateze pe alţii.

4. Concepţiile sociologice ale lui E.Durkheim.

Lucrările principale; „Regulile metodei sociologice” 1895,

„Sinuciderea” 1897, „Despre diviziunea muncii în societate” 1893.
Durkheim a susţinut primul curs universitar de sociologie şi a publicat
prima lucrare de sociologie “Sinuciderea”.
Emil Durkheim (1858-1916) este fondatorul sociologiei ca ştiinţă,
considerând, că sociologia este studiul ştiinţific al faptelor sociale. Faptele
sociale sunt aspecte ale vieţii sociale, care nu pot fi explicate în termeni
specifici individului, deoarece ele se produc autonom de acesta şi sunt
exterioare lui. Cunoaşterea lor presupune (din partea sociologului) căutarea de
date senzoriale obiective, rezultate din măsurarea lor în contextul vieţii sociale.
Faptele sociale constrâng individul să urmeze o anumită direcţie şi nu alta.

24
 Societatea acţionează, deci, ca un sistem de constângeri, determinându-1
pe individ să acţioneze aşa cum îi dictează ea; de aceea societatea este mai mult
decât suma părţilor sale.
Faptul social trebuie să acţioneze pentru asigurarea ordinii sociale, prin
reuniunea indivizilor în vederea asigurării funcţionării întregului sistem social.
E. Durkheim este primul sociolog, care a îmbinat spiritul teoretic c
metodologia studierii concrete a realităţii sociale. Obiectul sociologiei nu îl pot
constitui indivizii în unicitatea lor şi nici suma lor aritmetică, ci totalitatea
socială, care există în afara individului. Societatea a existat pînă la indivizi şi
dacă indivizii se schimbă societatea rămîne aceeaşi. In viziunea lui E. Durkheim
nu orice se întîmplă în societate este fapt social (de exemplu alimentaţia ţine de
biologie, somnul de psihologie).
Caracteristicile principale ale faptelor sociale sunt:
- existenţa externă, obiectivă şi independentă de individ;
- capacitatea de a exercita presiune asupra individului.
Atunci cînd ne naştem găsim deja gata credinţele, obiceiurile, normele
etc. Dacă acestea au existat pînă la noi, înseamnă că ele există în afara noastră şi
exercită o forţă de constrîngere asupra noastră (exemple: dacă mergem cu lei
moldoveneşti în SUA nu vom putea procura nimic, vestimentaţia este un fapt
social, deoarece ne-am născut într-o societate îmbrăcată).
Fapt social este orice mod de a acţiona, stabil sau nu în stare să
exercite asupra individului constrîngere externă, avînd în acelaşi timp propria
existenţă, independent de manifestările individuale. De aceea, natura socială nu
poate fi căutată în psihologia indivizilor, ci în fonnele specifice pe care le
dezvoltă asocierea lor.
Faptul social duce la formarea solidarităţii sociale, solidaritate care a
fost mecanică, în societăţile primitive, şi organică, în societatea modernă.
E. Durkheim spune că diviziunea muncii asigură în societate
solidaritatea socială. Prin solidaritate se realizează unitatea dintre ordinea
socială şi libertatea individuală. Lipsa solidarităţii ne vorbeşte despre o boală a
societăţii. După Durkheim în societate există 2 tipuri de solidaritate:
- Solidaritate mecanică - împărtăşirea aceloraşi sentimente şi valori,
persoanele nefiind capabile de inovaţie (indivizii se aseamănă).
- Solidaritate organică - este caracteristică etapei de maturizare a raporturilor
interpersonale, ea este legată de trecerea de ia stadiul de individ la cel de
personalitate (indivizii diferă).
O altă problemă studiată de E. Durkheim este sinuciderea. Sinucidere
(suicidul) este orice caz de moarte a individului, care este rezultatul direct sau
indirect al unui act pozitiv sau negativ, săvîrşit de însăşi victima.
Analizînd cauzele suicidului Durkheim a demonstrat că în mare
majoritate sinuciderile au la bază cauze sociale. Fiecare grup social are o
anumită tendinţă colectivă spre suicid, care este formată sub influenţa
25
 egoismului, altruismului, fatalismului şi anomiei. în dependenţă de acestea
Durkheim stabileşte 4 tipuri de suicid:
- Sinucidere egoistă - are la bază cauze subiective;
- Sinucidere altruistă - subordonarea deplină a intereselor personale celor
sociale (militarii, soţiile ce le-au decedat soţii, în unele societăţi se sinucideau
bătrînii, bolnavii);
- Sinucidere anemică - are la bază cauze socio-economice (decăderea dintr-
un statut a unei persoane, pierderea puterii sau bogăţiei, crize economice).
Individul pierde capacitatea de a se adapta schimbărilor sociale;
- Sinucidere fatalistă rezultă dintr-un exces de reglementare socială (scalvii
se sinucideau datorită exceselor, puterii despotice, fenomenul kamikadze).
Durkheim ajunge la concluzia, că există o relaţie strînsă între căsătorie,
divorţ şi sinucidere. Cercetătorul a formulat următoarele legităţi privind
evoluţia acestui fenomen:
1. Procentul suicidelor este mai mare vara decît iarna (vara ziua este mai
lungă şi individul are mai mult timp să se gîndească la problemele vieţii) -
Continuă în prezent..
2. Numărul suicidelor este mai mare între bărbaţi decît între femei (femeia
are rol de mamă ceea ce o opreşte de la suicid). Numărul parasuicidelor
(tentativelor de suicid) este mai mare Ia femei. Continuă în prezent.
3. Numărul suicidelor este mai mare între cei necăsătoriţi, văduvi, familii
fără copii. Continuă în prezent.
4. Numărul suicidelor este mai mare între oamenii de vîrsta a treia decît
între cei tineri (Astăzi este invers);
5. Numărul suicidelor este mai mare între cei bogaţi decît între cei săraci
(Astăzi sărăcia duce Ia sinucidere);
6. Numărul sinuciderilor este mai mare între cei necredincioşi decît între
cei credincioşi. Continuă în prezent.
7. Numărul sinuciderilor este mai mare la oraş decît la sat (astăzi este
invers).
5. Sociologia în viziunea lui M.Weber.

Max Weber (1864-1920) se numără, şi el, printre fondatorii sociologiei.

După Weber sociologul nu trebuie să-şi interfereze, în cercetarea pe care o
întreprinde, propriile sale concepţii şi atitudini, ci să prezinte realitatea aşa cum
este. Sociologul trebuie să observe trăirile subiective ale indivizilor ce
interacţionează şi acţiunile lor. Examinarea comportamentului social include şi
studiul trăirilor indivizilor ce interacţionează alături de acţiunile lor.
Cunoaşterea sociologică la Weber se bazează pe un postulat
metodologic al tipului ideal. Acesta este un concept constituit de sociolog
pentru a descrie proprietăţile esenţiale ale fenomenului. Weber exemplifică
tipul ideal prin conceptul de capitalism. Weber a studiat cu ajutorul tipului ideal
26
 birocraţia, legătura dintre etica protestantă şi capitalism, tipurile de autoritate.
Weber distinge 3 tipuri de autoritate:
1. Autoritatea tradiţională, este cea, în care puterea este legitimată prin
obiceiurile, tradiţiile, normele, valorile cu care o anumită colectivitate s-a
ş identificat în timp. Oamenii acţionează într-un anumit fel, deoarece aşa au
i procedat întotdeauna; ei pot concepe, chiar, puterea unui individ sau a unui
i grup, ca fiind eternă, sacră, inviolabilă (ex. Papa, la romano-catolici).
! 2. Autoritatea charismatică este autoritatea în care puterea este legitimată de
• atribute (calităţi) excepţionale acordate unui lider de către oameni, fie că
i acestea sunt reale, fie că nu există real. Profeţii, reformatorii religioşi, eroii
I militari, liderii politici pot fi investiţi cu asemenea calităţi; pe seama lor sunt
| puse succese şi fapte extraordinare (exemple de lideri charismatici: Cezar,
! Mahadma Gândi etc). Charisma este o forţă revoluţionară care a generat mişcări
sociale de-a lungul istoriei, dar care degenerează, în mod inevitabil, prin
„rutinizare”, de îndată ce dispare liderul charismatic.
I 3. Autoritatea raţională - legală este autoritatea, în care puterea este legitimată
j prin reguli explicite şi proceduri raţionale, ce definesc drepturile şi îndatoririle
j celor care au o poziţie socială. Poziţia este ocupată în baza competenţei. în
i societatea contemporană s-a impus acest tip de autoritate.
! Un lider poate să combine, în stilul său de conducere, toate cele trei tipuri de
autoritate.
în centrul de interes al sociologiei lui Weber se află acţiunea socială şi
este definită ca acea comportare a oamenilor, care este orientată către alţi
oameni. După Weber, acţiunea socială este o componentă fundamentală a
activităţii umane. Ea constă într-un ansamblu integrat de transformări aplicate
unui obiect, în vederea obţinerii unui rezultat concret. Raportarea
comportamentului uman la normele, scopurile şi valorile sociale a făcut obiectul
unei teorii a acţiunii sociale, care include două domenii de examinare, unul
orientat pe analiza acţiunii în legătură cu sistemul social, al doilea, interesat de
actorul social. Prima perspectivă se referă la determinarea socială a
comportamentului uman sau la motivaţia acţiunii umane. A doua viziune
teoretică manifestă preocupare faţă de rolul jucat de interacţiunea umană în
evoluţia unui sistem social. Aceste două doctrine cu analizele teoretice aferente
au dat naştere sociologiei acţiunii.
M. Weber a constatat, că orice activitate desfăşurată de un individ este
socială, în măsura în care comportamentul său se modifică prin acţiunea altui
individ, în temeiul unor valori sau simboluri acceptate de membrii unui grup
sau ai unei societăţi. După cum se poate observa, sociologul german concepe
acţiunea, ca un act de modificare de către individ sau grup a comportamentului
altui individ sau grup
în lucrarea sa "Economie şi societate” M.Weber elaborează o tipologie
a acţiunilor sociale:
27
 1. Acţiunea raţională în raport cu un scop, care permite actorului
social să-şi aleagă mijloacele cele mai eficiente în raport de scop. De exemplu,
ţăranul care cultivă pământul, medicul care asigură asistenţa medicală a
bolnavilor etc. Acţiunea acestora pleacă de la norme, reguli şi principii clare. în
viaţa socială, în sensul ei cel mai larg, oamenii îşi aleg mijloacele astfel încât
scopul urmărit să fie cât mai bine realizat, iar în unele cazuri nu există altă
alternativă decât adoptarea numai a mijloacelor optime pentru un scop.
Acţiunea în raport cu un scop este specifică persoanelor, care nu numai se
dovedesc a fi capabile să stabilească obiectivele, ci şi să evalueze mijloacele
potrivite în scopul realizării lor.
2. Acţiunea raţională în raport cu o valoare reflectă determinarea
acţiunii actorului social de către valorile sale. în acţiunea sa, actorul urmăreşte
numai asigurarea concordanţei comportamentului său cu setul de valori, fără să-
1 intereseze consecinţele, chiar şi cele negative. Asemenea valori sunt onoarea,
demnitatea, datoria, fidelitatea, eroismul. Ca exemple de actori sociali putem
menţiona căpitanul unei nave ce se scufundă, dar nu o părăseşte, soldatul pe
câmpul de luptă etc.
3. Acţiunea tradiţională reprezintă acţiunea motivată sau derivată din
tradiţie sau cutumă, iar actoml acţionează în virtutea acestor modele presupuse
a-i asigura realizarea scopurilor.
4. Acţiunea bazată pe o conduită afectivă reprezintă acţiunea de
modificare a comportamentului uman datorită stărilor afective.
Structura acţiunii sociale se compune din agent (actor), obiect şi scop.
Agentul sau actorul este individul sau grupul, care determina modificări sau
caută să orienteze comportamentul altuia cu care este în relaţie. Părintele
acţionează asupra copilului pentru a-i socializa cu normele şi valorile proprii
mediului său de viaţă. Un partid politic orientează comportamentul electoral al
unei colectivităţi rurale. Un medic intervine în tratamentul unei boli. Fiind o
relaţie umană, acţiunea socială se exercită între actor şi obiectul de influenţare
reciprocă. Acţiunea socială are o bază motivaţională şi un sistem de prescripţii
normative (noime, valori).
Sociologic, acţiunea socială posedă următoarele caracteristici:
intenţionalitate sau angajare voluntară; raţionalitate; instituţionalizare (un
sistem de legitimare prin instituţii specifice); să fie conştientă, să fie îndreptată
spre cineva, sa fie motivată.

6. Psihologismul sociologic (G.Tarde, Gustave Ic Bonn).

In cadrul psihologismului sociologic distingem următoarele orientări:

- Sociopsihologia - care studiază locul pihicului în viaţa socială, dar şi acţiunea
vieţii sociale asupra psihicului individual;

28
 Psihologia sociologică, care se ocupă cu studiul stărilor sufleteşti pe care
individul le trăieşte numai în societate;
_ Sociologia psihologică, care explică faptele sociale prin influenţa factorului
psihologic;
, Psihosociologia, care studiază fenomenele colective.
Unul dintre reprezentanţii acestei direcţii este Gabriel Tarde (1843-1904).
Tarde afirma că imitaţia stă la baza fenomenului social şi influenţează
comportamentul şi relaţiile oamenilor. în viaţa socială imitaţia joacă un rol
analog cu cel aî eredităţii în viaţa organismelor. Imitaţia este fundamentul pe
care se construieşte şi se reconstruieşte societatea umană. Imitaţia reduce
complexitatea personalităţii umane la condiţia de fiinţă mimetică, societatea
fiind definită în acest caz, ca o colecţie de indivizi asemănători.
Concluzia la care ajunge Tarde este că: toate asemănările de origine
socială constatabile în societate, sunt efectul direct sau indirect al imitaţiei.
Imitaţia are 3 forme: imitaţie obicei, imitaţie modă, imitaţie simpatie. Tarde
consideră că oamenii imită din mai multe motive:
® Dorinţa de a fi asemănători majorităţii;
® Nedorinţa de a inventa ceva nou;
© Simpatia, dragostea (atunci cînd iubeşti, doreşti să semeni cît mai mult
cu cel drag).
Imitaţia nu se desfăşoară haotic, fără nici o regulă. Cercetătorul
stabileşte cîteva reguli generale ale imitaţiei:
> Mai întîi se imită fondul spiritual şi apoi aspectul extern al fenomenului
(de obicei însă se întîmplă invers)
> Imitarea superiorilor de către inferiori.
> Imitarea inferiorilor de către superiori (înjurătura la început predomina
doar în păturile de jos).
Creator este doar individual în mod izolat, în mulţime se atenuează
individualitatea, în mase individul acceptă comportamentul altora, adesea a
celor care îi sunt superiori ca poziţie social. Individul se socializează prin
imitarea valorilor, modelelor acţionale, a cadrului normative, dar devine
personalitate prin depăşirea lor, inovînd dincolo de ele. Invenţia după Tarde este
un fapt individual, iar imitaţia este un fapt social.
Un alt reprezentant al psihologidmului sociologia este Gustave le Bon.
în 1895 a ieşit de sub tipar lucrarea lui Gustave Le Bon „Psihologia
mulţimilor”. Le Bon se ocupă de comportamentul grupurilor pe care le numeşte
„mulţimi psihologice”. El arată, că în anumite circumstanţe date, şi numai în
aceste circumstanţe, o aglomerare de oameni ajunge să posede caracteristici noi,
complet diferite de cele ale fiecărui individ care o compune. Elementul specific
mulţimilor psihologice este, că au un fel de suflet colectiv. Acest suflet îi face
pe indivizii, care compun mulţimea să simtă, să gândească şi să acţioneze în

29
 mod cu totul diferit, de cel în care ar simţi, gândi sau acţiona în mod
independent. Există anumite idei şi sentimente, care nu apar şi nu se transformă
în acţiuni decât în cadrul unei mulţimi. Mulţimea psihologică este o fiinţă
provizorie, compusă din elemente heterogene, sudate la un anumit moment dat
în urmă unui şoc psihic, elementele, care duc la formarea mulţimii fiind:
° sentimentul de putere, datorită numărului mare de indivizi, care
formează mulţimea, amplificat prin dispariţia sentimentului de răspundere
personală individuală, ca urmare a anonimatului mulţimii;
• contagiunea mentală, care determină pe fiecare individ în parte să-i
imite pe ceilalţi, chiar dacă acest comportament este evident împotriva
propriului interes;
• sugestia.
Le Bon înaintează următoarele caracteristici ale mulţimii:
1. ' Mulţimile, contrar indivizilor, care le compun, nu au capacitatea unei
judecăţi critice. Individul din cadrul unei mulţimi nu mai este el însuşi. în
momentul în care face parte dintr-o mulţime, un individ, chiar dacă este o
persoană foarte, cultivată,' îşi pierde capacitatea de a judeca critic şi se comportă
în mod afectiv, având chiar manifestări primitive şi barbare. în consecinţă,
judecăţile morale ale unei mase de oameni, sunt independente de originea sau
intelectul indivizilor, care le compun.
2. Mulţimile nu sunt capabile să resimtă decât sentimente simple şi extreme.
Opiniile,' ideile şi credinţele, care le sunt sugerate sunt acceptate sau respinse în
bloc şi considerate ca adevăruri sau erori absolute.
3. Mulţimile psihologice sunt credule, sunt capabile să accepte afirmaţiile cele
mai neverosimile; de aceea, ele pot fi manipulate acţionându-se asupra
imaginaţiei lor.
4. Mulţimile sunt capabile de a acţiona împotriva interesului unora sau tuturor
indivizilor care o compun.
5. Mulţimile sunt capabile de asasinate, de incendii şi de multe alte crime. în
acelaşi timp, mulţimile sunt capabile de acte de sacrificiu şi de o dezinteresare
mult mai ridicată decât cele de care este capabil un individ izolat.
Le Bon înaintează următoarele legi ale genezei şi evoluţiei sufletului
mulţimii:
- în mulţime prevalează sentimentul de simpatie, contagiune, ca rezultat al
propagării imitative a unor cuvinte, gesturi, atitudini, acţiuni.
- în mulţime elementul intelectual se diminuiază în favoarea elementului
afectiv şi instinctiv;
- Absorbţia individului în masă cere renunţarea individului la propria
personalitate (depersonalizarea).
Oricare ar fi indivizii ce compun o mulţime, oricît de asemănători sau
diferit ar putea fi modul lor de viaţă, ocupaţiile lor, caracterul sau inteligenţa,
simplul motiv că ei s-au transformat într-o mulţime îi înzestrează cu un suflet
30
co lectv . A c e s t s u fle t îi fa c e s ă s im tă , s ă g în d e a sc ă şi s ă a c ţio n e z e în tr-u n fe l cu
to tu l d ife rit d e c e l în c a r e sim ţe a, g în d e a şi acţio n a fie c a re d in ei izolat.
M u lţim e a , p s ih o lo g ic ă e ste o fiinţă, p ro v iz o rie, c o m p u să d in elem ente
e te ro g e n e s u d a te p e m o m e n t. In d iv id u l în stare d e m u lţim e se ap ro p ie de
o a m e n ii p rim itiv i: im p u lsiv i, in c a p ab ili d e a raţio n a , a b se n ţa sp iritului critic,
e x a g e ra re a se n tim en te lo r. ,
G u sta v e le B o n c o n sid e ră o b ie c tu l d e s tu d iu al p sih o lo g ie i in d iv id u l, al
p sih o lo g ie i so c ia le - m a s e le ş i a l so cio lo g iei - sp aţiu l s o c ia l organizat. G ustave
L e B o n îş i b a z e a z ă a c e s te c o n sta tă ri p e n u m e ro a se e x e m p le isto rice, m m o d
p a rtic u la r p e R e v o lu ţia fran ceză.

Autoevaluarea cunoştinţelor: , , .
1. Analizaţi cele 3 stadii de dezvoltare a intelectului uman după A. Comte.
2. Cu ce compară Comte şi Spencer sociologia? De ce?
3. Explicaţi tipurile de acţiune socială după Max Weber.
4 Analizaţi evoluţia fenomenului suicidului în ultimii 5 ani.
5. Descrieţi tipurile de suicid după E. Durtteim . Analizaţi suicidul în Republica Moldova.
6. Care este rolul imitaţiei în formarea persoanalităţii după G.Tarde.
7 Evaluaţi caracteristicile mulţimii după Guslave le Bon. .
8 Constituiţi un dicţionar complex de personalităţi ale sociologiei folosind numele,
prenumele gînditorului, date biografice, lucrări importante, poziţia sociologică a respectivului

9. Analiza fenomenului sinuciderii în Republica Moldova prin prisma ideilor lui Emil
Durkheim.

31
CAPITOLUL 3: Sistemul social şi structura socială.

Planul lecţiei:
1. Definirea conceptelor: sistem social fi structură socială.
2. Elementele structurale fundamentale: statusul fi rolul social.
3. Mobilitatea socială.
4. Casta fi clasa socială - forme ale stratificării sociale.

Obiective:
- Să definească conceptele: sistem social şi structură socială,
să analizeze subsistemele sociale;
să determine elementele structurale fundamentale;
- să explice tipologia statusului şi rolului social în contextul societăţii
contemporane;
să evalueze tendinţele mobilităţii sociale în societatea contemporană;
să analizeze tipurile de mobilitate;
- să evalueze factorii mobilităţii;
- să compare statutul atribuit şi statutul dobîndit;
- să analizeze tipologia claselor sociale.

Literatura:
1. Bulgara M. Sociologie. - Chişinău, 2003.
2. Giddens A. Sociologie. - Bucureşti, 2000.
3. Chelcea S. - Cunoafterea vieţii sociale, I. N. I - Bucureşti, 1996.
4. Constantinescu V. - Sociologie, E.D.P., Bucureşti, 1994
5. Mitrofan V. - Fundamente ale sistemelor sociale, Editura “Eminescu”
1999.
6. Dumitru S. - Spaţiul social al tranziţiei, Editura Polirom, Iaşi, 1999.
7. Scase R. - Clasele sociale. Editura DU Style, Bucureşti, 1998.

1. Definirea conceptelor: sistem social şi structură socială.

Prin termenul de sistem se înţelege o totalitate unitară de elemente,

privite din perspectiva interacţiunilor şi interdependenţei lor. în cadrul unei
societăţi, elementele sale acţionează, atît de intens încît stările lor sunt
interdependente, modificarea unui element aduce la modificări în toate celelalte
elemente. Unitatea cea mai simplă, care prezintă caracteristica de sistem a vieţii
sociale este activitatea, care reprezintă un sistem de acţiuni, astfel organizat şi
orientat, încît să realizeze o anumită finalitate (de exemplu construirea unei
case).
32
 Ceea ce distinge un sistem social de un sistem uman individual este
participarea mai multor persoane la respectiva activitate.
Funcţiile sistemului social sunt:
o Asigurarea nevoilor minime ale actorilor componenţi ai sistemului;
o Motivarea adecvată a participării indivizilor la sistem;
o Crearea şi transmiterea lumii de simboluri, de valori culturale,
Pentru sistemul social sunt caracteristice legăturile corelative,
interacţiunile şi relaţiile, care includ în sine coordonarea (concordanţa) şi
subordonarea (supunerea).
Parsons prin sistem social are în vedere sistemul constituit în procesul
interacţiunii sociale între indivizi. în structura lui intră 4 componente:
1. Valorile (reprezentări despre tipul dorit de sistem social).
2. Normele (orientări cu privire la comportament).
3. Colectivele (comunităţi, care se deosebesc după statutele lor sociale).
4. Rolurile (ţin de comportamentul persoanelor şi îndeplinesc în societatea
funcţia de adaptare).
Societatea ne apare ca un complex de subsisteme (de ordin economic,
politic, administrativ, social), dispuse ierarhic şi în corelaţii de ordin cauzal şi
funcţional. De ex. sistemul economic nu poate fi privit separat de cel
demografic sau cel cultural. Ca sistem social global societatea se află în acelaşi
timp în relaţii cu subsistemele care alcătuiesc mediul său ambiant (sistemul
natural ecologic).
Caracteristicile definitorii pentru orice sistem sunt:
o Totalitate unitară de elemente aflate în interconexiuni sau interacţiuni,
în raporturi de interdeterminare reciprocă, în baza cărora partea se
subordonează întregului, dar acesta din urmă este cu totul distinct de fiecare
parte a sa.
• Integralitate structurală şi funcţională a tuturor componentelor în
interacţiuni ce generează efecte specifice întregului şi asigură identitatea lui
calitativă;
• Ansamblu unitar de elemente interconectate, capabile de organizare şi
autoorganizare (autoreglare) în baza cărora sistemul realizează adaptarea la
mediul său şi din care rezultă reproducerea de sine.
Societatea ca sistem reprezintă un ansamblu de subsisteme între care
există raporturi dinamice de tipul dependenţelor funcţionale. Subsistemele
sistemului social sunt de natură materială (cadrul geografic, cadrul -demografic,
cadrul tehnologic), de natură ideală (simboluri, valori, tradiţii,obiceiuri şi
reguli) şi de natură psihică (atitudini, credinţe, prejudecăţi, idei, sentimente,
opinii).
P rin cip ale le s u b sis te m e a le siste m u lu i so cial s u n i :

33
• Subsistemul condiţiilor material naturale (c a d ra i g e o g ra fic ). A tm o s fe ra
s ch im b ările d e c lim ă , h id ro sfe ra , b io s fe ra im p u n a c tiv ită ţi s p ec ifice d e p en d e n te
d e p a rtic u la rită ţile lo r. S c h im b ă rile c lim a te ric e im p u s e d e cele 4 a n o tim p u ri, d e
s p e c ific ita te a a c e s to ra , m a rc h e z ă in te n sităţi d ife rite a le a ctiv ită ţilo r s o c ia le şi a le
c a p a c ită ţilo r p ro d u c tiv e a le acesto ra.
• Subsistemul economic. A c tiv ita te a e c o n o m ic ă se re a liz e a z ă p rin m u ltip le
a cţiu n i în tre p rin s e d e a g e n ţii eco n o m ici o rie n ta ţi sp re s fe ra p ro d u c ţie i,
c o n su m u lu i, c irc u la ţie i ş i re p a rtiţie i d e b u n u ri (e le m e n tele: b a n ii, b ăn cile,
m a g a z in e le , p ie ţe le ). A c e s te fo rm e d e activ itate a u la b a z ă 3 fa c to ri - m u n ca,
n a tu ra ş i c ap italu l.
• Subsistemul politic şi administrativ, c u p rin d e in stitu ţii a d m in istra tiv e ,
statale , a le c o n d u c e rii, in te g ra te în tr-u n a n sa m b lu d e a c tiv ită ţi im p u s e de
n e c e s ită ţile m e n ţin e rii o rd in ii ş i e c h ilib ru lu i so cial. E x : statu l, p a rtid e le p o litic e ,
a so c ia ţiile , o rg a n iz a ţiile po litic e .
• Subsistemul normativ, e ste a lc ă tu it d in to ta lita te a n o rm e lo r, v a lo rilo r,
p rin c ip iilo r e tic o -ju rid ic e , c o n c re tiz a te în d re p tu rile ş i o b lig a ţiile p e c a re le a u
in d iv iz ii, e la b o ra te în sco p u l re g le m e n tă rii ra p o rtu rilo r d in tre e i. Id e n tific ă m
n o im e m o ra le ş i ju rid ic e .
• Subsistemul demografic - s ex u l, v îrsta , o c u p aţia, n a ţio n a lita te a.
® Subsistemul cultural s e re fe ră la m u ltitu d in e a v a lo rilo r ştiin ţifice ,
a rtistic e, re lig io a s e etc. a a c tiv ită ţilo r şi in s titu ţiilo r c are p e im it c re a re a şi
c o m u n ic a re a lor.
S o c ie ta te a e ste a lc ă tu ită d in stru ctu ri v a ria te . C o n c e p tu l d e s t r u c t u r ă
e ste d e fin it c a s u m a p ă rţilo r c o m p o n e n te ale u n u i o b ie c t, fiin ţe, c o n c e p ţii etc.
S t r u c t u r a s o c ia lă re p re z in tă u n a n sa m b lu d e in te ra c ţiu n i u m a n e şi
s o cia le in te g ra te în tr-u n s iste m , c ă ru ia îi o fe ră o m o g e n ita te şi c o n tin u ita te şi-i
d e te rm in ă id e n tita te a ş i stab ilita tea . D a to rită e x iste n ţe i stru c tu rilo r so c ia le v ia ţa
u m a n ă ş i s o c ia lă c a p ă tă c a ra c te ru l d e re g u la rita te ş i o rg an izare.
S t r u c t u r a s o c ia lă în g lo b e a z ă to ta lita te a ra p o rtu rilo r c arac te ris tic e
d iv e rs e lo r fo rm e d e c o n v ie ţu ire s o c ia lă re p e ta te ş i sta b ile în tre c o m p o n e n ţii
u n u i siste m s o c ia l. O ric e s o c ie ta te s u p ra v eţu ieşte p e n tru c ă d is p u n e d e stru ctu ri,
a d ic ă d e e le m e n te d e d u ra b ilita te , în te m e iu l c ă ro ra se d e sfă ş o a ră v ia ţa so cială,
în s ă ş i c o n v ie ţu ire a o a m e n ilo r în tr-u n a n u m it s p a ţiu ş i în tr-o a n u m ită e p o c ă e ste
d e te rm in a tă d e stru c tu ri so cia le . D e a ltfel, o tră s ă tu ră d is tin c tiv ă a stru c tu rii
so c ia le o c o n s titu ie c o n v ie ţu ire a , în tr-o a n u m ită fo rm ă , a u n u i n u m ă r d e o a m e n i.
S t r u c t u r a s o c ia lă r e p r e z i n t ă a n s a m b lu l r e l a ţ i i l o r r e la tiv s ta b i le d in
c a d r u l u n u i s is te m . S tru ctu ra s o c ia lă e ste, p e d e o p a rte , u n s u b sis te m în care,
p e o riz o n ta lă , s e s itu e a z ă familia, satul, oraşul, naţiunea, şi, p e d e a ltă p a rte , u n
a lt s u b sis te m u n d e , p e v e rtic a lă , s e a flă grupurile ocupaţionale, generaţii, sexe,
vârste, nivel de instrucţie şcolară.

34
 S t r u c t u r a s o c ia lă se re fe ră la m o d u l în c are e le m en te le sistem ulu i
so ciale s e o rd o n e a z ă şi se ie ra rh iz e az ă , la re la ţiile c e se stab ilesc în tre aceste
elem en te.
S tru c tu ra s o c ia lă e ste u n an sa m b lu d e re la ţii c u p rin z în d o m u ltitu d in e
de e le m e n te (p o z iţii so cia le , g ru p u ri, c la se so cia le , in stitu ţii so ciale) ce p o sed ă
în su şirile d e to ta lita te , d e tra n sfo rm a re ş i au to reg laj (Io an M ihăilescu.
Sociologie generală. Concepte fundamentale şi studii de caz. - B ucureşti,
2000).
A şa d a r, s tru c tu rile s o c ia le s u n t c o le ctiv e d e in d iv iz i, c a re fiin ţea z ă şi
a c ţio n ea z ă în a n u m ite m o d u ri d e c o n v ieţu ire. în ra p o rt c u re la ţiile de
co n v ie ţu ire , o a m e n ii su n t g ru p a ţi p e d ife rite n iv e lu ri a le so cie tă ţii, rezultân d
astfel s tra tific ă rile so cia le , p ro fesio n a le , c u ltu ra le etc. D e ace e a , stru ctu rile
so ciale o rie n te a z ă acţiu n ile s o c ia le în a n u m ite d ire c ţii, p e n tru c ă e le se re fe ră la
u n c o m p o rta m e n t in d iv id u a l ş i s o cia l p e rp e tu a t p e o d u ra tă d e tim p.
O ric e s o cie ta te n u re p re z in tă c e v a m o n o lit (fo rm a t d in tr-u n sin g u r blo c
n e stratific at) ş i o m o g e n , c i e ste c o m p u să d in g ru p u ri, stratu ri, c o m u n ităţi
n a ţio n a le e tc . S tru ctu ra s o c ia lă reflectă: m o d a lită ţile d e in s tru ire ş i fu n cţio n are
a g ru p u rilo r so cia le ; c o m p o n e n ţa d e c la să ş i so cio -o cu p a ţio n a lă ; le g ătu rile
din tre g ru p u rile ş i c la se le so cia le ; lo c u l ş i ro lu l lo r în s iste m u l social la o
an u m ită tre a p tă a de zv o ltări so cietăţii.
U n ii c erce tă to ri id e n tific ă s tru c tu ra s o c ia lă c u s tru c tu ra d e clasă.
Structura de clasă e ste u n e le m e n t d e b a z ă a stru ctu rii so cia le . Structura de
clasă c u p rin d e c la se le şi c ate g o riile s o cia le d in tr-o so c ie ta te p re c u m şi re laţiile
d in tre e le . A lţi c e rc e tă to ri id e n tific ă s tru c tu ra s o c ia lă c u s tru c tu ra econom ică,
care re p re z in tă to ta lita te a re la ţiilo r de p ro d u cţie.
S t r u c t u r a s o c ia lă include în sine structura de clasă, structura
economică, structura politică, ideologică, structura populaţiei pe profesii,
ocupaţii, pe ramuri economic-sociale, pe sexe, vîrste, naţionalităţi, pe tipuri de
aşezări umane, precum şi relaţiile relativ stabile din interiorul fiecărui element
component şi relaţiile dintre aceste elemente.

2. E le m e n te le s t r u c t u r a l e f u n d a m e n ta le : s t a t u s u l ş i r o lu l so cial.

O a m e n ii n u se c o m p o rtă în tâ m p lă to r : în a n u m ite s itu a ţii se c o m p o rtă

în tr-u n a n u m e fe l, în a lte le, î n a lt fel. P u te m v o rb i, d e c i, d e sp re e x isten ţa ţinui
tip a r a l c o m p o rta m e n te lo r n o a stre. A c e s ta e ste d e te rm in a t n u n u m ai de
sp ec ificu l c u ltu ra l, ci ş i d e e le m en te le stru c tu ra le a le so cie tă ţii, resp ectiv
statu tu l ş i ro lu l. în v ia ţa c o tid ia n ă c a ş i în a c tiv ita te a in stitu ţio n a lă , om u l,
in d iferen t d e c o n te x tu l său , d e ţin e o p o z iţie . S ta tu s u l re p re z in tă p o z iţia o cu p ată
de o p e rs o a n ă î n socie ta te (stu d e n t, d e can , p o liţis t, m e d ic , m a m ă ). T rea p ta p e
care se a f lă u n in d iv id în tr-o s tru c tu ră s o cia lă , re fle c tă tip u l d e a p reciere a su p ra
lui, d a tă d e c ă tre ceilalţi, p e n tru c ă fie c a re o m e ste e v a lu a t în fu n c ţie de această
35
poziţie a sa, iar recunoaşterea ei depinde, atât de personalitatea individului, cât
şi de normele şi valorile sociale.
Statusurile variază după personalitatea oamenilor, iar multe dintre
interacţiunile^ sociale şi interumane constau în identificarea şi selectarea
statusurilor. in relaţiile lor sociale indivizii se raportează unii la alţii din
perspective statusurilor care le deţin, oamenii se reunesc şi în funcţie de poziţia
ocupată de ei în structurile sociale. Chiar ne adresăm uneori persoanelor
conform statusului lor.
Iniţial, termenul de status a fost utilizat în sensul drepturilor şi
obligaţiilor unei persoane, a puterii de care dispune individul (S. Chelcea,
Statusul, 1993).
E. Durkheim a studiat anomia ca proces de dereglare a ierar
status. Max Weber a conferit conceptului de status sensul de prestigiu social.
Antropologul american R. Linton a desemnat prin status o colecţie de drepturi
şi de datorii determinate de locul ocupat de individ în societate, iar T. Parsons
a făcut diferenţa între status atribuit şi status achiziţionat sau dobândit.
Sociologia distinge mai multe tipuri de statusuri:
a) Statusul prescris (atribuit), este cel deţinut de un individ în cadrul unei
societăţi, independent de calităţile sale şi de eforturile pe care el le face.
Statusul atribuit reprezintă poziţia acordată de societate, ca urmare a
dimensiunii psihosociale (vârstă, sex, religie, rasă, mediul familial). Societatea
atribuie statusuri persoanelor cu talente excepţionale, din care derivă unicitatea
poziţiei lor într-o comunitate. Nerespectarea statutului prescris în raport cu
sexul persoanei se poate manifesta prin: nediferenţierea tunsorii, nediferenţierea
vestimentaţiei.
b) Statusul dobândit este cel la care individual accede prin propriile eforturi,
este poziţia câştigată de o persoană prin învăţare, efort personal şi prin
competiţie cu toţi cei care aspiră la acelaşi status (ex.: statusul de student,
director de instituţie, de preşedinte etc).
Societăţile modeme au dezvoltat o formă aparte de status: meritocraţia,
acest status oferit în raport cu meritul, şi este măsurat prin performanţele
educaţionale şi profesionale.
Statutele dobindite pot fi: de natură personală (prieten, iubit, soţ) şi de
natură profesională (medic, inginer),
c) Statusul fundamental este un tip special de status conturat în funcţie de
vârsta, sexul, ocupaţia indivizilor. în virtutea acestui status oamenii aşteaptă
unii de la alţii un anumit comportament. Statusul fundamental constituie una
dintre căile de intrare a individului în alte statusuri şi serveşte drept reper pentru
orientarea individului în reţele sociale ca: familie, şcoală, comunitate religioasă,
loc de muncă etc. Vârsta şi sexul, şi, în anumite condiţii, ocupaţia sunt statusuri
fundamentale. în virtutea acestui status ceilalţi aşteaptă de la noi un anumit
comportament. într-un fel se manifestă cerinţele legate de abilităţi şi acţiuni faţă
36
de copii, cum sunt pregătirea şcolară, însuşirea normelor de conduită,
conformarea la regulile sociale, inocenţă, puritate etc. şi în cu totul alt mod este
perceput adultul, judecat, în principal, prin asumarea responsabilităţilor sociale,
competenţă profesională şi socială. Aşadar, vârsta constituie una din căile de
dobândire de către individ a altor statusuri. Societatea reglementează
comportamentul fiecărei vârste. Vârsta serveşte ca un reper, ce permite
orientarea indivizilor în reţelele sociale: familie, mediu, şcoală, comunitate
religioasă, loc de muncă. în acelaşi mod acţionează şi apartenenţa la sex, unele
dintre structurile sociale având la bază diferenţa între bărbaţi şi femei.
Societatea prescrie un anumit status în raport cu vîrsta pe care o are individul.
Dacă un copil realizează rolurile unui adolescent sau matur se consideră că a
îmbătrînit prea devreme. Dacă un matur realizează rolurile unui copil este
considerat imatur. Importanţa statusurilor de vîrstă s-a schimbat. In societatea
tradiţională bătrînii aveau un status cu prestigiu social ridicat. în prezent bătrînii
sunt marginalizaţi.
d) Statusul global. Fiecare individ deţine o multitudine de statusuri care se
asociază între ele formînd statusul global. Statusul global poate fi coerent,
unitar, dacă statusurile care îl compun sunt congruente între ele.
în realitate, între diversele statusuri ale unul individ intervin conflicte
frecvente. Conflictele de status se pot manifesta între componentele
profesionale, familiale, politice, civice ale statusului global.
Societatea modernă oferă şanse egale pentru dobîndirea unor statusuri.
în realitate şansele de dobîndire a unor statusuri sunt diferenţiate. Statusul de
ministru nu poate fi dobîndit cu aceieşi şanse de un copii născut într-о familie
de analfabeţi şi altul dintr-o familie de intelectuali.
Majoritatea statusurilor deţinute de un individ sunt dobîndite pe
parcursul socializării şi interacţiunii sociale. Numărul de statusuri pe care le
poate deţine un individ este limitat, întrucît fiecare persoană poate avea doar un
număr de statusuri, egal cu numărul de grupuri sociale la a căror activitate
participă. Oricît de importante ar fi statusurile ocupate de acelaşi individ, la un
moment dat, doar unul dintre ele, este statusul cheie prin care societatea
valorizează individual şi interpreteză toate celelalte statusuri deţinute de către
acesta.
O caracteristică a statusurilor este că, majoritatea sunt complimentare
(şef - subaltern, soţ - soţie, profesor - student), adică în. cadrul lor nu poate fi
definit un status independent de celălalt. Nu pot exista, de exemplu, profesori
fără studenţi, medici fără pacienţi, şef fără subordonaţi, avocaţi Iară clienţi, soţi
fără soţii, preoţi fără enoriaşi etc.
Orice grup social, orice societate îşi reglementează statusurile prin
simboluri (grade militare, titluri academic), haine (halate, uniforme, gulere albe
etc.)

37
 U n e o ri p u te m în tîln i o incongruentă a s ta tu s u rilo r (e x .s o ţ b ă trîn şi
p ro a s p ă t tă tic ).
C o n c e p tu l c o m p lim e n ta r c e lu i d e s ta t u s e s te c o n c e p tu a l d e r o l,
d e se m n în d a sp e c tu l d in a m ic al s tatu su lu i, s a u statu su l în a cţiu n e, ad ic ă p u n e re a
în v ig o a re a d re p tu rilo r ş i o b lig a ţiilo r a so c ia te s ta tu su lu i so cial. O p e r s o a n ă
“ o c u p ă ” u n s t a t u t , d a r “ j o a c ă ” u n ro l.
Rolul social include totalitatea aşteptărilor, care definesc
comportamentul oamenilor, exprimate în drepturi şi responsabilităţi. în tim p
ce statusul e ste o p o z iţie o c u p a tă d e u n in d iv id , rolul re p re z in tă în d e p lin ire a
u n e i a trib u ţii.
Conceptul de rol a fo s t e la b o ra t d e R a l p h L i n to n în lu c ra re a „ S tu d y o f
M an “ . R o lu l d e fin e şte c o m p o rta m e n tu l a şte p ta t d e la c el c a re o c u p ă u n a n u m it
status. Statusul e ste u n a n sa m b lu d e p riv e le g ii şi în d a to riri, iar rolul e ste
e x e rc ita re a a c e s to r p riv e le g ii şi în d a to riri. R o lu rile pun în evidenţă toate
s a rcin ile c e - i re v in , s a u p e c a re şi le a s u m ă u n in d iv id d in p o z iţia (s ta tu su l)
so c ia lă p e c a r e o ocu p ă.
U n u i statu s îi e ste a so c ia t u n s e t d e ro lu ri c a re e x p rim ă c o m p le x u l d e
a ctiv ită ţi ce-1 p u n e p e in d iv id î n re la ţie c u ceilalţi. C u n o a ş te re a sta tu su rilo r şi
ro lu rilo r d e c ă tre in d iv iz i e s te c o n d iţia fu n d a m e n ta lă a in te g ră rii lo r so cia le . S ă
luăm , d e e x e m p lu , s ta tu su l d e s tu d e n t a so c ia t c u ro lu rile a fe re n te . S tu d e n tu l e ste
p e rs o a n a c a r e o c u p ă p o z iţia c o n fe rită d e im p lic a re a a c e s te ia în a c tiv ită ţile d e
s tu d ii în tr -o in s titu ţie d e în v ă ţă m â n t s u p erio r. R o lu rile stu d en tu lu i p o t fi:
m e m b ru a l c o m u n ită ţii u n iv e rs ita re , ro lu l d e în v ă ţa re şi p re g ă tire , m e m b ru al
un ei fa m ilii, ro lu l d e c o le g , ro lu l d e p rie te n , ro lu l d e c itito r al b ib lio te c ii
u n iv e rs ita re etc.
Rolurile sociale d a u e x p re sie u n u i c o m p o rta m e n t s o cia l şi a sp e c tu lu i
p re s c rip tiv a l c o n d u ite i so ciale. R o lu rile p e rm it p ro ie c ta re a m e n ta lă a
c o m p o rta m e n tu lu i, c e e a c e o fe ră p o s ib ilita te a d ire c ţio n ă rii a c ţiu n ilo r sp re u n
scop b in e d e fin it. S o c ie ta te a sta b ile ş te a c e le ro lu ri d e riv a te d in sta tu su rile
so cia le s e m n ific a tiv e în fu n c ţio n a lita te a e i, ia r in d iv id u l o p e re a z ă cu in fo rm a ţii
d e sp re s e m e n ii săi, d e sp re p o z iţia şi ro lu rile ju c a te . O c o n d iţie fu n d a m e n ta lă a
in te g ră rii so c ia le e ste c u n o a ş te re a s ta tu su rilo r şi ro lu rilo r m e m b rilo r g ru p u rilo r
d in c a re fa c p a rte in d iv iz ii. R o lu rile s u n t p rim ele le g ă tu ri în tre stru c tu rile
in s titu ţio n a le şi e x p e rie n ţe le p e rs o n a le a le m e m b rilo r u n e i so cietăţi. R o lu l ju c a t
e ste c o m p o rta m e n tu l re a l a l u n e i p e rs o a n e c a re d e ţin e u n statu s. în v ia ţa re a lă
e x istă u n d eca la j în tre c e e a c e a r d o ri să fa c ă o a m e n ii ş i c e e a ce fa c în m o d
curent.
A s tfe l, n o ţiu n e a d e ro l in d ic ă 2 a sp e c te : a ş t e p t ă r i l e ş i c o m p o r ta m e n tu l.
- A ş t e p tă r i le s u n t p re s c rip ţiile ro lu lu i, a d ic ă a c e e a c e se a şte a p tă o a m e n ii d e la
u n in d iv id c e d e ţin e u n s tatu t. D e o se b im 3 c ate g o rii d e a ştep tări: n e ce s a re ,
o b lig a to rii ş i fac u lta tiv e .

38
 . Comportamentul se re fe ră la c o m p o rta m e n tu l e fe c tiv al u nei p e rso an e ce
d eţin e u n statut.
O a m en ii d ife ră în fu n c ţie d e m o d u l c u m în d e p lin e sc o b lig a ţiile şi
d re p tu rile a so c ia te c u ro lu rile lor. F ie c a re o m îş i a s u m ă ro lu ri în m a n ie ra sa
\ p ro p rie. A c e la ş i ro l, d e e x em p lu , d e c o le g , în c a z u l stu d en tu lu i, este ju c a t d iferit
ţ de fie c a re stu d en t.
î n e x e rc ita re a u n u i ro l p e rs o a n a in tră în re la ţii c u a lte p e rs o a n e care
j e x e rc ită a lte c a te g o rii d e ro lu ri. S tu d e n ţii a u a n u m ite aşte p tă ri d e la p ro fe s o r (să
f ţe e x p u n ă c la r m a te ria lu l n o u , s ă-i s p rijin e în stu d iu l lo r, să le d e a n o te b u n e la
I e x am en ), ia r p ro fe s o ru l în c e a rc ă s ă ră s p u n d ă a c e s to r aştep tări. C o leg ii de
j c ated ră a u a lte a şte p tă ri fa ţă d e p ro feso r: să fie a m ic a l în re la ţiile c u ei, să
| p a rtic ip le în m o d e c h ita b il la re a liz a re a sarc in ilo r cated rei. L a u n e x am en
î stu d en tu l se p re g ă te şte s ă ră s p u n d ă b in e , d a r ş i s ă ră s p u n d ă a şte p tă rilo r p e care
ştie c ă le a r e p ro feso ru l.
; S o c ie ta te a d is p u n e d e u n siste m d e n o rm e ş i d e m ijlo ace c e o b lig ă pe
s m e m b rii săi s ă-şi a d ap tez e co m p o rta m e n tu l la ro lu rile ju c a te , d e riv a te din
i statu su l a trib u it s a u d o b ân d it.
Rolurile sociale pot f i dobândite (în b a z a d e c iz ie i p e rs o a n e le ) sau pot
fi atribuite ( im p u s e î n m o d a u to m a t) . D e a s e m e n e a ro lu r ile p o t fi previzibile
(obişnuite) şi imprevizibile (neaşteptate). F ie c a re ro l are, în s o cie ta te sau în
g rup, s e m n ific a ţia sa. R o lu rile a c ţio n ea z ă c a im s e t d e n o rm e c a re d efin esc
în d a to ririle ş i d rep tu rile. E x istă u n m o d e l id e a l d e ro lu ri a so ciate u n u i s tatu t
c ă reia p e rs o a n a tre b u ie s ă i se su p u n ă. F ie c a re p e rs o a n ă tre b u ie s ă se apropie
în tr-o m ă s u r ă m a i m a re s a u m a i m ic ă d e id ealu l d e ro l. D a c ă d ife re n ţe le sunt
fo arte m a ri p e rs o a n a ris c ă s ă fie e x c lu să d e la e x e rc ita re a a ce stu i rol.
T o ta lita te a ro lu rilo r a so c ia te fo rm ea z ă setul de roluri. D e. e x e m p lu un
b ă rb a t e ste ş i so ţ, v e cin , fiu , ta tă etc.
S tr e s u l d e r o l d e se m n e a z ă d ificu ltă ţile p e c are le au o a m e n ii în
ex ercitarea c e rin ţe lo r d e rol. A c e s ta se d a to re a ză p re g ă tirii in a d e cv a te p en tru
ro l, c o n flic te lo r d e ro l ş i e şe c u rilo r d e rol. E ş e c u l d e r o l este e v id e n t în
situ a ţiile d e d iv o rţ, p re lu a re a d re p tu rilo r p ă rin teşti.

3. M o b ilita te a s o c ia lă .

T e rm e n u l d e m o b ilita te s o c ia lă se re fe ră l a m işc ările in d iv iz ilo r şi

g ru p u rilo r în tre d ife rite p o z iţii so cio e c o n o m ic e. N o ţiu n e a a fo st în a in ta tă de
către P . S o r o k in în 1927.
S .M .L ip s e t ş i R . B e n d ix d e fin e sc m o b ilita te a s o c ia lă c a fiin d procesul
p rin in te rm e d iu l c ă ru ia in d iv iz ii s e m iş c ă d e la o p o z iţie l a alta în societate,
p o z iţii c ă ro ra p rin tr-u n a co rd g e n eral, li se d a u v a lo ri ie ra rh ic e specifice.
R a y m o n d A r o n d e fin e şte m o b ilita te a c a fiin d u rc a re a s a u coborîrea
in d iv iz ilo r î n ie ra rh ia socială.
39
 Pitirim Sorokin defineşte mobilitatea ca fiind fenomenul de deplasare a
indivizilor în spaţiul social.
J. Szcepanski defineşte mobilitatea ca fiind setia de fenomene, care
rezidă m deplasarea indivizilor sau grupurilor dintr-un loc în altul.
Deosebim două tipuri de mobilitate socială. Una dintre ele este
mobilitatea socială verticală, definită ca trecerea de la poziţii inferioare la
poziţii superioare de status şi invers de la poziţii superioare la poziţii inferioare
de status, aceste treceri fiind procese de ascensiune şi de retrogradare.
Mobilitatea verticală înseamnă mişcarea în sus sau în jos pe scara
socioeconomicâ Menţionăm câteva exemple de mobilitate verticală: deplasarea
pe diferitele trepte din cadrai ierarhiei ocupaţionale de la posturi executive la
posturi de conducere sau trecerea dintr-o clasă în alta.
Mobilitatea ascendentă reprezintă trecerea indivizilor de la poziţii
socio-profesionale inferioare la poziţii socio-profesionale superioare în cadrul
unei clase sau de la o clasă socială la alta. Aceste transformări sunt însoţite de
creşterea nivelului de pregătire profesională şi de schimbarea calificării.
Mobilitatea descendentă reprezintă trecerea indivizilor de la un status
socioprofesional superior la un status inferior. Acest tip de mobilitate apare în
mişcarea intergeneraţională, dar se poate manifesta şi în decursul activităţii unei
persoane.
Cei care câştigă, din punctul de vedere al proprietăţilor, al venitului sau
al statutului se consideră că sunt mobili ascendent, în timp ce aceia care se
mişcă în direcţia opusă sunt mobili descendent.
Mobilitatea verticală are două forme: mobilitatea intergeneraţională şi
mobilitatea intrageneraţională. în primul rând, putem examina carierele
indivizilor - gradul în care se mişcă în susul şi în josul scării sociale pe
parcursul vieţii lor de angajaţi, denumit mobilitate intrageneraţională.
Mobilitatea de la o generaţie la alta se numeşte mobilitate intergeneraţională.
în societăţile modeme există, de asemenea, mobilitate laterală, care se
referă Ia mişcarea geografică între cartiere, oraşe sau regiuni. Deseori
mobilitatea verticală şi cea laterală sunt combinate. De exemplu, un individ care
lucrează într-o companie dintr-un oraş poate fi promovat într-un post superior
într-o filială a firmei localizată într-un alt oraş sau chiar într-o altă ţară.
Mobilitatea socială orizontală constă în deplasarea dintr-un grup în
altul (dintr-o profesiune în alta), fără schimbarea poziţiei sociale şi fără o
ascensiune sau regres în poziţia sa, Exemple de mobilitate orizontală: trecerea
muncitorilor dintr-o întreprindere în alta; recalificarea salariaţilor ca urmare â
unor modificări în ocupaţie, dar fără o ascensiune sau regres. Un tip de
mobilitate socială orizontală o reprezintă fluctuaţia, care este definită ca
trecerea de la o întreprindere (instituţie) la alta, dar individul rămâne în cadrul
aceleiaşi profesiuni sau în una apropiată celei iniţiale. Ea este o mişcare

40
 voluntară declanşată de individ sau impusă de către locul de muncă. Ea poate
avea loc şi în interiorul unei instituţii sau întreprinderi.
Mobilitatea teritorială sau geografică include în general fenomenele
de migraţie internă, rural-urban sau urban-rural şi migraţie externă.
Mobilitate individuală sau colectivă distinge între schimbările diverse
ale individului (schimbarea locului de muncă, părăsirea familiei) şi mişcările
mari de populaţie considerat “fenomen de masă” (exodul, migraţia, urbanizarea)
Mobilitatea ocupaţională se referă la persoanele care în acelaşi timp
ocupa mai multe funcţii (medicul sau profesorul pentru a supraveţui, mai ocupă
şi alte funcţii).
Mobilitatea educaţională - trecerea individului de la un grad de
instrucţie, educaţie, cultură la altul.
Mobilitatea socială este determinată de o serie de cauze:
1 . stratificarea socială derivată din venit sau avere, puterea deţinută şi nivelul
din care un individ poate lua decizii, nivelul de pregătire, aptitudinile şi
calificările individului;
2. mecanisme şi canale de orientare a oamenilor pregătiţi adecvat pentru
anumite posturi: sistemul şcolar, sistemul selecţiei din orice organizaţie,
activitatea instituţiilor politice şi economice;
3. stimulenţi, care îi impulsionează pe oameni să acţioneze în a ajunge la nivele
ierarhice potrivite aspiraţiilor lor: salariul, prestigiul, accesul la bunurile dorite.
Mobilitatea socială contribuie decisiv la transformarea structurilor
societăţii, astfel încât indivizii sunt orientaţi spre anumite profesii şi evită alte
ocupaţii. De exemplu, în perioada comunistă, societatea era axată pe mobilitatea
profesională orientată direct spre profesiile muncitoreşti, iar astăzi se caută
impunerea mobilităţii în cadrul ocupaţiilor specifice economiei de piaţă şi
statului de drept. Astfel, dispar unele ocupaţii apar altele, sau se revine la
ocupaţii părăsite într-o perioadă cum sunt, de exemplu, cele referitoare la
morărit, producerea unor obiecte hand-made etc.
Asupra mobilităţii influenţează mai mulţi factori macrosociali
(<dezvoltarea economică, diversificarea structurilor ocupaţionale) şi factori
individuali (clasa socială din care provine individul, educaţia, ocupaţia care
determină salariile, rasa, naţionalitatea, genul, relaţiile interpersonale, poziţia
socială a familiei, sănătatea, voinţa individului, inteligenţa, vfrsta, farmecul
fizic şi uneori norocul, fiind la locul potrivit în momentul potrivit).

4. Casta şi clasa socială -form e ale stratificării sociale.

Orice societate are o stratificare socială. Noţiunea de stratificare a fost

introdusă în sociologie de către Max Weber. în sens general stratificarea socială
arată procesul de intrare a indivizilor sau grupurilor în statutul care le oferă o
anumită poziţie socială şi care impune relaţii de subordonare şi supraordonare.
41
 în s e n s so cio lo g ic, s tra tific a re a a re s em n ific aţia d e p ro c e s p rin
in te rm e d iu l c ă ru ia s tru c tu ra o ric ă ru i g ru p se d iv e rsific ă şi e ste o rd o n a tă în
stra tu ri d u p ă d ife rite g ra d e d e p re s tig iu , bogăţie, şi putere. S tratific are are la
b a z ă c a s ta ş i c la s a socială.
M ile n ii, s e c o le d e -a râ n d u l, p o z iţia s o c ia lă a u n u i in d iv id e ra p re scrisă ,
m iş c ările s o c ia le fiin d m ic i s a u n e ex isfâ n d p u r ş i sim p lu . A c e a s tă s itu a ţie e ra
re fle c ta tă şi sa n c ţio n a tă p rin le g i, c u tu m e c are c o n sfin ţe a u sep a ra re a so cie tă ţii în
d ife rite c aste , s tă ri sociale.
C a s t a e s te u n s iste m d e s tra tific ă ri “în c h is ” : p o z iţia in d iv id u lu i e ste
d ic ta tă d e fa m ilia în c a re se n a şte ; s c h im b a re a p o z iţie i n u e ste p o sib ilă . S ta tu te le
a trib u ite d e te rm in ă p o z iţia în castă . D e se o ri, p o z iţia în tr-o c a s tă e ste le g a tă d e o
a n u m ită o c u p a ţie (c a sta c iz m arilo r, a o la rilo r etc.). A c e s te o c u p aţii (sta tu te ) s u n t
tra n sm ise p r in fa m ilie g e n e ra ţiilo r v iito a re ş i, d e aceea, c ă s ă to riile s e fa c în tre
p e rs o a n e c u a c e la ş i n iv e l so c ia l (p ro ce s n u m it en d o g am ie). î n In d ia , e x istă 4
c aste p rin c ip a le - b ra h m a n ii, ră z b o in ic ii, o a m e n ii lib e ri şi s e rv ii - ş i m ii d e
sub caste. C h ia r d a c ă s iste m u l c a s te lo r a fo s t a b o lit ofic ia l în 1 9 49, el e ste în c ă o
fo rţă p u te rn ic ă î n so c ie ta te a in d ia n ă , m a i ales în z o n ele ru rale : o c u p a ţiile şi
o p o rtu n ită ţile m a rita le în In d ia ru ra lă s u n t a p ro a p e e x clu siv le g a te d e castă. în
A fric a d e S u d , s iste m u l a p arth e id u lu i e ste to t o fo rm ă d e castă. G ă sim a ici p a tru
c aste p rin c ip a le : alb ii, n eg rii, “c o lo ra ţii” , asiaticii.
C la s a , d u p ă G o o d m a n , e ste sp e c ific ă so cie tă ţii c ap italiste . S p re
d e o se b ire d e castă , clasa e ste o fo rm ă “ d e sc h isă ” d e stra tific a re , în c a r e p o z iţia
p rim ită d e o p e rs o a n ă p rin n a şte re p o a te fi sch im b ată . P o z iţia u n u i in d iv id în tr-o
c la să e ste b a z a tă p e statu tu l d o b â n d it (m a rital şi p ro fesio n a l) la c a re se aju n g e
p rin a p o rt p e rs o n al. A c e s t lu c ru face p o s ib ilă m o b ilita te a so cia lă , m işc area
in d iv iz ilo r în su s ş i în jo s în s tru c tu ra d e clasă.
C la sa , c a s i casta , in flu e n ţe a z ă p u te rn ic şan se le v ie ţii in d iv id u lu i: c ei d in
c la sa d e su s a u u n a cc e s m a i m a re la re su rse le s o cia le (e d u c aţie, p ro fesie ,
a siste n ţă m e d ic a lă ). C la sa e ste m u ltid im e n s io n a lă : e x istă m a i m u lţi facto ri
d e f in ito r ii: b o g ă ţia , p u te re a , p re s tig iu l social.
Weber defineşte clasa socială ca fiind un ansamblu de indivizi ce au
interese economice comune, referitoare la deţinerea de bunuri şi la şansele de
a-şi crea un venit în condiţiile oferite de piaţa muncii şi piaţa de bunuri.
P ro p rie ta te a re p re z in tă te m e iu l a firm ării p o ziţie i d e c la să , ia r tip u l de
p ro p rie ta te d o m in a n tă v a ria z ă d e ia u n siste m e co n o m ic la altu l. P e n tru W e b e r
a ce a stă tră s ă tu ră tre b u ie a so c ia tă şi c u b u n u rile d e ţin u te . P ro p rie ta te a d efin e şte
c la r c la se le „ b o g a te ” . W e b e r s u sţin e că d e te rm in a n t p e n tru c o n stitu ire a c laselo r
n u e ste n u m a i fa c to ru l e co n o m ic, c i şi c el p o litic şi social.
P e n tru D u r k h e im c la se le so cia le s u n t re z u lta tu l d iv iz iu n ii m u n cii.
A p a riţia c la s e lo r e ste le g a tă d e p ro c e su l d e d ife re n ţie re s o c ia lă şi d e v ia ţa
e c o n o m ică , în sp e c ia l d e fo rm a re a p ro p rietăţii in d iv id u ale.

42
 P . S o r o k iu p e n tru d e sc rie re a stratificării a p ro p u s u tiliz a re a criteriilor:
eco n o m ic, p o litic şi p ro fe s io n a l. D u p ă S o ro k in sp e c ific e u n e i c lase s u n t
u rm ăto arele c a ra c te ristic i: carac te ristic ile c alitativ e e re d ita re , fa p tu l cu m îşi
în d e p lin e şte in d iv id u l ro lu l so cial, p re c u m şi b o g ă ţia în v a lo ri m ate ria le şi
sp iritu ale p e c a re o d e ţin e in d iv id u l. P .S o ro k in a în a in ta t 4 prin cip ii, a le
fo rm ării cla se lo r: venitul c e se m ă so a ră în b a n i; puterea - c a n tita te a d e p e rso an e
asu p ra c ă r o ra se ră s frîn g d e c iz iile ; educaţia şi instruirea; prestigiul - a p re cierea
statu tu lu i î n v iz iu n e a o p in ie i pu b lice.
C la s a s o c ia lă e s te o f o r m ă d e s t r a tif ic a r e î n c a r e a p a r t e n e n ţ a la
d if e r ite g r u p u r i s o c ia le s i re la ţiile d in tr e a c e s te a s u n t d e te r m in a te î n
p r im u l r i n d d e c r i t e r i i e c o n o m ic e . A c e s te a s u n t g ru p u ri e c o n o m ice situ a te
în tr-o re la ţie ie ra rh ic ă u n e le fa ţă de alte le. S p re d e o se b ire d e scla v ie , caste ,
g ran iţele în tr e c la se le s o c ia le s u n t m ai p u ţin c o n siste n te ş i p e rm it, în m a i m a re
m ăsu ră, tre c e re a d e la u n n iv e l al societăţii la altul. Sclavia e ste u n s iste m în
care s c la v ii s u n t p ro p rie ta te a a lte i p erso an e şi d e a c e e a ei s u n t tra ta ţi, leg al, c a
p ro p rietate. Castele s u n t u n siste m e red itar d e stra tific a re p e te m e iu l ra n g u lu i,
de re g u lă re lig io s. E le fiin ţe a z ă în India, S ri L a n k a şi P a k ista n , u n d e su n t
a so ciate c u re lig ia h in d u să. T e rm en u l d e c a s tă e ste u tiliz a t şi în d e sc rie re a
d is tin c ţiilo r ra siale.
C la s e le s o c ia le s u n t s iste m e d e ra p o rtu ri e c o n o m ic e în tre g ru p u ri c are
acţio n ea z ă ş i fiin ţe a z ă d in p o z iţii d iferite în c ad ru l u n e i s o cie tă ţi, ia r ră s p lata
asu p ra p o z iţie i lo r e ste in e g a lă. A p a rte n en ţa la o c la să s o c ia lă n u este
în tâ m p lă to a re . In c lu d e re a în aceste g ru p u ri e ste d e te rm in a tă d e m ă rim e a
p ro p rietăţii, d e n iv e lu l d e in s tru c ţie şi ed u ca ţie s a u d e tip u l d e so cietate.
D in p u n c t d e v e d e re so cio lo g ic c la s a s o c ia lă e ste o g r u p a r e d e o a m e n i
b a z a tă p e in te r e s e ş i f u n c ţii s o c ia le id e n tic e . P ro ce su l c a re e x p lic ă fo rm area
c laselo r e ste d iv iz iu n e a m u n c ii, n u d o ar în se n s u l d e m u n c ă e co n o m ică, ci de
activ itate s o c ia lă în g e n e re . T o ţi in d iv izii c are e x e rc ită a ce e a şi fu n c ţie c o n stitu ie
o c lasă so cia lă .
J. V a n d e r Z a n d e n (1 9 8 8 ) a d istin s, m ăn ăto arele g ru p u ri d e c la să
SU A : indivizii care s-au realizat efectiv, adică elita bogaţilor; indivizii de
înaltă calificare şi competenţă, incluşi în clasa executivă şi profesională din
corporaţii. E i a u c ase c o n fo rta b ile , a p arţin u n o r clu b u ri în c h is e , îşi trim it co p iii
la c o le g ii p riv a te s a u la u n iv e rs ită ţi d e s tat c u re p u taţie; indivizii din clasa de
mijloc c a re a u o v ia ţă b u n ă d in p u n c t de v e d ere m a te ria l, d a r su n t lip s iţi de lu x u l
v ieţii c la se lo r în a lte ; indivizii care duc o viaţă confortabilă-, indivizii cu o
profesie bună, d a r fă ră m a ri câştig u ri fin an ciare, a c e ş tia a u o c a s ă m ică;
persoane aflate în dificultate d in cau z a v en itu lu i m ic o b ţin u t d in m u n c a lor;
persoanele sărace, c a re î n m a re a lo r m a jo rita te p rim esc a ju to a re şi asiste n ţă
g u v ern am en tală.
R . D a h r c d o r f d is tin g e u rm ă to a re le tip u ri d e clase:
1. Conducătorii: c o n d u c ă to rii p ro p r ie ta r i, c o n d u că to rii an g ajaţi.
43
2. Clasa medie - participă la consumul şi repartiţia averii publice în domeniul
serviciilor, educaţie şi sănătate publică.
3. Executorii: persoane cu calificare înaltă şi persoane fără calificare.
Sociologii americani, în societatea contemporană disting 3 clase:
© Clasa superioara ~ din această clasă fac parte oamenii, ce ocupă poziţii
înalte după aşa criterii ca: bogăţia, prestigiul, puterea şi nivelul studiilor. în
ţările dezvoltate reprezentanţii acestei clase reprezintă 3-4% din populaţie, iar
venitul lor constituie nu mai puţin de lmln de dolari venit anual şi o avere de nu
mai puţin de 10 mln dolari.
® Clasa mijlocie de sus : 5-10% (afaceri si profesii cu venit m are);
® Clasa mijlocie de jo s: fac parte oamenii care au o avere de 5-10 mln de
dolari (în SUA- 30-35% din populaţie, în Europa 60-70 % din populaţie). După
A.Toynbee clasa de mijloc este baza socială a stabilităţii stimulînd producţia,
businessul mic şi mijlociu, contribuind la progresul continuu.
® Clasa muncitoare : 40% (veniturile ai anuale fiind între 15.000 —
25.000$ anual) este reprezentată de oamenii, ce sunt ocupaţi în sfera
muncii manuale, mecanizate şi parţial în sfera serviciilor. în ţările
dezvoltate reprezintă 23-35 % din populaţie.
® Clasa de jos cuprinde necalificaţi, şomeri, persoane fără locuinţă,
URSS-ul a eşuat în scopul de a realiza o societate fără clase. Un studiu al
URSS-uîui realizat de Lane în 1984 a stabilit că au existat totuşi patru clase
sociale: 1) înalţii funcţionari din guvern; 2) intelectualii, specialiştii şi
funcţionarii inferiori din guvern; 3) muncitorii manuali; 4) ţăranii.
Caracteristica principală în ţările dezvoltate, este făptui că s-a constituit
clasa de mijloc, în care intră majoritatea populaţiei.
Dacă ne referim la Republica Moldova putem menţiona, că această
diferenţiere încă nu caracterizează structura socială a societăţii civile, în ţară
există un procent limitat de persoane cu venit, prestigiu şi putere - 5%. Clasa de
mijloc încă nu s-a constituit, iar clasa de jos (dacă luăm după venituri)
constituie 80-90% din populaţie.
în spaţiul românesc literatura ştiinţifică identifică următoarele clase
sociale:
Clasa ţărănească a fost dintotdeauna clasa cea mai numeroasă. Instaurarea
comunismului a condus la transformări radicale prin instituirea, de cele mai
multe ori împotriva voinţei ţăranilor, a proprietăţii colective, ceea ce a
determinat transformarea ţăranilor în cooperatori sau lucrători în întreprinderile
agricole de stat. Statusul de proprietar al ţăranului a fost practic desfiinţat. Din
punct de vedere economic, agricultura a fost neglijată, alocându-i-se fonduri
nesemnificative, dar, cu toate acestea, ea a constituit sectorul fundamental de
asigurare a resurselor umane, financiare şi materiale pentru procesul accelerat
de industrializare.

44
 Clasa muncitoare. Muncitorii disponibiiizaţi din industrie, în marea lor
majoritate, se stabilesc la sate şi numai o mică parte dintre ei se angajează în
sectoare neindustriale. Cei mai mulţi dintre ei preferă să se angajeze în
economia subterană, fiind lipsiţi de orice protecţie socială şi de asigurarea
condiţiilor pentru pensie, sănătate etc. Societatea modernă s-a afirmat prin
acţiunea de urbanizare şi de creştere a ponderii muncitorilor şi cadrelor tehnice,
urmată de o reducere drastică a populaţiei ocupate în agricultură.
Intelectualitatea. Elita intelectuală era alcătuită preponderent din ingineri,
ceea ce, evident, îşi punea amprenta asupra comportamentelor ei în societate.
Spre deosebire de muncitori, inginerii au dovedit o mobilitate profesională şi
socială deosebit de dinamică şi, în acest fel, au ocupat poziţii profesionale sau
sociale în toate sectoarele societăţii.
Oamenii de afaceri. Privatizarea a conferit un nou statut unor categorii de
oameni. Majoritatea acestor proprietari au această poziţie economică, ca urmare
a investiţiilor făcute de către ei în întreprinderi mici şi mijlocii. Cei mai mulţi se
ocupă de comerţ, o activitate care nu produce, doar face afaceri. O parte dintre
micii întreprinzători caută să ocolească legea prin neplata taxelor şi impozitelor,
prin acordarea de salarii mai mici decât în sectorul public. De fapt, ei nu sunt
promotorii dezvoltării moderne, pentru, că nu investesc sau nu au posibilitatea
să investească în modernizarea activităţii firmei. în cazul micilor întreprinzători,
există persoane, care au acumulat capital prin' corupţie, abuz de încredere şi
înşelăciune sau prin redistribuirea resurselor.

1. Definiţi noţiunile: sistem social, structură socială, statut, rol, mobilitatea socială, clasă
socială.
2. Analizaţi tipurile de status social.
3. Comentaţi afirmaţia „Societatea reglementează comportamentul fiecărei vârste” .
4. Analizaţi cauzele mobilităţii teritoriale.
5. Identificaţi factorii mobilităţii sociale în Republica Moldova.
6. Analiza factorilor ce influenţează mobilitatea socială în baza unui caz concret.

46
C A P IT O L U L 4: T e o ria g ru p u lu i social

Planul lecţiei:
1. Conceptul de grup social. Particularităţile grupului social.
2. Tipologia grupurilor sociale.
3. Grupul mic.
4. Grupurile de vîrstă.
5. Sociometria — metodă sociologică de studiere a relaţiilor
interpersonale.

Obiective-.
• să distingă elementele definitorii din cadrul grupului social;
• să clasifice tipurile de grupuri sociale în funcţie de diverse criterii;
• să distingă grupul de referinţă de grupul de apartenenţă;
• să determine specificul grupului mic;
• să evalueze grupurile de vîrstă identificînd problemele cu care se confruntă;
• să utilizeze metoda sociometrică în cercetarea relaţiilor interpersonale.
Literatura:
1. Bulgara M.(coordonator). Sociologie Voi I, - Chişinău, 2003.
2: Neculau A. Liderii în dinamica grupurilor, Editura Ştiinţifică, -
Bucureşti,1977.
3. Zlate M., Zlate C. - Cunoaşterea şi activitatea grupurilor sociale, Editura
Politică, - Bucureşti, 1982.
4. Szcepanski J. - Elemente de soc/o/og<e.Warşovia.l970.
5. Iluţ P. Valori, atitudini şi comportamente sociale, - laşi, 2004.
6. Boudon R. (coord.). - Tratat de sociologie, Humanitas, Bucureşti, 1997.
7. Neculau A. (coord). - Psihologie socială, Editura Polirom, Iaşi, 1996.

1. Conceptul de grup social

Viaţa socială este viaţa de grup. O persoană se naşte într-un grup social,
dobîndeşte primele experienţe într-un grup social, creşte şi se maturizează în
grupuri sociale, îşi cîştigă existenţa în grupuri sociale şi părăseşte această lume
în contextual unei experienţe de grup.
într-o accepţiune foarte generală termenul de “grup” desemnează mai
mult decât un individ şi poate fi atribuit unor ansambluri diferite prin mărimea,
durata, gradul lor de intercunoaştere şi de organizare. Grupul social este un
concept cheie în sociologie. El reprezintă doi sau mai mulţi indivizi care au un
sentiment comun de identitate şi se influenţează reciproc pe baza unui set
comun de aşteptări referitoare la comportamentul fiecăruia.

46
 Conceptul de “grup” desemnează un ansamblu de mai multe persoane,
aflate în relaţii de interacţiune şi dependenţă reciprocă, mijlocite de o activitate
comună şi care adoptă norme şi valori ce le reglementează comportamentul.
Conceptul de grup este utilizat în 2 sensuri:
, wiul general - care desemnează prin grup orice reuniune, grupare de
indivizi,indiferent de natura, organizarea, relaţiile dintre membri;
« unul special - care desemnează un anumit tip de reuniune a unui număr
de persoane în funcţie de anumiţi parametrii.
Grupul social este un ansamblu de persoane caracterizat de o anumită
structură şi cu o cultură specifică între care există relaţii şi procese psiho-sociale
dezvolatate.
Nu toate adunăturile de indivizi sunt grupuri sociale. Membrii unui grup •
au un sentiment de identitate comună şi un set comun de speranţe, care le
organizează interacţiunea.
în scopul delimitării riguroase a relaţiilor sociale cuprinse în grupuri,
sociologia asociază noţiunii de “grup” şi alte noţiuni:
a) “mulţimea” desemnează un număr mare de persoane, reunite temporar şi
spontan pentru realizarea unui scop de asociere sau a unui interes, în anumite
condiţii şi contexte sociale.
b) “ceata" desemnează o reuniune voluntară a unor persoane, care au aceleaşi
interese, preferinţe şi scopuri;
c) “colectivitatea” desemnează o formaţie de persoane reunite în scopul
convieţuirii sau desfăşurării unei activităţi comune. Colectivităţile sociale pot fi
teritoriale, geografice, comunităţi, asociaţii şcolare, culturale etc. O persoană
poate fi concomitent membră a mai multor colectivităţi cu statusuri şi roluri
diferite.
Pentru ca un număr de persoane să se constituie în grup trebuie întrunite
anumite condiţii:
- să se instituie interacţiuni între membrii grupului pe temeiul unui document
scris sau al unei comunicări verbale;
- să se realizeze perceperea calităţii de membru: persoanele din grup trebuie să
se recunoască unele pe altele ca fiind membrii aceluiaşi grup;
- să fie împărtăşite aceleaşi scopuri şi norme de către toţi membrii grupului:
afilierea la scop este suficientă pentru a motiva calitatea de membru într-un
grnp; membrii grupului trebuie să accepte şi să susţină normele şi regulile cu
privire la ceea ce este şi la ceea ce nu este considerat un comportament potrivit
pentru grup;
- să existe interdependenţa de destin: destinul fiecărei persoane din grup este
afectat de destinul grupului (de realizările acestuia); destinul grupului (succesul
activităţilor lui) este afectat de destinul fiecărui individ (de comportamentul
lui).

47
 Intrarea într-un grup poate fi absolute întîmplătoare. Individul se naşte
într-o anumită familie sau frecventează o anumită şcoală din cartier. Totuşi
indivizii deseori se hotărăsc să intre în anumite grupuri. Această alegere este
călăuzită de 2 factori importanţi:
Apropierea - cu cît 2 oameni sunt mai apropiaţi din punct de
vedere fizic, cu atît creşte probabilitatea de a se vedea, de a-şi vorbi, de a se
socializ. Apropierea geografică măreşte probabilitatea interacţiunii dintre
oameni, a desfăşurării unor activităţi comune.
Asemănarea - de regulă oamenii preferă să se asocieze cu
oameni ca ei înşişi. Ei se simt mai comfortabil în compania oamenilor cu care
au interese, idei, valori în comun. De asemenea, ei tind să se asocizeze cu alţii
care au caracteristici sociale asemănătoare, cum sunt rasa, religia, etnia, clasa,
vîrsta, nivelul de inteligenţă şi alte caracteristici personale (vârstă, nivel de
inteligenţă).
Motivele asocierii în grup sunt: atracţia pentru activităţile grupului;
simpatia pentru membrii grupului, independent de scopurile şi activităţile lui;
satisfacerea nevoilor emoţionale.

2. Tipologia grupurilor sociale.

In literatura de specialitate identificăm numeroase clasificări a grupurilor

sociale.
1. După natura relaţiilor dintre membrii componenţi (înaintată de
Charles H. Cooîey):
a) Grupuri primare, sunt grupurile mici în care membrii au relaţii personale,
strînse şi durabile. Grupul primar este grupul alcătuit din două sau mai multe
persoane care se află în relaţii directe unele cu altele sau în relaţii intime şi de
coeziime. Cooley menţionează următoarele grupuri primare: familia, grupul de
joacă al copiilor, grupul de vecini şi comunitatea de bătrîni. Membrii
grupurilor primare deseori ştiu foarte multe unul despre altul şi fiecare are grijă
de bunăstarea celuilalt.
b) Grupuri secundare este grupul fonnat din două sau mai multe persoane,
implicate într-o relaţie impersonală în vederea realizării unui scop practic şi o
sarcină specifică (de exemplu, corporaţiile, şcolile, unităţile de muncă, unităţile
militare, etc). Relaţiile între membrii grupului se stabilesc în temeiul unor
regulamente, pe care fiecare membru trebuie să le respecte, fie că este de acord
cu ele sau nu. în grupul secundar individul există cu precădere printr-un status
social, profesional, cultural, religios (nu ca prieten, ca în grupul primai*).
2. După statutul acordat legai.
a) Grupul formai este grupul organizat pe baza unor documente oficiale (legi,
ordine, decizii), ceea ce conferă o strucţură formală (oficială) raporturilor dintre
membrii săi. Alcătuirea formală a grupului presupune organizarea ierarhică,
finalizată într-o organigramă.
b) Grupul informai e ste g ru p u l în tre m em b rii căru ia n u e x is tă re la ţii o ficiale,
ci relaţii n e o fic ia le (in fo rm a le sau n o n fo rm ale). R e laţiile in fo rm a le e x p rim ă
afectiv ita tea m e m b rilo r g ru p u lu i, c o n trib u ie la d is trib u irea s im p a tiei şi an tipatiei
în g ru p , p ro d u c a tra c ţia s a u co n flictu l d in tre m em b rii g ru p u lu i, d in c o lo de
stru ctu rile o fic ia le (fo rm ale);
3. După mărimea grupului:
a) Grupul mic, este un grup cu un număr relativ redus de persoane între care
există reiaţii directe (de la 2 la 5 persoane). Se consideră că grupul fonftat din
cinci persoane este cea mai bună mărime pentru un grup mic deoarece, fiind un
număr impar, nu se poate ajunge niciodată la impas: oricând există o majoritate
(3) şi o minoritate (2). Relaţiile dintre membrii grupului mic se stabilesc direct,
nemijlocit; ele posedă o configuraţie şi o potenţialitate fizică şi spirituală
deosebit de complexă; de aceea aceste relaţii capătă un pronunţat caracter
psihic. Relaţiile din grupul mic pot fi relaţii cognitive, comunicaţionale,
afective.
b) Grupul mijlociu (întreprinderi mici şi mijlocii, un an de studiu la Facultate).
c) Grupul mare ( etnii, naţiuni, clase sociale, profesii).
4. După nivelul de conformare:
a) Grupul conformist este grupul care se consideră invulnerabil şi incapabil să
comită erori importante. Grupul este protejat de informaţiile divergente şi
contradictorii din afară pentru asigurarea unor opinii unanime în cadrul lui. Un
grup mic de consilieri, cu o puternică atractivitate în grup, impun opiniile
acceptate de către lider şi de către majoritatea grupului, cu care trebuie să se
conformeze şi ceilalţi membrii, chiar dacă au alte opinii; în acest fel se pot lua,
de multe ori, decizii greşite (războiul din Vietnam, atacarea Cubei de către
S.U.A. etc.).
b) Grupul nonconformisf este grupul care nu acceptă şi nu se conformează
regulilor grupului avînd convingeri proprii.
5. După nivelul de interacţiune:
a) Grupul real este grupul în care membrii chiar dacă nu se cunosc, între ei
sunt anumite relaţii, trăsături comune.
b) Grupul nominal - sunt grupările statistice (tinerii din RM, delincvenţii din
RM), indivizii sunt adunaţi în grupuri doar pe hîrtie.
6. După durata de existenţă: grupuri temporare (formaţii muzicale),
grupuri durabile (grupul de prieteni), grupuri permanente (familia).
7. După funcţia normativ - axiologică:
a) Grupul de apartenenţă este grupul din care face parte individul şi în cadrul
căruia îşi realizează comportamentul real, este grupul cel mai sigur. Prin
intermediul acestui grup persoana participă la viaţa colectivă şi îşi însuşeşte
normele şi valorile în concordanţă cu aspiraţiile sale, Grupurile de apartenenţă
49
 sunt grupurile cărora individul le-a aparţinut sau le aparţine, precum familia,
semenii de joacă, prietenii, clasa şcolară, comunitatea religioasă, naţiunea.
Apartenenţa la grup presupune identificarea cu scopurile şi obiectivele grupului,
dar şi adoptarea unor standarte proprii. Din grupul de apartenenţă individul
preia doar acele valori care sunt în concordanţă cu aspiraţiile sale. Grupul de
apartenenţă ne influenţează modul de a gîndi, simţi, acţiona. Nu numai
gupurile de apartenenţă au o influenţă asupra noastră ci şi alte grupuri au un rol
comparativ sau normativ. Ne comparăm de exemplu cu grupurile de elevi din
clasele mai mari şi începem să ne comportăm ca ei. Pentru unii grupul de
apartenenţă este în acelaşi timp grup de referinţă. De multe ori grupul de
referinţă este groţjul din care aspirăm să facem parte: suntem elevi dar ne dorim
să fim studenţi. în calitate de grup de referinţă pot fi artişti, academicieni,
Oameni politici, sportivi.
Apartenenţa la grupul familial se realizează fie pe baza alegerii (soţii),
fie prin naştere sau adopţie (copiii). Apartenenţa la familie are părţile sale
formale: soţii sunt uniţi prin actul de căsătorie, confirmat de către organe, copiii
născuţi în familie sunt înregistraţi şi vor asimila valorile acestei familii spontan,
identificarea cu familia se face în fragedă copilărie şi se bazează mai mult pe
legătura emoţională. Copiii crescuţi între animale sau izolare, cu toate că după
ce au fost găsiţi, au fost supuşi unor forme intensive de socializare şi educaţie,
nu şi-au dezvoltat nonnal personalitatea şi au avut dificultăţi de integrare în
societate. în această accepţie, apartenenţa la societate este echivalentă cu
posedarea sau dezvoltarea unei personalităţi complexe. Apartenenţa la un grup
mic sau mare se efectuează prin coeziune socială (apartenenţă obiectivă).
Apartenenţa subiectivă constă în acceptarea subiectivă a modelelor de conduită,
a modelului moral de membru, a identificării cu valorile şi scopurile grupului, a
solidarităţii cu membrii lui, a legăturilor emoţionale. Apartenenţa la grup are
aspecte formale, obiective şi subiective. Studentul aparţine unei grupe deoarece
a fost înscris în ea, se verifică prezenţa la cursuri, îndeplinirea îndatoririlor,
acceptarea valorilor, realizarea sarcinilor etc. Deosebim : apartenenţă reală -
individul este legat de grup; apartenenţă ideologică- emigranţii păstrează
simţămîntul emoţional de legătură cu poporul.
b) Grupul de referinţă este grupul spre care indivizii îşi orientează acţiunile,
scopurile, iar aceste acţiuni sunt nişte-acţiuni de imitaţie sau de comportament
legal. Acest concept apare pentru prima dată în 1912 în lucrarea lui H.H.Hyman
"Psychology of status”, apoi apare în lucrarea lui G.H. Mead „ Mind, Seif and
Society” în 1934. Fondatorul teoriei despre grupurile de referinţă şi rolul lor în
societate este Robert K. Merton. Grupul de referinţă este grupul ale cărui
norme sau reguli sunt adoptate ca un cadru de referinţă. Grupul de referinţă este
o unitate socială utilizată pentru evaluarea şi modelarea atitudinilor, trăirilor şi
acţiunilor individului. El poate fi grupul din care face parte individul, dar de
cele mai multe ori este un alt grup, exterior individului. Grupul de referinţă este
50
 baza din care individul vede lumea. K.K.Merton defineşte grupul de referinţă
ca un grup ale cărui norme sau reguli sunt adoptate ca un cadru de referinţă. El
poate fi grupul din care face parte individul, dar de cele mai multe ori este un alt
grup, exterior individului. Robert Merton face distincţie între grupurile d e .
: referinţă pozitive, ale căror norme şi valori sunt preluate de alte grupuri sau
J persoane şi grupurile de referinţă negative ale căror norme şi valori sunt
§ respinse. Teoria grupurilor de referinţă ne ajută să înţelegem cum ne fixăm
! nivelul de aspiraţii: cu cît grupul de referinţă are o poziţie mai înaltă în ierarhia
i organizării sociale, cu atît nivelul de aspiraţii este mai ridicat. Atenţie cu cine ne
j comparăm, să nu ne identificăm cu un grup de referinţă prea înalt, să nu trăim
un sentiment de frustrare. Dacă luăm drept grup de referinţă un grup cu o
poziţie prea scăzută putem avea un nivel de aspiraţii prea redus, situaţie care
influenţează negativ dezvoltarea personalităţii. Este bine să ne luăm drept grup
de referinţă un grup din zona proximei noastre dezvoltări.
Grupul de referinţă are următoarele funcţii: funcţia normativă - grupul
de referinţă influenţează direct criteriile şi standartele de judecată şi acţiune ale
individului, astfel individul tinde la o poziţie bună, iar pentru aceasta aderă la
valorile şi normele grupului de referinţă; funcţia comparativă - evaluarea
propriei activităţi sau a propriului comportament se face în comparaţie cu
standartele grupului de referinţă, în acest fel oamenii judecă viaţa,
comportamentul şi valorile proprii, de exemplu: sănătatea, inteligenţa, nivelul
de trai, poziţia socială, activitatea profesională; funcţia asociativă/de public
se referă la posibilitatea preluării statusului membrilor grupului de către o
persoană din afara lui. Nu toate grupurile de referinţă pot îndeplini cele trei
funcţii, altele însă pot (de ex. părinţii). Ei învaţă pe copii ce să facă ce este
corect şi ce nu este corect, îndeplinind funcţia normativă. In acelaşi timp ei
constituie exemple şi modele de comportament pentru copii, realizîndu-se
funcţia comparativă. Totodată părinţii aprobă sau dezaprobă comportamentele
copiilor îndeplinind funcţia de public. Unele grupuri de referinţă pot avea
influenţe negative asupra individului. Distincţia dintre grupul de apartenenţă şi
cel de referinţă, exprimă asocierea dintre realitate şi aspiraţie, dintre prezent şi
viitor. Grupul de referinţă cuprinde elemente ale procesului de schimbare.
Grupul de referinţă presupune prin urmare două dimensiuni,
corespunzând funcţiilor atribuite conceptului de către Harold Kelly. Pe de o
parte este dimensiunea comparativă - în care grupul de referinţă apare ca şi
componentă fundamentală a cadrului de referinţă al individului, furnizând
principalele criterii prin care individul evaluează poziţia sa şi a celorlalţi. în al
doilea rând este dimensiunea normativă - gmpul de referinţă contribuind
decisiv la stabilirea şi întărirea normelor unei persoane.
în lucrarea “La vocation actuelle de la sociologie” G. Gurvitch
propune următoarea clasificăre a grupurilor sociale :
1. după conţinut: unifuncţionale şi multifuncţionale ;
51
2. după anvergură: reduse, mijlocii, întinse ;
3. după durată: temporare, durabile, permanente ;
4. după ritm: cu cadenţă latentă, mijlocie, precipitată;
5. după dispersie: grupuri în care indivizii sunt la distanţă, grupuri în care
indivizii au contacte artificiale, în care indivizii se adună periodic şi în care ei
sunt reuniţi în permanenţă;
6. după baza formării: grupuri de fapt, voluntare, şi impuse;
7. după modul de acces: grupuri deschise, cu acces condiţionat şi închise;
8. după gradul de organizare: neorganizate, parţial organizate, complet
organizate;
9. după funcţiile îndeplinite: grupuri de rudenie, de afinitate fraternală, de
activitate economică, nonlucrative, mistico-extazice ;
10. după orientare: grupuri ce tind spre diviziune şi grupuri ce tind spre
unificare;
11 . după modul în care permit înţelegerea, penetrarea, înţelegerea lor de către
societatea globală: refractare la penetrarea de către societatea globală, mai mult
sau mai puţin penetrabile, total penetrabile;
12. după gradul de compatibilitate între grupuri: integral compatibile cu
grupurile de acelaşi tip, parţial compatibile, incompatibile, exclusive;
13. după modul de constrângere: grupuri care dispun de constrângere
condiţională şi grupuri care dispun de constrângere necondiţională;
14. după principiul organizării: grupuri de dominanţă şi de colaborare;
15. după gradul de unitate: grupuri unitare, federaliste, cofederaliste.

3. Grupul mic.

Grupurile mici se disting prin număr relativ redus de persoane între care
există relaţii directe. Numărul persoanelor grupului mic variază de la 2 (sau 3
persoane după unii autori) pînă la 40 de persoane. Cel mai mic grup este diada,
alcătuită din două persoane, cel mai simplu exemplu fiind cuplul. Alţi autori (H.
Tajfel şi C. Frazer) consideră triada ca cel mai mic grup. Cercetările au arătat că
71% dintre interacţiunile de muncă şi intormale constau din două persoane,
21% sunt alcătuite din trei persoane, 6% din patru persoane, şi numai 2%
cuprind 5 sau mai multe persoane. Emoţiile şi sentimentele sunt accentuate mai
mult în relaţiile diadice decât în celelalte relaţii. Adăugarea unei a treia
persoane la o diadă înseamnă o modificare esenţială.
în cadrul grupului mic se disting următoarele substructuri:
Substructura funcţională - este definită prin regulamente, dispoziţii, statute
formale care specific drepturile şi obligaţiile, autoritatea şi responsabilitatea
fiecăruimembru al grupului.
Substructura statusurilor şi r o lu r ilo r . S u p rav e ţu irea ş i e v o lu ţia g ru p u lu i m ic
este d ep en d en t de o b u n ă d elim itare a s tatu su rilo r şi ro lu rilo r în c ad ru l său.
52
Unele statusuri pot fi considerate mai importante decît altele pentru
funcţionarea grupului.
Substructura preferenţială. în cadrul grupului mic relaţiile afectiv
preferenţiale pot fi: de atracţie, de respingere, de indiferenţă.
Substructura ierarhică. în orice grup mic nu toţi membrii au aceleaşi funcţii.
Indiferent de tipul de ierarhie un rol important îi revine liderului şi stilului de
conducere practicat de el. Liderul este acea persoană din grup care, datorită
influenţei în grupul respectiv şi autorităţii sale, organizează şi conduce grupul
pentru realizarea anumitor acivităţi, ce vizează anumite scopuri. Liderul poate
fi formal (oficial) sau informai (persoană preferată în grup). Există câteva stiluri
(mai importante) de conducere a grupului de către lider:
a) stilul autoritar: liderul îşi asumă întreaga autoritate şi responsabilitate: liderul
este acela care fixează obiective şi trasează sarcini; comunicarea se realizează
într-un singur sens: de la lider la membrii grupului; liderul reprimă iniţiativa
celorlalţi.
b) stilul democratic-, liderul delegă o bună parte din autoritate membrilor
grupului, care îşi asumă responsabilităţi pe baza participării la luarea deciziilor;
comunicarea se realizează în dublu sens.
c) stilul liber ( “laissez-faire”), liderul abdică de la orice autoritate, ceea ce
permite grupului să facă ce vrea, să acţioneze cum doreşte el; comunicarea se
realizează numai între cei egali din grup; această situaţie permite celor
competenţi şi puternic motivaţi să acţioneze fără implicarea liderului; lipsa unei
direcţii ferme în grup determină ineficienţa activităţii grupului.
rentiu a putea conduce liderul trebuie: să cunoască bine membrii
grupului; să dovedească o mare capacitate de rezolvare a problemelor şi
încredere în subordonaţi, să manifeste dorinţa de a conduce, să dovedească
înclinaţii pentru actul conducerii; să posede şi trăsături umane (sentimente,
trăiri, emoţii etc.) Un lider bun are nevoie sa ştie sa utilizeze cele trei stiluri la
momentul oportun.
Substructura comunicaţională. Pentru ca membrii unui grup să poată acţiona
eficient, trebuie ca mai întîi să fie informaţi asupra obiectivelor, să-şi poată
transmite direct, imediat şi deschis idelile de la unul la altul. Relaţiile
comunicaţionale sunt considerate de către unii autori, ca esenţiale în perceperea
şi descrierea relaţiilor interumane. Ele sunt relevante prin afirmarea virtuţilor
îndeplinirea sarcinilor de grup, în coeziunea şi unitatea grupului, în
valorificarea influenţelor lui. Procesele de comunicare au un rol esenţial în
afirmarea grupului ca entitate şi creează condiţiile acceptării originalităţii şi
importanţei lui pentru membrii săi şi pentru grupurile exterioare lui. Efectele
negative ale comunicării, vizează blocajul de informaţii, bruiajul, filtrarea şi
distorsionarea informaţiilor, ceea ce determină dificultăţi în funcţionarea
grupului. Deoarece interacţiunea membrilor unui grup se bazează pe
comunicare, aceasta este o variabilă importantă a procesului de constituire,
53
 organizare şi funcţionare a grupului. Satisfacţiile legate de grup depind de
abilităţile privind comunicarea şi depăşirea singurătăţii. Singurătatea este
asociată cu abilitatea scăzută de comunicare. Cooley a abordat grupul ca o reţea
de comunicare. Oamenii comunică între ei prin impresiile numite de el „idei
personale", pe care şi le fac unul despre altul în această interacţiune.
Substructura cognitivă. în timpul activităţii grupului membrii acestuia reuşesc
să se cunoască relativ reciproc, să-şi cunoască propria poziţie în cadrul
grupului, să-şi cunoască imaginile care circulă despre ei în cadrul grupului,
oamenii se văd, se aud, emit păreri, impresii sau convingeri unii despre alţii, se
cunosc mai mult sau mai puţin adecvat între ei. Fiecare individ îşi face o idee
personală despre celălalt. Cooley a justificat existenţa grupului mic ca un cadru
în care oamenii găsesc un model stabil de interacţiune socială care orientează
comportamentul uman. în acţiunile lor oamenii ţin seama de ce vor crede
ceilalţi: „Imaginile pe care oamenii le au unul despre altul sunt realităţi
incontestabile ale societăţii" susţine sociologul american. Relaţiile dintre
oameni au ia bază reguli acceptate de toţi, în temeiul cărora se construieşte
comportamentul aşteptat în societate sau în grup.
Substructura spaţială şi mărimea grupului. Mărimea unui grup influenţează
structura sa şi interacţiunea membrilor. Cu cit grupul este mai mare cu atît este
mai largă gama relaţiilor posibile între membrii grupului. Pentru realizarea
anumitor activităţi este preferabilă o anumită dispunere în spaţiu a membrilor
grupului.
Toate substructurile interferează între ele şi formează structura
globală a grupului
Oamenii fac parte dintr-o sumedenie de grupuri mici, care au influenţă
asupra evoluţiei şi manifestării personalităţii lor.

4. Grupurile de vîrstă.

Pentru că organismul uman se naşte, trăieşte şi moare, societatea

identifica poziţia persoanlor prin anii acumulaţi. Vârsta caracterizează orice
persoană, deoarece reflectă evoluţia în timp şi etatea la care a ajuns. Aşadar,
există o primă accepţie a vârstei, cea biologică, numărul de ani pe care-i are un
om. Cum orice individ face parte dintr-un grup şi dinte-o societate, sensul
biologic acordat vârstei nu este suficient în analiza statusurilor şi rolurilor
exercitate de acesta. Demografic, vârsta constituie o dimensiune fundamentală a
unui grup de populaţie întrucât studiul demografic se întemeiază şi pe
distribuirea populaţiei în raport de vârste pentru toate sectoarele vieţii sociale.
De altfel, însăşi evoluţia individuală şi dezvoltarea societăţii sunt
asociate de vârstă. Participarea la viaţa socială, activitatea productivă, căsătoria
sunt strict legate de vârstă. De aici rezultă că vârsta determină structurile
sociale, distribuirea rolurilor şi statusurilor sociale, consumul, structura şi
54
 a ’m en siu n ile fa m ilie i, d in a m ic a c ă să to riilo r, m o d u l d e o rg an izare a producţiei.
O rice so c ie ta te a c o rd ă v â rs te i o im p o rta n ţă d e o se b ită , ia r o rg an iz a re a şi
c o n d u cerea ei se fa c în te m e iu l s tru c tu ră rii so cietăţii p e vârste.
Vârsta are, deci, o dimensiune socială cu consecinţe importante în
î existenţa umană şi socială, în evoluţia sănătăţii, longevităţii şi fericirii
f oamenilor. în multe cazuri, ea reprezintă baza pentru atingerea unei poziţii
1 sociale şi câştigarea puterii, prestigiului şi a altor drepturi. Istoria cunoaşte o
I varietate de sensuri acordate vârstei. Vârsta este intervalul de timp prin care
• fiecare om se localizează pe sine şi este localizat de ceilalţi în societate. Vârsta
serveşte drept reper în ordonarea vieţii personale şi a celei sociale şi permite
individului să se orienteze cu privire la ce şi unde este el în structurile sociale:
familie, şcoală, loc de muncă, instituţii sociale şi politice, biserică. Vârsta este
un factor cheie în răspunsul la întrebarea: cine sunt?
în orice societate sunt norme speciale de reglementare a
comportamentului fiecărei vârste, a relaţiilor dintre grupurile de vârste. Ele
prevăd ce este adecvat şi ce nu este adecvat din punct de vedere social pentru un
interval de vârstă.
Există un ceas social, un orar cultural prin care se defineşte cea mai
bună vârstă pentru bărbat şi pentru femeie privind terminarea şcolii, cariera,
căsătoria, naşterea copiilor, pensionarea, statutul de bunic. Individul tinde să-şi
alinieze ceasul său cu ceasul social. Oamenii sunt conştienţi că sunt în avans
sau în întârziere cu privire la evenimente familiale şi ocupaţionale majore.
Tendinţa de a accelera ceasul social este mai pregnantă la vârsta copilăriei şi la
vârsta adolescenţei când se manifestă dorinţa de a ajunge cât mai repede adult.
Opusă acestui comportament este încercarea unor oameni în vârstă de a
prelungi tinereţea şi de a amâna atingerea etapei bătrâneţii.
1 Indivizii se localizează ei înşişi de-a lungul cursului vieţii în termenii
ceasului social, dar şi în contextul momentelor de cotitură datorate
evenimentelor cunoscute de ei, ce-i determină să schimbe unele cursuri ale
vieţii lor. Unele din aceste evenimente sunt raportate la ceasul social, altele sunt
j asociate cu procesele de creştere sau cu particularităţile de vârstă, cum sunt
: pubertatea, bătrâneţea. Altele derivă din evenimente legate de viaţa individuală
şi cea socială: războaie, divorţul, decesul unui părinte, crizele şi revoluţiile
sociale, migraţia. Asemenea întâmplări marchează fundamental viaţa
individului.

6. Sociometria - metodă sociologică de studiere a relaţiilor

interpersonale.

Radiografierea structurilor preferenţiale din grup, sub diferite aspecte

face obiectul sociometriei, metodă înaintată de către psihosociologul american
J. Moreno. Succesul sociometriei constă în măsurarea socialului. Potrivit
55
 concepţiei sociometrice, în formarea şi organizarea unor grupuri de muncă
stabile şi înalt productive cele mai importante sunt relaţiile afective ce se
stabilesc între membri. Preferinţele de asociere a acestora constituie
fundamentul relaţiilor sociale, care conferă grupului identitate funcţională şi
coeziune internă. Sociometria are la bază relaţiile preferenţiale: atracţie,
respingere, indiferenţă. Metoda sociometriacă se bazează pe testul
sociometric, prin intermediul căruia membrii unui grup mic sunt rugaţi să
precizeze atitudinea faţă de toţi ceilalţi membri.Testul sociometric cuprinde
întrebări ce privesc preferinţele interindividuale după diferite criterii.
Tehnica sociometrică dezvoltată de J. Moreno este folosită pentru a
diagnostica relaţiile interpersonale şi inter-grupuri, pentru a le schimba sau
îmbunătăţi. Procedura sociometrică poate avea următorul scop:
a) măsurarea gradului de coeziune în grup;
b) identificarea „poziţii sociometrice", adică, autoritatea membrilor grupului
pe motive de simpatie, antipatie. La poli extremi sunt „liderul grupului" şi
„persoanele respinse
c) detectarea lideriilor informali.
Utilizarea sociometriei permite să se măsoare credibilitatea liderilor
formali şi informali, să se regrupeze oamenii în echipe, astfel încât să se reducă
tensiunea în grup. Desfăşurarea acestui test nu necesită cheltuieli mari de timp
(până la 15 minute). Este foarte util în cercetarea aplicată, în special în
activitatea de îmbunătăţire a relaţiilor în echipă.
E x e m p l e d e în tr e b ă r i p e n tr u s tu d ie r e a r e la ţiilo r d e afa ce ri.
я) О ' сяге, dintre colegii de echipă, aţi merge la o instruire u -• u c c c a i u i iN U iiîiţi j u u i c g l
în ordinea importanţei.
b) Cu care, dintre colegii de echipă, nu aţi merge la o instruire, dacă este necesar? Numiţi 3
colegi în ordinea importanţei?
a) Cu cine aţi merge într-o călătorie de afaceri? Numiţi 3 colegi în ordinea importanţei?
b) Cu cine nu aţi merge într-o călătorie de afaceri? Numiţi 3 colegi în ordinea importanţei?
c) Care membru al grupului va îndeplini mai bine funcţiile conducătorului?
b) Care membru al grupului nu va putea îndeplini îndatoririle unui lider?
E x e m p l e d e în tr e b ă r i p e n tr u s tu d ie r e a r e la ţiile p e r so n a le .
a) Cui în grupul dvs. v-aţi adresa pentru sfaturi într-o situaţie dificilă de viaţă?
b) cu cuie în grup nu v-ar plăcea să consultaţi nimic?
c) Dacă toţi membrii grupului dvs. ar merge într-o călătorie, cu cine aţi dori să trăiţi într-o
cameră? Numiţi 3 colegi în ordinea importanţei?
d) Dacă întregul grup ar fi reorganizat, care dintre membrii săi nu v-ar plăcea să fie în grup?
Numiţi 3 colegi în ordinea importanţei?
e) Pe cine aţi invita la o petrecere de aniversare? Numiţi 3 colegi în ordinea importanţei?
e) Pe cine nu aţi invita la o petrecere de aniversare? Numiţi 3 colegi în ordinea importanţei?
0 Dacă ai avea o gravă problema personală, cărora dintre colegi te-ai destăinui?
g) Dacă ai avea o gravă problemă personală, cărora dintre colegi nu te-ai destăinui?
h) Dacă ai avea nevoie să împrumuţi bani la care dintre colegi ai apela?
i) Dacă ai avea nevoie să împrumuţi bani la care dintre colegi nu ai apela?
 Procedura sociometrică poate fi efectuată în două forme. Prima opţiune
este o procedură nonparametrică (nelimitată), în acest caz, subiectul este rugat
să răspundă la întrebările sociometrice fără a limita numărul de alegeri ale
subiectului. A doua opţiune este limitată, deoarece specifică numărul maxim de
alegeri. Testul sociometric mai poate conţine întrebări de genul:, „cine crezi că
te va alege?”, „cine crezi că te va respinge?” Este foarte important ca întrebările
să vizeze contexte şi activităţi cît mai realiste, naturale.
Datele empirice culese se ordonează în tabele şi grafice dintre care cele
mai cunoscute sunt matricea sociometrică şi sociograma. La nivel
interindividual se identifică diferite diade sociometrice, plasate pe un
continuum,începmd de la cea mai prefectâ - se aşteaptă să se aleagă reciproc şi
se aleg efectiv, pînă la diferite forme de dizarmoniica de exemplu, cea în саге A
îl alege pe В şi crede că va fi ales de acesta, pe cînd В îl respinge şi nici nu
crede că va fi ales de A. La nivel grupai se pun în evidenţă „bisericuţe”
existente în sînul grupului lărgit, cîţiva membri preferfndu-se reciproc în
alegeri. Pe baza rezultatelor sociometrice se întreprind diagnoze, prognoze şi
intervenţii în grupurile sociale.
Model de matrice sociomentrică
Lista Lista clasei
clasei 1 2 3 4 5 6 7 8 9

9
C+
G-
B+
B-
P+
P-
S+
C+—suma alegerilor;
C- —suma respingerilor;
Bd— suma alegerilor reciproce;
B- —suma respingerilor reciproce;
P+—prognozarea corectă a alegerilor;
P- —prognozarea coreclă a respingerilor;
—punctajul total (contează ordinea alegerii: în I- ul rînd,în al II- lea rînd...)

57
 Model de sociogramă.

Model de test sociomefric

Ш Tipul activităţii Mrebstfeă !'• ••' j

Ш A0ţiv^tŞx£:-::■ Wp a) ;Pe cine dintre angajaţi îi vezi conducătorul:grupului?

pi^siOnală-:-;-:.
b) Pe cine dintre^^angaj aţi nu îl уё: alege idrepţ; .
cphdup|ţpfnicipd^ •f >- :
| i p^eCefea ţimpiilUb*, a) Gu. cine dintre colegi ai sărbători Anul Nou ?

i) Cii cine'd&tre P p je g i'^

S D e jd a sa ţ^ ajjCu cine dinţre c o ^ ai merge lă instruire?

b j-фи Cine dintre cdl nu ai merge ia instruire?

4.; a) Gine dintre'cplegi crezi că te vă respinge?

b) Cine dintre cplegi crezi că te va alege?

Autoevaluarea cunoştinţelor:
1. Comparaţi noţiunile: mulţime şi grup social.
2. Identificaţi tipurile de grup social după H.Cooley.
3 . Identificaţi substructurile din cadrul grupului mic.
4. Grupul de apartenenţă este grupul din care individul nu face parte (adevărat sau fab).
5. Comentaţi afirmaţia “ V îrsta r e p re z in tă b a z a p e n tr u a tin g e re a u n e i p o z iţii so c ia le ”
6. AnaIizaţi motivele care îi determină pe oameni să se apropie unii de alţii şi să form
grupuri?
7. Evaluaţi factorii formării unui grup de prieteni.
8. Evaluaţi importanţa testului sociometric.

58
CAPITOLUL 5: Fapte, fenomene, procese şi relaţii sociale

planul lecţiei:
1. Concepţii sociologice cu privire lafaptul social.
2. Fenomene sociale.
3. Relaţiile sociale. Tipuri de relaţii sociale.
4. Procesele sociale. Clasificarea proceselor sociale.

Obiective:
- să descrie paradigmele interpretative integratoare cu privire ia fenomenele
şi procesele sociale;
- să clasifice procesele şi relaţiile sociale după anumite criterii;
- să compare specificul evoluţiei fenomenelor din societatea moldovenească
cu cele similare din alte societăţi;
- să stabilească corelaţii dintre cauze, reprezentări şi consecinţe în
desfăşurarea fenomenelor sociale;
- să dezvolte abilităţi de descriere, explicare şi interpretare a proceselor şi
fenomenelor sociale;
- să analizeze tipurile de relaţii sociale, să evalueze efectele dezvoltării
sociale asupra relaţiilor interpersonale.

Literatura:
1. Coordonator Bulgara M. Sociologie. - Chişinău, 2003.
2. Giddens A. Sociologie. —Bucureşti, 2000.
3. Constantinescu V. Sociologie. - Bucureşti, 1994.
4. Mitrofan V. Fundamente ale sistemelor sociale, Editura “Eminescu”,-
Bucureşti, 1999.
5. Durkheim E. Regulile metodei sociologice.- Bucureşti, 1974.
6. Mihăilescu 1. Sociologie. —Bucureşti, 2000.
7. Zamfir C., Chelcea S. Sociologie. - Bucureşti, 2001.

1. Concepţii sociologice cu privire la faptul social.

Viaţa socială reprezintă un ansamblu de fapte sociale. Identificăm o

serie de interpretări ale faptului social, cele mai importante fiind cea a lui
Gabriel Tarde şi cea a lui Emile Durkheim.
După Gabriel Tarde faptul social este orice acţiune realizată de un
individ, avînd drept model pe altcineva. Astfel faptul social este rezultatul
contactului a două sau mai multe conştiinţe, care se află în raport de imitaţie.
Orice acţiune individuală devine socială imediat ce este imitată de alţii. In viaţa
socială imitaţia joacă un rol analog eredităţii în viaţa organismelor. Imitaţia
59
 reduce complexitatea personalităţii umane la condiţia de fiinţă mimetică,
societatea fiind definită în acest caz o colecţie de indivizi asemănători.
Concluzia la care ajunge Tarde este următoarea: toate asemănările de origine
socială sunt efectul direct sau indirect al imitaţiei sub toate formele sale:
imitaţie - obicei, imitaţie - moda, imitaţie - simpatie. Tarde consideră că
oamenii imită din mai multe motive: dorinţa de a fi asemănători majorităţii;
nedorinţa de a inventa ceva nou; simpatia, dragostea. Imitaţia nu se desfăşoară
haotic, faia nici o regulă. Cercetătorul stabileşte cîteva legităţi generale ale
imitaţiei: mai întîi se imită fondul spiritual şi apoi aspectul extern al
fenomenului; imitarea superiorilor de către inferiori; imitarea inferiorilor de
către superiori.
In viziunea lui Emile Durkheim sociologia studiază faptele sociale, care
a iv a m iw v c ă " <=*.Yr1iiciv P~ a ra M fM .-îc
. . . tîrilp
. w. , ~ r » r în » i n a î» o l» f o r .t » l » r ол л ,'о1о

sunt (E. Durkheim, Regulile Metodei sociologice, Bucureşti, 1974): existenţa

obiectivă şi independentă de individ, capacitatea de a exercita presiune asupra
individului şi generalitatea. Cea din urmă doar le însoţeşte pe primele, fiindcă
există şi fapte general umane. Atunci cînd ne naştem găsim deja gata credinţele,
obiceiurile, normele etc. Dacă acestea au existat pînă la noi înseamnă că ele
există în afara noastră şi exercită o forţă de constrîngere asupra noastră. Cînd
îndeplinim datoria de frate, soţ sau părinte nu facem altceva decît să îndeplinim
datorii care sunt definite în afara noastră. Chiar şi atunci cînd sunt în acord cu
propriile noastre sentimente şi le simţim în interior, ele nu încetează s | fie
obiective, căci nu noi suntem cei ce le-am inventat, ci le-am primit prin
educaţie. Sistemul de semne folosit în exprimarea gîndirii, sistemul de monede
utilizat pentru a plăti, practicile meseriei etc. funcţionează indiferent, dacă le
folosim sau nu. Deci, fapt social este orice mod de a acţiona, stabil sau nu, în
stare să exercite asupra individului constîngere externă, avînd în acelaşi timp
propria existenţă, independent de manifestările individuale. De aceea natura
socială nu poate fi căutată în psihologia indivizilor, ci în formele specifice pe
care le dezvoltă asocierea lor. Constrîngerea nu suprimă libertatea individuală,
întrucît forţa coercitivă a faptelor sociale acţionează precum aerul: individul nu
o simte decît atunci cînd el se mişcă împotriva lui, adică atunci cînd încalcă
normele sociale. Dacă atunci cînd mă îmbrac nu ţin seama de specificul ţării
mele, de contextul social, rîsuî ce-1 provoc, distanţa la care sunt ţinut, are
aceleaşi efecte ca şi o. pedeapsă propriu-zisă.
' Concepţia durkheimiană este generalizată şi de Gilles Ferreol, care
înaintează următoarele presupoziţii specifice faptelor sociale: individul se naşte
din societate şi nu invers; fiecare din noi crede că nu se supune decît lui însuşi,
cînd de fapt este jucăria forţelor colective; conştiinţa colectivă, adică
„ansamblul credinţelor comune mediei membrilor unei societăţi formează un
sistem determinat, cu o viaţă proprie ”.

60
 Durkheim identifică două tipuri de fapte sociale: fapte sociale normale
şi fapte sociale patologice. Normal este ceea ce este aşa cum ar trebui să fie,
ceea ce corespunde normei şi contribuie la întărirea solidarităţii sociale sau
morale. Patologic este ceea ce nu este aşa cum ar trebui să fie, este altfel decît
impune noima, ceea ce subminează solidarităţii sociale sau morale. O idee
neîmpăităşită de mai mulţi cercetători este următoarea: crima este fapt social
normal. Crima devine anormală dacă nu răspunde caracteristicilor normalităţii,
dacă este într-o cantitate excesivă şi dacă nu este specifică unui tip anume de
societate. Crima după Durkheim este un fapt social normal pentru că o
societate fără crime este imposibil de conceput.
A. Comte a proclamat faptele sociale drept fapte naturale, supuse legilor
naturale.
Pentru M. Weber fantul social se defineşte min semnificaţia sa socială.
Deosebim fapte particulare, care nu prezintă interes pentru cei din jur (de
exemplu, aranjarea cărţilor în biblioteca personală, aceasta depinde de gustul
fiecăruia). Nu poate fi considerat fapt social, un fapt săvîrşit de mai mulţi
indivizi de odată. Un exemplu dat de Weber este că atunci cînd începe să plouă,
mai mulţi trecători îşi deschid umbrelele. Nu putem spune că ne aflăm în faţa
unui fapt social pentru că fiecare a reacţionat după propria lui trebuinţă,
negîndindu-se ce fac alţii. Pentru a fi social un fapt trebuie sa orienteze într-un
sens social şi nu individual comportamentul sau acţiunea mai multor oameni.
Faptele sociale sunt cunoscute în mod direct sau empiric, iar sociologul
caută date senzoriale obiective rezultate din măsurarea lor în contextul vieţii
sociale. Faptul social evoluează independent, fără a se conforma voinţei sociale.
Societatea însăşi acţionează ca un sistem de constrîngeri determinmd individul
să acţioneze aşa cum vrea ea. Societatea este mai mult decît suma părţilor sale.
Faptul social acţionează asupra individului nu numai pentru că este exterior lui,
dar şi datorită intemalizării de către acesta a standardelor de comportament ale
societăţii în care trăiesc. învestit cu atribute morale, faptul social trebuie să
acţioneze pentru asigurarea ordinei sociale prin reunirea indivizilor în acţiunea
de funcţionare a întregului sistem social.
Tot fapte sociale sunt şi modelele, caracteristicile culturale (ex, elemente
de ornamentare a clădirilor, străzilor, oraşelor, maniera de a ne îmbrăca, hrăni,
regulile şi normele limbajelor sociale, inclusiv argourile).
în concluzie, menţionăm că fapt social este orice acţiune socială
independentă de manifestările individuale, care are la bază un model social
existent şi exercită o constrîngere asupra individului. Faptele sociale reprezintă
un subsisem social cu viaţă proprie, căruia ne supunem inconştient altfel
societatea exercită constrîngere.
 2. F en o m en e sociale.

Fenomen social este un proces, o transformare sau evoluţie din

societate. în concepţia cercetătorilor români Cătălin Zamfir şi Lazăr
Vlăsceanu fenomenul social are 2 accepţiuni: 1. Relaţie, proces, mod de
organizare, suficient de conturate pentru a fi susceptibile de descriere şi
explicaţie ştiinţifică. De ex. reglementarea juridică, proporţia criminalităţii sau
sinuciderilor într-o colectivitate, moda, o credinţă religioasă, o normă sau o
valoare. 2. Sinonim cu fapt sociologic, ceea ce este înregistrat la nivelul
experienţei.
Deci, fenomenele sociale sunt într-o desfăşurare continuă: sunt mereu în
mişcare, grupîndu-se în ansambluri complexe de fapte determinate (economice,
politice, morale etc). Aceste fapte sunt complexe şi dinamice şi aparţin lumii
reale, şi obiective, sunt rezultatul acţiunilor umane individuale sau a grupurilor
sociale. Realitatea socială constă dintr-o împletire şi succesiune de fenomene
sociale în care ele se produc, se manifestă. Prin urmare, pentru a fi relevantă
sociologic, este necesară o analiză a fenomenelor sociale nu izolat, nu rupte de
totalitate, de ansamblu, ci în cadrul acestei totalităţi, al ansamblului social şi al
structurii specifice acestuia, în funcţie de masa oamenilor ce participă la ele.
Fenomenele sociale au dur'ată şi ritm de desfăşurare diferit şi, în
consecinţă roluri diferite în dezvoltarea socială.
în analiza şi interpretarea faptelor şi fenomenelor sociale sunt de respins
două tendinţe absolutizante, simplificatoare: a) tendinţa psihologizantă - de
reducere a lor la fapte psihice, de conştiinţă; b) tendinţa de considerare a
faptelor sociale în mod absolut ca lucruri, de reducere a realităţii sociale doar la
o succesiune a lucrurilor, de simplificare a realităţii sociale prin ignorarea
dimensiunii subiective, a faptului că societatea, viaţa socială, reprezintă o
împletire sui-generis a obiectivului cu subiectivul.
Inspirat de Durkheim, dar îndepărtîndu-se de el Mareei Mauss a lansat
conceptul de fenomen social total, la care a ajuns valorificînd interpretarea
importanţei darului în societăţile primitive. Analizând, raportul dintre viaţa
materială şi universul simbolic al vieţii spirituale specifice primitivilor, M.
Mauss a desprins teza potrivit căreia schimbul material pe care îl reprezintă
darurile reciproce dintre indivizi nu se reduce la aspectul lor economic. Partea
materială "pune în evidenţă totalitatea societăţii şi a instituţiilor sale". Darul
este expresia concentrată a totalităţii valorilor recunoscute ca legitime de către o
comunitate, iar ca "fapt social" studiat de sociologie se dezvăluie a fi "fenomen
social total". Analiza darului, însemnă, în esenţă, explorarea universului valoric
al întregii civilizaţii, forma unei civilizaţii fiind "totalul aspectelor sociale pe
care le îmbracă ideile, practicile şi produsele comune societăţilor creatoare şi
purtătoare ale acelei civilizaţii”.

62
 Petre Andrei consideră că toate fenomenele sociale au la bază relaţiile
între oameni: ,,Fenomenele sociale sunt pentru noi relaţii între oameni
substanţialitate, concretizate, o b iec tiv a te Determinismul social, în viziunea
sociologului ieşean, este flexibil pentru că, deşi societatea este văzută ca
exterioară individului, acesta poate acţiona asupra mediului său social.
Societatea funcţionează prin oameni, iar aceştia acţionează în raport de
societate. în consecinţă, sociologia este ştiinţa care studiază societatea şi
relaţiile sociale stabilite între membrii săi.
în concluzie menţionăm că fenomenul social include totalitatea faptelor
sociale dinamice.

3. Relaţiile sociale.

Societatea se defineşte prin interacţiunile (relaţiile) ce există între

oameni şi prin acţiunile acestora pentru realizarea unor scopuri formulate.. Toate
relaţiile din cadrul societăţii - dintre colectivităţi, dintre instituţii, dintre grupuri
sociale, dintre persoane - sunt relaţii sociale. însă doar o parte din ele includ
direct sau indirect relaţii interpersonale. De exemplu: relaţiile între state se
realizează prin relaţii dintre şefii statelor, dintre politicieni, diplomaţi, oameni
de afaceri, de cultură, dar şi dintre simpli cetăţeni.
Fiecare individ face parte din mai multe grupuri sociale şi participă Ia un
sistem complex de relaţii sociale. Relaţiile sociale asigură coeziunea şi
menţinerea grupurilor sociale, a colectivităţilor, a sistemelor şi subsistemelor
sociale. Relaţiile sociale implică procese psihosociale de tip interactiv,
legături directe dintre două sau mai multe persoane. Ele au o puternică
încărcătură afectiv-emoţională şi vizează aspecte particulare ale vieţii
individului (familie, prietenie, timp liber, dragoste, muncă).
Relaţia socială este un sistem de interacţiuni care cuprinde următoarele
elemente: doi parteneri (indivizi sau grupuri); o legătură; atitudini; interese;
situaţii; un anumit sistem de îndatoriri şi obligaţii pe care partenerii trebuie să
le respecte. Relaţia socială, ca sistem de interacţiuni reciproce normale dintre
parteneri, are la bază anumite atitudini, opinii, interese şi valori comune
promovate de parteneri. Există relaţii sociale: trecătoare sau durabile, directe
sau indirecte, particulare sau publice.
După natural lor relaţiile sociale sunt: economice, politice,
educaţionale, juridice, etnice, religioase şi de producţie (consum, repartiţie,
schimb).
După cadrul în care se desfăşoară deosebim:
• Relaţii interindividuale (interpersonale) - relaţii dintre 2 indivizi (de
prietenie, colaborare, duşmănie, conflict).
» Relaţii între grup şi individ (relaţii de comunicare, relaţii de conducere).

63
o Relaţii intergrupale - se stabilesc între grupuri ca entităţi.
După modul în care afecteză coeziunea socială deosebim: relaţii de
cooperare, relaţii de subordonare şi supraordonare, relaţii de compromis şi
toleranţă, relaţii de marginalitate, relaţii de competiţie, relaţii conflictuale.
în funcţie de durata, intensitatea trăirilor şi specificului substratului
interacţiunii, relaţiile interpersoanale pot fi:
© Profunde, complete, cu angajare afectivă mare şi o solicitare pe termen
lung (relaţiile de dragoste, prietenie, familie).
a Fragmentare, limitate, sporadic, pe durată scurtă (relaţia cumpărător -
vînzător, şofer - agent de circulaţie, medic - pacient).
P. Sorokin deosebeşte: relaţii de interstimulare; relaţii unilaterale şi
bilaterale; relaţii de durată şi incidentale; relaţii conştiente şi inconştiente
(neintenţionate); relaţii formale şi informate.
După E.Bogardus identificăm următoarele forme de relaţii sociale:
izolare, stimulare, comunicare, sugestie, imitaţie, difuziune, discriminare,
discuţie, acomodare, asimilare, socializare.
în literatura de specialitate un loc aparte în analiza relaţiilor sociale
revine Şcolii Sociometrice întemeiată de J.L. Moreno care acordă o importanţă
mare relaţiilor interpersonale. Ele pot fi: reciproce - fiecare persoană
influenţează şi este influenţată la rîndul său; directe face - to- face) -
interacţiunea dintre persoane se realizează conştient şi nemijlocit; valorizatoare
- relaţiile interpersonale creează mediul necesar structurării şi afirmării
individuale prin raportarea la cadrul de referinţă valoric (cine sunt eu, ce vreau
eu, spre ce tind, ce aspiraţii am etc.); motivate - fiecare persoană intră în relaţii
sociale cu celălalt cu scopul tranzacţionării unor infoimaţii,sentimente,
activităţi, bunuri, servicii, idei pentru satisfacerea unor nevoi personale sau
sociale.
La nivel general, J.L. Moreno consideră că toate relaţiile interpersonal
sunt afective şi anume: de atracţie, de respingere, de indiferenţă (neutre).
Relaţiile interpersonale pot afecta pozitiv sau negativ calitatea vieţii individului.
In comparaţie cu lumea animală, fiinţa umană intră în relaţie cu ceilalţi
oameni din nevoia intrinsecă de celălalt. De exemplu, un om de afaceri caută să
intre în legătură cu un alt om de afaceri preocupat de aceleaşi probleme, dar el
procedează astfel, în mod conştient sau nu, din unghiul nevoii sale. în acelaşi
fel, el acţionează şi în legăturile cu alte persoane. Aşadar, oamenii intră în
contact unii cu alţii dintr-o necesitate.
Legăturile dintre oameni sunt de mai multe feluri. Astfel, există un
contact psihic direct (elevii se întâlnesc în sălile de clasă sau lucrătorii se
reunesc în ateliere de producţie) şi un contact psihic indirect (de exemplu, un
memoriu adresat de o persoană reprezentantului unei instituţii, se stabileşte o
relaţie socială fără ca cei doi să aibă un contact personal). Contactul psihic

64
poate duce la legături psihice atunci când interesul reciproc determină
sentimente de simpatie reciprocă, colegialitate. Contactele sociale se nasc din
relaţiile dintre cel puţin două persoane care manifestă interes comun pentru un
scop sau un obiectiv şi acţionează împreună. Contactele sociale sunt trecătoare
şi durabile, particulare şi publice, directe şi indirecte, toate fiind la baza
relaţiilor sociale.
Relaţiile sociale reprezintă elementul durabil al legăturilor sociale, care
uneşte oamenii în grupuri. Nu poate exista un grup durabil, organizat şi sudat
interior, fără interacţiuni reciproce şi tară relaţii sociale. Relaţia socială nu
înseamnă o dependenţă a partenerilor, aceasta este numai unul dintre elementele
relaţiei.

4. Procesele sociale. Clasificarea proceselor sociale

In limbajul curent prin termenul de proces se înţelege o serie de

fenomene (masa faptelor sociale) legate între ele, care produc un anumit efect.
Ex. ruginirea fierului, digerarea hranei.
Szcepanski defineşte procesele sociale în mod extensiv şi anume toate
fenomenele unite între ele, relativ omogene, unite printr-o dependenţă cauzală
sau structural funcţională, sunt legate obiectiv, sunt dependente şi chiar
interdependente şi exprimă o anumită conlinuităte.
După D.Gusti procesele sociale se referă la realitatea socială, fiind în
permanenţă supuse schimbărilor profunde, care aduc cu sine schimbări
cantitative şi calitatieve în realitatea socială. Pentru sociolog sunt importante
acele procese sociale care duc la transformări radicale.
Exemple de procese sociale sunt: apariţia sentimentului de prietenie sau
dragoste dintre două persoane, formarea unei noi grupe de studenţi,
socializarea copilului, educarea şi formarea la şcoală, producerea de .bunuri
etc.
Toate procesele posibile între oameni se reduc la 2 mari categorii:
• Procese de apropiere a oamenilor (procese asociate) - care îi leagă pe
oameni (cooperare, acomodare, asimilare).
® Procese de îndepărtare. (procese disociate) - procese care îi despart pe
oameni (opoziţia, conflictul, concurenţa).
După Ross deosebim î l tipuri de procese sociale:
1. Procese privind geneza societăţii (multiplicarea ideilor),
2. Procese de asociere (comunicare, atracţie).
3. Procese de dominare (exploatare, asimilare).
4. Opoziţie (competenţă, luptă de clasă, discuţie).
5. Adaptare (înţelegere, toleranţă).
6. Cooperare (ajutor reciproc, diviziunea muncii,organizare).

65
7. Stratificare (subordonare, segregare, diferenţiere).
8. Socializare (imitaţie, educaţie, control social).
9. Alienare (înstrăinare, urbanizarea duce la alienare).
10. Individualizare (diversificarea civilizaţiei).
11. Cristalizare (stabilirea unor structuri).
în funcţie de sistemul în care se desfăşoară deosebim:
• Procese intrapersonale, care sunt de cele mai deseori fenomene psihice.
• ' Procese interpersonale, includ apariţia diferitor tipuri de relaţii -
adaptarea, colaborarea, prietenia, conflictul, duşmănia.
• Procese între individ şi grup (subordonarea, identificarea, opoziţia,
revolta, separarea).
• Procese dintre 2 grupuri (colaborare, coexistenţă paşnică, ajutor
reciproc, toleranţă, concurenţă, luptă, război economic, război armat).
Unele procese pot schimba organizarea şi structura grupurilor. Printre acestea
menţionăm procesele de dezvoltare, reorganizare, dezorganizare, modernizare.
După gradul de complexitate şi profunzime deosebim procese:
• Simple (fapte şi fenomene sociale omogene).
• Procese care exprimă schimbările şi transformările sociale.
• Procese prin care se realizează mutaţii semnificative în societate,
• Procese de cea mai mare complexitate şi semnificaţie valorică, prin care
se împlinesc progresele în diferite sfere ale vieţii sociale.
După criteriul intensităţii deosebim:
• Procese care exprimă transformările sociale de tipul evoluţiilor.
• Procese care exprimă transformările sociale de tipul revoluţiilor.
După direcţia proceselor sociale:
• Procese evolutive, de dezvoltare şi progress social.
• Procese involutive sau de regres.
După funcţionalitatea lor, deosebim:
• Procese integrative şi dezintegrative, asigură funcţionarea grupurilor şi
societăţilor ca sisteme unitare; ele intervin în socializarea indivizilor, în
constituirea şi menţinerea grupurilor, în păstrarea echilibrului dintre grupurile
sociale. Prin intermediul acestor procese, se asigură omogenitatea, coeziunea şi
stabilitatea grupurilor. Procesele dezintegraţive constau în slăbirea coeziunii
grupurilor, în separarea acestora în părţi ce urmăresc obiective opuse şi adoptă
comportamente divergente.
• Procese de organizare, dezorganizare şi reorganizare socială, asigură
consolidarea structurilor şi funcţiilor unui sistem, integrarea optimă a
statusurilor si rolurilor sociale, a modelelor comportamentale, mijloacelor de
acţiune, instituţiilor şi organizaţiilor sociale şi a controlului
social. Dezorganizarea este procesul invers, de dezarticulare a structurilor, de
disfuncţionalitate, de deviere de la normele sociale. Procesele
66
de reorganizare constau în schimbarea structurilor şi funcţiilor sistemelor
sociale, în modificarea reţelelor de statusuri, roluri, modele comportamentele,
mijloace de acţiune, instituţii şi organizaţii sociale. Procesele de reorganizare
asigură depăşirea stărilor de dezintegrare şi dezarticulare sau optimizarea
sfructural-funcţională a sistemelor.
« Procese de colaborare, decurg din diviziunea socială a muncii.
Colaborarea constă în îndeplinirea în comun a unor sarcini, în vederea realizării
unui scop.
« Procese competitive (concurenţă şi conflict). Concurenţa apare în
situaţiile în care intervin deosebiri de interese între indivizi sau grupuri sociale,
în anumite situaţii concurenţa poate constitui un factor al dezvoltării umane.
Conflictul apare cînd un partener încearcă să-şi realizeze interesele prin
eliminarea adversarului.
• Procesele anomice sunt procese de dezintegrare şi dezorganizare social.
Ele se manifestă prin slăbirea mecanismelor de control social, absenţa unor
criterii riguroase de apreciere valorică, fluctuaţia normelor morale, accentuarea
tensiunilor sociale etc. Dezorganizarea socială poate fi produsă de numeroşi
factori: calamităţi natural, schimbări politice radicale, migrări masive de
populaţie, corupţie, delincvenfă, violenţă.
După domeniul vieţii sociale deosebim următoarele tipuri de procese:
inovare tehnică, modernizare economică, modernizare politică, industrializare,
urbanizare, mobilitate socio-profesională.

Autoevaluarea cunoştinţelor:
1.Comparaţi concepţiile sociologice ale lui E.Durkheim şi G.Tarde cu privire la faptul
social.
2. Argumentaţi afirmaţia “C r im a este f a p t s o c ia l norm ai r>\
3. Evaluaţi rolul reiaţilor sociale în cadrul societăţii.
4. Analizaţi procesele sociale din colectivul de muncă.
5. Comentaţi afirmaţia expusă de Moreno „Relaţiile interpersonale pot afecta pozitiv sau
negativ calitatea vieţii individului”.

67
C A P IT O L U L 6: R o lu l so c ializ ării în fo rm a re a p erso n alităţii.

1. D e f in i r e a p e r s o n a l i t ă ţ i i . S tr u c t u r a p e r s o n a lită ţii.
2. Factorii dezvoltării personalităţii.
3. C o n c e p tu l d e s o c ia liz a r e . T e o r ii a le s o c ia liz ă r ii.
4. Socializarea personalităţii.
5. Agenţii socializării: familia, şcoala, grupă de vârstă, mass-media.
6. T i p u r i d e s o c ia liz a r e .

Obiective:
© s ă d e f i n e a s c ă n o ţi u n ile : p e r s o n a l ita t e , s o c ia liz a r e ;
© s ă a n a liz e z e s tr u c t u r a p e r s o n a l ită ţ ii;
• s ă i d e n tif i c e f a c t o r ii ce d e te rm in ă d e v e n ir e a p e r s o n a l ită ţ ii în s is te m u l
r e l a ţi ilo r s o c ia le ;
® s ă v a l i d e z e r o lu l f a c t o r i l o r d e c is iv i î n d e v e n ir e a p e r s o n a l ită ţ ii.
® s ă d e t e r m i n e e t a p e le s o c ia liz ă r ii;
® s ă c o m p a r e t i p u r i l e d e s o c ia liz a r e ;
® s ă a n a liz e z e a g e n ţii s o c ia liz ă r ii;
® s ă e v a l u z e n i v e lu l s o c ia liz ă r ii c o p i i l o r a f e c ta ţi d e m i g r a ţi e ;
• s ă e v a lu e z e f o r m e le d e î n v ă ţ a r e î n p r o c e s u l s o c ia liz ă r ii.

Literatura:
I. AHpoi t G. Structura şi dezvoltarea personalităţii. - Bucureşti, 1991.
2. C o o r d o n a t o r B u l g a r u M. Sociologie.- C h iş in ă u , 2003.
3. Giddens A. Sociologie. - Bucureşti, 2000.
4. Chelcea S. Cunoaşterea vieţii sociale, - Bucureşti, 1996.
5. Calancea A. Psihologia personalităţii. - Chişinău, 2006.
6. Chelcea S. Personalitate şi societate în tranziţie. - Bucureşti, 1994.
7. C o n s t a n t i n e s c u V ir g il iu . Manual de sociologie, E .D .P ., - B u c u r e ş t i,
1993 p.9-15
8. Mitrofan V. Fundamente ale sistemelor sociale, Editura “Eminescu”. -
Bucureşti, 1999.
9. Culda L. Menirea oamenilor în procesul social, Editura “Licorna”, -
Bucureşti, 1997.
10. Mitrofan V. Acţiune socială în perspectivă interdisciplinară, Editura
“Proem”, - Bucureşti, 1998.
II . S c h a e f f e r , D. Social andpersonalily development. - B e l m o n t, CA:
W a d s w o r th , 2009.
12. Rădulescu S. Sociologia problemelor sociale ale vîrstelor. Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 1999

68
 1. D efin irea p e rso n a lită ţii. S tru c tu ra p e rso n a lită ţii.

Termenul de personalitate îşi are originea în limba latină clasică, unde

cuvântul - persona —desemna iniţial masca folosită de actori în teatrul antic,
mai tîrziu, acest cuvânt a dobândit înţelesuri multiple: aspect exterior al omului,
amintind de înţelesul original (masca), funcţia socială îndeplinită de un om,
calităţile, valorile sociale, convingerile, idealurile etc.
Personalitatea privită în accepţia ei cea mai generală, reprezintă întregul
vieţii noastre individuale, dezvoltată pe constituţia noastră biologică, prin
adaptarea la mediul social şi cultural al comunităţii din care facem parte.
Cu 2500 ani în urmă vestitul filosof Diogene plimbîndu-se ziua în
amiaza mare pe străzi cu felinarul în Atena spunea „caut omul”. Străzile Atenei
erau pline de oameni, dar Diogene, căuta ce este ascuns în fiecare din ei, el
căuta personalitatea umană.
Sofocle (497-405), unul dintre creatorii tragediei clasice greceşti, spunea:
„în lume sunt multe minuni, dar nu mai mari ca omul“. Omul constituie o
minune şi pentru că, din mii şi milioane de exemplare pe Тепа nu se vor găsi
doi indivizi identici. Fiecare individ reprezintă, aşadar o personalitate distinctă.
Dezvoltarea multilaterală a personalităţii nu duce la uniformizare, dimpotrivă,
ea presupune totalitatea însuşirilor psihomorale ale fiecărui om în acord cu
interacţiunea mediului social.
Potrivit lui R. Park personalitatea este suma şi organizarea acelor
trăsături, care determina rolul individului în grup.
După M.J.Lundberg, termenul personalitate se referă îa obiceiurile,
atitudinile şi alte trăsături sociale caracteristice comportamentului unui anumit
individ.
Prin personalitate W.Ogburn înţelege integrarea comportamentului
socio-psihologic al fiinţei umane, reprezentat de obiceiurile de acţiune şi
sentimente, atitudini şi opinii.
A. Davis consideră personalitatea un fenomen psihic care nu este nici
organic, nici social, ci un fenomen care provine dintr-o combinaţie a celor două.
R. Linton defineşte personalitatea ca fiind ansamblul organizat al
proceselor şi stărilor psihofiziologice aparţinând individului.
După G. AHport personalitatea este organizarea dinamică în cadrul
individului a acelor sisteme psihofizice, care determină gândirea şi
comportamentul său.
In opinia lui Vasile Pavelcu conţinutul personalităţii îl constituie
totalitatea calităţilor şi însuşirilor, orientarea, înclinaţiile, interesele, trebuinţele,
aptitudinile, aparute pe bază biologică în relaţiile cu mediul social.
Pe baza definiţiilor prezentate putem spune că există două abordări
principale ale studiului personalităţii: psihologică şi sociologică.

69
 Abordarea psihologică consideră personalitatea ca un anumit stil
specific individului. Acest stil este determinat de organizarea caracteristică a
tendinţelor, complexelor, emoţiilor şi sentimentelor mentale. Abordarea
psihologică ne permite să înţelegem fenomenul dezorganizării personalităţii şi
roiul dorinţelor, al conflictului mental şi al represiunii şi sublimării în creşterea
personalităţii. Psihologia operează cu termenul de personalitate în referirea sa la
orice om normal: fiecăruia dintre noi, ea ne atribuie calificativul
„personalitate”. în „Dicţionar de psihologie” de Norbert SiUamy personalitatea
este definită ca element stabil al conduitei unei persoane, ceea ce o
caracterizează şi o diferenţiază de o altă persoană”.
Abordarea sociologică ia în considerare personalitatea, în ceea ce
priveşte statutul individului din grup, concepţia sa despre rolul său în grupul în
care este membru. Ceea ce crede societatea despre individ, joacă un rol
important în formarea personalităţii noastre.
Personalitatea este dobândită de individ ca urmare a participării sale la
viaţa de grup. Ca membru al grupului, el învaţă anumite modele de
comportament şi abilităţi simbolice, care îi determină ideile, atitudinile şi
valorile sociale. Fiecare personalitate este unică şi este dobândită. Personalitatea
este influenţată de interacţiunea socială.
Pentru sociologie personalitatea este „expresia socioculturală a
individualităţii umane”. (Dicţionar de Sociologie - coord. C. Zamfir, L.
Vlasceanu).
Personalitatea înseamnă fiinţa umana considerată ca sistem bio~
psiho-socio-cultural. Personalitatea integrează în sine: organismul individual,
structurile psihice, relaţiile sociale şi mijloacele culturale ale societăţii.
Personalitatea include sistemul însuşirilor individual - specifice ale
omului, create în decursul vieţii şi se formează în primul rând prin rolul său
social, pe care-1 îndeplineşte.
Personalitatea este ceva ce cred alţii despre tine, numai prin judecata
altora despre noi persoanalitatea este cunoscută ca atare.
Personalitatea este produsul instituţiilor unei societăţi. Personalitatea este
fiinţa umană, considerată în existenţa ei socială şi înzestrarea ei culturală. Omul
este o flinta sociala, aflata. în strânsă legătură şi interdependenţă cu semenii săi,
dar reprezintă o entitate originală, nerepetabilă şi inconfundabila. în interiorul
personalităţii deosebim următoarea structură:

70
г
г

1. Termenul de individ desemnează „acea totalitate a elementelor şi însuşirilor

fizice, biochimice, biologice şi psihofiziologice - înnăscute sau dobândite -
care se integrează într-un sistem pe baza mecanismului adaptării la mediu”..
Fiind o entitate biologică şi o unitate structural şi funcţional indivizibilă, omul
este primordial, un individ. Individul este privit ca un purtător ăl însuşirilor
genotipe generale distincte speciei, din care face parte. Individul semnifică
apartenenţa la specia biologică „hommo sapiens” (om cu raţiune), făcând parte
din clasa mamiferelor superioare. La nivel de individ omul are nevoie de hrană,
adăpost, odihnă, evitarea durerii, evitarea ameninţării cauzate de evenimente
sau afactori de mediu, securitatea familiei. Noţiune de individ se utilizează
pentru a desemna pe fiecare reprezentant al speciei umane.
2. Individualitatea se referă, în schimb, la o realitate psihologică specială; la
structurarea în interiorul individului a proceselor sale conştiente, a trăsăturilor
psiho-fizice, a diferitelor însuşiri personale într-o formă unică, irepetabilă la
ceilalţi. în acest sens, fiecare om este o individualitate distinctă. Individualitatea
omului se poate exprima în orice sferă a activităţii psihice: intelectuală,
emotivă, volitivă, atitudinală. Originalitatea intelectului constă în modul
deosebit de a percepe şi a înţelege, de a înainta şi a rezolva probleme.
Individualitatea ca structură interioară caracterizează personalitatea mai amplu,
mai concret şi totodată are loc deosebirea şi diferenţierea unei personalităţi de
71
alta. Individualitatea reprezintă originalitatea, irepetabilitatea. Toţi oamenii
trăiesc în societate, dar fiecare trăieşte viaţa sa individuală.
3. Termenul de personalitate cuprinde întreg sistemul atributelor, structurilor şi
valorilor, de care dispune o persoană. De aceea, personalitatea implică şi I
evaluări privind calităţile personale, rolurile şi statuturile, de care dispune ;
respectiva persoană. Trebuie luat în considerare şi nivelul suficient de
maturitate socială. In acest caz, copilul mic (până la 3 ani) sau omul cu psihicul
bolnav, nu pot fi consideraţi personalităţi. în conceptul de persoanlitate sunt
fixate calităţile sociale ale individului. în calitate de personalitate omul este
subiect creator independent al cunoaşterii şi activităţii sociale. El este capabil de
autoefmire, autoreglare, autoperfecţionare.
4. Masca socială. Atunci cînd personalitatea încetează de a mai fi personalitate,
apare masca sociala. Masca reprezintă falsa ipostază a individului. De mască
socială au nevoie categoriile de indivizicave care au o personalitate foarte
scăzută vizînd spre o personalitate înaltă.
Deseori pot avea loc următoarele contradicţii: contradicţie între individ şi
individualitate - societatea îl identifică pe individ cu un anumit rol concret,
deşi el ar putea îndeplini o multitudine de roluri; societatea îl face pe individ
unidimensional, tragic este că o face de multe ori orbeşte pierzînd
individualitatea; contradicţie între individ şi personalitate - pentru a exista
individul trebuie să măriînce, să bea, pe cînd personalitatea nu doreşte să
mănînce, sa bea, să se înmulţească, exemplu este sinuciderea, cînd pentru a
supraveţui, personalitatea ucide individul; contradicţie între individualitate şi
personalitate - omul nu va putea niciodată valorifica toate resursele de care
dispune, contradicţie apare atunci cînd omul se legitimează în faţa societăţii cu
acea parte care pentru interiorul său are o importanţă secundară.

2. Factorii dezvoltării personalităţii.

Personalitatea include totalitatea modelelor comportamentale ale unui

individ, organizate într-un sistem unic şi durabil şi este este rezultatul
interacţiunii complexe a mai multor categorii de factori :
1. Moştenirea biologică(zestrea genetică).
2. Mediulfizic.
3. Cultura.
4. Experienţa de grup.
5. Experienţa personală.
Moştenirea biologică. Majoritatea autorilor sunt de părere că zestrea
ereditară se manifestă la om pe două planuri, unul în determinarea unor trăsături
generale ale speciei, cum ar fi structura anatomofiziologică a organismului,
poziţia bipedă, tipul de metabolism etc., iar celălalt în determinarea unor
particularităţi individuale cum ar fi caracteristicile anatomomorfologice
72
(culoarea pielii, a ochilor, a părului etc.), amprentele digitale, grupa sanguină
eto. Se pare că, toate acestea, încadrate, de fapt, în ereditatea fizică, sunt
rezultatul unor mecanisme genetice aproximativ asemănătoare cu cele din
lumea animalelor. Din această cauză ele sunt mult mai refractare la influenţele
mediului, unele total independente de acesta producându-se după legi proprii
sau fiind rezultatul unei combinaţii întâmplătoare de unităţi genetice. Toate
fenomenele psihice, începând cu cele simple sau elementare şi încheind cu cele
complexe sau superioare, sunt rezultatul interferenţei factorilor ereditari cu
influenţele de mediu, ponderea celor două categorii de factori cunoscând o
dinamică variabilă de la un fenomen la altul şi de la un moment la altul. Aceşti
factori ereditari, consideraţi ca premise ale dezvoltării psihice, sunt incluşi în
categoria „predispoziţiilor naturale”.
Copilul se naşte cu anumite precondiţionări rezultate din combinările
genetice ale părinţilor şi din influenţele exercitate asupra fătului în timpul
sarcinii. Moştenirea biologică nu reprezintă însă decât materia primă din care se
clădeşte viitoarea personalitate. Aparţinând aceleiaşi specii, oamenii au o serie
de caracteristici biologice comune. In acelaşi timp, fiecare persoană se naşte cu
o serie de particularităţi biologice, care îi conferă un caracter de unicitate.
Personalităţile indivizilor vor prezenta, deci similarităţi şi particularităţi
condiţionate biologic. Rolul factorilor biologici în determinarea personalităţii
constituie obiect de dispută de foarte multa vreme. In unele concepţii, rolul
factorilor biologici este considerat esenţial în dezvoltarea personalităţii. în alte
concepţii, se ignoră rolul determinărilor biologice. Până în prezent, nu s-a putut
oferi o explicaţie ştiinţifică riguroasă a legăturilor de determinare între
trăsăturile fizice şi cele comportamentale. în multe societăţi există, la nivel
folcloric, convingeri similare : persoanele grase sunt cumsecade, oamenii cu
părul roşu sunt răi, femeile cu buze subţiri sunt cicălitoare etc.
O trăsătură fizică devine un factor de dezvoltare a personalităţii în
raport cu modul cum ea este considerată şi definită de către societate sau
grupul de referinţă. Intr-o societate, o fată grasă poate fi considerată foarte
frumoasă, în altă societatea poate fi considerată foarte urâtă. în primul caz,
persoana va avea trăsături comportamentale de fată frumoasă, în al doilea caz,
se va comporta ca o fată urâtă. Comportamentul lor se va conforma aşteptărilor
sociale orientate de criteriile estetice care funcţionează în societate.
Mediul este constituit din totalitatea elementelor cu care individul
interacţionează, direct sau indirect, pe parcursul dezvoltării sale. Mediul fizic
reprezintă totalitatea condiţiilor bioclimatice în care trăieşte omul. Acţiunea sa
se manifestă în direcţia unor modificări organice cum ar fi maturizarea
biologică, statura corpului, culoarea pielii, precum şi în direcţia adoptării unui
regim de viaţă (alimentaţia, îmbrăcămintea, îndeletnicirile etc.). Mediul fizic nu
acţionează izolat, ci în corelaţie cu mediul social care poate valorifica
posibilităţile pe care le oferă mediul fizic sau modifica acţiunea sa în
73
concordanţă cu nevoile organismului. Mediul social reprezintă totalitatea
condiţiilor economice, politice şi culturale cum sunt factorii materiali,
diviziunea muncii, structura naţională şi socială, organizarea politică, cultura
spirituală, conştiinţa socială etc., care îşi pun amprenta asupra dezvoltării
psihice. Acţiunea lor poate fi directă prin modificările ce le declanşează în
cadrul psihicului uman şi indirectă, prin influenţele şi determinările ce le are
asupra acţiunii educaţionale.
Condiţiile de mediu fizic pot influenţa anumite trăsături de
personalitate. Persoanele care trăiesc în zone sărace în resurse au un
comportament mai agresiv, decât cele care trăiesc în nişe ecologice bogate.
Persoanele din zonele cu climă temperată sunt mai dinamice decât cele din
zonele tropicale. Cu toate aceste influenţe, se poate afuma că dintre toate
categoriile de factori, care influenţează sau condiţionează personalitatea, mediul
fizic are rolul cel mai scăzut
Cultura constituie unul dintre factorii importanţi de modelare a
personalităţii. Trăsăturile culturale ale unei societăţi generează anumite
particularităţi în socializarea copiilor. în fiecare societate există unul sau mai
multe tipuri de personalitate pe care copiii trebuie să le copieze. în culturile
europene, sau de tip european, tipul principal de personalitate îi sunt asociate
caracteristicile: sociabilitate, amabilitate, cooperare, dar şi competitivitate,
orientare spre practică şi spre eficienţă, punctualitate. Familiile şi alte instituţii
de socializare transmit copiilor aceste caracteristici, confonnarea la ele fiind
controlată la nivel societal. Legătura dintre cultură şi personalitate este
evidentă, întrucât formarea personalităţii constă în mare parte în interiorizarea
elementelor unei culturi. într-o cultură stabilă şi integrată, personalitatea este un
aspect individual al culturii, iar cultura este un aspect colectiv al personalităţii.
în fiecare societate, cultura dominantă coexistă cu un' anumit număr de
subculturi şi contraculturi. Socializarea realizată în cadrul unei subculturi
adaugă caracteristicilor personalităţii diferenţiate în raport cu subculturile. Pot fi
deosebite personalitatea unui sătean de cea a unui orăşean, personalitatea unui
muncitor de cea a unui intelectual, personalitatea unui evreu de cea a unui
român etc.
Experienţa de grup. La naştere, copilul este o fiinţă care se mulţumeşte
cu satisfacerea nevoilor biologice. Treptat, copilul devine conştient de existenţa
în mediul său a altor persoane pe care ajunge să le diferenţieze. începând cu
vârsta de doi ani, copilul devine conştient de sine, începând să se identifice prin
„ eu”.- Supravieţuirea biologică a copilului nu este posibilă fără ajutorul
adulţilor, iar devenirea sa ca fiinţă socială nu este posibilă în afara interacţiunii
cu un grup. Grupul şi, în primul rând, părinţii, asigură copilului satisfacerea
nevoilor fiziologice şi afective. Privaţi de afectivitate, copiii se dezvoltă
anormal şi ajung la comportamente asociate sau antisociale. Interacţiunea cu
grupul permite copilului să-şi formeze imaginea de sine. Dacă unei fetiţe i se
74
 spune mereu că este frumoasă, ea va ajunge să fie convinsă că este frumoasă.
Dacă unui băiat i se repetă, că este utt bun sportiv, el se va percepe pe sine ca
atare. Cercetările au pus în evidenţă faptul că atitudinile şi comportamentele
indivizilor sunt determinate de imaginea pe care o au despre ei însuşi, imagine
formată prin interacţiunea cu grupul. Copiii consideraţi proşti, devianţi de către
părinţi şi alte persoane din jur, ajung să se comporte ca atare, chiar dacă au un
potenţial de inteligenţă ridicat.
Grupurile cu care interacţionează indivizii în procesul fonnării
personalităţii lor nu au aceeaşi importanţă. Unele grupuri sunt mai importante
ca modele de la care indivizii în curs de socializare preiau idei şi norme
comportamentale. Din această categorie fac parte în primul rând, familia şi
grupurile pereche (grupurile formate din persoane având aceeaşi categorie de
vârstă şi acelaşi status). Copiii preiau de la grupurile pereche idei Şi norme
comportamentale. Unele studii insistă chiar asupra faptului că grupurile pereche
au influenţa cea mai puternică asupra atitudinilor, intereselor şi normelor
comportamentale, asupra formării personalităţii. Imaginea despre sine se poate
modifica în raport cu modul în care el se simte perceput de către grupurile cu
care interacţionează. In cele mai multe cazuri, indivizii se înşeală în ceea ce
cred ei despre modul cum simt percepuţi de către membrii unui grup. Dar ceea
ce contează nu este imaginea obiectivă pe care o au membrii unui grup despre
un individ şi nici făptui că individul percepe sau nu corect această imagine.
Comportamentul individului va fi orientat de imaginea subiectivă pe care el şi-o
face despre modul cum este perceput de către ceilalţi.
Experienţa personală. Personalitatea individului este influenţată şi de
experienţa proprie de viaţă. Fiecare individ are o experienţă personală unică,
prin care el se deosebeşte de ceilalţi indivizi. Experienţele de viaţă nu se
cumulează în mod simplu; ele se integrează. O experienţă nouă de viaţă este
trăită şi evaluată din perspectiva experienţelor trecute şi din perspectiva
normelor şi valorilor socializate şi intemalizate.
Experienţa personală nu este niciodată încheiată pe parcursul vieţii
individului. Experienţa trecută poate fi reevaluată din perspectiva noilor
experienţe, producându-se modificări de atitudini şi de comportamente şi, prin
aceasta, modificări de personalitate. Modificarea experienţei de viaţă poate
produce modificarea perspectivelor asupra aceluiaşi fapt social ( acesta poate fi
perceput diferit în prezent decât a fost perceput în urmă cu câteva decenii).
Experienţa personală are, de cele mai multe ori, o putere formativă mai mare
decât învăţarea din experienţa altora. Este necesar ca o experienţă să se repete
pentru ca individul să poată învăţa din aceasta.

75
 3. Conceptul de socializare. Teorii ale socializării. [

Formarea personalităţii este rezultatul unui proces complex de

socializare, în care interacţionează factori personali, de mediu şi culturali. ]
Socializarea în sens larg înseamnă, a transforma un individ dintr-o
fiinţă asocială într-o fiinţă socială, intipărindu-i în minte moduri de *
gândire, simţire, acţionare. ( Dicţionar de sociologie, Coordonator: Răymond
Boudon - Bucureşti, 1996. ). Prin intermediul socializării, societatea se
reproduce în configuraţia atitudinală şi comportamentală a membrilor săi.
Socializarea este modalitatea prin care un organism biologic este
transformat într-o fiinţă socială capabilă să acţioneze împreună cu alţii. \
Prin socializare se asimilează anumite moduri de gândire, simţire şi acţionare j
nuse la dispoziţie de către societate. I
Potrivit lui G. Rocher (1968), socializarea se defineşte ca procesul prin
care persoana umană învaţă şi interiorizează elementele socioculturale ale
mediului său, le integrează în structura personalităţii, sub influenţa
experienţelor şi agenţilor sociali semnificativi şi, prin aceasta, se adaptează
mediului social în care trebuie să ti’ăiască.
Sociologul Szcepanski defineşte socializarea drept acea parte a
influenţei mediului, care determină individual să participle la viaţa socială.
După Sorin Rădulcscu socializarea reprezintă un ansamblu de căi,
mijloace, şi direcţii care oferă indivizilor identitatea de membru al unei anumite
societăţi, al unei anumite clase de vîrstă şi clase generaţionale, competenţa de a
exercita roluri şi poziţii sociale specifice vârstei, capacitatea dea se confrunta cu
variate situaţii de viaţă. în ansamblu socializarea leagă indivizii de societate,
contrbuie la configurarea unei ordini sociale întemeiate pe raporturi ierarhice
între clase de vîrstă şi între generaţii, pe relaţii de coordonare sau subordonare
între membri. Atît dezvoltarea biologică, cît şi trăsăturile psihice ale indivizilor
sunt modelate de procesul socializării, care nu se opreşte la copilărie
(socializarea primară), ci continuă pe parcursul vieţii (socializarea adultului) pe
măsura asumării şi exercitării a noi roluri sociale şi asimilării de noi experienţe,
întreg procesul de socializare oferă indivizilor zestrea culturală prin intermediul
căreia îşi pot asimila modalităţi specifice de gîndire, acţiune, conduită.
Socializarea adultului implică multiple experienţe de viaţă, expunerea la diferite
influenţe şi presiuni (ale grupului generaţional, ale mass- media, ale
organizaţiilor şi instituţiilor cu caracter economic, politic şi cultural), adaptarea
la situaţii specifice determinate de mobilitatea socială sau geografică,
schimbările petrecute în cadrul familie, modificările privind statusul sociale al
individului.
în sociologia occidentală sociologii definesc socializarea ca adaptare a \
individului la condiţiile mediului extern. Astfel individului i se acordă rolul
pasiv, care se limitează la asimilarea realizărilor generaţiilor predecesoare.
76
 Cele mai importantefuncţii ale socializării sunt:
Socializarea fonnează educaţia, stăpînirea instinctelor şi nevoilor,
satisfacerea acestora ăn conformitate cu societatea;
Socializarea insuflă aspiraţii şi năzuinţe în vedrea obţinerii unor lucruri sau
calităţi, a unui prestigiu.
Socializarea permite transmiterea unor cunoştinţe şi posobilitatea
satisfaceriiunor roluri.
Transferul de cultură de la o generaţie la alta se face prin intermediul
socializării. Individul se naşte într-o anumită cultură pe care o preia, o
interiorizează şi o transmite următoarelor generaţii. Una din consecinţele
socializării este stabilirea normelor de comportament astfel dobândite. Această
interiorizare a normelor şi valorilor permite, de asemenea, însuşirea regulilor
sociale, care prin definiţie sunt exterioare individului, şi creşterea solidarităţii
dintre membrii grupului.
Cercetătorul rus Osipov distinge 2 faze ale socializării:
Adaptarea socială, cînd individul asimilează normele, valorile,
comportamentele existente în societate. Pe parcursul vieţii nimereşte în medii şi
condiţii sociale diverse la care trebuie să se adapteze.
Interiorizarea, cînd individul decide care dintre norme, valori,
comportamente vor face parte din comportamentul personal.
Socializarea este mijlocul prin care se realizează continuitatea socială şi
culturală. Este mijlocul prin care copiii încep să dobândească abilităţile
necesare pentru a-şi îndeplini rolul de membru funcţional al societăţii şi este cel
mai influent proces de învăţare. Spre deosebire de alte specii vii, ale căror
comportament este stabilit biologic, oamenii au nevoie de experienţe sociale
pentru a-şi învăţa cultura şi pentru a supravieţui.
In literatura de specialitate deosebim minatoarele teorii ale socializării:
A. Teoria psihodinamică. Sigmund Freud a fost primul care a propus o
teorie completă a dezvoltării, pe care a fondat-o în mare parte pe experienţele
sale ca terapeut în Austria. La sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul
secolului al XX-lea Freud şi susţinătorii ulteriori ai teoriilor psihodinamice de
dezvoltare, inclusiv Cari Jung şi fiica lui Freud, Anna Freud. au sugerat că
primii câţiva ani de viaţă sunt importanţi în raport cu perioadele ulterioare ale
duratei de viaţă în determinarea cursului de dezvoltare. Mai mult, teoreticienii
psihanalişti au sugerat că o mare parte din dezvoltarea timpurie se referă la
învăţarea de a controla impulsurile. Alte aspecte ale acestei teorii includ
divizarea proceselor mentale în id (impulsuri inconştiente), ego (control
conştient) şi superego (gânduri inconştiente despre ceea ce este corect din punct
de vedere moral). Super-ego-ul vizează perfecţiunea. In plus, Freud a dezvoltat
o serie de etape psihosexuale prin care progresează dezvoltarea.
B. Teoria ataşamentului, care în circuitul ştiinţific este lansată de John
Bowlby, acordă o mare importanţă modului de educare a copilului, un rol
77
 important revenind mamei care nu poate fi substituită nici chiar temporar de
altcineva. Ataşamentul desemnează relaţiile durabile care se stabilesc între 2
indivizi. După Bowlby toţi copiii se ataşează de persoanele cu responsabilităţi
de îngrijire, indiferent de felul în care sunt trataţi. Preocupat de soarta copiilor
rămaşi pe drumuri după cel de-al doilea război mondial, lipsiţi de căldura
familială şi de îngrijirea părinţilor Bowlby J. a studiat cazurile acestor copii
dintr-o dublă perspectivă (Miftode V. Tratat de asistenţă socială, Voi I, Editura
Foiidaţiei AXIS, Iaşi, 2003, p.231): a prezentului, adică efectele imediate ale
pierderii părinţilor sau familiei şi a viitorului, adică efectele de lungă durată
asupra vieţii de adult. Studiile lui Bowlby au pus în lumină nevoia puternică a
oricărui copil pentru stabilirea unor legături profunde de ataşament cu
persoanele adulte (în primul rînd cu părinţii, iar în lipsa acestora cu bunicii sau
chiar alte rude, vecini, educatori) şi rolul findamental al imaginii pe care copiii
şi-o fac despre aceste persoane. în lipsa unei imagini puternice (sau cel puţin
normale) şi în absenţa unui ataşament adecvat, dezvoltarea copilului este
periclitată, iar evoluţia lui spre o viaţă de adult firească din punct de vedere
afectiv este pusă sub semnul întrebării. Stabilitatea şi forţa persoanei adulte îşi
au originea în stabilitatea şi profunzimea sentimentelor de ataşament afectiv şin
timpul copilăriei. Bowlby consideră că „tinutul în braţe” şi „îmbrăţişările
afectuoase” constituie baza dezvoltării ataşamentului sigur la copii.
Cercetătorul consideră că „ dragostea mamei este la fel de importanţă pentru
sănătatea mentală ca şi vitaminele şi proteinele pentru sănătatea fizică”. Copiii
crescuţi fără dragoste şi fără apropiere sufletească a familiei şi a celor din jur,
deci copiii lipsiţi în esenţă de ataşamentul afectiv normal şi preocupaţi de ceea
ce le lipseşte, de regulă, sunt pasivi, indiferenţi, incapabili să cunoască sau să
exploreze lumea - preocupaţi de ceea ce le lipseşte, de ceea ce simt că au
nevoie - îşi vor cheltui energia emoţională în căutarea siguranţei afective.
Rezultă de aici importanţa eliminării sau reducerii stărilor de anxietate la
copii prin asigurarea condiţiei fundamentale: prezenţa părinţilor, a bazei
afective pe care numai aceştia o pot oferi la dimensiunea normală şi cu o forţă
de manifestare adecvată unui ataşament puternic.
C. Behaviorismul/ teoriile de învăţare. Teoriile comportament
descriu toate căile prin care copiii învaţă din mediile lor. învăţarea este o
modificare permanentă a comportamentului, care rezultă din experienţele pe
care le trăieşte individul. Ea se realizează în familie, în grupurile perechi, la
şcoală, la locul de muncă, prin mijloacele de comunicare în masă. Prin învăţare,
individul sc adaptează noilor condiţii, iar comportamentul său devine flexibil,
învăţarea este cumulativă şi reevaluativă: la achiziţiile vechi se adaugă cele noi,
iar unele din consecinţele vechi sunt reevaluate, modificate sau abandonate, din
perspectiva noilor achiziţii. învăţarea se înfăptuieşte pe două căi
principale : condiţionarea şi observarea comportamentului altora.

78
 Preluând analogic ideea reflexului condiţionat al lui Pavlov, Ioati
jvfihăilc.scu afimiâ că învăţarea socială.are ca rezultat dezvoltarea la copil a
ţinui anumit număr de reflexe sociale, în raport cu situaţii sociale bine
definite. Reflexele sau reacţiile condiţionate dobândite în timpul copilăriei se
vor manifesta şi la vârsta adultă cu anumite diferenţe, rezultate din experienţa
de viaţă a individului.
D. Teoria sistemelor familiale. Această teorie subliniază rolul
factorilor de familie, cum ar fi relaţiile în cadrul familiilor (relaţia cu părinţii,
părintele-copil şi părinţi-părinţi) şi structura familiilor în influenţa rezultatelor
dezvoltării. Această teorie evidenţiază, de asemenea, modurile în care familiile
funcţionează ca sistem. Atunci când se schimbă un aspect dintr-o familie (de
exemplu, famila se deplasează într-un oraş nou sau se mai naşte un copil), alte
aspecte ale familiei trebuie să se schimbe pentru a se adapta. Teoria sistemelor
familiale diferă de multe alte teorii ale dezvoltării, concentrându-se asupra
familiei, mai degrabă decât asupra individului, ea unitate primară de analiză.
Teoreticienii sistemelor de familie conceptualizează dezvoltarea în termenii
interacţiunilor dintre oameni, mai degrabă decât comportamentul unui singur
individ.
E. Teoria sistemelor ecologice sociale pune accentul pe
interconexiunile dintre diferitele elemente ale mediului copilului, incluzând atât
influenţele proximale, cum ar fi părinţii, care afectează în mod direct un copil,
cît şi influenţe cum ar fi comunitatea, care afectează indirect un copil.
F. Teorii biologice subliniază cauzele biologice, cum ar fi genele,
neurotransmiţătorii sau hormonii. Adică aspectele biologice ale omului pot fi o
cauză fundamentală a comportamentului, a cunoaşterii şi a emoţiei în mediul
social mai larg. Cele mai multe elemente ale socializării pot fi reduse la
procesele biologice ca o modalitate de înţelegere a fenomenelor de dezvoltare.
G. Teoria dezvoltării evolutive. Transformarea copilului (fiinţă
biologică) înti'-o fiinţă socială are loc treptat şi progresiv. Dezvoltarea ca fiinţă
socială are două aspecte: dezvoltarea cognitivă şi dezvoltarea morală.
Dezvoltarea cognitivă parcurge mai multe etape, trecerea de la o etapă la alta
fiind marcată de schimbări profunde. Jean Piaget distinge patru etape în
dezvoltarea cognitivă a copilului. în prima etapă, senzorimotoric, pe care o
plasează în perioada scurtă de la naştere până la vârsta de 2 ani, copilul
descoperă relaţiile dintre senzaţiile sale şi comportamentul matur. Etapa a
doua, preoperaţională, ( 2-6 ani) este predominant reprezentaţională. Acum
copilul îşi reprezintă lucrurile în mintea sa. Etapa a treia - concret
operaţională (6-12 ani ). La aceasta vîrstă, mobilitatea crescută a structurilor
mintale permite copilului luarea în considerare a diversităţii punctelor de
vedere. Acum el are capacitatea de a sesiza esenţa unor realităţi concrete, iar
aparenţa nu mai blochează sesizarea esenţialului (acum va şti ca un kg de cuie
este egal cu un kg de pene). în etapa a patra —formal operaţională ( de la 12
79
până la vârsta de adult), adolescentul devine capabil să gândească logic, să
opereze cu raţionamente abstracte şi ipotetice. în concepţia lui J.Piaget,
individul şi mediul sunt într-o continuă interacţiune. Procesul de socializare nu
este uniform pentru toţi indivizii, întrucât intervin diferenţe în capacităţile
cognitive ale indivizilor.
H. Teoria sinelui oglindă. С. H. Cooley (1902), afirmă că şinele
persoane se dezvoltă din interacţiunile interpersonaîe ale societăţii şi ale
percepţiilor altora. Termenul de „sine oglindă” se referă la faptul că oameni se
modelează pe baza percepţiei altora, ceea ce îi determină să consolideze
perspectivele altora asupra lor. Oamenii îşi modifică comportamentul în funcţie
de ceea ce percep ceilalţi şi confirmă opinia celorlalţi despre ei înşişi.
M. Teoria experienţei sociale. G. H. Mead accentuiază că experienţa
socială dezvoltă personalitatea unui individ. Conceptul central al lui Mead este
şinele: partea din personalitatea unui individ, compusă din conştiinţa de sine şi
imaginea de sine. Mead a susţinut că şinele nu este acolo la naştere, ci este
dezvoltat cu experienţă socială.
E. Teoria dezvotării morale (Kohlberg L.) consideră că orice copil
trece, în mod universal, printr-o succesiune de stadii neschimbătoare în funcţie
de trei nivele în ceea ce priveşte evoluţia judecăţilor sale morale: nivelul
„p re c o n v e n ţio n a lconstînd în interpretarea noţiunii de „bine” şi „rău” în
raport cu consecinţele acţiunii (pedeapsă sau recompensă) ori în funcţie de
puterea fizică a autorităţii; nivelul „convenţional" concretizat de conformarea
copilului la aşteptările familiei, grupului sau societăţii, nu datorită presiunilor
normative, ci conştientizării necesităţii ordinii sociale şi implicării active în
susţinerea ei; nivelul „postconvenţional”- reprezentat de efortul individului
matur de a defini valorile şi principiile morale care au validitate şi a le aplica,
independent de autoritatea persoanelor sau grupurilor care le susţin şi de propria
sa identificare cu aceste persoane sau grupuri. Progresul de la un stadiu moral la
altul rezultă din interacţiunea a 2 factori: procesul de maturizare şi experienţa
mediului ambiant.

4. Socializarea personalităţii.
Socializarea permite individului să dobândească bagajul de cunoştinţe
de care are nevoie pentru a acţiona în societate. Nu ne naştem, ci devenim
oameni prin procesul de socializare. în acest scop, individul trebuie, să înveţe
regulile elementare de politeţe, să trăiască în ritmul anotimpurilor proprii
climatului zonei în care locuieşte, să acumuleze o moştenire culturală etc.
Moştenirea culturală este un ansamblu de modele, de valori, de norme, de
simboluri, de cutume şi de ideologii specifice societăţii în care individul este
chemat să trăiască.

80
 Socializarea permite, aşadar, individului să-şi dobândească identitatea
socială, adică sa se definească drept asemănător celorlalţi, împărtăşind aceleaşi
moduri de a gândi, simţi, acţiona. Ea face posibile interiorizarea şi respectarea
regulilor sociale, precum şi asimilarea culturii mediului de viaţă, facând-o parte
integrantă a modului propriu de gândire. Spre deosebire de speciile animale,
copilul are nevoie de contactul cu ceilalţi pentru a supravieţui şi a se dezvolta,
poar într-un context social şi simbolic, copilul îşi poate realiza potenţialul de
fiinţă umană. Indiferent de societatea în care se naşte, copilul nu poate rămâne
faiă îngrijire. în anii copilăriei şi adolescenţei, el va dobândi elementele
complexe, care caracterizează viaţa unui adult autonom. Pentru a deveni o fiinţă
socială şi a-şi asigura supravieţuirea, copilul trebuie să stabilească modalităţi de
comunicare cu adulţii din preajma sa. Mai întâi, cu mama apoi cu ceilalţi
membri ai societăţii. Socializarea se realizează în procesul de comunicare cu
ceiiaiţi. Indiferent că este gestuală sau verbală, comunicare este importanta
pentru ca un copil să devină o fiinţă umană socializată.
Formarea fiinţei umane se datorează eredităţii şi mediului (social).
Ponderea acestora este apreciată diferit de către diferite concepţii.
1. Există opinii care consideră că numai ereditatea este responsabilă de modul
în care individul uman se formează şi evoluează. Multe din caracteristicile
omului (abilităţi, trăsături de personalitate) sunt dictate de “echipamentul” său
biologic, de ceea ce moşteneşte ereditar.
2. Alţii susţin că omul, fiind o fiinţă flexibilă şi adaptabilă, se formează prin
învăţare şi contacte sociale, de-a lungul întregii perioade de maturizare.
3. Se conturează şi opinii, care nu neagă importanţa eredităţii, deoarece aceasta
constituie o predispoziie a oricărei fiinţe umane. Acest potenţial se transformă
în realitate doar prin interacţiune socială, prin contact cu alţii în cadrul social.
Contactul cu ceilalţi este important în viaţa individului, este vital, chiar,
în special, în timpul primilor ani de viaţă, când acesta este dependent de alţii
pentru a putea supravieţui. Pentru dezvoltarea biologică, psihică şi socială
normală a unei fiinţe umane este esenţială interacţiunea socială. Un copil, fără
contacte umane, fără afecţiune nu poate învăţa (nici asimila) elementele
fundamentale ale comportamentului uman. Dacă această privare se prelungeşte
şi se extinde, atunci dezvoltarea sa ar putea fi încetinită şi, chiar, stopată pentru
totdeauna.
Procesul de socializare începe în copilărie şi continuă de-a lungul
întregii vieţi a omului, prin învăţarea modului de viaţă a societăţii lui şi a
diferitelor grupuri din care face parte.
Societatea are un rol hotărâtor, prin procesul de socializare, în formarea
membrilor săi, deoarece le oferă modele de comportament. Multe din
credinţele, valorile şi normele societăţii sunt interiorizate în aşa fel de către
aceştia, încât aderenţa la ele pare a se face din voinţă proprie.

81
 Procesul de socializare asigură direcţiile generale pentru dezvoltarea şi
manifestarea personalităţii; numai antrenaţi în acest proces indivizii umani
devin oameni în sens social. Socializarea are următoarele finalităţi:
1. Finalitatea psihică, deoarece contribuie la dezvoltarea trăsăturilor psihice
constante ale copilului, prin care acesta dobândeşte identitate în raport cu
ceilalţi semeni.
2. Finalitatea socială, întrucât este un element hotărâtor în formarea
deprinderilor de exercitare a statusurilor şi rolurilor sociale, necesare în
integrarea, socială.
3. Finalitatea culturală, pentru că socializarea înlesneşte asimilarea modelelor
culturale, a simbolurilor, limbajului şi valorilor mediului social propriu.
In socializare, individul îşi formează, conştient sau nu, personalitatea,
potrivit modelului promovat de societatea în care trăieşte.
Pentru a deveni fiinţă socială omul are nevoie de societate. Acest
lucru îl demonstrează şi exemplele din literatura de specialitate. Primul exemplu
îl reprezintă copilul - lup din India care a fost pierdut de mic în pădure şi a fost
găsit după o lungă perioadă de timp. Cercetătorii au fost uimiţi să constate că
acesta nu avea practic nimic uman în afară de aspectul umanoid. Era total
animalizat: scotea mugete, sunete animalice, fugea în patru labe şi îşi arăta
dinţii, nu suporta lumina. Timp de 14 ani au reuşit să îl inveţe să articuleze doar
citeva cuvinte. Progrese nu s-au făcut decît în sfera comportamentală. Un alt
exemplu este cel al unui ţăran român, care în 1971 a găsit în pădurile
Braşovului un tînâr de aproximativ 23-25 ani total sălbatic pe care l-a adus în
gospodăria sa şi a încercat sa îl umanizeze. Timp de mai mulţi ani nu s-au reuşit
decît cîteva performanţe: să umble încălţat şi îmbrăcat, să folosească lingura, să
aducă apă de la fîntînă. Achiziţia limbajului i-a fost însă imposibilă. Aceste
exemple, ne demonstrează, încă odată importanţa mediului social în formarea
personalităţii.

5. Agenţii socializării

Agenţii socializării sunt oamenii, grupurile ţi instituţiile care joacă un

rol important în procesul de socializare. Aceştia influenţează formarea şi
dezvoltarea atitudinilor oamenilor, a credinţelor, imaginii proprii şi
comportamentului. Cei mai importanţi agenţi ai socializării sunt familia (în
mod special părinţii), şcoala, religia, colegii şi prietenii, mass-media.
Familia. în primii ani de viaţă ai copilului familia este cel mai important
agent al socializării. Această afirmaţie este în mod special adevărată cu privire
la părinţi, dar, de asemenea, ea este adevărată, e drept într-o măsură mai mică,
pentru fraţii şi surorile copilului. Mai mult decât oricine altcineva, părinţii
definesc atitudinile, concepţiile şi credinţele unui copil. într-o bună măsură,
pentru copiii preşcolari adevărul este ceea ce le spun părinţii lor. Părinţii rămân
82
importanţi ca agenţi ai socializării în toată copilăria şi adolescenţa, deşi pe
măsură ce copiii cresc, aceştea împart din ce în ce mai mult rolul lor cu alţi
agenţi ai socializării. Efectele socializării în familie sunt adesea prezente pe
durata întregii vieţi a individului. în socializarea copilului atenţia nu este fixată
atât de mult pe metodele de îngrijire a unui copil, dar pe o emoţia şi dragostea
care o primeşte copilul: ce se simt părinţii faţă de copil, se simte copilul iubit,
înconjurat de îngrijire sau, invers, abandonat şi neglijat.
Studiile au demonstrat că, cu cit copilul primeşte, mai puţină mângâiere,
îngrijire, cu atât mai mult el este predispus la pasivitate şi apatie, cu atât are mai
multe şanse de a avea un caracter slab. Deoarece manifestările iubirii părinteşti
dau copilului valoare. O atitudine severă, arogantă din partea părmţiilor
suprima inifiativa şi creativitatea. Formarea calităţilor personale ale copilului
este influenţată nu numai de modelele educaţionale ale părinţilor, dar şi de
climatul familial. Contează nu atît ce comunică părinţii copiilor, cît ce transmit
prin comportamentul lor.
Şcoala. Ca instituţie, şcoala are un efect profund nu numai pentru
cunoştinţele copiilor, dar ea joacă un rol deosebit pentru formarea imaginii
proprii a acestora, a modului lor de gândire şi înţelegere a realităţii. Părinţii
trebuie să accepte şi să evalueze performanţele copiilor lor într-o manieră
afectivă. Profesorii în şcoli sunt mult mai riguroşi. Aceştea judecă
performanţele pe baza unor criterii impersonale, iar pe cei care au rezultate
slabe îi sancţionează cu note mici. Şcoala de asemenea joacă un rol important în
însuşirea de către elevi a valorilor şi credinţelor societăţii în care trăiesc. Şcoală,
aduce copiii într-o oarecare independenţă faţă de familie Rolul şcolii în procesul
socializării a devenit important în societăţile modeme, deoarece rolul şcolii s-a
extins.
Religia. Influenţa religiei ca agent al socializării se manifestă în
modalităţi variate. Deşi mulţi, sau cei mai mulţi dintre indivizi se identifică cu o
religie sau alta, totuşi nu prea mare parte dintre aceştea participă la serviciul
religios. însă pentru oamenii care sunt credincioşi, religia este un agent puternic
al socializării, deoarece ea îi învaţă ce este bine şi ce este rău.
Prietenii şi colegii. Grupul de prieteni sau de colegi este un grup de
similaritate (de echivalenţă), care desemnează persoanele care au acelaşi
statut, sunt egale sau foarte apropiate, potrivit unui criteriu social
semnificativ. Grupurile de vârstă apropiată şi, în mod deosebit al adolescenţilor,
joacă un rol important în împărtăşirea valorilor şi stilurilor de viaţă comune
ajungând chiar la constituirea unei adevărate culturi proprii.
Grupul de similaritate începe să fie un factor influent în procesul de
socializare a copilului de la o vârstă fragedă. Pe treptele superioare ale şcolii
influenţa colegiilor devine semnificativă deoarece tinerii caută să-şi
dobândească independenţa prin schimbarea influenţei celor de acasă cu cei de la
şcoală. Grupul de colegi impune norme proprii în îmbrăcăminte, comunicare,
83
atitudi etc., iar neconformarea tinerilor cu ele aduce după sine ridicularizare şi •
chiar excludere din grup. Datorită presiunii puternice din partea grupului de
colegi, influenţa acestuia pe durata adolescenţei este poate cea mai importantă
dintre toţi agenţii socializării. Acest efect este cel mai mare în modul de a se
îmbrăca şi a vorbi, al distracţiilor preferate şi, în general, al petrecerii timpului j
liber. Adesea el poate să se extindă la atitudini şi comportamente din domeniul !
sexualităţii, al consumului de alcool sau mai nou, al drogurilor. j
Mass-media. în ultimile decenii mass-media a devenit unul din cei mai j
influenţi agenţi ai socializării. Deşi socializarea nu este o funcţie manifestă a j
mass-mediei, ea a devenit una din funcţiile ei latente. în mod deosebit \
televiziunea excelează în acest sens. Un copil petrece în medie de la 2 până la 3 ş
ore pe zi privind la televizor, ceea ce în multe cazuri înseamnă mai mult timp
decât el sau ea petrec vorbind cu părinţii ori cu fraţii şi surorile. Deşi există
dezbateri mari despre modalităţile prin care televiziunea influenţează atitudinile
şi comportamentul, în schimb, nu există nici un dubiu că televiziunea a devenit
un mijloc important prin care tinerii ajung să înţeleagă lumea.
Agenţii socializării influenţează atitudinile şi comportamentele prin
următoarele modalităţi:
1. Expunerea selectivă. Copii sunt expuşi la acele comportamente şi
atitudini considerate dezirabile şi sunt protejaţi de cele calificate ca nedorite.
Părinţii fac acest lucru prin felul în care vorbesc şi se comportă faţă de copiii
lor, prin lecturile sau prin emisiunile de televiziune pe care le recomandă
acestora. La rândul ei, şcoala încearcă prin disciplinele care se predau, cât şi
ceioriaite activităţi culturale, sportive care se desfăşoară în cadrui acesteia, să
expună copiii la seturi de idei şi modele de roluri care vin în sprijinul nucleului
valorilor culturale ale societăţii.
2. Modelarea, copii repetă comportamentul la care sunt expuşi în mod
repetat şi sistematic printr-un proces numit modelare. Modelarea începe cu
atenţia dată persoanelor semnificative şi cu reţinerea imaginii în memoria
copilului a comportării acestora.
3. Recompensarea şi pedepsirea. Când copii învaţă şi repetă
comportamentele pe care le văd la persoanele semnificative, aceste persoane j
răspund prin aprobare. Această aprobare poate fi verbală sau nonverbală, după :
cum uneori poate lua forma unei recompense concrete ca o prăjitură sau o }
excursie. în acest fel recompensele întăresc modelarea comportamentului văzut j
la persoanele semnificative. Astfel, procesul de recompensare, dar şi cel de j
pedepsire, întăreşte cele învăţate prin expunerea selectivă şi modelare. ?
4. Identificarea. Procesele discutate mai înainte, expunerea selectivă şi j
modelarea, cât şi recompensarea şi pedepsirea sunt mult mai eficiente, dacă i
copilul se identifică cu persoana care acţionează ca agent al socializării. Prin
identificare înţelegem sentimentele pozitive către acea persoană, ce induce
copilului dorinţa să fie la fel ca ea.
84
 6, T ip u ri d e socializare.

jp literatura de specialitate deosebim următoarele tipuri de socializare :

1. Socializarea primară este socializarea proprie copilăriei şi constă în
transformarea copiilor în fiinţe umane autentice, prin limbaj şi educaţie, în
cadrul familiei. Socializarea primară este cel mai important factor în vieţile
tuturor oamenilor, deoarece transformă nou născuţii în fiinţe sociale. Acest
proces include: (1) stabilirea poziţiei iniţiale a individului în societate; (2)
interioarizarea adecvată a valorilor şi credinţelor societăţii şi (2) învăţarea
paitern-urilor corespunzătoare de comunicare şi interacţiune cu alţii
2. Socializarea secundară este socializarea, care se produce prin
învăţarea normelor şi valorilor altor instanţe de socializare: şcoala, grupul de
prieteni, grupul dc adulţi. Ea se cavacîenzeaza prin neutralitate afectivă, spre
deosebire de socializarea primară, care este profund afectivă. Sunt cazuri în
care socializarea secundară a copilului se poate realiza în spirit familial chiar şi
în instanţele extrafamiliale (case de copii cu atmosferă familială). Se întâlnesc
situaţii în care socializarea în cadrul familiei (primară) este profund deformată.
3. Socializarea continuă este socializarea, care se realizează de-a
lungul întregii vieţi a individului prin transmiterea şi asimilarea unor modele
culturale şi normative proprii societăţii. Ea reflectă necesitatea învăţării şi
însuşirii permanente a noilor norme şi valori din societate.
4. Socializare adaptativă care conduce la formarea acelor capacităţi
care facilitează integrarea, participarea şi realizarea sociala a unor activităţi înţr-
un cadru instituţional.
5. Socialzarea anticipativă este socializarea prin care un individ învaţă
valorile, credinţele şi comportamentele unui grup, din care nu face parte, dar la
care doreşte să adere în viitor. Ea contribuie la realizarea unor schimbări în
atitudinea şi acţiunile acestuia, schimbări necesare pentru a se adapta noului
grup şi pentru a dobândi un nou status.
6. Socializare pozitivă - conform cu valorile, normele şi aşteptările
sociale dezirabile şi promovate de către societate.
7. Socializare negativă este contrară aşteptărilor, valorilor şi normelor
sociale generale, dar conformă cu cele ale unui grup sau ale unei socioculturi.
8. Socializare concordantă » conformă cu valorile şi normele sociale
generale.
9. Socializare discordantă - neconformă cu valorile şi normele
generale.
10. Resociaiizarea se referă la învăţarea şi asimilarea unui nou set de
valori, credinţe şi comportamente, total diferite de cele însuşite anterior, în
condiţiile în care un individ îşi scimbă grupul de apartenenţă sau statusul social.
Uneori, schimbările sunt normale, fireşti (schimbarea serviciului, dobândirea
85
statusului de părinte), alteori ele pot fi dramatice (statutul de emigrant sau cel
de şomer). Resociaiizarea poate f i :
- voluntară (convertire religioasă, supunerea voluntară la psihoterapie), scopul
ei fiind înlocuirea identităţii, a valori! cu unele noi, schimbarea
comportamentului
- involuntară (“reeducare”, “spălarea creierului”, în închisoare, spitale
psihiatrice) si presupune instituirea unui control total si permanent asupra
persoanei (zilnic, în fiecare clipă).
11. Desocializarea presupune izolarea fizică si socială a unei persoa
ruperea ei de contextele sociale care i-au satisfăcut nevoile de interacţiune si i-
au sprijinit statusurile adoptate în vederea eliminării modelelor de interacţiune
si comportament anterior însuşite (drept exemplu este individul care se retrage
din societate pentru rugăciune, meditaţie etc. numit - sihastru).
în dependenţă de perioada de vîrstă indctificăm următoarle tipuri
de socializare:
1. Socializarea în copilărie implică dobîndirea capacităţii de
comunicare şi interacţiune, competenţei de exercitare a rolului de
copil, şcolar, prieten, conştiinţei datoriilor şi responsabilităţilor
cu privire la normativitatea vieţii sociale;
2. Socializarea în adolescenţă are în esenţa ei, un rolanticipativ
pregătind tinerii pentru viitoarele roluri de adult. Mead G.H. a
utilizat pentru acest caracter anticipativ noţiune de „preluarea
rolului altuia”.
3. Socializarea în perioada de maturitate este caracterizată, mai
ales de experienţele familiale, ocupaţionale şi culturale dobîndite
în contexte particulare de viaţă (de ex. economic sau politic).
Brim O. G. consideră că socializarea adultului are următoarele
traăsături: presupune mai degrabă sinteza „vechiului material
decît dobîndirea unuia nou; implică schimbarea de la un punct de
vedere idealist la unul realist; are la bază învăţarea capacităţii de
confruntare cu cerinţe conflictuale; dezvoltă competenţa pentru
exercitarea unor roluri specifice.
4. Socializarea la bătrâneţe presupune „dezangajarea” faţă de
rolurile sociale active şi familiarizarea cu alte roluri participative
(în familie, organizaţii cu caracter voluntar, în activităţi culturale
şi chiar productive). într-o .serie de societăţi o mare parte dintre
bătrîni trăiesc izolaţi de societate fără nici-un fel de „angajament
social”, situaţie care contribuie la accelerarea procesului de
îmbătrînire şi Ia accentuarea trăsăturilor determinate de patologia
bătrîneţii.

86
 Autoevaluarea cunoştinţelor:
1. Analizaţi structura personalităţii şi contradicţiile ce apar în interiorul personalităţii.
2., Evaluaţi factorii ce intervin în formarea persoanalităţii în cazuri de alcolism, delincventa,
prostituţie prin identificarea de cazuri concrete.
3. Descrieţi şi c o m e n ta ţi rolurile exercitate în societatea contemporană de familie, şcoală şi
mass media, ca instanţe ale socializării.
4. Evaluaţi rolul eredităţii şi a mediului social m procesul de socializare.
5. Analizaţi tipurile de socializare:
6. Fonnulaţi un punct de vedere personal referitor ia afirmaţia:
„ E d u c a ţia e ste c e a m a i p u te r n ic ă a r m ă c a r e p o a te s c h im b a lum ea. ” (Nelson Mandela, laureat
al premiului Nobel pentru pace, 1993).
7. Evaluaţi agenţii ce intervin în procesul de socializare.
8. Elaboraţi o analiză, de maxim 3 pagini, a concepţiei lui Anthony Giddens despre socializare,
pornind de la textul următor:,, P e n tru c ă m e d iile cu ltu ra le în c a r e n e n a ş te m ş i a ju n g em la
m a tu r ita te in flu e n ţe a z ă c o m p o r ta m e n tu l n o stru , a r p u t e a p ă r e a c ă s u n te m lip siţi- d e orice
in d iv id u a lita te s a u v o in ţă liberă. Â r p u t e a p ă r e a c ă s u n te m d o a r tu r n a ţi în tip a r e le p re e x is te n te
p e c a r e le -a p r e g ă tit s o c ie ta te a p e n tr u n o i. (...) F a p tu l c ă d e l a n a ş te r e ş i p â n ă l a m o a rte
s u n te m im p lic a ţi în p r o c e s u l d e in te r a c ţiu n e c u ceilalţi, n e c o n d iţio n e a z ă cu c e rtitu d in e
fo r m a r e a p e r so n a lită ţilo r , v a lo r ile p e c a re le su s ţin e m ş i c o m p o r ta m e n tu l p e c a re n i - l asum ăm .
Totuşi, s o c ia liz a r e a s e a flă la o r ig in e a a în să ş i in d iv id u a lită ţii ş i lib e r tă ţii n oastre. î n cu rsu l
s o c ia liz ă r ii fie c a r e d in tr e n o i d e z v o ltă u n se n tim e n t d e id en tita te p r e c u m ş i c a p a c ita te de
g â n d ire ş i de a c ţiu n e in d ep en d en tă . " (A. Giddens, S o c io lo g ie )
9. Ce se întîmplă cu individul dacă este socializat în afara societăţii? Aduceţi exemple de copii
socializaţi de animale, discutaţi pe baza lor.

87
C A P IT O L U L 7: In stitu ţiile sociale.

Planul lecţiei:
L Conceptul de instituţie socială.
2. Tipuri de instituţii sociale.
3. Instituţia totală.
4. Statul —ansamblu instituţional.

Obiectivei
© Să determine semnificaţia conceptului de instituţie socială;
© să relateze diferenţele şi tangenţele conceptuale dintre instituţie şi fenomenul
de instituţionalizare;
® să argumenteze funcţiile instituţiilor sociale contemporane;
© să valideze specificul statului în calitate de ansamblu instituţional;
© să analizeze efectele instituţiei totale.

Literatura:
1. Coordonator Bulgaru M. Sociologia generală Voi IC h işin ă u , 2003.
2. Mihăilescul. Sociologie generală. - Iaşi, Polîrom, 2003.
3. Goodman N. Introducere în sociologieBucureşti, 1992.
4. Hoffman O. Sociologia organizaţiilor.- Bucureşti, 2004.
5. Lafaye Cl. Sociologia organizaţiilor. - Bucureşti. 1998.
6. Preda M. Comportament organizaţional. Teorii, exerciţii şi studii de caz.
- Iaşi, 2006.
7. Scott W.R. Instituţii şi organizaţii. - Iaşi, 2004.
8. Фролов С. Социология организаций. •• Москва, 2001.

1. Conceptul de instituţie socială.

Termenul de instituţie vine din latinescul instituere, care înseamnă a

ridica, a întemeia, a aşeza, iar institutio este aşezământ, întemeiere, înfiinţare.
Prin „instituţie”, un popor, o colectivitate socială trece de la „starea naturală”,
de la acţiuni individuale spontane, egoiste, agresive, la „starea socială”, la
organizaţii create de o autoritate exterioară intereselor individuale, dar
recunoscută ca necesară pentru satisfacerea acestor interese, pentru menţiunea
unei colectivităţi sociale deosebite.
în limbajul comun, termenul de instituţie păstrează sensul iniţial,
juridic, desemnând organizaţiile care au statut, reguli de funcţionare stabilite
prin regulamente şi/sau legi, având rolul sau funcţia socială de a satisface

88
 anumite nevoi colective. în acest sens, exemplul tipic de instituţie este statul, cu
organizaţiile sale administrative, politice, militare etc.
Instituţia este o organizaţie delimitată întotdeauna spaţial şi temporal.
Adeseori termenul este utilizat ca sinonim pentru oricare din organizaţiile
publicejprimării, ministere, oficii guvernamentale, organizaţii internaţionale).
In sociologie, prin instituţie se înţelege ceva mai mult. Familia, biserica,
statul sunt instituţii sociale. Instituţia socială este un sistem de comportamente
şi relaţii sociale organizate pe baza unor valori comune şi în care se utilizează
anumite procedee în vederea satisfacerii anumitor nevoi sociale fundamentale
ale unei colectivităţi. Instituţia este un ansamblu structurat şi funcţional de
norme şi valori, organizaţia este o asociere de indivizi.
Instituţiile se disting prin următoarele proprietăţile specifice:
° simt relativ rezistente la schimbare;
0 au tendinţa să se transmită din generaţie în generaţie, să se menţină şi să
reproducă.
Caracteristicile instituţiilor sociale su n t: {W. Richard Scott, Instituţii
şi organizaţii, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 70):
c Instituţiile sunt compuse din elemente cuitural-cognitive, normative şi
reglatoare care, împreună cu unele activităţi şi resurse asociate lor, furnizează
stabilitate şi semnificaţie vieţii sociale.
e Instituţiile se transmit prin intermediul unor tipuri variate de factori, incluzând
sisteme simbolice, sisteme relaţionale.
e Instituţiile operează la niveluri multiple de autoritate, de la sistemul global ia
relaţiile locale interpersonaie.
* Instituţiile au prin definiţie o conotaţie de stabilitate, dar se supun proceselor
de schimbare, atât celor de creştere, cât şi celor discontinue.
Instituţiile spre deosebire de grupuri, se disting prin stabilitate şi
răspund unor nevoi vitale ale societăţii. Fiecare instituţie este un tip de
organizare a unui domeniu al socialului ca mod de rezolvare a problemelor şi
scopurilor esenţiale acestuia.
Instituţiile sunt ansambluri sociale în care membrii aleşi sau desemnaţi
ai grupurilor sunt investiţi în îndeplinirea funcţiilor stabilite public, dar cu
caracter impersonal, în satisfacerea trebuinţelor individuale şi de grup, pentru
stabilirea comportamentelor tuturor membrilor grupului prin reguli de
influenţare şi control social. Rezultă că în acest mod comportamentele
individuale instituţionalizate sunt sancţionate explicit şi eficient de către
autoritatea desemnată de grup Eficacitatea unei instituţii este dată de gradul de
realizare a scopului şi obiectivelor sale. O instituţie funcţionează eficient dacă
sunt realizate o serie de condiţii: definirea clară a scopului şi obiectivelor sale;
organizarea raţională a activităţilor în cadrul instituţiei; depersonalizarea
rolurilor sociale; acceptarea mijloacelor şi procedeilor folosite de instituţie;

89
 recunoaşterea socială а utilităţii instituţiei; relaţiile dintre instituţii şi
autonomia instituţională.
E. Durkheim consideră instituţiile sociale ca fiind cele mai importante
mijloace de auto-realizare a omului.
Funcţiile instituţiilor sociale sunt:
1. Funcţia de fixare şi reproducere a drepturilor sociale. Orice instituţie are un
sistem de reguli şi norme, modele de comportamente.
2. Funcţia de reglementare - acţiunea instituţiilor sociale reglementează relaţia
dintre membrii societăţii.
3. Funcţia integrativă implică coeziunea şi mobilizarea grupurilor sociale.
4. Funcţia de transmitere a experinţei sociale.
5. Funcţia de comunicare presupune diseminarea informaţiei.

2. Tipurile de instituţii sociale.

Pentru că în orice societate există o varietate de instituţii, ele se clasifică

după anumite criterii. Astfel, criteriul modului de constituire diferenţiază
instituţiile în: instituţii formale (primărie, prefectură, guvern) şi nonformale
sau neoficiale, adică primele sunt organizate după norme generale respectate de
către toţi membrii societăţii fie că sunt, fie că nu sunt de acord cu ele, iar al
doilea tip funcţionează în temeiul regulilor stabilite de către toţi componenţii
lor.
O altă clasificare a instituţiilor se face după conţinutul şi caracterul
funcţiilor îndeplinite:
Instituţii economice - toate unităţile ce se ocupă cu producţia bunurilor,
de efectuarea prestaţiilor de serviciu, de reglementarea circulaţiei banilor, de
organizarea şi diviziunea muncii, de circulaţia bunurilor (orice organizaţie
economică).
Instituţiile politice - implicate în actele de cucerire, exercitare şi
menţinere a puterii (guvern, parlament, consilii judeţene etc.). întreaga viaţă
politică, într-un fel sau altul, se confruntă cu puterea: cine o deţine, cum este
obţinută şi în ce mod este folosită. Puterea reprezintă „capacitatea indivizilor
sau a grupurilor de a-şi impune propriile interese şi preocupări, chiar atunci
când ceilalţi se opun” Poate cea mai frecvent citată definiţie a puterii este cea
aparţinând lui Max Weber: „Puterea înseamnă orice şansă folosită pentru a-ţi
impune propria voinţă în cadrul unei relaţii sociale, chiar împotriva unor
rezistenţe şi indiferent de elementele pe care sc bazează această şansă”.
Instituţii educative - preocupate de socializarea şi educarea tinerei
generaţii, de dezvoltarea unor modele de educaţie (grădiniţă, şcoală).
Instituţii juridice, care asigură elaborarea legislaţiei şi aplicarea legilor.
Ele deţin un rol important în exercitarea controlului social din cadrul societăţii.

90
în acest scop folosesc un sistem de sancţiuni (de pedepse şi recompense) stabilit
prin prevederile legii (tribunale, judecătorii).
Instituţii culturale - axate pe transmiterea şi dezvoltarea moştenirii
culturale, pe susţinerea activităţii creatoare, pe conservarea patrimoniului
cultural, pe educarea estetică a publicului, au rolul de a produce şi difuza
cultura (teatre, cinematografe, mass-media).
Instituţii de asistenţă socială - funcţionează în scopul ajutorării unor
persoane în dificultate sau pentru organizarea de activităţi cu diferite categorii
de populaţie. Instituţiile filantropice, asociaţiile, fundaţiile, societăţile sunt
exemple de instituţii sociale.
Instituţii religioase - organizează raporturile omului cu divinitatea, cu
ceilalţi credincioşi şi cu ierarhii bisericii (Biserica, sectele).
Instituţii ale vieţii private asigură desfăşurarea vieţii private (familie,
căsătorie).
G. Spencer a distins următoarele tipuri de instituţii:
- instituţiile de rudenie (căsătorie, familie);
- institun de reglementare (instituţiile statului, legea, moralitatea, religia,
politicieni);
- instituţii economice (de distribuţie).

3. Instituţia totală.

Termenul de instituţie totală se referă la orice grup sau organizaţie care

are aproape controlul total şi continuu asupra individului şi care încearcă să
şteargă efectele socializării anterioare a acestuia şi să îi inculte individului un
set nou de valori, obiceiuri şi credinţe.
Instituţiile totale pot fi clasificate astfel: organizaţii care îngrijesc
persoanele considerate incapabile să-şi satisfacă singure unele nevoi
fundamentale şi care sunt inofensive: cămine pentru bătrâni, orfani, persoane
cu dizabilîtăţi; organizaţii care îngrijesc persoane incapabile să-şi poarte
singure de grijă şi involuntar periculoase pentru comunitate : sanatorii, spitale
de psihiatrie; aşezăminte care izolează de restul comunităţii persoanele
considerate a prezenta un pericol social : închisori, penitenciare, lagăre de
prizonieri, lagăre de concentrare; unităţi în care izolarea decurge din nevoia
organizării şi desfăşurării eficiente a unei activităţi: cazărmi, nave, internate;
aşezăminte care grupează persoane pentru care izolarea reprezintă o opţiune
personală: abaţii, mănăstirile ş.a.
Caracteristicile comune tuturor acestor tipuri de instituţii sunt
următoarele :
0 practică izolarea totală;
B practică ruptura cu oricare dintre,, limitele " experimentale anterioare;
B pretinde să controleze toate aspectele vieţii lor.
91
a îi „ înrolează”, supunându-i unui regim de viaţă colectiv, strict reglat de
norme instituţionale a căror respectare este riguros controlată de un corp de
supraveghetori, şi care şterge orice deosebire între indivizi, orice şansă de
manifestare personalizată;
в generează o structură socială specifică în care, indiferent de alte
atribute (vârstă, sex, statut socio-profesional), indivizii sunt. clasaţi în
supraveghetori şi supravegheaţi.
Una dintre dintre instituţiile totale este armata. Procesele tradiţionale de
socializare a militarilor sunt destinate să dezvolte un nivel înalt al motivaţiei şi
încrederii în instituţie. Aceste procese includ următoarele :
» Suprimarea statusurilor anterioare. Prin tunsoare, uniforme şi altele de
acest fel, recrutul este privat de legăturile vizibile cu statusul său anterior.
0 învăţarea de reguli şi norme noi. La nivel oficial, recrutul este învăţat să
se supună regulilor armatei; prin socializarea informală (între coiegi) ei învaţă o
parte din cultura instituţiei militare.
и Dezvoltarea solidarităţii. Atât socializarea formală cât şi disciplina
riguroasă construiesc solidaritatea şi prietenia dintre recruţi; ei învaţă că depind
unul de celălalt.
в Spiritul birocratic. Recrutul este instruit să accepte fără întrebări tradiţia
şi obiceiul; ordinile se primesc şi se dau tot timpul.

4. Statul - ansamblu instituţinal.

Statul este cea mai importantă instituţie, disungandu- se de celelalte

prin faptul că deţine monopolul asupra utilizării legitime a forţei. Fără a fi o
instituţie universală, întrucâ sunt cunoscute în istorie societăţi fără stat, acesta
reprezintă instituţia politică cea mai însemnată pentru societăţile modeme, în
care statele sunt organizate tot mai mult pe baze naţionale.
După cum subliniază A. Giddens, (2001) „Există stat acolo unde există
un aparat politic de guvernare (instituţii cum ar fi parlamentul sau congresul,
împreună cu funcţionarii civili ai acestor servicii), care conduc un teritoriu dat
şi a căror autoritate este susţinută de către un sistem de legi şi de capacitatea de
a folosi forţa armată pentru a-şi pune în practică politica”. Toate societăţile
modeme sunt State- naţiuni. Adică, sistemul lor de guvernare îşi susţine dreptul
de proprietate asupra anumitor teritorii, posedă coduri de legi formale şi este
susţinut de controlul asupra unor forţe armate.
Pentru K.Marx, statul este organizarea societăţii în care el reprezintă
un fel de „rezumat oficial”. Produs al societăţii ajunse la un anumit nivel de
dezvoltare, statul este instrumentul de care se serveşte clasa dominantă pentru
a-şi menţine privilegiile şi statutul superior.

92
 Emile Durkheim face din statul modem promotorul diviziunii muncii şi
al apariţiei progresive a solidarităţii organice, în detrimentul solidarităţii
mecanice.
La rândul său, Max W eber caracterizează statul modem prin monopolul
constrângerii fizice legitime. Din această perspectivă, statul apare ca un
instrument de dominaţie şi un agent al acestei raţionalizări cu care este
creditată, în proprii ochi, societatea modernă.
Deosebim mai multe tipuri de state:
1. State democratice. Democraţia îşi are originea în termenul grecesc
demokratia (demos = popor; krates = conducere). „Democraţia, în sensul ei de
bază - subliniază A. Giddens (2001) - înseamnă, un sistem politic în care
poporul şi nu monarhii (regi ori regine) sau aristocraţii (oameni de viţă nobilă,
cum sunt lorzii) se află la conducerea ţării”. Altfel spus, democraţia reprezintă
modalitatea de conducere a unui sistem social caracterizată prin participare, în
diferite forme, a membrilor respectivului sistem la procesul de conducere.
Efectul cel mai important al democraţiei este realizarea, prin intermediul
procedeelor sale specifice de negociere şi comunicare, a unui grad substanţial
de consens.
Democraţia reprezintă o foimă de conducere pentru care societatea actuală a
optat cu claritate. Democraţia se află în dificultate aproape peste tot în lume. (A.
Giddens, 2001).
De regulă, în favoarea eficienţei superioare a democraţiei sunt
invocate următoarele argumente:
0 superioritatea gândirii colective asupra celei individuale, mai ales în
soluţionarea problemelor cu un grad ridicat de complexitate;
e crearea consensului: acceptarea deciziilor este mult mai ridicată în condiţiile
participării la luarea acestora;
e motivare: participarea la luarea deciziei ridică substanţial gradul de implicare,
de responsabilitate, în timp ce sistemele nedemocratice generează pasivitate,
rezistenţă, ostilitate, apatie, alienare;
0există o relaţie certă între procedeele democratice şi creativitatea sistemului; .
• democraţia este o bază necesară pentru orientarea flexibilă, deschisa, pentru
experimentare, analiză critică.
Dincolo de avantajele sale certe, democraţia prezintă şi dificultăţi:
consum de timp, blocarea deciziei, permite proiecţia unor interese particulare
în procesul decizional. Democraţia implică, prin definiţie, existenţa mâi multor
partide politice.
2. State totalitare. Totalitarismul caracterizează acele regimuri politice
constituite ca urmare a cuceririi ilegitime a puterii politice şi care s-au impus
prin forţă, împotriva intereselor membrilor societăţii. Statul totalitar îşi extinde
controlul asupra tuturor sectoarelor societăţii şi asupra tuturor aspectelor
sociale. Guvernanţii au putere absolută asupra societăţii, toate formele de
93
organizare socială reprezintă o extindere a puterii statului. Libertatea
individuală nu există (sau există în limite extreme de reduse); totul este decis de
un grup mic, care deţine puterea. De aici, decurg o seamă de caracteristici ale
statului totalitar: existenţa unui partid unic; a unei ideologii obligatorii mice,
exclusiviste, asociată cu un control total; opoziţia este exclusă; orice alte
structuri, care ar putea să se interpună între individ şi stat, sunt excluse;
puterile nu sunt separate în stat. Modelele de regimuri totalitare, impuse prin
forţa şi violenţă, sunt statele fasciste şi statele comuniste.
3. State Autoritare. Autoritarismul exclude poporul de la o partic
serioasă în viaţa politică, iar conducătorul sau grupul nu poate fi îndepărtat de la
putere prin mijloace legale. Dictatura în care puterea este obţinută ţi exercitată
de un singur individ, este un tip de autoritarism. Un exemplu este Saddam
Hussein din Irak.

Autoevaluarea cunoştinţelor:

1. Definiţi conceptul de instituţie socială.

2. Argumenteze funcţiile instituţiilor sociale contemporane.
3. Evaluaţi rolul statului în calitate de ansamblu instituţional.
4. Analizaţi impactul aflarii individului în cadrul unei instituţii totale.
5. Alegeţi şi analizaţi un tip de instituţie socială.

94
CAPITOLUL 8: Acţiunea socială

planul lecţiei'.
1. Conceptul de acţiune socială.
2. Teorii sociologice privind acţiunea socială.
3. Structura acţiunii sociale.
4. Proiectarea şi realizarea acţiunii sociale.

Obiective:
» să identifice specificul abordării sociologice a teoriei acţiunii sociale;
• să argumenteze diferenţele dintre acţiunea socială şi alte manifestări de .
natură psihologică, mecanică, instinctuală;
• să repartizeze acţiunea socială după structura sincronică, diacronică şi
pe domeniu al acţiunii sociale;
« să estimeze posibilităţile de asigurare a aspectului normativ al acţiunilor
sociale individuale şi colective.
• să evalueze tipurile de acţiune socială;
e să proiecteze şi să realizeze acţiuni sociale.
Literatura:
1. Coordonator Bulgaru M. Sociologie generală. Manual, II volume. -
Chişinău, 2003.
2. Goodman N. introducere în sociologie. - Bucureşti, 1992
3. Mihăilescu I. Sociologie generală. - Iaşi, Polirom, 2003
4. Roman T., Simionescu T. Elemente de sociologie. - Bucureşti, 1993
5. Zamfir C , Chelcea S. Sociologie, manual pentru clasa а XI. - Bucureşti,
2001.
6. BoudonR. Tratat de sociologie. - Bucureşti, 1997
7. Lallement M., Istoria ideilor sociologice. De la Parsons la
contemporani, Editura Antet,- Bucureşti, 1998

1. Conceptul de acţiune socială.

Acţiunea socială este o componentă fundamentală a activităţii umane, şi

constă într-un ansamblu integrat de transformări aplicate unui obiect, în vederea
obţinerii unui rezultat concretizat în adaptare sau cu scopul determinării funcţiei
unei componente a sistemului social.
Noţiunea de "acţiune socială" este introdusă în sociologia lui M.
Weber pentru a desemna acţiunea unui individ, care vizează rezolvarea
problemelor de viaţă şi orientarea conştientă spre alte persoane. Seninele

95
principale ale acţiunii sociale (conform lui Weber) sunt: motivaţia şi orientarea ;
conştientă faţă de ceilalţi.
Oamenii, ca elemente constitutive ale sistemului social, intră în relaţii
unii cu alţii pentru a acţiona împreună în vederea realizării unui scop.
Elaborarea teoriei acţiunii sociale s-a întemeiat pe cunoaşterea specificului 'ţ
existenţei de tip social şi pe examinarea raportului dintre scopurile, interesele şi |
valorile, normele, scopurile şi valorile promovate de societate. \
Intr-o accepţie generală acţiunea socială poate fi definită ca o relaţie
dintre un agent (subiect) şi un obiect, în vederea transformării acestuia, f
potrivit unui scop. [
Din perspectivă sociologică în descrierea acţiunilor sociale deosebim |
următoarele aspecte: orientarea către scop; selecţia mijloacelor; raporturile j
dintre scopuri (supra şi subordonare); situaţia individului; prezumţiile j
agentului - o acţiune produce anumite consecinţe previzibile, individul |
acţionează în limitele acestei presupuneri indiferent dacă sunt corecte sau nu; l
cunoaşterea situaţiei de către individ; informare şi moduri de cunoaştere; j
orientarea acţiunilor sociale printr-un sistem de norme sau valori. (
Acţiunea socială este o acţiune individuală, voluntară, pentru că este |
determinată de motivaţii subiective (scopuri şi semnificaţii). Practic acţiunea
socială este un produs al unui actor înzestrat cu resurse, care operează opţiuni
finalizate şi care întrebuinţează în acest scop mijloace materiale şi simbolice.
Opţiunile acţionale ale actorilor sunt dependente de un ansamblu de valori
comune (valori validate de preferinţele colective). Tocmai de aceea T.
p a rso n s preciza că esenţialul pentru conceptul de acţiune este că trebuie să
existe o orientare normativă. în orice acţiune socială Parsons identifică:
1 . actorul (individ, grup, colectivitate, etc);
2. situaţia acţională (cadrul fizic, social, cultural);
3. mecanismul acţiunii (mijloace disponibile, scopuri, valori, nevoi, motive);
4. sensul acţiunii (sens dat de interpretarea acţiunii celorlalţi).
Acţiunea socială trebuie să posede următoarele caracteristici: să fie
conştientă, îndreptată spre cineva, să fie motivată. Acţiunea socială derivă din
interacţiunea a cel puţin doi actori, în care fiecare caută să realizeze o satisfacţie
optimă (Parsons, 1951).
In demersul teoretic de definire a conceptului de acţiune socială se
impune să operăm o serie de distincţii ([Bulgaru M. Sociologie generală.
Manual, II volume. —Chişinău, 2003):
® Distingem acţiunile de procesele sau evenimentele fizice care se
desfăşoară spontan, în conformitate cu legile obiective ale naturii, fără
intervenţia conştientă a individului uman ca agent. Ultimele se desfăşoară
spontan, conform legilor naturii, fără intervenţia conştientă a omului. Acţiunea
umana, aşadar, nu se manifestă în realitatea naturală, cum este, de pildă,
procesul încălzirii sau răcirii vremii; l
96
„ Distingem acţiunile de procesele psihice, ce se desfăşoară la nivelul
individului uman izolat, şi care nu au produs transformări sensibile ale mediului
natural şi social. De exemplu, gândurile sau trăirile unei persoane nu sunt
acţiune socială atâta timp cât ele rămân la stadiul
perceperii lor individuale;
0 Distingem acţiunea de comportamentul instinctiv sau automatismul
biologic, care se manifestă la animale şi într-o oarecare măsură la om. De
exemplu, retragerea reflexă a mîinii în contact cu un obiect fierbinte este o
mişcare mecanico-fiziologicâ, dar nu este o acţiune. Tot aşa vom considera că
un animal de tracţiune ce pune în mişcare un atelaj nu exercită o acţiune, ci doar
o mişcare, deoarece el serveşte numai ca mijloc în vederea realizării unei
acţiuni umane.

2. Teorii sociologice privind acţiunea socială.

Raportarea comportamentului uman la normele, scopurile şi valorile

sociale a făcut obiectul unei teorii a acţiunii sociale, care include două domenii
de examinare, unul orientat pe analiza acţiunii în legătură cu sistemul social, al
doilea, interesat de actorul social. Prima perspectivă se referă la determinarea
socială a comportamentului uman sau la motivaţia acţiunii umane. A doua
viziune teoretică manifestă preocupare faţă de rolul jucat de interacţiunea
umană în evoluţia unui system social. Aceste două doctrine cu analizele
teoretice aferente au dat naştere sociologiei acţiunii. Originile sociologiei
acţiunii se regăsesc in ideile cercetătorilor: M. Weber, G. Simmel, V.Pareto şi
Parsons.
M. W eber consideră că sociologia are un obiect de studiu propriu doar
ei şi anume acţiunea socială. Sociologia trebuie să explice cauzal şi raţional
fenomenele sociale, arătînd sensul lor. M. Weber a constatat că orice activitate
desfăşurată de un individ este socială, în măsura în care comportamentul său se
modifică prin acţiunea altui individ, în temeiul unor valori sau simboluri
acceptate de membrii unui grup sau ai unei societăţi. După cum se poate
observa, sociologul german concepe acţiunea ca un act de modificare de către
individ sau grup a comportamentului altui individ sau grup. Cum
comportamentul uman intervine în viaţa socială orientat de valori, scopuri şi
norme, acţiunea umană şi socială se instituie ca mod de raţionalizare a realităţii.
De aceea, individul este considerat ca singurul deţinător al unui comportament
simptomatic.
Determinarea schimbărilor produse prin acţiunea umană este un act
raţional realizat, în raport de obiectul acţiunii, prin mai multe tipuri de acţiune.
In lucrarea sa “Economie şi societate Max Weber elaborează o tipologie a
acţiunii sociale descrise mai sus în lucrare.

97
 La baza oricărei acţiuni sociale stă acţiunea umană, dar acţiunea umană
se poate manifesta în lipsa acţiunii sociale. Comportamentul individual dă
expresie acţiunii umane, iar acţiunea socială derivă dintr-un comportament
social.
O altă contribuţie esenţială la analiza acţiunii sociale aparţine
sociologului american T. Parsons. Pentru că interpretarea dată
comportamentului celuilalt este întotdeauna subiectivă, aceasta tinde să fie
standardizată prin repetiţie, crede Parsons. El a semnalat cinci altemative-tip ale
acţiunii: orientarea spre sine sau spre colectivitate; particularism/universalism;
calitate/performanţă; afectivitate/neutralitate afectivă; difuziune/specificitate.
Parsons distinge 4 momente importante ale acţiunii sociale: momentul
axiologic-normativ, momentul cognitiv, momentul teologic flnalist, momentul
psikologic-emolional.
Parsons distinge 2 tipuri de acţiuni sociale; acţiuni logice şi acţiuni non-
logice. în sistemul de motivaţii, care întemeiază acţiunile oamenilor se acordă
un loc important motivaţiilor psihologice şi anume sentimentelor.
Acţiunea socială poate fi clasificată £n: acţiuni practice şi acţiuni
teoretice, cele două tipuri sunt într-o strânsă legătură, astfel încât eficienţa uneia
condiţionează eficienţa celeilalte. Sistemul acţiunii sociale se compune din:
activitate productivă, activitate administrativă, activitate educativă, activitate
ideologică, activitate instructivă, activitate de creaţie artistică şi literară,
activitate de cercetare , activitate de apărare şi securitate personală şi de grup,
activitate politică, activitate de îngrijire a sănătăţii, activitate de timp liber
(loisir).

3. Structura acţiunii sociale.

Structura acţiunii sociale se compune din agent (actor), obiect şi scop.

Agentul sau actorul este individul sau grupul, care determină modificări sau
caută să orienteze comportamentul altuia cu care este în relaţie. Părintele
acţionează asupra copilului pentru a-1 socializa cu normele şi valorile proprii
mediului său de viaţă. Un partid politic orientează comportamentul electoral al
unei colectivităţi rurale. Un medic intervine în tratamentul unei boli. Agentul
(actorul) social fiinţează ca element al realităţii sociale interesat sau impulsionat
de producerea unor transformări în temeiul unui scop în relaţia cu
comportamentul altor persoane. Această acţiune din partea agentului (actorului)
social se produce asupra altor agenţi (actori) sociali deoarece cel asupra căruia
se fac modificări nu le primeşte pasiv, fără nici un fel de reacţie, dimpotrivă el
le acceptă, respinge sau negociază. Fiind o relaţie umană, acţiunea socială se
exercită între actor şi obiectul de influenţare reciprocă. Nu întotdeauna obiectul
poate sau vrea să reacţioneze însă modificarea odată realizată, el nu rămâne
permanent acelaşi deoarece poate interveni pe parcursul desfăşurării procesului
98
 de acţiune asupra sa. Trebuie făcută diferenţa între actor social şi agentul
social. Individul care acţionează în sensul conformării la rolurile prescrise este
actor social. In orice societate, indivizii nu acceptă permanent rolurile prescrise
deoarece apar trebuinţe noi sau mediul îi împiedică să le adopte. Ca urmare a
acestei situaţii apare un comportament întemeiat pe transformare. Agentul
social are un rol de modificare a obiectului pe când actorul reproduce rolurile
sistemului.
Actorul social este un individ, iar agenţii sociali sunt, de obicei, clase
sociale, grupuri politice, economice, morale, religioase. Acţiunea are o bază
motivaţională şi un sistem de prescripţii normative (nonne, valori). Sociologic,
acţiunea socială se caracterizează prin: intenţionalitate sau angajare voluntară;
raţionalitate şi instituţionalizare, adică sistem de legitimare prin instituţii
specifice.
Sociologul Italian V. Pareto a propus următoarea accepţiune a acţiunii
sociale: identificarea acţiunii sociale cu activităţile caracterizate prin
noncoincidenţa subiectivă şi obiectivă a mijloacelor şi scopurilor. După Pareto
orice acţiune social AS se compune din agent A, mijloace M şi Scop S, şi este
reprezentat prin formula: ÂS=A+M+S
Structura acţiunii sociale poate fi analizată din punct de vedere
sincronic, diacronic, al domeniilor sociale şi al naturii ei.
A. Structura sincronică se referă la elementele componente ale oricărei
acţiuni (indiferent de domeniul în care se desfăşoară şi de natura ei) şi la
interdependenţa acestora. Din această perspectivă structura sincronică ă
acţiunii sociale include: agentul (actorul), obiectul, situaţia şi rezultatul.
a) Agentul (actorul) este subiectul acţiunii sociale, principiul său activ
deoarece el este iniţiatorul, organizatorul, executantul şi beneficiarul acţiunii.
Agentul se caracterizează prin trebuinţe, necesităţi (nevoi), interese şi motivaţii,
care conduc la conturarea scopului şi la realizarea, în ultimă instanţă, a acţiunii;
b) Obiectul acţiunii este un fragment al realităţii naturale sau sociale
asupra căruia acţionează agentul (actorul) în vederea transformării lui potrivit
scopului formulat.
c) Situaţia se referă la ansamblul factorilor naturali şi sociali, materiali
şi spirituali, necesari şi întâmplători care intervin direct sau indirect în favoarea
sau în defavoarea realizării scopului acţiunii.
d) Rezultatul reprezintă sinteza componentelor amintite, intrate' în
raporturi determinate între ele şi orientate spre înfăptuirea scopului
(prefigurarea în plan ideal a rezultatului acţiunii).
Formula structurii sincronice este: Acţiune = Agent (trebuinţe, motivaţii,
scop, activitate) + obiect + situaţie (mijloace, condiţii) + Rezultat.
B. Structura diacronică vizează eşalonarea pe etape a acţiunii,
succesiunea şi ordinea operaţiilor pe care aceasta le implică, potrivit unor reguli
(metoda acţiunii). Etapele pe care le parcurge orice acţiune umană sunt:
99
elaborarea şi formularea scopului, diagnoza, prognoza, planificarea, decizia, j
organizarea, execuţia, controlul. \
a) Prima condiţie a unei acţiuni eficiente este stabilirea clară a scopului
respectivei acţiuni, viziunea clară asupra rezultatului la care se doreşte să se
ajungă.
b) Prin procesul diagnozei se efectuează analiza sarcinilor, culegerea şi
prelucrarea informaţiilor, documentarea minuţioasă în legătură cu realitatea ce
urmează a fi transformată, evaluarea raportului de forţe, a greutăţilor şi
obstacolelor ce se pot ivi în desfăşurarea acţiunii.
c) Prognoza reprezintă o apreciere sintetică, fundamentată ştiinţific, asupra
tendinţelor generale şi modificărilor structurale probabile, care pot fi prevăzute
într-o perspectivă mai apropiată sau mai îndepărtată, pornind de la condiţiile
economice, sociale, politice,demografice şi cultural caracteristice viitorului
previzibil. Prognoza are un coeficient de aproximare, de probabilitate deoarece j
determinările de tip necesar şi legic sunt însoţite de factori întâmplători |
(neprevizibili).
d) Planificarea stabileşte direcţiile principale ale transformărilor dorite,
împărţite în ţeluri şi sarcini parţiale. Se stabilesc, în acelaşi timp, mijloacele şi
metodele necesare realizării acţiunii. Rezultatul procesului de planificare este
planul, care trebuie să indice atât ceea ce trebuie obţinut în fiecare etapă a
realizării lui, cât şi ceea ce trebuie hotărât în situaţiile noi care vor surveni.
e) Decizia este etapa ce încheie pregătirea acţiunii; ea presupune alegerea, din
strategia planului, a căii optime pentru atingerea scopurilor propuse. Decizia
л! ^ Л г 'т м ’ Л o o > . ' n « m i n x r e e t i + i r v n « O A t J e t ă r a t i f a t f t H p . 11П
c s io a o iu i u u u D ^ ia t a i u n u i ш и ш и ouw — — -•*-
organ sau de o colectivitate umană, prin care se determină: natura unei acţiuni,
agenţii, mijloacele, durata, modul de execuţie a acesteia.' Decizia este actul
social prin care se declanşează şi se pun în mişcare forţe şi mijloace materiale în
vederea realizării unei acţiuni; de calitatea deciziei depinde succesul acţiunii
proiectate.
f) Organizarea este etapa în care decizia este convertită în acţiuni de
îndeplinire. Ea are în vedere reglementarea etapelor în realizarea planului,
armonizarea şi coordonarea corespunzătoare a acţiunilor, repartizarea structuală
a diferitelor sarcini.
g) Realizarea acţiunii planificate este, de fapt, punerea în practică a celor
stabilite în etapele precedente.
h) Controlul se exercită fie asupra momentului organizării, fie asupra
momentului de decizie, atunci când se constată o abatere de la realizarea
scopului acţiunii. Dacă este cazul, se procedează la corectarea etapei organizării
sau a etapei deciziei până este realizat scopul propus.
Dacă scopul nu este realizat, datorită unei diagnoze şi prognoze
nesatisfacătoare sau a unor condiţii obiective modificate, atunci este necesară
iniţierea unei noi acţiuni.
100
 4. Proiectarea şi realizarea acţiunii sociale.

In proiectarea şi realizarea acţiunii sociale se ţine cont de următoarele

aspecte:
a) Raţionalitate, eficienţa, eficacitate;
b) Competenţă, participare, responsabiîiatate.
a)Raţionalitatea acţiunii sociale. Orice acţiune umană şi socială se
desfăşoară în conformitate cu cerinţele valorice ale raţiunii umane.
Raţionalitatea exprimă modul în care scopurile sunt susţinute de normele şi
valorile umane existente în societate. Ea constă în aşezarea la baza acţiunii
umane a normelor raţiunii, aşa cum sunt ele reprezentate de principiile logicii,
şi de aceea este proprie comportamentului uman, care se conformează valorilor
instituite de către societate. Popper consideră ca („este raţionai orice
comportament Y despre care se poate spune «X avea motive să facă Y»,
deoarece").
Deosebim următoarele tipuri de raţionalitate'.
1. utilitară, bazată pe interes sau preferinţe;
2. teleologică, expresie a celui mai bun mijloc în realizarea obiectivului ales;
3. axiologică, adică un comportament rezultă dintr-un principiu normativ;
4. tradiţională, realizată pe baza comportamentului tradiţional;
5. cognitivă, bazată pe comportamentul exprimat de o teorie în care agentul
social crede, întemeiat pe anumite motive.
Raţionalitatea obiectivă fiinţează când actorul social utilizează
mijloacele obiective cele mai adecvate în atingerea unui scop. De exemplu,
acţiunea inginerului ce construieşte un pod, care foloseşte cea mai bună
combinare a materialelor, tehnicilor, procedeelor pentru producerea celui mai
bun pod. Raţionalitatea subiectivă se manifestă atunci când actorul social
apelează în mod curent la elemente subiective bazate pe cele mai întemeiate
motive în atingerea unui scop.
Eficienţa acţiunii este nivelul atins de o activitate în realizarea
scopului, a funcţiei sau a unei trebuinţe, şi se concretizează în performanţe
individuale sau sociale. De regulă, individul caută să eficientizeze acţiunile sale
deoarece numai astfel poate să răspundă exigenţelor normelor şi valorilor
procesului de integrale socială. Nu este mai puţin adevărat că multe dintre
acţiunile individului şi chiar ale instituţiilor au un grad redus de eficienţă sau
sunt nule. Criteriul eficienţei îl constituie realizarea unui optimum social, iar
rezultatele aşteptate imprimă un anume demers care determină eficacitatea
acţiunilor umane şi sociale.
In plan economic, eficienţa se asigură, de obicei, prin strategii bazate pe
investiţii minime cu costuri cât mai reduse, dar cu obţinerea unor rezultate
maxime. In orice acţiune eficientizarea înseamnă maximalizarea rezultatelor
101
obţinute. în ce pliveşte eficienţa sociaiă, ea se realizează prin stabilirea unei
relaţii optime între investiţiile umane de gândire şi efort şi rezultatele agenţilor
sociali. Proiectele de optimizare a activităţilor umane trebuie să aibă în vedere
aspectele referitoare la resursele umane ale dezvoltării, motivaţia umană în
acţiunile sociale, aspiraţiile umane, modul de satisfacere a trebuinţelor specifice
ale grupurilor sociale etc.
Eficacitatea este relaţionarea logică a realizării scopului cu valorile
urmărite. Individul sau grupul acţionează în virtutea calificărilor lor ca agenţi
sociali. însuşirea normelor şi valorilor grupului şi ale societăţii este o cale
fundamentală de pregătire a omului pentru exersarea statusurilor şi rolurilor în
acţiuni sociale. Orice om este apt să desfăşoare activităţi de modificare a
comportamentului celui cu care intră într-o relaţie umană sau socială.
b) Emanciparea umană şi creşterea eficienţei acţiunii sociale impun ca
agenţii (actorii) sociali să dispună de anumite deprinderi: competenţă,
conştiinţa participativă şi responsabilitatea socială.
Competenţa este ansamblul de cunoştinţe, deprinderi, abilităţi ale unui
individ sau grup social pe baza cărora contribuie la îndeplinirea unei funcţii
sociale sau la realizarea unor obiective. Competenţa socială se referă la
capacitatea unui om sau grup social de a acţiona eficient în îndeplinirea unui
scop cu mijloace cât mai puţine şi cu costuri cât mai reduse. Sociologic, există o
dimensiune obiectivă a competenţei şi una psihologică. Prima are în vedere
conţinutul şi complexitatea diferitelor activităţi sau fimcţii, cea de a doua
vizează planul dominant psihologic, anume domeniul cunoştinţelor,
priceperilor, aptitudinilor şi trăsăturilor psihice individuale care contribuie la
îndeplinirea unor activităţi sau funcţii sociale. Competenţa socială înseamnă şi
capacitatea de soluţionare eficientă a organizării unui grup, dar şi
disponibilitatea pentru cooperarea cu ceilalţi. Prin competenţă socială se
asigură, indiscutabil, funcţionalitatea grupului sau a societăţii conform
obiectivelor şi scopurilor sociale, evitându-se astfel crizele şi tensiunile sociale.
Dar existenţa competenţei sociale nu este suficientă în asigurarea eficienţei
activităţii sociale. Pentru ca ea să se realizeze este necesară participarea socială
a agentului (actorului) social.
Participare înseamnă implicarea individului şi integrarea acestuia într-o
structură organizaţională prin acţiune- şi interacţiune. Aşadar, fiinţarea unei
acţiuni este expresia participării individului sau grupului la actul de modificare
a comportamentului celorlalţi în temeiul relaţiei stabilite. Participarea socială
contribuie la realizarea performanţelor umane. De altfel, creativitatea şi spiritual
inovator social se instituie în forme importante de participare socială.
Responsabilitatea socială reprezintă actul aderării individului la actele
altor indivizi sau ale grupului social, ale căror efecte şi ie asumă pentru sine şi
pentru colectivitatea sa, în mod liber. Ea înseamnă nu numai răspundere

102
individuală sau colectivă a indivizilor, ci şi o cale activă de raportare a lor la un
anumit scop şi ideal prin angajarea de răspunderi şi riscuri.
De exemplu, profesorul acţionează asupra elevilor prin conduita sa de
agent al socializării, prin mijloacele instruirii şi educaţiei în cadrul organizat al
şcolii. Pentru elevi, comportamentul profesorului este unul semnificativ şi
coerent derivat din competenţa socială (nivelul de pregătire profesională într-un
domeniu al ştiinţei şi capacitatea de a transmite altora cunoştinţele ştiinţifice),
participare (interacţionează continuu cu elevii şi se implică direct în relaţia cu
elevii), responsabilitate (asumarea consecinţelor rezultate din acţiunea asupra
elevilor).

Autoevaluarea cunoştinţelor::

1. Definiţi acţiunea socială din perspectivă sociologică.

2. Repartizaţi acţiunea socială după structura sincronică, diacronică şi pe domeniu al acţiunii
sociale.
3. Analizaţi structura acţiunii sociale.
4. Proiectaţi un model de acţiune socială.

103
CAPITOLUL 9: Conflictele sociale

Planul lecţiei:

J. Abordări sociologice ale conflictului. Conceptualizarea noţiunii de

conflct.
2 . Tipuri de conflicte.
2. Cauzele conflictelor.
4. Structura şi etapele conflictelor.
5. Strategii de rezolvare a conflictelor.
6. Modele şi metode de rezolvare a conflcictelor.
7. Potenţialul conflictogen la nivel grupai şi organizaţional.

Obiective:
- sa definească noţiunea de conflict;
- să precizeze abordările sociologice privind conflictul;
- sa determine cauzele conflictelor;
- să relateze despre clasificarea conflictelor;
- să evalueze etapele conflictelor;
- să evalueze strategiile de rezolvare a conflictelor;
- să analizeze modelele şi metodele de rezolvare a confluctelor;
- să poată identifica şi analiza potenţialul oonfliotogcn la nivel grupai şi
organizaţional.

Literatura:
1. Bouchard N. Rezolvarea conflictelor la serviciu. - Bucureşti, 2003.
2. Dahrendorf R. Conflictul social modern. - Bucureşti, 1996.
3. Cornelius H., Faire S. Ştiinţa rezolvării conflictelor. - Bucureşti, 1996.
4. Stoica Constantin A., Neculau A. Ed Polirom, Psihosociologia
rezolvării conflictului. - Iaşi, 1998.
5. Stoica Constantin A. Conflictul interpersonal. Ed.Polirom. - Iaşi 2004.
6. Pânişoară Ion - Ovidiu. Comunicare eficientă.- Bucureşti, 2006.
7. Grant W. Rezolvarea conflictelor. - Bucureşti, 1998.
8. Popa D. Manual de mediere. - Chişinău, 2007.
9. Roth M,, Poledna S., Baciu C. Medierea conflictelor. - Cluj-Napoca, 2005.
10. Păuş V. A. Comunicare şi resurse umane. Ed.Polirom,- Iaşi, 2006
11. Teşileanu A., Frunjină I. Comunicare, negociere şi rezolvare de conflict.
- Bucureşti, 2002.
12. Бабосов E. M.. Конфликтология. Минск, Тетрасистемс, 2000.
13. Прошанов С.Л. Социология конфликта: теория и практика. -
Москва, 2006.

104
 1 . Abordări sociologice ale conflictului. Conceptualizarea
noţiunii de conflict.

Cuvintul conflict este provenit de la latinescul „conflictus” - ce

desemnează: confruntare, sau „lovirea împreună cu forţă”, conţinînd şi alte
particularităţi/ descrieri ca: stare deschisă, luptă; lipsa armoniei în relaţiile
interpersonale, idei sau interese.
în dicţionarul explicativ al limbii române, conflictul este definit ca o
ciocnire materială sau morală violentă, o situaţie controversată, stare de
duşmănie, divergenţă.
Conflictele sunt vechi de când lumea, ele sunt un fenomen universal
care poate fi întâlnit îa toate nivelele convieţuirii umane. Totuşi nu prezenţa
conflictelor este problematică, nu ea este cea care constituie o ameninţare la
adresa păcii, ci formele ei violente, care propagă sisteme nedrepte, care
avantajează doar una dintre părţile implicate, înclinate spre preluarea puterii şi
spre impunerea propriilor interese şi care cred că doar ele deţin „adevărul
absolut1-. Asemenea atitudini pot degenera cu uşurinţă în modele de gândire şi
de comportament orientate după cucerirea totală: pierderile suferite de una
dintre părţi sunt câştiguri pentru cealaltă. Conflictele sunt simple fapte sociale.
Cîţi dintre noi ar putea afirma că nu s-au confruntat, cel puţin o dată, cu
un conflict ? în consecinţa, putem spune că, m general, conflictul este o parte
componentă a interacţiunii sociale ce a caracterizat întreaga istorie a umanităţii,
de la începuturi şi până în prezent.
Situaţiile conflictuale se întâlnesc cu periodicitate în viaţa publică şi
privată a fiecăruia dintre noi. Aceste conflicte se pot manifesta la scale şi nivele
diferite. Ele pot apărea între persoane, grupuri, comunităţi sau naţiuni şi pot fi
generate de diverse cauze. Conflictul generează o serie de stări afective ale
indivizilor, cum ar fi neliniştea, ostilitatea, rezistenţa şi agresiunea. Cu o
conotaţie stimulativă, conflictul apare ca o componentă a competiţiei.
în conflict se intră uşor şi foarte repede se ajunge la un conflict foarte
puternic. Conflictul este similar unui bulgăre de zăpadăcare se rostogoleşte la
vale, capătă viteză şi creşte în dimensiuni (devenind greu de oprit).
în sociologie conceptul de conflict a apărut la sf.sec 19 încep. Sec 20 în
lucrările lui M.Weber (1864-1920) şi G. Zimmel (1858-1918). Prin cercetările
lor ei au demonstrat că, un conflict este o parte componentă a societăţii. Pentru
M.Webcr conflictele sociale sunt în general conflicte de interese. Pentru
G.Zimmel conflictele sunt de neînlăturat în societate şi stau la baza societăţii
democratice.
Alţi doi cercetători care au analizat conflictul sunt R.Dahrendorf şi
L.Coser. După Dahrendorf nu prezenţa, ci absenţa conflictelor este un act
anormal în societate. Conflictele nu de fiecare dată prezintă un pericol, ci pot
sta la baza schimbărilor în societate. Spre deosebire de K. Marx care dă
105
prioritate cauzelor economice, Dahrendorf dă prioritate cauzelor politice.
L.Coser de asemenea vede conflictul ca ceva pozitiv.
Talcot Parsons consideră conflictul ca o anomalie, o boală a societăţii,
o „maladie socială”. Durkheim afirma că, conflictele surit o slăbire a
solidarităţii sociale şi nu este pur şi simplu un fenomen, dar este un efect
patologic. în cadrul conflictului concurenţa înlocuieşte cooperarea.
în mod tradiţional, conflictului i se atribuie conotaţii negative. Din
această perspectivă protagoniştii conflictelor sunt percepuţi negativ, conflictul
fiind considerat un rezultat al unei disfimcţionalităţi de comunicare, de
organizare sau manageriale.
Din perspectiva relaţiilor umane însă conflictele sunt un fapt normal, cu
care ne confruntăm permanent. Conflictele trebuie înţelese şi rezolvate, ele fiind
uneori constructive pentru evoluţia relaţiilor din cadrul grupului.
Din perspectivă interacţionistă conflictul este considerat chiar necesar,
pornind de la ipoteza că un grup paşnic, armonios şi cooperant riscăsădevină
static, apatic şi să nu mai răspundă stimulilor schimbării.
Din perspectivă sociologică conflictul este o formă de comportament
competitiv între 2 persoane sau grupuri ce intră în competiţie atunci cînd apare
un scop incompatibil. Aceste conflicte au intensităţi diferite şi violenţă
variabilă.
Conflictele sunt nişte manifestări ale unor antagonisme deschise între 2
entităţi individuale sau colective, aceste entităţi fiind incompatibile pe moment
în privinţa gestionării unor bunuri materiale sau simbolice.
Conflictul social apare atunci cînd două sau mai multe părţi, sisteme,
persoane, grupuri, comunităţi, aflate în interdependenţă sunt (sau se percep )
diferit sau chiar incompatibile la nivelul trebuinţelor, scopurilor, valorilor,
resurselor, sau a unor trăsături de personalitate,diferenţă, incompatibilitate, care
produc o stare de tensiune care se cere descărcată.
Conflictul poate avea, aşadar, tot atâtea definiţii câte ocazii pentru a se
întâmpla în mod real. Vom exemplifica această afirmaţie cu câteva definiţii:
• „Un conflict apare atunci când apar activităţi incompatibile. O acţiune
care este incompatbilă cu o altă acţiune o poate obstrucţiona, interfera,
influenţa pe aceasta din uttnă, făcând-o mai puţin probabilă şi mai puţin
eficientă” (M.Deutsch).
• „Conflictul este o situaţie, sau un proces în care două sau mai multe
entităţi sociale sunt unite de cel puţin o formă de relaţie psihologică
antagonistă sau de cel puţin o formă de interacţiune antagonistă” (Finlc).
• „Conflictul este o luptă care transcede valorile şi revendicările, şi care
este dusă cu scopul obţinerii resurselor şi puterii, o luptă în care
scopurile oponenţilor sunt legate de neutralizarea, vătămarea sau
eliminarea rivalului” (L.Coser).

106
 • „Conflictul este un aspect al tuturor fenomenelor naturale, o parte
indispensabilă a vieţii, a schimbării, a creării de noi forme” ( F.Baron).
e „Conflictul reprezintă interacţiunea unor persoane interdependente, care
percep opoziţia de scopuri, ţinte şi valori dintre ei şi ceilalţi şi care îi
consideră pe ceilalţi în calitate de oponenţi în realizarea acestor scopuri”
(Putnam şi Poole).
• „Conflictul este o sursă de schimbare a individului, a sistemului în care
evoluează acesta”. (Ana-Stoica Constantin).
• „Conflictul este o relaţie în care fiecare parte percepe scopurile, valorile,
interesele şi conduita celeilalte părţi ca opuse cu ale sale ” ( J. Burton).
• „Conflictul este o situaţie în care oameni interdependenţi prezintă
diferenţe (manifeste sau latente) în ceea ce priveşte satisfacerea nevoilor
şi intereselor individuale şi interferează în procesul de îndeplinire a
acestor scopuri” ( Donohue şi Kolt).
• „Conflictul reprezintă o incompatibilitate la nivelul trebuinţelor,
scopurilor, valorilor, resurselor, sau a unor trasaturi de personalitate,
incompatibilitate care produce o stare de tensiune ce se cere descărcată”
(B. Mayer).
• „Conflictele presupun lupte între 2 sau mai mulţi oameni pentru valori,
putere sau resurse (Moore).

2. Tipologia conflictului.

Conflictele se clasifică după diferiţi parametri. Din punct de vedere practic

clasificarea conflictelor oferă o mai bună orientare în specificul manifestării şi,
prin urmare, facilitează găsirea posibilităţilor şi căilor de rezolvare a lor. La
nivel generai deosebim 4 mari tipuri de conflicte ( Ion - Ovidiu Pânişoară.
Comunicare eficientă.- Bucureşti, 2006):
Conflictul - scop, care apare atunci cînd o persoană doreşte rezultate
diferite faţă de alta.
Conflictul cognitiv, bazat pe contrazicerea unor idei sau opinii ale altora
cu privire Ia un fenomen.
Conflictul afectiv, ce apare cînd o persoană sau un grup are sentimente
sau emoţii incompatibile cu ale altora.
Conflictul comportamental' ce apare atunci cînd o persoană sau un grup
face ceva care este neacceptat pentru ceilalţi.
Din punct de vedere al duratei şi evoluţiei lor, conflictele pot fi:
Spontane - apar brusc din diferite cauze întîmplătoare, sunt de scurtă durată şi
se manifestă la nivel interpersonai.
Acute - au cauze evidente sau cunoscute, o evoluţie scurtă, dar cu manifestări
intense, posibilităţile de a le soluţiona sunt mai numeroase decît în cazul altor
tipuri de conflicte.
107
Cronice (latente) - ao cauze ascunse, greu de identificat sau de depistat, care ţin
de latura critică a personalităţii (ambiţii, dorinţe de putere, ranchiună) sunt
mocnite, cu evoluţie lentă şi de lungă durată, se manifestă frecvent la nivelul
interpersonal, dar pot sa apară şi între grupuri.
în funcţie de extensiunea ariei sociale acoperite, conflictele se împart:
Intrapersonale sau intrapsihice - ciocnirea motivelor opus orientate ale
personalităţii.
Int'erpersonale, apar atunci când subiecţii conflictului sunt două personalităţi (2
soţi, părinte şi copil, patron şi angajat etc).
Integrupuri apare dintre o persoană şi grup sau dintre grupuri (grupuri rasiale,
etnice, politice).
Internationale apare între state, naţiuni, organizaţii internaţionale.
în dependenţă de urmările sociale conflictele sunt:
Constructive — la baza lor stau contradicţii obiective. Conflictul
constructiv are loc atunci cînd oponenţii nu încalcă limita normelor etice,
relaţiilor de afaceri şi a argumentelor relaţionale. Conflictele constructive apar
în urma unor confruntări de idei-între părţi combinate cu găsirea de posibile
soluţii pentru creşterea performanţelor, sunt extrem de numeroase, generate de
cauze multiple şi în acelaşi timp, favorabile, cum ar fi: inovaţia, creativitatea,
schimbarea şi adaptarea. Aceste conflicte pot fi menţinute la un nivel
controlabil, asigură motivaţia personalului, ducînd în cele din urmă la un
comportament creator şi productiv. Rezolvarea acestui tip de conflict duce la
rezolvarea relaţiilor dintre oameni şi dezvoltarea grupurilor şi cere mai întîi
eliminarea neaiunsnrilot- я cauzelor ce au cauzat conflictul. Conflictele
constructive pot avea multe rezultate pozitive: stimulează interesul şi
curiozitatea oamenilor; ajută la dezvoltarea personalităţii oamenilor, la
stabilirea identităţii individuale şi de grup; ajută oamenii să se adapteze unor
situaţii noi sau să inventeze soluţii noi unor probleme vechi.
Distructive —de obicei au în calitate de temei cauze subiective şi poate
apărea în două cazuri: atunci cînd una din părţi insistă dur asupra propriei opinii
şi nu doreşte să ţină cont şi de părerea celuilalt şi cînd unul din oponenţi recurge
la aplicarea metodelor de luptă psihologică, îşi reprimă prin diverse metode
partenerul, îl umileşte şi discreditează. Conflictele distructive în cadru!
organizaţiei, sunt generate cele mai dese ori de erorile manageriale. Conflictele
distructive sunt violente si au rezultate negative: părţile nu numai că nu caută să
îşi atingă scopurile în mod paşnic, dar încearcă să se domine sau chiar să se
distrugă reciproc.
După domeniile în care se manifestă, conflictele sunt:
Economice, au la baza contradicţii economice.
Ideologice, au drept temei opinii, convingeri contradictorii.
Sociale, cotidiene au la bază contradicţiile din sfera relaţiilor familiale,
relaţionale etc.
108
Organizaţionale, se manifestă în cadrul unei organizaţii.
în funcţie de obiect conflictele pot fi:
Reale - au un obiect real (scopuri, obiective).
Nereale - nu au obiect (întîmplătoare, inventate).
în funcţie dc criteriul naturii intrinseci a conflictului deosebim:
Biologice generate de boli organice, foame, lipsă de adăpost.
Psihologice apare în interiorul individului, de obicei nu este evident pentru alte
persoane (dacă nu este exteriorizat de individ), şi nu depinde de relaţia cu altul
(frustrări, complexe).
Socioculturale şi de evoluţie se referă la conflictele adolescenţei, menopauzei,
pensionării, dezrădăcinare (migrare sat - oraş, migrare spre altă cultură/stat).

3. Cauzele conflictelor sociale.

In viaţa socială nu există fenomene fără cauze. Deobicei există o relaţie

strînsă dintre cauză şi efect. С—>E, C - cauza, E - efectul.
De obicei conflictele sociale au măi niulte cauze, pot fi cauze obiective
{lipsa resurselor materiale, lipsa resurselor spirituale, inegalitatea de şanse,
inegalitatea socială, cauze socio-politîce, diferenţe etnice), dar şi cauze
subiective {nevoi, scopuri diferite, interese, valori, preferinţe, simpatii,
comportamnete contradictorii, temperamente diferite). Conflictele sociale
presupun interacţiunea dintre 2 sau mai mulţi indivizi sau grupuri sociale,
fiecare intervenind cu cauzalitatea sa. Chiar dacă vorbim despre conflicte
simple (în transport public, în magazine la coadă, la casa de procurat tichete)
cauzalitatea este complexă şi are la bază atît personalitatea individului cît şi
contextul situaţional.
La nivel macrosocial deosebim următoarele cauze:
- Crizele sociale - sunt expresia unor schimbări rapide caracterizate prin
abandonarea modelelor tradiţionale, a unor sisteme şi valori vechi, fiind
înlocuite cu sisteme şi valori noi ca urmare a factorilor de progres şi schimbare
socială impuşi.
- Schimbările sociale (schimbările economice, politice, culturale, morale,
religioase, etnice, tehnologice, globalizarea) produc reacţii sub diverse forme.
Daca ne referim la conflictele inferetnice deosebim următoarele cauze :
Norme şi valori diferite;
Etnocentrismul, care se referă la prejudecăţi şi stereotipuri privind
grupurile culturale diferite de al nostru; etnocentrismul promovează ideea că o
cultură anume este cea care depozitează valorile supreme- cele mai corecte şi
adevărate;
Probleme de comunicare şi neînţelegerile.
Cauzele conflictelor la nivel microsocial sunt diverse, cel mai des
întîlnite fiind:
109
 Diferenţele şi incompatibilitatea dintre persoane. Diferenţele dintre
oameni sunt infinite numeric. Aceasta ar însemna că infinite sunt şi sursele de
conflicte dintre ei. De obicei diferenţele între indivizi devin surse ale
conflictelor din momentul în care sunt obiect al interrelaţiei: sunt exprimate
într-o discuţie, sunt afişate ostentativ sau una din părţi reclamă impunerea
propriei valori. Cele mai importante deosebiri generatoare de conflicte sunt:
diferenţele de atitudini, valori, gusturi, preferinţe, opinii, trasaturi de
personalitate.
Nevoile /Interesele umane. Oamenii întră în conflict fie pentru că au
nevoi care urmează să fie satisfăcute de procesul conflictual însuşi, fie pentru că
au nevoi neconcordante cu ale celorlalţi. Conform autorilor A.Maslow şi
J.Burton, aceste nevoi cuprind mai mult decât nevoile de bază (cum ar fi cele de
apă, mâncare şi de adăpost). Ele includ atât elementele fizice cât şi non-fizice
necesare creşterii şi dezvoltării umane, precum şi toate lucrurile pe care oamenii
sunt programaţi să le obţină din naştere. Nevoile sunt, aşadar, lucruri esenţiale
pentru existenţa noastră. Conflictele apar atunci când ignorăm nevoile noastre,
ale altora sau ale grupului. Nevoile nu trebuie confundate cu dorinţele (lucruri
pe care ni le dorim, dar care nu sunt esenţiale pentru viaţa noastră). Interesul
este o formă specifică a motivaţiei, o direcţionare activă şi durabilă a persoanei
spre anumite lucruri, fenomene, domenii de activitate, care se manifestă prin
orientarea şi concentrarea atenţiei, efectiv sau în mod latent, în acea direcţie,
însoţite eventual de implicarea în acţiune. De asemenea delimităm grupuri de
interese, se referă la oamenii care urmăresc obiective comune.
Comunicarea este conflictogenă: cînd este absentă sau cînd este
defectuoasă (neînţelegeri sau înţelegere eronată). Adesea oamenii se înţeleg
greşit unii pe alţii, trăgînd concluzii eronate, datorită comunicării neclare.
Stima de sine care exprimă sentimentele noastre faţă de noi înşine.
Conflictul apare atunci cînd stima de sine e ridicată sau din contra e foarte
scăzută.
Valorile individului. Valorile sunt credinţe sau principii pe care
oamenii le consideră foarte importante. Multe din conflicte apar atunci când
oamenii împărtăşesc valori incompatibile. Mai mulţi cercetători sunt de părerea
că „simpla existenţă a diferenţelor culturale (concepute ca valori, ideologii,
credinţe) sunt suficiente pentru generarea conflictelor”, iar conflictele sunt
prelungite în mod inutil numai datorită valorilor inalienabile. De asemenea,
diferenţele sau incompatibilităţile dintre persoane, de multe ori, scot la
suprafaţă conflicte invizibile, subtile şi foarte dificil de rezolvat prin metode
normative.
Nerespectarea normelor. Normele sociale sunt standarte sau
comportamente comune , acceptate de membrii grupului şi aşteptate de ei.
Conflictul apare ca rezultat al nerespectării normelor sociale(tradiţii şi
obiceiuri) sau juridice.
110
 Comportamente neadecvate, care includ comportamentele negative
(minciună, egoism), comportamente positive, dar atipice (daruri fără motiv,
manifestări de simpatie nejustificate), dar şi comportamentele neadecvate
situaţiei (hohote de rîs la o înmormîntare, zîmbetul cînd colegul şi-a pierdut
locul de muncă).
Agresivitatea poate fi, fie cauza, fie forma de manifestare, fie rezultatul
conflictului.
Competenţe sociale. Absenţa sau nivelul nesatisfăcător al unora dintre
competenţele sociale duce la apariţia conflictelor.
Cadrul extern. Uneori la baza conflictelor nu stau cauze reale, ci
anumite circumstanţe (condiţii fizice, amplasarea în spaţiu, zgomote)
Prejudecăţi şi stereotipuri. Persoanele interpretează realitatea diferit în
dependenţă de prejudecăţile şi stereotipurile lor.
Sentimentele şi emoţiile. De foarte multe ori sentimentele şi emoţiile
au o influenţă majoră asupra modului în care sunt soluţionate conflictele. De
asemenea, conflictele pot apărea din cauza ignorării reciproce sentimentelor şi
emoţiilor părţilor aflate în conflict.
Puterea - Modul în care este definită şi utilizată puterea are o
importanţă esenţială asupra numărului şi tipurilor de conflicte. Prin putere
înţelegem o „proprietate a relaţiilor sociale, care permite unui individ să
influenţeze şi să modifice comportamentul unuia sau a mai multor indivizi”. în
cadrul organizaţiilor, puterea poate fi definită de „capacitatea de a lua decizii şi
desfăşura acţiuni în interesele proprii” (G.Moldoveănu, 2000). Atât modul în
care este folosită puterea, cât şi proporţia în care este distribuită pot influenţa
decisiv apariţia conflictului.
Informaţiile - lipsa de informaţii sau iniţierea unor informaţii
tendenţioase pot provoca conflicte, cum ar fi zvonul, bîrfa.
Incidentul - comportamente involuntare care, provoacă conflicte (ai
uitat să vii la şedinţă, ai călcat pe cineva în transport, nu ai pus sare în bucate,
sau ai pus prea multă, ai scăpat autobusul, ai pierdut banii)
Ricliard M. Steers menţionează următoarele cauze ale conflictelor:
1. Condiţiile anterioare. Dacă anterior ai avut cu cineva un conflict şi nu a
fost soluţionat, pot foarte repede izbucni altele.
2. Stări afective (stresul,tensiunea, ostilitatea, anxietatea). în stare de stres
reacţionăm mai repede conflictual decît în alte situaţii, dacă am cîştigat la
loterie vom fi mai permeabili la conflict, decît atunci cînd aflăm că am fost
concediaţi.
3. Stările şi stilurile cognitive ale indivizilor. Dacă în echipă vor lucra un
adaptativ şi un inovativ, adaptativul va remarca că inovativul este cu capul în
nori şi va încerca să îl aducă cu picioarele pe pămînt, pe cînd inovativul va
Mede despre adaptativ că este rutinier, nu înţelege şi se pierde în detalii. Cei doi
se află pe poziţii diametral opuse şi vor apărea permanente confruntări.
111
4. Existenţa comportamentului conflictual , despre care vom vorbi în
subiectul următor.
Sam Deep şi Lyle Sussman identifică trei cauze ale conflictelor :
- într-o lume din ce în ce mai diversă, persoane diferite doresc lucruri diferite, şi
sunt puţine lucruri care să mulţumească pe toată lumea.
- Indiferent unde lucrăm avem ceva în comun cu toţi ceilalţi angajaţi, a lucra cu
oamenii înseamnă a ne confrunta, în mod invitabil cu conflictul, neînţelegerile,
incompatibilităţile, aspiraţiile, ego-urile jignite, sunt cîteva dintre numeroasele
motive pentru care se intră în conflict.
- Trăim într-o lume care impune limite asupra resurselor noastre, rareori
obţinem exact ce ne dorim, sunt numeroase exemple cînd conflictul este cauzat
de resurse limitate şi constrîngeri organizatorice.
La nivelul colectivului de muncă cauzele conflictelor se îm part în 2
categorii:
- Cauze ce provoacă conflicte constructive: nesatisfacţia remunerării materiale,
condiţii nesatisfacătoare de muncă, opinii diferite privind realizarea
obiectivelor,^^ v ă lm diferite, lipsă de comunicare său comunicare defectuoasa,
competiţie privind împărţirea resurselor, neajunsuri în organizarea muncii,
neasigurarea ritmicităţii muncii, necorespimderea drepturilor şi obligaţiilor,
regim incomod de muncă, neajunsuri în tehnologie, neasigurarea cu resurse,
nereglementarea strictă a sarcinilor, nivel scăzut al disciplinei, structuri
organizaţionale care generează conflicte, necorespimderea intereselor.
- Cauze ce provoacă conflicte distructive: acţiuni incorecte ale conducătorului,
competiţia pentru Supremaţie, încălcarea eticii profesionale, îipsa de tact,
încălcarea legislaţiei, aprecierea incorectă a rezultatelor muncii, acţiuni
incorecte ale subalternilor.
La nivel familial de asemenea întîlnim o multitudine de cauze ale
conflictelor. Cercetătorul A. Ross identifică următoarele cauze ale conflictelor
familiale : nedorinţa sau imposibilitatea unuia dintre soţi de a avea copii;
împărţirea sarcinilor casnice; interese diferite ale soţilor; relaţii dificile cu
copiii; diferenţa mare de vîrstă între soţi; handicapul unuia dintre soţi;
comportamentul deviant al unuia dintre soţi ( alcoolism, adulter, narcomanie
etc.), conveţuirea în familie lărgită.
Sociologul rus O.B. Никитина identifică următoarele cauze ale
conflictelor familiale: cauzele economice, personalitatea soţilor, împărţirea
rolurilor în familie, conflicte din sfera sexuală (gelozie, infidelitate, insatsfacţie
sexuală, abuz sexual).
Potrivit lui Ioan Mihăilescu (1993) principalele surse de conflicte în
familie sunt: gelozia şi îndeosebi, gelozia iraţională, care poate conduce la
pierderea totală a încrederii în partener şi la distrugerea comunicării maritale;
diferenţele în modelele de utilizare a banilor; banii pot reprezenta o sursa a
puterii, dragostei, statusului social, dar şi un mijloc de dominare familială;
112
 diferenţe cu privire la modul de creştere a copiilor; nesatisfacţia sexuală;
diferenţele de concepţie privind diviziunea rolurilor; diferenţele de concepţie
privind rolul rudeniei; alcoolismul; violenţa.
Deşi există o serie de cauze obiective şi subiective, care duc la apariţia
unor conflicte, studiile demonstrează că există anumiţi indivizi cu anumite
înclinaţii şi trasaturi care, de cele mai multe ori se aflăla originea unor conflicte.
Ce-i defineşte, în principal pe aceştia ? Sunt rigizi, cu o gîndire inflexibilă,
unilaterală, excesiv de orgolioşi, lipsiţi de modestie, complexaţi, irascibili,
invidioşi pe succeselecelor din jur, ei ţin să-şi impună părerile cu orice preţ,
analizează şi evaluează oamenii doar dintr-o singură perspectivă, din cea
convenabilălor, se lasă conduşi frecvent de emoţii, iau cazurile individuale
drept tipice, generalizează nepermis, iau amănuntele drept aspecte esenţiale,
consideră orice apreciere critică drept afront personal. Sunt firi arţăgoase,
transformă orice nepotrivire de idei, gesturi, aprecieri în resentimente şi
antipatie. Printre alte trăsături menţionăm: nerăbdarea, nervozitatea excesivă,
susceptibilitatea, neîncrederea în oameni, autoritarismul, graosolonia, tendinţa
"de ă '^ ffi^ d ^ c e ilB îfjS .itg id ite te a , incapacitatea de a recunoaşte propriile
greşeli, lipsa disponibilităţii de a-i asculta pe subordonaţi. Cercetătorul român
Ciprian Pânzaru menţionează că asemenea caracteristici sunt şi mai grave, prin
efectele care le propagă atunci cînd sunt prezente la persoanele ce îndeplinesc
funcţii de conducere.
în aceeaşi ordine de idei, dai- referindu-se la conflictele din colectivul de
muncă, N. Bouchard în lucrarea sa „Rezolvarea conflictelor la serviciu
deosebeşte mai multe tipuri de personalităţi confiictogene care stau ia baza
apariţiei unor conflicte în organizaţie:
Hărţuitorul este o persoană slabă, egocentrică, ipocrită. Dacă se simte
ameninţat şi deţine puterea, va ataca, iar scopul său este de face să dispăreţi din
instituţie. Dorinţa sa cea mai mare este să deţină puterea. Mijlocul folosit:
înlăturarea tuturor celor care se dovedesc a fi potenţiale ameninţări. Hărţuitorul
îşi zăpăceşte victima în aşa măsură, că aceasta ajunge să se îndoiască de
propriile trăiri şi sentimente. Victimei i se critică pe nedrept sau în mod
exagerat munca, i se dau permanent sarcini noi, i se atribuie în mod voluntar şi
sistematic sarcini inferioare sau superioare competenţelor sale, se procedează
astfel încât să nu obţină promovări, superiorii ierarhici sau colegii nu îi mai
vorbesc.
Micul dictator - cel care adoră să dea ordine. Caracteristici: îsi asumă
responsabilităţi mai mari decît a celor din jurul său, face tot posibilul să
avanseze cat mai repede, îsi bagă nasul unde nu-i fierbe oaia, este o persoană
vicleană, care ştie să-şi calculeze mişcările şi să-şi manipuleze victima cu tot
mai multă abilitate, pe măsură ce o cunoaşte mai bine. Are sentimente extreme
faţă de oameni - îi iubeşte sau îi detestă. Se crede mai inteligent decât alţii.

113
 Depresivul - cel care trăieşte o tristeţe profundă. Caracteristici: Vede
partea negativă, sumbră a tot ce îl inconjoara, a trecutului si viitorului. E mai
degraba fatalist decât revoltat. Este permanent morocănos, obosit; are o faţă ,
trista si serioasa (rade puţin sau deloc). Are tendinţa de a lucra mult, sperînd că j
în acest fel va scapa de tristeţe; cu toate acestea, lucrează cu teamă şi are
tendinţa de a-şi abandona proiectele înainte de a le finaliza.
Avocatul diavolului - cel care pune totul la îndoială. Caracteristici: este o
persoană mandră, uneori sfidătoare; poate fi şi extraordinar de agasantă. Cauta
greşeala, eroarea, găsind mereu partea ascunsa a lucrurilor, fapte latente ce pot
fi şi originea soluţiilor viitoare, li place să se opună, să atace, să învingă (se
opune sistematic anumitor persoane, adesea şefi, uneori colegi)
Paranoicul - cel care vede duşmani peste to t. Caracteristici: este
hipervigilent. Are deseori impresia că cei din jur ii doresc răul (nu are încredere
în oameni, nici chiar in cei apropiaţi). Este un luptător, pentru că vede duşmani
peste tot. Este preocupat de propriile drepturi. Poate fi chiar nedrept, inventând
drame si comploturi acolo unde, de fapt, nu exista. Adesea este invidios.
Tancul - confruntativ, găseşte mereu pe cineva vinovat, este furios,
nerăbdător si agresiv; temperament coleric şi nestapinit.
Grenada - după o perioada de calm, scurta sau îndelungata, grenada
exploadează nedirecţionat şi zgomotos, cu privire la lucruri care nu au nicio
legătură cu contextul prezent.
Negativistul — centrat pe rezolvarea sarcinii, cu dorinţa îndeplinirii
corecte a acesteia prin evitarea greşelilor; perfecţiunea este standardul său si,
atunci când greşelile celorlalţi împiedică atingerea perfecţiunii, Negativistul se
simte disperat; găseşte toate aspectele negative a tot ceea ce îl înconjoară;
subminează motivaţia, înăbuşă evoluţia şi duce la crearea unei stări depresive şi
lipsa de speranţa pentru cei din jur
Jeluitorul - simte că lucrurile ar putea fi diferite faţă de starea actuală,
dar nu are idee despre ce ar trebui să schimbe pentru a realiza acea diferenţă;
neajutorat, trebuie sa faca fata situaţiilor care nu le plac si atunci merg şi se
plâng celorlalţi.
Pentru rezolvarea conflictelor provocate de asemenea personalităţi nu
este necesar să identificăm anumite cauze obiective, care au dus Ia conflicte, ci
să învăţăm să interacţionăm cu astfel de persoane, şi să prevenim conflictele
ulterioare. Deşi, unii cercetători printre care Levi Moreno, consideră că
productivitatea bună într-o organizaţie este favorizată de relaţiile de prietenie şi
şi simpatie, există unii cercetători (Court Levin), care consideră că doar
competiţia şi conflictul vor favoriza o productivitate maximă şi se va evita
stagnarea.

114
 4 . S tru c tu ra co n flictu lu i şi eta p e le conflictelor.

în literatura de specialitate identificăm trei modele de prezentare a

structurii conflictului:

I. Modelul triunghiului inaintat de Galtung.

Cel mai influent model ai conflictului a fost propus de J. Galtung în

1969. El a vizualizat conflictul ca pe un triunghi, cu contradicţia (C), atitudinea
(A) şi comportamentul (B) în unghiuri.

Unde:

A- Action (acţiunea)
B- Behavior (comportamentul)
C- Contradiction (contradicţia)

Galtung vede conflictul ca pe un proces dinamic în care cele trei

componente se modifică permanent şi se influenţează reciproc. C. Contradicţia
semnifică situaţia conflictuală, care include incompatibilitatea scopurilor, reală
sau percepută. A. Atitudinea cuprinde elemente afective (emoţiile), elemente
cognitive (convingerile) şi elemente conative (voinţa). Ea presupune percepţiile
corecte şi percepţiile eronate despre celălalt şi sine, atît pozitive, cît şi negative.
Atitudinile sunt deseori influenţate de emoţii ca teama, furia, amărăciunea şi
ura. B. Comportamentul (Behavior) poate include cooperarea sau coerciţia,
concilierea sau ostilitatea —ca extreme. Comportamentul violent în conflict este
caracterizat de ameninţări, coerciţie şi atacuri distructive.

II. Modelul “aisbcrgului”(Şase

şeptimi dintr-un aisberg se află sub
apă) specifică faptul că doar o mică
parte a conflictelor este vizibilă la
suprafaţă. Modelul „aisbergului” este
folosit de multe ori pentru a arăta că
doar o parte din cele ce se întîmplă în
cadrul unui conflict şi din dinamica
conflictului este accesibilă în mod

15
 direct. Celelalte părţi ale acestei sunt greu de identificat.

Conflictele au loc mereu la două nivele: la nivel obiectual şi la nivel

psihosocial. Este important să cunoaştem ambele nivele, să recunoaştem felul
în care aceste nivele se influenţează reciproc, dar şi să le diferenţiem.
Nivelul obiectual: temerile formulate, comportamentul sesizabil, faptele -
acesta este vîrful “obiectual” al aisbergului.
Nivelul psihosocial: nesiguranţe, nivel de educaţie, tip de personalitate, dorinţe,
sentimente, tabuuri etc. - toate acestea nu pot fi observate în mod direct, cu
toate că sunt prezente masiv. De cele mai multe ori, toate acestea rămîn
nespuse, acţionînd astfel în „zona ascunsă”. Deseori, nivelul psihosocial domină
acţiunile conflictuale. Cu cît escaladează un conflict mai mult, pe atît creşte şi
importanţa acestui nivel. De aceea este foarte important, ca pentru a înţelege un
conflict, sa înţelegem şi nivelul psihosocial. Conştientizarea nivelului
psihosocial, a dinamicii „ascunse”, înseamnă aducerea în prim-plan a
adevăratului obiect al conflictului şi, implicit, deschiderea căilor de negociere în
vederea aplanării acestuia.
III. Modelul copacului fructifer. Conflictul, în viziunea lui Daniel Sapiro este
asociat cu un copac. Fiecare parte a copacului reprezintă o parte componentă a
conflictului.
Solul este mediul social în care
izbucneşte conflictul (familia,
colectivul, societatea).
Rădăcina - cauzele multiple ale
conflictului.
Tulpina - părţile implicate in
conflict.
Scorbura - problema clar
definită a conflictului.
Florile - emoţiile proprii
pozitive şi negative ale celor
implicaţi în conflict.
Franzele - acţiunile concrete ale
persoanelor implicate.
Fructul - soluţia rezolvării
conflictului.
Orice fruct care nu este cultivat la timp, cade, şi din seminţele lui ia
naştere un nou pom. Aşa şi orice, care nu este rezolvat la timp serveşte premisa
pentru naşterea altui conflict.
Conflictele evoluează foarte rar de la fazele de început la fazele violente
într-un mod brusc. Eie evoluează în mod gradat, în etape, care pot fi
recunoscute ca paşi către violenţă. Primele semnale sunt non-verbale, atitudini
116
 şi comportamente care exprimă fiustrarea părţilor. Dacă părţile le recunosc,
problemele pot fi discutate, clarificate şi rezolvate. Dacă neînţelegerile nu sunt
rezolvate, tensiunea creşte şi părţile încep să îşi exprime verbal sentimentele şi
poziţiile în timpul disputelor. Dacă părţile sunt deschise să se asculte şi să
comunice eficient, problemele pot fi discutate, clarificate şi rezolvate. Dacă
conflictul nu este rezolvat, tensiunea poate continua să crească. Comunicarea
între părţi devine tot mai dificilă. Conflictul se poate extinde, implicând tot mai
multe persoane sau mai multe organizaţii, care sunt de partea uneia sau alteia
dintre părţile implicate şi tot mai multe probleme. Părţile se polarizează şi se
concentrează pe atingerea scopurilor proprii, fiind surde şi oarbe la interesele
celorlalte părţi. Dacă părţile eşuează în a rezolva conflictul, situaţia se poate
înrăutăţi. Părţile ajung la nivelul la care se separa, comunicarea este întreruptă
şi nu mai pot vorbi unii cu ceilalţi. în această etapă, poate intervine o a treia
parte - mediatorul - care poate ajuta la rezolvarea conflictului, prin mijloace
paşnice.
Cercetările destinate comportamentului oamenilor în situaţii conflictuale
au arătat că majoritatea tind să-şi impună propriile interese insistând asupra
propriei poziţii . Acest model comportamental este însoţit şi de o limitare din ce
în ce mai mare a capacităţii de percepţie şi de decizie. Conflictul devine mai
greu de controlat, când scapă de sub control, trece pragul violenţei, cauzând
distrugere şi suferinţă.
La nivel general conflictul parcurge S etape:
1. Dezacordul - debutează prin simple neînţelegeri, diferenţierea indivizilor sau
grupurilor pnn modul lor de a fi şi de a gmdi (uneori pot fi pseuuo neînţelegeri),
divergenţe multiple, nesemnificative,dar care necontrolate la timp pot evolua în
conflicte reale.
2. Confruntarea - adînceşte diferenţele dintre indivizi, grupuri, acestea fiind
percepute de cătrepăiţi ca importante pentru interacţiunea de grup, ca
ameninţînd unitatea grupului. în această fază fiecare parte îşi susţine poziţia
sa,subliniind erorile din gîndirea celeilalte părţi. Emoţia domină asupra
argumentelor logice, rata comunicării în grup scade, se creează o atmosferă
tensionată.
3. Escaladarea - tensiunile şi oscilaţiile din grup sunt scapate de sub control,
reacţia de autoapărare a fiecărei părţi stîmeşte violenţe fizice şi simbolice,
agresivitate maximă. Conflictul atinge punctul culminant, care poate distruge
total interacţiunea de grup.
4. De-escaladarea presupune orientarea spre oluţii raţionale, spre intervenţii de
% instituţional, prin negocieri şi compromisuri treptate, prin stimularea
Posibilităţilor de comunicare, prin captarea bunăvoinţei părţii adverse conflictul
se atenuiază.
5. Rezolvarea, părţile singure sau ajutate de o persoană terţă vor soluţiona
eonflictul.
117
 5. S tra te g ii d e re z o lv a re a conflictelor.

Stilul personal în abordarea unor conflicte este rezultatul combinaţiei a

două variabile:
• Măsura în care ne luptăm pentru interesele noastre
• Măsura în care luăm în considerare interesele celorlalţi.
Combinaţia acestor două variabile determină cinci moduri, cinci stiluri
de abordare ale conflictului. Strategiile inteipersonale de soluţionare a
conflictelor, care condiţionează anumite moduri de comportament în conflict au
fost elaborate de către cercetătorii K.W.Thomas şi R. Killman. La baza
strategiilor autorii citaţi au pus orientarea participanţilor în conflict spre propriile
interese şi interesele părţii opuse. Conform teoriei date în orice conflict fiecare dintre
participanţi apreciază şi raportează interesele proprii şi interesele adversarului,
întrebîndu-se: „Ce voi cîştiga...?”, „Ce voi pierde...?”, „Ce semnificaţie are
obiectul discuţiei pentru adversarul meu...?”
în funcţie de măsura în care persoana este preocupată de productivitate
(sarcina de îndeplinit, obiectiv etc.) sau de relaţiile cu alţii, se pot contura cinci
moduri de abordare a conflictului.
Preocupare pentru productivitate

Forţare Colaborare (bufniţa)

(rechinul)
Compromis
(vulpea)
Retragere Aplanare
(broasca ţestoasă) (ursuleţul)

Preocupare pentru relaţia cu alţii

a. Forţarea - (concurenţa, lupta, forţarea, constrînger

dominarea,competiţia, Rechinul) - cel ce alege strategia reiese mai întîi de toate din
aprecierea propriilor interese, considerîndu-le superioare, iar interesele adversarului
sunt evoluate ca inferioare. Persoanele sunt gata să câştige cu orice preţ, chiar

118
 daca acest preţ înseamnă distrugerea relaţiilor cu cealalta parte. Relaţiile nu au
nici o importanţă pentru ei, ci numai atingerea scopurilor proprii.
Stilul dat este raţional şi eficient: cînd este vorba de apărarea intereselor de
serviciu la care atentează o persoană, confllctogenă, care este, de exemplu,
nedirijabilă, frecvent uită să-şi onoreze obligaţiile, lasă lucrul pe seama altora;
cînd apare pericol pentru existenţa unei organizaţii, colictivităţi, în cazul dat se
crează situaţia „Cine sunt eu...." şi omul, apărînd interesele subdiviziunii sau
organizaţiei, ocupă o poziţie dură; în,situaţii de urgentă, cînd sînt necesare
acţiuni rapide şi decisive; cînd avefi responsabilitatea principală sau expertiza
pentru rezolvarea unor probleme; cînd trebuie să fie implementate decizii
nepopulare.
Pentru acest stil scopul scuză mijloacele. Este folosită de persoana care -
încearcă cu orice preţ să îşi realizeze obiectivele, fără a lua în considerare
părerea celorlalţi, nevoile şi sentimentele lor. Se apelează la constrângere
folosindu-se puterea, mijloace financiare, intelectuale, forţa, legea, relaţiile
interpersonale. Pentru aceste persoane, a pierde înseamnă slăbiciune şi
deteriorarea imaginii; a cîştiga înseamnă realizarea sinelui şi pentru aceasta sunt
capabili să sacrifice individul care nu se supune. Persoana nu este capabilă să
folosească în mod adecvat comunicarea pentru a rezolva conflictul, ci face uz
de puterea pe care i-o dă poziţia: limbajul folosit este tipic, abundînd în cuvinte
ca „opoziţie, luptă, cucerire, forţă, constrângere, distrugere” etc. Prin
implicaţiile emoţionale, limbajul folosit generează sentimente negative,
nemulţumiri, frustrări, umilinţe.
Această strategie poate „rezolva” disputa de moment, dar pe termen
lung productivitatea va scădea; în consecinţă pot să apară şi alte conflicte şi mai
grave. Aplicată în contextul unui climat de cooperare, în mod ocazional, cînd
timpul este limitat sau situaţia devine critică, această abordare poate fi adecvată.
b. Retragerea (evitarea, Broasca ţestoasă) — se caracterizează pri
tendinţa persoanei de a ocoli conflictul. Stilul dat se manifestă prin capacitate
scăzută de apărare a intereselor personale. Dacă ambii subiecţi aleg stilul dat, atunci
e vorba de cedare reciprocă. Persoana ce utilizează această strategie vede conflictul
fără speranţe de soluţionare, încearcă să evite fiustrarea şi stresul care îl însoţeşte în
mod inevitabil, se retrage sau pretinde că nu există.
Retragerea din conflict se poate face prin schimbarea subiectului,
ignorarea unor afirmaţii, amînarea deciziei (în speranţa că conflictul va dispărea
de la sine). Această abordare este anunţată prin afirmaţii de genul „în acest
moment nu pot spune nimic”, „voi analiza problema”, „cei de sus sunt vinovaţi
de situaţie” etc. Este caracteristică persoanelor care nu au încredere în sine şi
care nu riscă să fie puşi în situaţia de a face faţă unui conflict manifest, adeseori
pentru faptul că rezolvarea conflictului presupune deprinderi de comunicator pe
care persoana nu le posedă. Dezavantajul acestei abordări este că ignoră
condiţiile care au generat conflictul. Conflictul nu dispare „de la sine”, ci va
119
 rămîne în stare latentă. Una dintre consecinţele ignorării conflictului este
blocarea comunicării atît de jos în sus cît şi de sus în jos, ceea ce înrăutăţeşte şi
mai mult lucrurile. Această abordare a conflictului poate fi însă avantajoasă
dacă situaţia conflictuală nu are importanţă.
Retragerea este bine să fie folosită: cînd la întrebarea: "Ce se întîmplă
dacă nu fac nimic?", răspunsul este: “Nimici", atunci se merită de evitat
conflictul: cînd se va pierde mai mult prin confruntare decît prin evitare sau
cîrid miza este minoră; cînd se amină conflictul, deoarece este nevoie de a
cîştiga timp (pentru a aduna mai multe informaţii, pentru a vă pregăti mai bine
pentru situaţia conflictuală sau pentru a lăsa emoţiile puternice să se mai
potolească).
c. Aplanarea (cedarea, ursuleţul) este opus stilului competitiv - persoana- Compromisul nu poate fi luat drept cale de rezolvare a conflictului. Cedarea
care se conduce de stilul în cauză ca şi în cazul „evitării”, tinde să ocolească
conflictul. Persoana caic acceptă stilul „cedării” îşi jertfeşte propriile interese în
favoarea intereselor adversarului. Acest stil este opus stilului competitiv: ideile şi
acţiunile sunt concentrate numai pentru a ajuta cealaltă parte sa îşi atingă
scopurile şi este caracterizată prin neglijarea totală a ptopriilor interese.
Păstrarea unor relaţii bune cu cealaltă parte este mult mai importantă, decât a
câştiga. Aplanarea este caracterizată pentru persoanele conformiste. Din această
cauză stilul „cedării” poate atribui conflictului orientare distructivă. Aplanarea este
bine să fie folosită: cînd păstrarea relaţiilor este mult mai importantă decît
atingerea scopului: cînd problema aflată în discuţie este mult mai importantă
pentru cealaltă parte decît pentru persoană: cînd neglijarea propriilor interese
se bazeazăл Г
pe sistemul лpersonal de valori ■cînd
...........
reJ fnlnrecte
*
rtrateeie' нse pierde r,
и у м u o SJ
batahe, m speranţa cîştigării războiului: cînd se doreşte ca ceilalţi să înveţe,
chiar şi din greşeli, şi sunt încurajaţi să se exprime.
Tendinţa de aplanare a conflictului se caracterizează prin aceea că
persoana încearcă să abordeze conflictul, mulţumindu-i pe toţi. Supraevaluează
valoarea menţinerii relaţiilor cu colegii şi subevaluează importanţa atingerii
obiectivelor legate de productivitate. Deoarece persoana doreşte abordarea şi
acceptarea celor din jur, va percepe orice confruntare ca fiind distructivă şi va
ceda cînd intră în conflict cu ceea ce doresc cei din jur.
Această abordare poate reduce conflictul simţit şi poate fi uneori eficace
pe termen scurt. Dar faptul că cineva nu simte pe moment efectele negative ale
conflictului, nu înseamnă că sursele de conflict au fost eliminate. Aplanarea
generează un camuflaj care poate dispărea oricînd şi poate genera bariere pentru
progres. Aplanarea ca mod de abordare a conflictului, este preferată mai ales în
organizaţiile cu performanţă mică şi medie şi poate avea drept consecinţe lipsa
comunicării deschise de jos în sus, ceea ce este extrem de grav, lipsa de
implicare a subordonaţilor, de asumare de responsabilităţi din partea acestora.
120
Aplanarea conflictului poate fi însă utilă atunci cînd problema este
lipsită de importanţă sau cînd, oricum, cei implicaţi nu vor putea cădea de
acord.
d. Compromisul (vulpea) —Acest stil se caracterizează prin echilibrarea
intereselor părţilor implicate în conflict. Mai este numit stilul cedării reciproce.
Compromisul nu dereglează relaţiile interpersonale, ci dimpotrivă contribuie la
dezvoltarea lor. în cazul acestui model o parte va obţine ceva din ceea ce a dorit
să câştige şi va renunţa la altceva, fie prin împărţire, fie prin folosirea în comun
a resursei aflată în conflict. Desigur, se vor stabili limite privind măsura în care
este dispus să renunţe la ceea ce ar fi dorit să obţină.
Momentele care cer a fi luate în consideraţie sunt:
reciprocă deseori devine etapă în procesul de căutare a rezolvării acceptabile a
problemei.
- Uneori compromisul poate epuiza situaţia de conflict. Aceasta se întîmplă atunci
cînd se schimbă sau dispar circumstanţele care au provocat situaţia de conflict,
tensiunea.
Compromisul poate avea o formă activă sau pasivă. Forma activă a
compromisului se manifestă prin închierea unor contracte clare, acceptarea unor
obligaţiuni etc. Compromisul, pasiv este nu altceva decît refuzul la careva acţiuni
active îndreptate spre obţinerea anumitor cedări reciproce în careva condiţii.
Compromisul presupune că fiecare dintre părţi îşi realizează cîte ceva din
obiectivele iniţiale, dar, în acelaşi timp trebuie să renunţe la altceva.
Compromisul este иШс să fie folosit: cînd ambele părţi au putere egala,
cînd vreţi să ajungeţi la acorduri temporare în probleme complexe, ca o etapă
intermediară spre un bine durabil, dezvoltat prin cooperare: cînd situaţia
conflictuală se află într-o criză determinată de resurse limitate, precum timp, s-
au alte resurse materiale, iar problema care trebuie rezolvată este importantă
şi urgentă.
Abordarea prin compromis poate fi utilă în situaţii în care confruntarea
lui deschisă nu are şanse de reuşită.
e) Colaborarea (cooperarea, bufniţa) - acestui stil îi este specific un înal
nivel de orientare atît spre propriile interese, cît şi spre interesele concurentului.
Stilul dat se formează nu numai în baza echilibrului intereselor, dar şi în temeiul
recunoaşterii valorilor relaţiilor interpersonale. Colaborarea este o abordare
constructivă a conflictului,deoarece ,luînd în considerare atît nevoia de
productivitate cît şi cea de relaţii de cooperare, este singura care poate duce la
rezolvarea lui.
Stilul de colaborare implică o comunicare deschisă şi totală. Este stilul
cel mai dificil şi care ia cel mai mult timp, dar are rezultatele cele mai bune, în
cazul fericit în care ambele părţi folosesc acest stil.
121
 Un loc important în alegerea acestui stil îl ocupă obiectul conflictului.
Colaborarea poate avea loc numai atunci cînd obiectul complex al conflictului
permite manevrarea intereselor părţilor opuse, asigurînd coexistenţa lor în limitele
problemei apărute şi dezvoltarea evenimentelor în direcţia favorabilă.
Colaborarea (cooperarea) este bine să fie folosită: cînd este esenţial să
atingeţi obiective importante fără a face compromisuri, menţinînd, în acelaşi
timp, relaţia; cînd este important să ajungeţi la sursa unor probleme
nefezolvate care durează de foarte mult timp; cînd aveţi de rezolvat o problemă
complexă, în care sînt implicate multe interese şi multe părţi.
De fapt în viaţa de zi cu zi fiecare persoană reacţionează diferit la o anumită
situaţie. în dependenţă de situaţie, persoana îşi alege strategia de soluţionare a
conflctului.

6. Modele şi metode de rezolvare a conflictelor.

în literatura de specialitate deosebim următoarle modele de rezolvare a

conflctelor:
I. Primul model în rezolvarea conflictului este conştientizarea lui şi
comunicarea direct - harta conflictului (autori Comelius şi Faire). Acest model
este de fapt o listare a nevoilor părţilor. Astfel vom reuşi să ne creăm o imagine
cât mai aproape de realitate asupra faptelor şi modului în care interacţionează
oamenii antrenaţi în conflicte. Primul pas este formularea problemei. Urmează
identificarea părţilor implicate în conflict. O persoană se implică în conflict
deoarece are nevoi, trebuinţe diferite ce necesită a fi satisfăcute sau au unele
temeri. Răspunsul pe care îl formulează fiecare pentru rezolvarea problemei
este direct influenţat de aceste nevoi (ex: o munca plină de satisfacţii,
recunoaştere, înţelegere, etc). Utilizarea harţilor ajută ca părţile implicate în
conflict să conştientizeze unele aspecte care, de regulă stau la baza conflictului.
II. Modelul listei de verificare (înaintat de către Gregory Tillet). Tillet
propune o listă de aspecte care trebuie luate în considerare: acordul asupra
problemei şi căutarea de soluţii, acceptarea mijloacelor unei posibile rezolvări
(cum şi cînd vor rezolva problema), acordul asupra potenţialelor soluţii,
cunoaşterea reciprocă a persepţiilor şi sentimentelor, răspunsul la percepţii şi
sentimente, definirea obiectivelor, explorarea opţiunilor, alegerea variantei
optime, planificarea şi implimentarea (cine şi ce va face), evaluarea şi
rezumatul, rezolvarea (încheireea) conflctului.
III. Modelul partencriatului conflictului (autor Dudley Weeks) -
rezolvarea este văzută ca un parteneriat, proces care poate fi parcurs prin 8
etape:
1. Crearea atmosferei (abordare pozitivă, alegerea momentului şi locului,
tonalitatea abordării conflictului)

122
% Clarificarea percepţiilor conflictului (evitarea stereotipurilor şi
prejudecăţilor, identificarea nevoilor şi valorilor.
3'. Focalizarea pe nevoile individuale şi cele comune.
4. Costituirea unei puteri comune, pozitive.
5. Orientarea prospectivă, cu valorificarea experienţelor trecutului.
6. Generarea opţiunilor de rezolvare.
7. Dezvoltarea de acţiuni cu şanse reale de a fi realizate.
8. încheierea de acorduri reciproc avantajoase.
Principalele metode de rezolvare a conflictelor sunt următoarele:
A. Negocierea poate fi realizată direct sau prin intermediul unui
negociator. A negocia înseamnă a comunica, a dialoga pentru a ajunge la un
acord. Prin comunicare (ce se face în toate modalităţile proprii acesteia: verbală,
non-verbală, scrisă, simbolică), părţile, care la început au multe opinii
divergente, ajung la o înţelegere comună asupra realităţii şi tot prin comunicare
părţile trec de la soluţii preferate în mod individual la soluţii preferate de
ambele părţi. Negocierea este o formă interactivă de comunicare în care 2 sau
mai multe părţi aflate în dezacord ce urmăresc să ajungă la o înţelegere care
rezolvă o problemă comună sau ating un scop comun. Se recurge la această
metodă din cel puţin două motive: 1) să creeze ceva ce nici o parte nu poate
realiza individual prin mijloace proprii, 2) să se rezolve disputa între părţi.
Strategiile folosite în cadrul procesului de negociere sunt similare stilurilor de
abordare a conflictelor, enunţate mai sus, şi includ: colaborarea (negocierea
integrativă), competiţia (negocierea distributivă) şi acomodarea (negocierea
îndatoritoare) cu interesele părţii opuse. în esenţă, aceasta metoda se bazează pe
principii cum şr fi: nu se discută oamenii ci problema în discuţie; se
concentrează asupra intereselor, nu asupra poziţiilor; se căută soluţii reciproc
avantajoase. Dacă ne referim la o categorie aparte de conflicte, cele de muncă,
putem constata ca negocierea se încheie prin semnarea unor convenţii, contracte
sau acorduri care oferă anumite garanţii sociale şi economice părţilor. Aceste
negocieri, din punct de vedere juridic, sunt negocieri colective de munca.
B. Medierea. în practica, însă, pentru soluţionarea conflictului, dar şi
păstrarea relaţiilor se apelează frecvent la utilizarea mediatorului sau părţii
terţe. Medierea este o metodă confidenţială şi privată, prin intermediul căreia
mediatorii, persoane independente şi cu o pregătire specială, ajută părţile să-şi
definească mai clar obiectivele, interesele şi le indrumă astfel încât să
construiască împreună variante reciproc avantajoase de soluţionare a
conflictului. Medierea oferă persoanelor oportunitatea de a-şi asuma
responsabilitatea rezolvării disputelor şi de a menţine permanent controlul
asupra deciziilor care le afectează viitorul. Se evită astfel folosirea măsurilor
abuzive şi deteriorarea relaţiilor dintre părţi, încurajându-se dialogul,
colaborarea şi respectul reciproc. Metoda este deosebit de eficientă atunci când
cele doua părţi aflate în conflict nu mai sunt dispuse la o confruntare. O a treia
123
persoană cu rol de mediator, va încerca să provoace o întâlnire tet-a-tet,
favorizând comunicarea deschisă. în acest fel se reduce emotivitatea şi se
creează oportunitatea egale pentru ambele părţi de a-şi exprima sentimentele.
Mediatorul oferă şansa de împăcare a părţilor adverse şi apoi crearea unor
facilitaţi pentru comunicarea asertivă. în Republica Moldova este adoptata
legea 134 din 14.06.2007 cu privire la Mediere. Această lege prevede
drepturile, obligaţiile şi responsabilităţile participanţilor la procesul de mediere,
dobîndirea calităţii de mediator, tabelul mediatorilor, consiliul de mediere,
procedura de mediere, medierea în cauze civile şi medierea în cauze penale.
C. Concilierea - proces similar medierii, doar că părţile nu se întîlnesc.
Conciliatorul imparţial transmite informaţia asistînd părţile în mod separate.
Concilierea funcţionează cînd ambele părţi doresc un acord dar nu reuşesc să se
înţeleagă şi să comunice. Concilierea presupune găsirea pe cale ameabilă a unei
soluţii acceptate de comun acord. Concilierea presupune acceptarea unui
obiectiv comun care săgaranteze recompense echivalente pentru participări
echivalente.
D. Arbitrajul - presupune apelul la o persoană terţă, care va lua o
decizie privind conflictul. Arbitrul trebuie să evalueze, probele şi argumentele
părţilor şi să ajungă la o soluţie pe care el o consideră corectă şi echitabilă.
Arbitrul este o persoană cu autoritate (director, primar, asistent social,
judecător). Conflicte indicate pentru arbitaj: partajarea averii, conflicte vechi,
conflicte comerciale). Arbitrajul este o procedură prompt atunci cînd apare o
întrerupere a comunicării. Nejunsul arbitrajului ţine de relaţia dintre părţi, care
este perectitată, intrucît nu nu ţine cont de component emoţională a conflictului.
E. Consensul - toţi membrii admit un punct de vedere comun sau chiar
o soluţie. Consensul conduce la o înţelegere satisfăcătoare pentru toţi cei
implicaţi. în consens este considerată atitudinea fiecăruia. Deosebim
următoarele tehnici de realizare a consensului: convingerea, procedeul votului,
înaintarea unei persoane sau organism specializat care se bucură de
recimoaştere, prestigiu din partea grupului.
F. Acordul —este o înţelegere între părţi care consfinţeşte încetarea
conflictului. Acordul conţine o serie de itemi, ce specifică condiţiile de
implimentare a sarcinilor şi comportamentelor asumate de fiecare dintre părţi
(termene, sancţiuni pentru nerespectare). Acordul este utilizat de asemenea în
negociere şi mediere.
în concluzie menţionăm că indiferent de metoda utilizată, în relaţiile
interpersonale sunt necesare următoarele reguli: formularea nevoilor fiecăruia
şi încercarea de a veni în întâmpinarea lor; sprijinirea atât a valorile celorlalţi,
cât şi valorilor personale; e necesar să disociem problema de persoane; să fim
corecţi, să căutăm soluţii creative şi ingenioase; şi foarte important să
renunţăm la atitudinea de tipul „ ei şi noi ”.

124
 7. Potenţialul conflictogen la nivel grupai şi organizaţional.

Atunci cînd analizează conflictul, cercetătorul MIHAÎ GOLU în

lucrările sale vorbeşte despre potenţialul conflictogen la nivel grupai şi
organizaţional. Ce este potenţialul conflictogen? Prin potenţial conflictogen la
îiivel grupai şi organizaţional înţelegem ansamblul factorilor de ordin obiectiv
şi subiectiv, a căror interacţiune poate duce la perturbarea „echilibrului” iniţial
(performanţial, psihosocial) prin antrenarea unor schimbări sau transformări
pozitive sau negative. El are un caracter latent şi se formează prin acumularea
în timp a nemulţumirilor, insatisfacţiilor, eşecurilor, neînţelegerilor, opoziţiilor
etc., întinzându-se astfel, din punct de vedere valoric, între un minim, când
probabilitatea activării şi trecerii efective în conflict este apropiată de zero, şi un
maxim, când această probabilitate se apropie de zece. Creşterea potenţialului
conflictogen îşi pune amprenta pe relaţiile interpersonale şi pe climatul
psihosocial general, apărând focare tensionale şi stări de disconfort la membrii
grupului sau organizaţiei.
Factorii obiectivi care pot contribui la producerea şi creşterea
potenţialului sunt, în esenţă, de trei tipuri: fizici, economici şi manageriali. în
categoria celor dintâi includem: caracteristicile ambianţei generale sau ale
locaţiei în care se află organizaţia (firma, societatea, instituţia) precum
arhitectura exterioară şi interioară, iluminatul, temperatura, umiditatea,
cromatica etc., condiţiile concrete la locul de muncă - dotarea tehnică,
programul de lucru, gradul de solicitare (încărcare), gradul de risc sau de
periculozitate, gradul de poluare tonică, chimică etc. şi condiţiile de transport
de acasă la servici şi înapoi. In categoria factorilor economici includem sistemul
de normare şi salarizare, sistemul de recompense şi premieri, sistemul de
facilităţi. In categoria factorilor manageriali includem competenţa (tehnică sau
specific profesională, organizatorică şi relaţională) şi stihurile de conducere.
Factorii subiectivi şi intersubiectivi implicaţi în generarea
potenţialului conflictogen se referă la trăsăturile şi particularităţile individuale
de personalitate (ex. rezistenţă scăzută la stresul ocupaţional, rezistenţă scăzută
la frustraţie, intoleranţă, irascibilitate, susceptibilitate, agresivitate etc.) şi la
dificultăţile de comunicare şi relaţionare.
Cum putem determina potenţialul conflictogen? Potenţialul
conflictogen poate fi evaluat atât la nivel individual, cât şi la nivel
organizaţional. Fiecare persoană posedă un astfel de potenţial la cote mai
ridicate sau mai coborâte şi se traduce prin disponibilitatea de a se angaja sau de
a declanşa un conflict, în anumite situaţii şi contexte. Putem, în principiu, să
stabilim o tipologie triadică: persoane înalt conflictogene (personalităţi
conflictogene), persoane moderat sau mediu conflictogene şi persoane puţin sau
slab conflictogene. Determinarea nivelului potenţialului conflictogen la nivel
individual o realizăm pe baza a doi indicatori: manifestările comportamentale
125
externe şi trăsăturile de personalitate. Primele le putem surprinde şi înregistra
pe calea observaţiei şi a anchetei, pe cele din urmă - prin chestionare şi probe
proiective. în context organizaţional, determinarea potenţialului conflictogen
individual devine necesară pentru determinarea potenţialului conflictogen
general. Determinarea potenţialului conflictogen global o efectuăm prin
evaluarea cantitativă şi calitativă a factorilor obiectivi şi
subiectivi/intersubiectivi, menţionaţi mai sus. Cunoaşterea nivelului acestui
potenţial este o cerinţă obligatorie a elaborării unor programe preventiv-
profilactice în raport cu conflictele indezirabile, negative. (Acestea nu trebuie
stimulate, ci preîntâmpinate).
Pentru a determina şi evalua potenţialul conflictogen într-o organizaţie
putem utilize mai multe metode şi anume: observaţia sistematică, tehnicile
sociometrice, teste de personalitate, analiza de sarcină, analiza cadrului
obiectiv organizaţional, analiza stilurilor de conducere la diferite paliere
ierarhice, studiul de caz.
Observaţia sistematică înseamnă urmărirea permanentă a fenomenelor
şi evenimentelor care au loc în relaţiile interpersonale, în desiăşurarea
activităţilor cotidiene şi specifice şi în climatul psihosocial general al
organizaţiei, în vederea depistării din timp a semnelor de tensiune, de opoziţie
şi adversitate. Ea trebuie efectuată atât în contextele şi cadrele formale, cât şi în
cele informale. Obiect al observaţiei trebuie să fie în special: modul de stabilire
şi desfăşurare a comunicării pe orizontală - între colegi - şi pe vertical - între
şefi şi subalterni —, conţinutul mesajelor vehiculate, contactele şi evitările
reciproce, disputele şi neînţelegerile, ironizările, tachinările, avertizările,
ameninţările, condiţiile obiective la locurile de muncă etc. Rezultatele
constatărilor trebuie înregistrate şi evaluate din perspectiva predispunerii ia
conflicte.
Tehnicile sociometrice permit determinarea conţinutului relaţiilor
interpersonale şi, implicit, a gradului de coeziune hi grupuri şi organizaţii. De
interes pentru evidenţierea şi evaluarea potenţialului conflictogen sunt trei tipuri
de minichestionare: a) pentru relaţiile socio-afective (simpatetice) —alegeri -
respingeri, simpatie-antipatie; b) pentru cooperarea în sarcini profesionale (ex.
„cu cine ai dori să fii în echipă pentru sarcina x”1, „cu cine ai n-ai dori să fii în
echipă în cazul sarcinii y"? şi c) pentru petrecerea loisir-ului (ex. „cu cine ai
prefera să mergi în excursia x"?, „cu cine n-ai dori să mergi în excursiay"?).
Pe baza celor trei tipuri de sociometrii, avem posibilitatea să evaluăm gradul de
coeziune în grupuri, distanţele psihologice dintre membrii grupurilor şi indicele
de sinergie acţională şi să obţinem astfel informaţii importante despre nivelul
potenţialului conflictogen.
Testele de personalitate sunt necesare pentru identificarea şi evaluarea
potenţialului conflictogen intraindividual, care se evidenţiază prin intermediul
câtorva indicatori şi trăsături, precum: nivelul stimei de sine, nivelul de
126
 frustra{'e>forţa Eu-ului, indicele de nevroticism, indicele de anxietate, indicele
toleranţa indicele de agresivitate, indicele de extraversiune-introversiune,
(jotninanţa, sociabilitatea, autocontrolul, indicele de socializare. Asemenea
indicatori şi trăsături pot fi obţinute prin utilizarea chestionarelor CPI, „Big
flVe", Hamilton, Berkely, Eysenck, Smischeck etc. şi al unor probe proiective
de genul testului de frustraţie Rosenzweig, testului de pulsiuni Szondi, T.A.T.,
arborelui etc .(vorf i analizate la tema: Metodologia cercetării conflictelor).
Analiza de sarcină constă în stabilirea:
a) tipului de solicitări aferente diferitelor posturi şi funcţii în cadrul organizaţiei:
solicitări exclusiv de tip executiv, solicitări exclusiv de tip proiectiv-creativ,
solicitări de tip exclusiv de comandă-control, solicitări mixte;
b) volumul sau încărcătura de solicitări pe termen scurt, pe termen mediu şi pe
termen lung pentru fiecare compartiment şi post de lucru;
c) nivelul de pregătire şi competenţă necesar pentru a face faţă în mod optim
solicitărilor specifice diferitelor posturi şi funcţii;
d) raportul concret existent între solicitările posturilor şi persoanele care le
ocupă (concordanţa-neconcordanţa);
e) raportul dintre natura şi conţinutul solicitărilor aferente postului şi
aşteptările/aspiraţiile angajaţilor.
Recurgerea la procedeul analizei de sarcină este justificată de faptul că
neconcordanţa dintre natura şi complexitatea solicitărilor efective şi competenţa
şi aşteptările celor care le îndeplinesc se numără printre sursele cele mai
frecvente de conflicte în organizaţii.
Analiza stilurilor de conducere este de asemenea impusă de faptul că
deficienţe ale acestora generează tensiuni şi stări conflictuale în orice
organizaţie. Deşi există deosebiri între diferiţi autori în definirea lui, stilul de
conducere exprimă modul concret, în plan comportamental, în care un lider îşi
joacă rolul şi traduce în act atributele acestuia. El este condiţionat de structura
internă a personalităţii (motivaţii, imaginea de sine, trăsături temperamentale,
trăsături caracteriale, competenţe psihosociale etc.) şi de specificul situaţiilor
obiective externe. Problemele care pot fi abordate în legătură cu stilul de
conducere sunt numeroase. Pentru determinarea potenţialului conflictogen
trebuie luate în consideraţie două asemenea probleme, şi anume: tipologia
stilurilor de conducere; efectele practicării diferitelor stiluri de conducere.
în rezolvarea acestor două probleme, trebuie de evaluat următoarele
elemente concrete: modul de elaborare şi adoptare a deciziilor; raportul dintre
orientarea/centrarea pe sarcină, orientarea/centrarea pe relaţie,
orientarea/centrarea pe problematica psihisocială; modul de relaţionare cu
subalternii: rece, arogant, dispreţuitor - apropiat, cald, jovial, egal; modul de
relaţionare cu superiorii: demn, obiectiv, critic-linguşitor, docil, ipocrit,
duplicitar; modul de evaluare a subalternilor: obiectiv, principial, critic-
subiectiv, părtinitor, preferenţial; modul de utilizare a sistemului de stimulente:
127
prime, evidenţieri, promovări, sancţiuni: echitabil-inechitabil; modul de
implicare în viaţa grupului: activ-pasiv (indiferent); modul de reacţie la apariţia
stărilor tensionale şi conflictuale în cadrul grupului sau organizaţiei; prompt,
întârziat-de ignorare; centrarea pe problemă - centrarea pe relaţie; strategia de
abordare/rezolvare; de cooperare/negociere ~ de dictat; câştig-câştig3
câştigpierdere, pierdere-pierdere; cum este perceput stilul de conducere
practicat de către membrii grupului, respectiv, organizaţiei; în ce măsură stilul
de conducere adoptat influenţează pozitiv sau negativ asupra: performanţelor,
coeziunii grupului, satisfacţiei în muncă a angajaţilor, culturii organizaţionale,
climatului psihosocial general.
Studiul de caz constă în investigarea multilaterală a unor conflicte,
urmărindu-se: identificarea cauzelor reale; identificarea mizei problemei;
determinarea evoluţiei discrepanţei, dezacordului, opoziţiei; determinarea
poziţiei părţilor; determinarea procedeului şi formei de soluţionare;
determinarea efectelor şi stărilor postconflict. Informaţiile furnizate de metoda
studiului de caz pot dobândi o semnificaţie generală, valabilă pentru o categorie
mai largă de conflicte.
Indicatorul cel mai important al potenţialului conflictogen care trebuie
urmărit şi menţinut sub control este amplitudinea sau intensitatea. Este de dorit
ca aceasta să nu depăşească punctul critic, dincolo de care tensiunea se descarcă
în explozie violentă. O rezolvare optimă, pe cale paşnică a unui conflict este
posibilă, numai când intensitatea lui se află sub punctul de explozie violentă.

Autoevaluarea cunoştinţelor:
1. Care sunt tipurile de conflicte sociale?
2. Prezentaţi cauzele conflictelor la nivel macrosocial.
3. Care sunt cauzele conflictelor la nivel microsocial?
4. Care sunt factorii ce contribuie la apariţia potenţialului conflictogen?
5. Ce strategii de rezolvare a conflictelor cunoaşteţi? Rezolvaţi un conflict prin diverse
strategii.
6. Analizaţi modelele si metodele de rezolvare a conflictelor.
7. Cum putem determina şi evalua potenţialul conflictogen la nivelul organizaţiei?
8. în baza lucrării „Femeia şi bărbatul, de la conflict la înţelegere” de H.H. Коростылева
realizaţi un eseu „Femeia şi bărbatul, de la conflict la înţelegere” la tema „Conflictul în rîndul
bărbaţilor şi femeilor”.

128
CAPITOLUL 10: Familia - grup social fundamental.
planul lecţiei:
1. Noţiunea de familie. Tipuri de familie.
2. Stiluri de viaţă alternative faţă de familia clasică.
3. Funcţiile familiei.
4. Familia între tradiţionalitate şi modernitate.
5. Căsătoria - fenomen social Social şi psihosocial în alegerea
partenerului conjugal.
6. Probleme sociale ale familiei.
7. Familia adoptivă.

Obiectivei
- să definească conceptul de “familie”;
- să clasifice şi să distingă principalele tipuri de familie în societatea
contemporană;
- să caracterizeze formele alternative de organizare familială;
- să argumenteze importanţa instituţiei familiale;
- să descrie funcţiile familiei din diverse perspective;
- să compare funcţionalitatea familiei tradiţionale cu cele ale familiei
moderne;
- să evalueze schimbările care s-au produs în familia tradiţională, evidenţiind
г\/>*7?+»ч >oala
гаc
~ y* VV.Vnonotiira
,W',

- să identifice criteriile de alegere a partenerului conjugal.

- să evalueze problemele familiei contemporane.
Literatura:
1. Bulgaru M. Sociologie generală. Manual, II volume. - Chişinău, 2003.
2. Goodman N. Introducere in sociologie. - Bucureşti, 1992.
3. Mihăilescu I. Sociologie generală. - Iaşi, Polirom, 2003.
4. Zamfir C., Chelcea S. Sociologie, manual pentru clasa а XI. - Bucureşti,
2001.
5. Petra Iluţ. Sociologia familiei. - Cluj-Napoca, 1993.
6. Mitrofan I., Mitrofan N. Elemente de psihologie a cuplului. - Bucureşti,
1996.
7. Parkinson L. Separare, divorţ şi familie. - Bucureşti, 2005.
8. Tofler A. Şocul viitorului. Bucureşti, 1973.
8. Stan A. Sociologia familiei. Suport de curs. - Braşov, 2009.
9. Neculau A. Violenţa. Aspecte psihosociale. - Iaşi: Editura Polirom, 2003.
10. Scăunaş S. Sociologia familiei. - Sibiu,1997.

129
 1. Noţiunea de familie. Tipuri de familie.

Familia constituie cea mai veche dintre instituţiile create de către om.
în toate societăţile, indivizii participă în comun la procese biologice şi sociale,
dezvoltă relaţii între ei şi manifestă tendinţe de adeziune la viaţa de grup
facilitată de familie. în ansamblu lor, raporturile familiale reprezintă un tip
specific de solidaritate şi integrare socială, care implică indivizii aflaţi într-o
interacţiune permanentă şi reciprocă.
Grupul familial poate fi restrâns sau lărgit în raport de funcţiile
economice sau de altă natură exercitate de membrii săi, dar şi de contexte
istorice şi culturale. Indiferent de mărimea ei, familia constituie o instituţie
regăsită în orice societate de oriunde şi din orice timp, ceea ce nu este valabil
pentru alte tipuri de instituţii: religioase, economice, politice, educaţionale,
medicale. Nu există societate fără relaţii familiale.
Familia reprezintă o comunitate de indivizi în principal a soţului,
soţiei şi copiilor lor care se bazează pe relaţii sociale şi biologice, avînd
drept scop principal pregătirea unei generaţii sănătoase şi temeinic educate
care să participe la dezvoltarea societăţii. Grupul familial este legat prin
anumite drepturi şi obligaţii morale, economice, juridice, religioase, etc
Din perspectivă sociologică, familia poate fi definită ca un grup social
constituit pe baza relaţiilor de căsătorie, consanguinitate, rudenie sau adopţie,
membrii grupului familial împărtăşind sentimente, aspiraţii şi valori comune. Din
această perspectivă, familia este un grup primar în care predomină relaţiile directe,
informale, afective. Calitatea de grup primar nu semnifică absenţa normelor şi a
reglementărilor. Dimpotrivă, familia este unul dintre grupurile primare cu cea mai
mare responsabilitate normativă.
Din perspectivă juridică, familia este un grup de persoane între care s-
au stabilit un set de drepturi şi obligaţii, reglementat prin legi şi alte acte
normative. Aceste norme stabilesc modul de încheiere a căsătoriei, paternitatea,
drepturile şi obligaţiile soţilor, relaţiile dintre părinţi şi copii, modul de
transmitere a moştenirii etc.
Ovidiu Bădină defineşte familia - o unitate de interacţiuni şi
intercomunicări personale, cuprinzând rolurile sociale de soţ şi soţie, mamă şi
tată, fiu şi fiică, frate şi soră.
H. Тоске, defineşte familia un grup care îşi are originea în căs
fiind alcătuit din soţ, soţie şi copiii născuţi din unirea lor, familia are la bază
drepturi şi obligaţii morale, juridice, economice, religioase şi sociale.
A. Berge consideră familia o societate întemeiată de Dumnezeu.
e cea dintâi şi cea mai perfectă societate, pentru că, mai întâi prin ea omul
învaţă să se dăruiască şi să se jertfească pentru semenii săi.
130
 După V. Liciu, familia este un fel de personalitate colectivă a cărei
armonie generală influenţează armonia fiecărei părţi.
în viziunea antropologului francez Claude Lcvy-Strauss, familia
prezintă următoarele atribute principale :
a) îsi are originea în căsătorie ;
b) constă din soţ, soţie si copiii născuţi din uniunea lor, cu toate că, uneori,
acestui grup restrâns i se mai alătură si alte rude ;
c) grupul familial este unit prin drepturi si obligaţii morale, juridice, economice,
religioase şi sociale.
O definiţie completă a familiei este dată de Murdock, în 1949. El
preciza că familia este un grup social caracterizat prin rezidenţă comună,
cooperare economică şi reproducţie. Este compusă din adulţi de sex opus dintre
care cel puţin 2 au relaţii sexuale recunoscute (aprobate social) împreună cu
copiii lor naturali - sau adoptaţi. Astăzi, existenţa familiilor monogame, de
homosexuali pune în discuţie pertinenţa acestei definiţii.
V. Stănoiu şi M.Voinea (1983) oferă următoarea definiţie familie:
familia este un grup social realizat prin căsătorie, alcătuit din persoane care
locuiesc împreună, au gospodărie casnică comună, sunt legaţi prin relaţii
natural-biologice, psihologice, morale şi juridice şi care răspund unul pentru
altul în faţa societăţii.
Pe parcursul istoriei relaţia dintre bărbat şi femeie poate fi structurată în
patru moduri:
1. promiscuitatea - se referă la interacţiuni sexual neînftînate,în afara
căsătoriei. în societăţile promiscure orice bărbat putea fi eligibil pentru orice
femeie, nefiind respectate barierele de singe.
2. grupul de cupluri —căsătoria în grup (doi sau mai mulţi soţi cu mai multe
soţii) predomină în perioada orînduirii primitive şi reprezenta căsătoria dintre
cîţiva bărbaţi şi cîteva femei. Ex.Comunitatea Oneida din SUA înfiinţată la
mijlocul sec.XIX, unde fiecare bărbat era căsătorit cu fiecare femeie şi îngrijeau
de copiii comunităţii. Grupul s-a extins la 300 persoane şi a rezistat 30 de ani.
3. poligamia - căsătoria dintre un partener de un sex şi mai mulţi parteneri de
celălalt sex (un bărbat, soţ cu mai multe soţii). Poligamia are 2 forme:
- poliandria (o femeie mamă, copiii ei şi mai mulţi soţi), fiecare soţ trebuie
să fie tatăl a cel puţin unuia dintre copii;
- poliginia căsătoria dintre un bărbat cu două sau mai multe soţii, de obicei
un bărbat lua de soţii toate surorile.
4. Monogamia - căsătoaria dintre un singur bărbat şi o singură femeie.
Distingem monogamie serială, care permite recăsătoria şi monogamie strictă,
care nu permite recăsătoria. în prezent monogamia este forma de familie
preferată în societăţile civilizate.
Literatura sociologică distinge mai multe tipuri de familie, în funcţie de
anumite criterii:
131
 în funcţie de num ărul de generaţii, există:
1. Familia nucleara, restrânsă sau conjugală este alcătuită dintr-un cuplu
conjugal (soţ-soţie) împreună cu copiii, care trăiesc separat, într-o locuinţă
proprie, de celelalte iude apropiate. Această formă de familie predomină în
societatea contemporană. Este semnificativ că fiecare membru al cuplului
conjugal provine la rându-i dintr-o familie nucleară. în afirmarea familiei
nucleare un rol decisiv l-au avut schimbările generate de industrializare şi
urbanizare. Angajarea într-o ocupaţie şi aspiraţia către o cât mai bună pregătire
profesională şi spre obţinerea de performanţe cât mai înalte au contribuit la
structurarea relaţiilor de căsătorie în forma familiei nucleare. Familia nucleară
poate îmbrăca două forme :
efamilia de origine (de orientare), prin care desemnăm familia în care te naşti şi
creşti şi care este formată din mamă, tată, fraţi, surori. Mai este denumită şi familie
consanguină pentru a desemna faptul că între respectiva persoană şi ceilalţi membri
ai familiei (părinţi, fraţi şi surori) sunt legături de sânge;
efamilia proprie constituită prin căsătorie şi care include soţul, soţia şi copiii
acestora. Se mai numeşte şi familie de procreare (avându-se în vedere funcţia
demografică a acesteia) sau familie conjugală (sugerând că se originează în
căsătoria partenerilor ajunşi la maturitate).
Cei mai mulţi oameni sunt, în acelaşi timp, şi membrii ai familiei de
orientare şi membrii ai familiei conjugale. Datorită acestui fapt ei sunt expuşi la
experienţe, mentalităţi, îndatoriri, perspective diferite, uneori chiar opuse.
2. Familia extinsă sau lărgită, formată din mai multe familii nucleare,
aparţinând unor generaţii succesive. Sociologul american N.Smelser
aprecia că familia extinsă reprezintă o anumită continuitate, înţelegându-se
prin aceasta că în aceeaşi casă bătrânească trăiesc mai .multe generaţii,
continuându-se tradiţiile, preocupările şi obiceiurile familiei respective.
Putem delimita familia extinsă patriliniară, atunci când familiile sunt legate
pe linie bărbătească, şi familia extinsă matriliniară, când legătura este
stabilita pe linie feminină.
în funcţie de criteriul locuinţei, putem delimita (Bulgaru M, Asistenţa
Socială: fundamente teoretice şi practice. - Chişinău 2009):
*familia de rezidenţa, care constă din toate persoanele ce locuiesc în aceeaşi casă,
deci au locuinţă comună şi desfăşoară unele activităţi comune. Sociologul
american T.Burch apreciază că persoanele care trăiesc în aceeaşi locuinţă,
indiferent dacă sunt sau nu rude, sunt considerate membri ai aceleiaşi unităţi
familiale;
°familia de interacţiune, care reprezintă grupul de persoane între care există, în
primul rând, relaţii de rudenie, dar şi relaţii de ajutor reciproc, de schimburi de
produse, vizite reciproce etc. (este vorba, mai ales, de situaţia în care unul sau mai
mulţi membri ai unei familii sunt plecaţi la muncă / studii sau au părăsit familia,

132
У

deci nu împart aceeaşi locuinţă, dar păstrează puternice legături cu familia din
care au plecat). Membrii acestei familii nu locuiesc în aceiaşi casă (cînd unul
dintre soţi este permanent în deplasări sau este migrant, ideea este că partenerul
revine în familie)
în funcţie de criteriul normaHtăţii, vom deosebi:
Familii normale, alcătuite din soţ, soţie şi copii; îndeplinesc adecvat
funcţiile familiei; sunt constituite prin căsătorie încheiată conform normelor juridice
existente şi sunt întemeiate pe dragoste reciprocă, respect şi stimă. Cu referire la viaţa
de familie, termenul normal, dincolo de încărcarea axiologică, semnifică ceea ce este
permisibil social, ce se întâlneşte, de regulă, în cele mai multe familii. Altfel spus,
după cum se exprimă HHStahl’ sensurile termenului de normal variază de la:
accepţiunea curentă, după care frecvenţa unui fenomen determină normalitatea
sa. Potrivit acestui sens, familia normală este compusă din soţ, soţie şi copii;
sensul conferit de lege normalităţii. Din această perspectivă, normale sunt familiile
întemeiate prin acrul juridic al căsătoriei; sensul etic al normalităţii ia în
considerare întemeierea familiei pe baza sentimentelor de dragoste, respect
reciproc, stimă, cu precizarea că dimensiunea etică a familiei este dificil sau chiar
imposibil de a o cuantifica;
Familii anormale, din care lipsesc copiii (familie incompletă) sau
lipseşte unul din partenerii cuplului conjugal (familie monoparenfalâ); nu-şi
îndeplinesc corespunzător funcţiile care le revin; nu sunt constituite prin căsătorie;
sunt constituite potrivit unor calcule şi interese materiale. O tipologie interesantă a
familiei este prezentată de F. Le Play care a delimitat patru tipuri familiale,
ultimele două reprezentând însă forme derivate ale familiei patriarhale sau
instabile.
Tipurile familiale identificate de şcoala lui Le Play şi sintetizate de
Ilie Bădescu sunt:
A. Familia patriarhală. în cadrul acestui tip de familie, individul este
anihilat şi complet absorbit de comunitate. Caracteristicile morfologice ale acestui
tip sunt:
e autoritatea bărbatului celui mai în vîrstă;
0 dependenţa completă a copiilor de comunitatea familiei;
6 instrucţia este familială, şi nu personală.
Specific este că toţi fiii se căsătoresc şi se stabilesc în gospodăria paternă.
Respectul este elementul strategic al ordinii în familia patriarhală. Sporirea
numărului de membri peste capacitatea de hrană a domeniului şi dimensiunile
interioare generate de autoritatea slăbită a patriarhului sunt principalele cauze ale
disoluţiei familiei patriarhale,
B. Familia tulpină. Acest sistem familial încurajează dezvoltarea uno
menaje noi, oferind - în acest scop - suportul material şi social. Familia tulpină
îngăduie, aşadar, înmulţirea familiilor tinere, păstrând o relativă interdependenţă

133
între ele, graţie provenienţei din aceeaşi matcă familială. Este familia care
reuneşte trei generaţii, în care un singur copil rămîne cu părinţii, se căsătoreşte
şi coabitează cu părinţii şi propriii săi copii. Acest tip include, de asemenea
copiii care au rămas celibatari.
CFamilia particularistă. în societăţile în care predomină acest tip,
individul "prevalează asupra comunităţii, viaţa privată asupra celei publice,
profesiunile utile asupra celor liberale şi administrative". Individul nu se bazează în
acţiunile sale pe familie, ci pe capacităţile şi iniţiativa iui proprie. Familia
particularistă formează caractere independente la tineri, capabili de iniţiativă şi cu
putere organizatorică, pregătiţi să conducă afaceri şi activităţi comerciale în mod
independent. Acest tip de familie, cel puţin din punct de vedere istoric, stă la baza
familiei instabile.
D.Familia instabilă. Trăsăturile familiei instabile sunt cel mai bine
sintetizate de R. Pinot. Acesta consideră că, spre deosebire de familia patriarhală,
familia instabilă îşi creşte copiii fără a Ie comunica respectul autorităţii şi al
tradiţiilor şi, în acelaşi timp, nu-i pregăteşte pentru a fi originali, aşa cum se face în
cazul tipului particularist de familie, în familia instabilă, calitatea subordonării şi cea
a iniţiativei sunt deopotrivă absente, iar individul, care în realitate nu a primit nici o
educaţie sau instrucţie şi care nu e capabil de nimic, devine pradă a statelor şi a
guvernelor.
în raport cu modul de exercitare a autorităţii distingem:
- Familii patriarhale - autoritatea este deţinută de bărbatul cel mai în vîrstă;
- Familii matriarhale - autoritatea este deţinută de femeia cea mai în vîrstă;
- Familii egalitare - puterea şi autoritatea sunt relative egal distribuite între
soţi.
Prezentând această tipologie am avut ca scop de a reliefa faptul că familia,
ca grup social, constituie unul dintre cele mai complexe microsisteme sociale, în ea
regăsindu-se, practic, imensa majoritate a elementelor structurale ale sistemului
global. Reprezentând "laboratorul" în care oamenii se formează şi îşi petrec o
bună parte a vieţii lor, familia este cadrul în care se transmit valori şi norme
sociale, influenţând decisiv formarea spirituală a oamenilor, modul de raportare a
acestora la ei înşişi, la semenii lor, la societate în ansamblu.

2. Stiluri de viaţă alternative faţă de familia clasică,

în prezent menţionăm că familia a suportat următoarele schimbări

sociale: scăderea intensităţii căsătoriilor; amânarea căsătoriilor spre vârstele
mature; răspândirea uniunilor поп-maritale; scăderea natalităţii; creşterea
naşterilor extraconjugale; creşterea vârstei medii a mamei la naştere;
creşterea divorţurilor; reducerea dimensiunilor familiei şi a gospodăriei

134
 casnice; dereglarea consecutivităţii evenimentelor în biografiile individuale
(căsătoria, traiul în comun, naşterea copilului).
Incepînd cu anul 1970 familia a înregistrat un declin şi au început să se
extindă modele alternative de viaţă, dintre acestea cele mai răspîndite sunt:
A. Celibatul reprezintă opţiunea individului de a trăi singur. Celibatul
include persoane care nu întreţin relaţii sexuale permanente, şi persoane care au
relaţii sexuale cu alte persoane celibatare. Acest stil de viaţă este unul dintre
factorii care determină scăderea natalităţii, ceea ce a determinat în majoritatea
ţărilor adoptarea de acţiuni de descurajare a acestuia: taxe pe celibat, impozite
mai mari pentru celibatari, restricţii în obţinerea de credite pentru locuinţe din
fondurile publice sau chiar restricţii în accesul lor la unele cariere profesionale.
N. Mitrofan i C. Ciuperca (1998) arată că, în general, cauzele extinderii
fenomenului de celibat simt atît de natură obiectivă (cauze de ordin sexual -
impotenţa sexuală, infantilism genital; cauze de ordin psiho-relaţional - lipsa
unor aptitudini pentru parteneriat, stări depresive, complexe de inferioritate;
cauze de ordin material - constrângeri economice, lipsa locuinţei etc), cît şi de
natură subiectivă (existenta unei imagini deformate asupra familiei
şi funcţiilor ei, lipsa de curaj în asumarea responsabilităţilor familiale şi
parentale;psihotraume, datorate conflictelor conjugale grave din familia de origi
- ne etc.) Celibatarul se confruntă ou o serie de probleme de ordin psihosocial'.
- sentiment de frustrare în raport cu rudele, cunoscuţii, prietenii, colegii
care îşi au familiile lor;
- sentimentul de culpabilitate faţa de sine şi faţă de societate;
- sentimentul izolării si abandonului;
- sentimentul de insecuritate socială, cu cat se înaintează în vîrstă.
B. Coabitarea consensuală (concubinajul) este o formă de cuplu
alcătuit din persoane de sex opus, între care nu există relaţii de căsătorie. Din
punct de vedere funcţional, cuplul consensual nu diferă prea mult de familia
nucleară, el îndeplinind toate fimcţiile familiei. Acest stil de viaţă este adoptat
de tineri mai ales, fiind pentru ei un mod de exersare a vieţii în cuplu şi de
pregătire pentru viaţa de familie. De către mulţi sociologi este considerată o
parte premergătoare căsătoriei, fiind considerată ca o posibilitate de a creşte
şansele de alegere a unui partener portivit. Cercetătorii pentru a analiza efectele
concubinajului analizează următoarele aspecte: religios, psihologic, social,
juridic, economic. Studiile au demonstrat că, cu cît un cuplu are o perioadă de
coabitare premaritală mai lungă, cu atît este mai puţin probabil să ajungă la
căsătorie. Mai mult decît atît, aceste cupluri nu au o stabilitate mai mare, ele
putînd să se destrame prin divorţ în aceeaşi măsură ca şi cuplurile care nu au
locuit împreună înaintea căsătoriei.
Deosebim trei tipuri de persoane care coabitează (Băran-Pescaru Adina.
Familia azi. O perspectivă socio-pedagogică. - Bucureşti. Aramis, 2004):
- cei care aleg concubinajul ca o alternativă temporară;
135
 - cei care tind spre căsătorie;
- cei care decid să conveţuiască astfel ca o alternativă permanentă la căsătorie.
Roland Johnson descrie patru categorii de coabitanţi:
1. Concubinajid de tip „acoperiş”, care se bazează pe
copleşitoare de a fi legat de cineva. Dorinţa de a fi iubit este atât de puternică,
încât mulţi vor mai degrabă „să se stabilizeze” decât să aleagă pe cineva.
Femeia ori bărbatul, dar cel mai adesea femeia este cea care gândeşte astfel.
Această persoană are nevoie de siguranţă, de a se şti iubită şi susţinută şi va
accepta aproape pe oricine în calitate de concubin. Atunci când apar conflicte,
mai degrabă renunţă decât să ia atitudini.
2. Concubinajul emancipare, este un tip care apare atunci când
persoana vrea să demonstreze - celor de - o vârstă cu ea sau părinţilor săi - că
este liberă să ia singură decizii, că nu poate fi constrânsă de nimeni şi nimic. O
astfel de relaţie nu încurajează cuplul să comunice sau să rezolve conflicte. Nu
se dezvoltă către un potenţial mariaj.
3. Concubinajul convenienţa este o relaţie convenabilă, din punct de
vedere economic cu intenţia este de a împărţi cheltuielile în jumătate.
4. Concubinajul testare este o modalitate de a „încerca ” partenerul
înainte de a se intra într-о relaţie oficială. Ei vor, sau cred că vor să se
căsătorească. Partenerii doresc să vadă dacă sunt compatibili, exersând
mariajul.
Preferinţa pentru uniunea consensuală se reflectă şi în scăderea
numărului de căsătorii. Foarte multe cupluri dintre cele care trăiesc în uniune
consensuală sunt formate din tineri. Partenerii n-au mai fost căsătoriţi şi
consideră concubinajul o variantă optimă pentru vârsta şi statutul lor prezent.
Se susţine că la baza preferinţei pentru concubinaj stau factorii economici,
sociali şi de schimbare a mentalităţii.
Cauzele posibile de cele mai multe ori, care îi fac pe oameni să
coabiteze pot fi (Smirnov I, Mărghescu G. Stiluri de viaţă şi familie. —
Bucureşti, 1994, p .îî4 )\
• Emanciparea societăţii sub influenţa (uneori chiar sub presiunea)
modelului occidental.
® Satisfacerea nevoilor sexuale la nivel superior.
® Cerinţele crescânde în continuă calificare şi educaţie, necesare
asigurării unui loc de muncă corespunzător.
® Dorinţa tinerilor de a face carieră.
® Dorinţa unei relaţii intime emoţionale nesubordonate vreunui contract
legal.
® Bani insuficienţi pentru oficializarea relaţiei în condiţii decente, în
situaţia în care nici părinţii nu-i mai pot sprijini pe copii ca altădată.
® Dispariţia unor restricţii care erau impuse modului de convieţuire.

136
@ Inexistenţa unor avantaje, politici de stat care să stimuleze întemeierea
de familii.
® Numărul divorţurilor în ultimii ani a crescut, astfel tinerii, chiar cu
relaţii stabile, se tem că nu vor reuşi. în plus, la unii dintre ei, neînţelegerile din
propriile familii, adică dintre proprii lor părinţi, îi descurajează să-şi oficializeze
relaţia.
C. Familia fără copii (cuplul fără descendenţi) este un cuplu căsătorit,
care nu are încă, sau nu va avea niciodată copii. Familia fără copii reprezintă o
formă a restructurată a familiei, un model în care se încadrează o parte
semnificativă a populaţiei tinere. Lipsa unor politici şi servicii de sprijin pentru
aceste familii ar putea fi o consecinţă drastică pentru situaţia demografică din
Republica Moldova.
Familia fara copii este o nouă formă a familiei răspîndită în majoritatea
statelor lumii. Familiile fără copii în trecut erau puţin frecvente şi, în mod
obişnuit erau fie obiectul compătimirii comunitare (cînd nu puteau avea
copii), fie al dezaprobării (cînd nu doreau să aibă copii). Incepînd cu a
doua jumătate a secolului XX - lea numărul familiilor fără copii a început
să crească rapid.
După sociologii români I. Mitrofan, C. Ciuperca fam ilia fara
copii! cuplul fă ră descendeţi reprezintă un model de mariaj centrat pe
adulţi, spre care se orientează o parte semnificativă a populaţiei tinere (în ţările
dezvoltate, între 10/20% din populaţia adultă căsătorită), ponderea fiind mai
mare Ia cuplurile urbane şi la cele în care soţia urmea7Я o carieră profesională.
Argumentele invocate de cupluri pentru a nu avea copii sunt:
nepriceperea sau frica de a fi părinţi, dorinţa de a avea mai multă
libertate; partenerii doresc să se bucure de intimitatea lor o perioadă mai
lungă de timp, să testeze stabilitatea relaţiei lor pentru a nu avea eşecuri printr-
un divorţ; cuplul are dificultăţi economice sau soţii doresc să se realizeze
economic, financiar, profesional (obţinerea unui serviciu, cumpărarea unei
locuinţe etc.); emanciparea fem eii şi reorientarea către o viaţă personală şi
profesională, ducând astfel la amânarea rolului matern; stresul ridicat, datorită
creşterii timpului petrecut la serviciu, ducând astfel la scăderea capacităţii
reproductive şi a intimităţii în cuplu; infertilitatea unuia sau ambilor soţi.
Republica Moldova este printre ţările cu cea mai mare rată a infertilităţii
în Europa. în Moldova fiecare al cincilea cuplu căsătorit nu poate avea copii.
Lipsa unei politici sociale de încurajare şi sprijin a tinerilor
căsătoriţi, ar putea duce la dispariţia familiei ca scop în sine de a creşte şi
educa copii.
Consecinţe la nivel social a acestui tip defamilie (M. Voinea, 1996):
nu asigură reproducerea biologică şi, ca urm are, nu realizează
funcţia de socializare —consecinţe demografice;

137
 se maximizează funcţia economică şi cea sexuală.
D. Familiile monoparentale sunt rezultatul divorţului, al decesului
unuia dintre părinţi, al naşterilor precoce în afara căsătoriei sau decizia unei
femei trecute de 30 ani de a naşte un copil sau mai mulţi în afara căsătoriei. In
unele ţări ponderea acestor familii este destul de ridicată. Aceste familii se
confruntă, inevitabil, cu dificultăţi mult mai numeroase decât familiile nucleare
complete. Familia monoparentală este un grup social constituit pe baza relaţiilor
de rudenie sau adopţie, între unul dintre părinţi (cel singur) şi copilul sau copii
săi caracterizat de stări afective aspiraţii şi valori сошлите. în mare parte
prevalează mama cu copii şi mai puţin tata cu copii. Din punct de vedere
sociologic acest tip de familie ridică o serie de probleme:
Este fragilă din punct de vedere social, deoarece puţine sunt rupturile
dintre soţi, care se petrec în linişte şi fără conflicte.
Scăderea nivelului de trai şi creşterea riscului de excluziune sau
dependenţă social.
Singurătatea.
Probleme de sănătate (depresia).
Suferinţa copiilor.
Pentru unele familii aceasta este un statut temporar, pînă reintră într-o nouă
relaţie, pentru altele este definitivă.
E. Familia reconstituită. Stereotipul social prezintă recăsătoria ca fiind
o sursă de suferinţe, suplimentare pentru copilul orfan de un părinte. Societatea
nu dispune de o exprimare clară a cum ar trebui ca membrii familiei
reconstituite să se raporteze unul Ia celalalt, să se poarte unui cu celalalt. In
general, familia reconstituita, din punct de vedere al rudelor, este complexă,
populată nu numai de copiii celor doi membri recăsătoriţi, ci şi de şase perechi
de bunici vitregi, rude ale partenerului anterior, rude ale noului partener, şi
familia anterioară căsătoriei subiectului, cea de origine. Ambiguitatea rolurilor
determină ca familia reconstituită să fie în dificultate. Familia reconstituită este
lipsită de o definire clară a aşteptărilor şi rolurilor aşteptate social din partea
fiecărui membru al familiei. Familiile vitrege, adesea, iau naştere într-o nota
idealistică. Fiecare recăsătorit aşteaptă ca celalalt să fie o nouă şi îmbunătăţită
versiune a partenerului anterior. în cazul partenerilor care au copii, apar deseori
conflicte cu foştii parteneri de viaţă. Adeseori, părinţii vitregi au un
comportament neadecvat faţă de copiii vitregi, mai ales legat de atitudinile şi
relaţiile acestora cu părinţii naturali. Probleme apar şi în legătură cum să fie
chemat părintele vitreg pe nume, sau să fie numit „mamă” şi „lată”. Dacă li se
dau copiilor explicaţiile adecvate, sprijinul şi asigurările de care au nevoie, este
mult mai probabil ca ei să accepte şi să facă faţă noilor schimbări din viaţa lor.
Problema este mult mai complicată cînd în urma unor divorţuri succesive, unii
copii pot să fie crescuţi şi educaţi consecutiv de mai mulţi “taţi”,"mame”.
Deosebim 3 tipuri de conduite ale mamelor/taţilor vitregi:
138
w

- substituirea mamei/tatălui biologic asumîndu-şi în întregime responsabilităţile

şi dreptul de control şi disciplinare în raport cu copilul, preocupîndu-se de
bunăstarea lui fizică şi emoţională.
- joacă rolul de altă mamă, alt tată dublînd rolul părintelui biologic.
- mamă vitregă prietenă/tată vitreg prieten care încearcă să cîstige afecţiunea
copilului, dar nu şi să-l disciplineze.
Rata divorţurilor în urma celei de-a doua căsătorii este mai înaltă decît
cea de după prima căsătorie. Studiile demonstrează că cei care au mai fost
divorţaţi au aşteptări mai mari de la căsătorie decît cei care nu au mai fost
căsătoriţi.
F. Cuplurile de homosexuali se constituie ca o alternativă la căsătorie.
Relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex au existat din cele mai vechi
timpuri, doar că ele ţineu de domeniul privat. Aceste relaţii erau pasagere,
specifice unei anumite vîrste, persoanele revenind la un comportament
heterosexual odată cu maturitatea deplină. Începînd cu anii 1960 persoanele
homosexuale din mai multe ţări au început să se organizeze în asociaţii şi să
desfăşoare un activism social orientat spre îndepărtarea stigmatizării sociale.
Societatea continuă să privească relaţiile sexuale între persoanele de acelaşi sex
ca fiind împotriva naturii. Solicitarea legalizării căsătoriei de acelaşi sex a
apărut începând cu anul 1980. în unele ţări s-a acceptat căsătoria între persoane
de acelaşi sex şi adopţia copiilor (Olanda, Canada). într-o societate
democratică se lasă libertatea fiecăruia de a-şi decide modul de a trăi şi a
acţiona, iar acceptarea acestor cupluri de homosexuali este oportună numai dacă
ele acţionează în cadrai legal al societăţii.
Am prezentat stilurile alternative de viaţă în familie pentru a observa
complexitatea raporturilor ce se stabilesc între bărbat şi femeie şi pentru a
înţelege mecanismele utilizate de societate în soluţionarea problemelor rezultate
din aceste raporturi.
3. Funcţiile familiei.

în linii mari, majoritatea sociologilor converg către recunoaşterea

aceloraşi funcţii ale familiei ca şi grup social. Deducem de aici că principalele
funcţii ale familiei sunt: biologică, economică, de solidaritate şi morală.
G. P. Murdock apreciază că familia nucleară (ce se caracterizează prin
universalitate) îndeplineşte în esenţă patru funcţii : sexuală, reproductivă,
economică şi socializatoare.
în acelaşi context, W.F. Ogburn precizează că principalele funcţii ale
familiei tradiţionale sunt : funcţia de reproducere, economică, educaţională,
recreaţională, religioasă şi social psihologică.
R. Hill (1973) prezintă următoarele funcţii ale familiei:
* subzistenţa fizică a membrilor familiei, prin procurare de hrană, adăpost şi
îmbrăcăminte;
139
 ° creşterea numărului de membri aifamiliei prin reproducere sau adopţie;
° socializarea copiilor pentru rolurile de adulţi în familie şi în alte grupuri
sociale;
a menţinerea ordinii între membriifamiliei, între aceştia şi străini;
° păstrarea moralei şi motivaţiei necesare pentru îndeplinirea unor sarcini în
familie şi alte grupuri sociale;
0 producerea şi distribuţia de bunuri şi servicii necesare pentru menţinerea
unităţiifamiliei.
în sociologia românească, Henri H. Stahl surprinde complexitatea
funcţiilor familiei clasificându-le în două mari categorii:
- Funcţii interne: biologică şi sanitară, economică, de solidaritate familială,
pedagogico-educativă şi morală.
- Funcţiile externe: asigură socializarea si integrarea socială precum şi
dezvoltarea individualităţii, a personalităţii fiecărui membru alfamiliei
Distincţia între funcţiile interne si externe nu este absolută. Intre ele
există conexiuni, interferenţe, determinări. Caracteristicile societăţii (regimul
politic, legislaţia, standardele educaţionale generale, politicile sociale, nivelul
dezvoltării economice) îşi pun amprenta asupra modului în care familiile îşi
exercită respectivele funcţii.
Familia fiinţează ca urmare a rolului pe care-1 are atât pentru cei doi soţi,
cât şi pentru ceilalţi membri ai săi. Un bărbat şi o femeie se reunesc într-o
familie în scopul realizării unor scopuri clare derivate din trebuinţele fiecăruia
şi din oportunităţi sociale,
în continuare vom analiza mai detailat principalele funcţii ale familiei:
a. Reproducerea. Familia este locul de procreare şi de naştere a
copiilor. Prin funcţia de reproducere, familia contribuie hotărâtor la menţinerea
şi supravieţuirea umanităţii şi a societăţii. Ea asigură mecanismul înlocuirii
membrilor societăţii de la o generaţie la alta. La nivelul unui cuplu
comportamentul reproductiv poate fi influenţat de următorii factori: vîrsta
soţiei, durata căsătoriei, starea de sănătate a cuplului, angajarea profesională a
soţilor, nivelul de instrucţie, comunicarea dintre parteneri. La nivel social
reproducerea este într-o dependenţă de factorii economici, demografici,
legislativi, de politică socială.
b. Funcţia economică rezultă din necesitatea asigurării condiţiilor
materiale necesare vieţii de familie şi creşterii copiilor. Funcţia economică se
axează pe bugetul familial. Cercetări privind realizarea funcţiei economice au
fost efectuate de către Frederik le Play, care a clasificat bugetele familiale în
felul următor:
- bugete echilibrate (cheltuielile nu depăşesc veniturile);
- bugete dezechilibrate
Enghel menţiona că, cu cît o familie cheltuie mai mult pentru produse
alimentare, cu atît nivelul ei de trai este mai înalt.
140
 în familiile tradiţionale, soţul aducea principalele venituri în familie şi
aceasta era cauza pentru care el dispunea de autoritate, iar soţia era ocupată cu
gospodăria şi depindea economic de soţ. în societăţile preindustriale, funcţia
economică a familiei a fost şi mai pregnantă datorită producerii de bunuri în
familie de către toţi membrii săi, iar veniturile proveneau din aceste bunuri. In
societatea actuală ambii soţi sunt angajaţi în câmpul muncii, fiecare contribuind
deci la veniturile familiei. Apoi, trebuie remarcată prezenţa serviciilor în
gospodărie, ceea ce a redus mult din munca femeii în casă. în slatusul economic
şi social al femeii au intervenit modificări: creşterea posibilităţilor de egalizare
a poziţiilor de putere şi autoritate între soţ şi soţie în cadrul familiei, creşterea
posibilităţilor femeilor de a avea o carieră socială şi profesională proprie. Apar
însă şi aspecte negative: diminuarea rolului social al familiei, sărăcia
conţinutului vieţii de familie, diminuarea îngrijirii copiilor, în ceea ce priveşte
afecţiunea şi supravegherea.
c. Funcţia de socializarea. în orice societate familia constituie factoru
primordial al formării şi socializării copilului. Părinţii şi cei din familie transmit
copilului limba, norme, valori, principii de conduită. Park afirma că omul nu se
naşte uman, ci devine în procesul educaţiei. Părinţii exercită influenţe
educaţionale asupra copiilor prin 2 modalităţi:
- în mod direct - prin acţiuni mai mult sau mai puţin organizate şi dirijate,
utilizînd o serie de metode şi tehnici educative;'
- în mod indirect - prin modele de conduil oferite precum şi prin climatul
psihosocial existent în grupul familial.
Funcţia de socializare are următoarele subfuncţii:
1. Integral - formativă. Mai întîi în familie copiii primesc răspuns la o serie de
întrebări fiindu-le recunoscută curiozitatea şi setae de cunoaştere. De asemenea
copilul primeşte o amplă informaţie în legătură cu o serie de comportamente,
deprinderi, priceperi şi chiar aptitudini. Modalităţile de comunicare de
asemenea sunt determinate de către părinţi.
2. Psihomorală - are la bază modelul de conduit oferit de către părinţi. Părinţii
între care există frecvente relaţii conflictuale sau care manifestă atitudini
egoiste oricît vor încerca să contureze la copiii lor modele comportamntale
positive nu vor putea obţine rezultate eficiente (efectul imitaţiei).
3. Cultural - formativă, constă în formarea şi cultivarea apetitului cultural,
spiritual a atitudinilor, sentimentelor estetice, a spiritului critic în receptarea
unor produse artistice, dezvoltarea unor capacităţi creative, cultivarea
atitudinilor si simţămintelor religioase, patriotismul.
Pe parcursul evoluţiei societăţii funcţia de socializare a fost afectată de
unele schimbări sociale: sisemul şcolar a înlocuit procesul instructive - educativ
al familiei; părinţii nu mai pot asigura transmiterea de cunoştinţe copiilor şi de
asemenea petrec puţin timp cu ei, prestînd un serviciu.
Din perspectiva socializării se pot contura 3 tipuri de familie:
141
- familie înalt educogenă, care sprijină educarea copiilor şi realizează o
legătură slrînsă cu şcoala pentru a asigura controlul asupra copilului;
- familie satisfăcător educogenă, care asigură copiilor condiţii de educaţie
familială, dar nu organizează şi nu controlează systematic activitatea în această
direcţie;
- familie slab educogenă, caracterizată prin lipsa educaţiei sau a controlului
parental, sau exces de control, care au ca rezultat: egoismul, minciuna,
insuccese şcolare, comportament deviant.
d. Funcţia sexuală. Familia reglementează comportamentul sexu
Studiile au demonstrat că sexul este la fel de important pentru femei şi bărbaţi.
Societatea însăşi influenţează normele de viaţă sexuală în familie. Această
funcţie cunoaşte unele particularităţi în societatea contemporană. Funcţia
sexuală este unica care a urmat o traiectorie ascendentă. Dintr-o poziţie
marginală inferioară sexualitatea a devenit în societatea modernă unul din
factorii ce condiţionează existenţa, dezvoltarea sau destrămarea unui cuplu sau
unei familii. în majoritatea societăţilor are Ioc regularizarea comportamentului
sexual: nu se permit relaţii sexuale intamplatoare în cadrul familie, sunt
interzice relaţiile sexuale intre rudele apropiate - incestul (parinti-copii,
frati-surori, bunici-nepoti, unchi-nepoti, verişori degradul I, II, III in unele tan).
f. Funcţia de solidaritate familială. Solidaritatea este o funcţie
complexă ce antrenează toate momentele vieţii familiale şi pe toţi membrii
acesteia. Ea asigură unitatea, intimitatea, coeziunea, securitatea emoţională,
protecţia şi încrederea grupului familial. Solidaritatea familială are 3 nivele:
- Nivelul relaţiei conjugale, se efectuează prin cunoaşterea fiecărui partener.
La asigurarea solidarităţii conjugale contribuie o serie de factori, printre cei mai
importanţi numărându-se: factori anteriori căsătoriei pot fi: durata conveţuirii
în concubinaj; aprobarea căsătoriei de către părinţi; homogamie etnică şi
religioasă; concordanţa vârstelor şi a nivelului de instruire. Drept factori
posteriori căsătoriei sunt consideraţi: acceptarea modelului egalitar; satisfacţia
faţă de viaţa sexuală; concordanţa privind existenţa şi numărul copiilor;
complementaritatea în planul aspiraţiilor. Un bărbat şi o femeie îşi reunesc
destinele pentru a trăi într-un mediu al intimităţii şi al căldurii sufleteşti, cît şi
pentru sprijinul reciproc şi asigurarea securităţii personale.
- Nivelul relaţiei parentale, vizează, modul de relaţionale cu copiii, strategiile
educaţionale utilizate. Duvall menţionează 2 modele de relaţii: modelul mamei
tradiţionale (rigidă, cu afecţiune ascunsă şi cea care mereu are dreptate);
modelul mamei moderne (flexibilă şi utilizează puţine metode restrictive).
Analog Elder a identificat modelul tatălui tradiţional şi tatălui modern.
- Nivelul relaţiei fratemale, implică ansamblul relaţiilor interpersonal dintre
copiii ce aparţin aceleiaşi familii, are un rol important în procesul devenirii
personalităţii. Relaţia fratemală generează 2 tipuri de situaţii: cea care dezvoltă
o afecţiune reciprocă dintre fraţi, cea care dezvoltă o relaţie de rivalitate.
142
 g) Funcţia gospodărească - casnică - administrarea gospodăriei,
pregătirea hranei, menţinerea sănătăţii fizice a membriilor familiei, îngrijirea
copiilor şi a membrilor vârstnici ai familiei, în familiile modem această funcţie
este distribuită uniform între membrii familiei sau este realizată de către servicii
specializate, în familia tradiţională ea revine femeii.
Familia trebuie să îndeplinească toate funcţiile care îi sunt proprii. în
realitate însă, familiile îndeplinesc în moduri diferite aceste funcţii. Unele
familii pot fi caracterizate ca bogate funcţional, în timp ce alte prezintă carenţe
funcţionale importante. Disfuncţiile din cadrul familiei au consecinţe asupra
soţilor, copiilor, asupra relaţiilor familiei cu exteriorul.

4. Familia între tradiţionalitate şi modernitate.

Pentru a putea face distincţie între o familie modernă şi una tradiţională

prezentăm 2 modele comparative prezente în literatura românească.
Sociologul român Marfa Neder identifică următoarele caracteristici ale familiei
modeme şi tradiţionale.

Familia tradiţională Familia modernă

Familia este celula de bază a societăţii.
Familia este comunitate de refugiu
şi apărare.
Apărarea valorilor şi a tradiţiilor Apărarea unui mod de viaţă
sociale. personal.
3-4 generaţii ce locuiesc împreună. 2 generaţii -părinţi şi copii.
Copii numeroşi destinaţi perpetuării Copii puţini dar îngrijiţi cu
neamului. dragoste şi afecţiune.
Spirit de sacrificiu pentru familie. Găsirea unui refugiu afectiv în
cadrul familiei.
Respectul bătrînilor, supunerea Egalitate şi respect reciproc.
femeii bărbatului
Perpetuarea numelui, profesiei. Dobîndirea calităţii de a alege
singur.
Procreare. Erotism

Sociologul român Dan Chiribucă prezintă Familia în societăţile tradiţionale şi în

societăţile moderne din perspectiva următoarelor caracteristici:

143
 Caracteristici Societăţi tradiţionale Societăţi moderne
Număr de parteneri Unul (monogamie) Unul (monogamie)
conjugali concomitenţi Mai mulţi(poligamie)
Alegerea partenerului Alegerea făcută de Alegerea relativ liberă
părinţi sau rude pentru a făcută
întări puterea de parteneri
familiei
Rezidenţa Patrilocală, Neolocală
matrilocală, ambilocaîă
Relaţiile de putere Diferite grade de O mai mare apropiere
dominaţie de
a bărbatului putere bărbat-femeie
(patriarhale)
Relaţia părinţi-copii Autoritate şi dominaţie Mai mare toleranţă şi
părintească egalitate părinţi-copii
Funcţiile familiei Concentrarea pe Specializate în oferi
protecţia un mediu
grupului de rudenie ca de siguranţă creşterii
Întreg (neam) copiilor şi suport
emoţional
membrilor familiei
conjugale
Structura Extinsă Nucleară

Nu putem vorbi ia trecut de familie tradiţională şi la prezent de familia

modernă deoarece în prezent ambele forme sunt răspîndite.

5. Căsătoria - fenomen social. Social şi psiho-social în

alegerea partenerului conjugal

Căsătoria este o modalitate - acceptată social - prin care două sau mai
multe persoane constituie o familie. Ea poate implica un aspect juridic
(recunoaşterea formală de către o instituţie legitimă a uniunii maritale) şi un
aspect religios (recunoaştere formală, prin sacralizare, de către o instituţie
religioasă legitimă a uniunii maritale).
Căsătoria este uniunea liber consimţită dintre indivizi de sex opus,
recunoscută şi legitimată social.
144
 Familia este o instituţie socială universală, însă regulile de constituire a
familiei şi de alegere a partenerului diferă de la o societate la alta. Există două
tipuri de reglementare maritală: endogamie şi exogamie.
Endogamia Stabileşte alegerea partenerului din interiorul aceluiaşi grup;
oamenii se pot căsători între ei numai dacă aparţin aceleiaşi rase, religii, caste,
etnii. Ea stabileşte deci, clasa de persoane cu care este permisă si încurajată
căsătoria. Roul ei este de a creşte solidaritatea de grup. Astăzi asistăm la o
creştere tot mai mare a ratei căsătoriilor între grupuri diferite.
Exogamia stabileşte alegerea partenerului clin afara grupului, respectiv
din afara familiei nucleare, a danului, tribului sau comunităţii locale. Ea
Stabileşte, cu alte cuvinte, clasa de indivizi inacceptabili ca parteneri conjugali,
interzicând relaţiile sexuale între rude de sânge proclamând tabuul incestului.
Excepţie de la această regulă au făcut familiile regale din Hawaii, dinastiile
egiptene, familiile imperiale Inca. De regulă, în toată lumea, prohibiţia
incestului este însoţită si de reacţii de aversiune, dispreţ, dezgust. în viziunea lui
Claude Levy Strauss, afirmarea incestului drept tabu întăreşte interdependenţele
sociale, dezvoltă alianţele între familii, încurajează diversitatea culturală si
socială.
Cuber înaintează următoarele tipuri ale căsătoriei;
1. Căsătorie obişnuită — conflictele sunt inevitabile şi de regulă se
exprimă verbal.
2. Căsătorie devitalizată —scăderea dragostei în primii ani de căsătorie şi
orientarea spre alte activităţi.
3. Căsătorie vitalizata se bazeză pe reiaţu afective puternice.
4. Căsătorie pasivă - partenerii se mulţumesc cu ceea ce au şi se dedică
meseriei.
5. Căsătorie totală - unde domină o armonie desăvîrşită.
In literatura românească distingem următoarele tipuri de căsătorie:
a) Căsătoria prin răpire constă, în răpirea soţiei şi este utilizată în acele
societăţi în care femeile sunt în număr mai mic decât bărbaţii.
b) Căsătoria prin cumpărare, în societăţile care practică această metodă de
alegere a partenerului, cumpărarea poate fi făcută fie de bărbaţi, fie de femei. în
unele cazuri, se stabileşte un “preţ” pentru mireasă (sau un serviciu), în altele,
dimpotrivă, bărbatul este cel care primeşte o “zestre” din partea femeii sau a
familiei ei.
c) Căsătoria prin aranjament, este o metodă de alegere a partenerului destul de
răspândită în lume. Multe societăţi consideră căsătoria o instituţie socială
extrem de importantă atât pentru individ, cât si pentru societate si de aceea
consideră că ea trebuie “aranjată” şi nu lăsată la discreţia tinerilor lipsiţi de
experienţă si de maturitate. In lucrarea “Din tainele Indiei”, Mircea Eliade ne
povesteşte că “fecioarele indiene nu au nici o iniţiativă în faptul căsătorei. într-o
familie tradiţională, fecioara este vestită cu câteva zile înainte de nuntă, iar pe
145
soţ nu îl vede decât în mijlocul ceremoniei, după ce căsătoria a fost legată si
juruită”. w .
d) Căsătoria prin consensul părţilor este cea mai cunoscută practică de
realizare a căsătorei. Conform acestei metode, opţiunea maritală este făcută în
mod exclusiv de către cei doi tineri, care urmează să se căsătorească. Astăzi, în
Republica Moldova, ca şi în foarte multe alte state se consideră că acesta este
singurul mijloc legitim, care se cuvine pentru alegerea partenerului marital.
Sociologii americani disting însă următoarele criterii de alegere a
partenerului conjugal:
- Sindromul dragostei romantic teorie înaintată de W.Goode, care presupune
idealizarea celui iubit, uneori pînă la “orbire”, totul se iasă în voia emoţiilor.
- Determinanţii socio-demogrqfici (vîrsta, statutul socio-profesional,rasa, etnia,
religia).
- tfomogamia spaţio-geografică (acelaşi sat, oraş, ţară).
- Mecanisme psiohosociale (transferul de excitabilitate nervoasă - cercetările au
demonstrate că în situaţii de criză, dacă persoanele au în prejmă persoane
attractive au tendinţa de a se îndrăgosti; atractivitatea fizică; amestecul
părinţilor; efectul greu de cucerit; similaritate şi complimentaritate).
- Piaţa maritală (apelul la anunţuri matrimonial sau agenţii matrimoniale).

6. Problemele sociale ale familiei.

Dacă familia se constituie pentru a răspunde unor nevoi ale soţilor şi apoi
ale copiilor, nu sunt mai puţin semnificative dificultăţile derivate din viaţa de
familie. Menţionăm problemele ridicate de statusul economic şi social al
femeii, care îi diminuează mult prezenţa ei afectivă în familie, cu deosebire în
relaţiile cotidiene cu copiii. La acestea se adaugă modificările din relaţiile
dintre soţi. întrucât soţia lucrează cu acelaşi volum de timp ca şi soţul este clar
că implicarea ei în muncile gospodăreşti nu se poate face decât în perioada de
după îndeplinirea obligaţiilor profesionale, ceea ce-i măreşte efortul fizic şi
intelectual. în asemenea circumstanţe, poziţia soţului în familie se schimbă. Dar
această schimbare se produce lent, iar femeii îi revin cele mai multe dintre
treburile familiei. Intervine, indiscutabil, mentalitatea bărbatului, orientată
spre o anumită înţelegere tradiţională a masculinităţii.
Societatea contemporană, prin modalităţile de stimulare a mobilităţii
profesionale şi spaţiale, a determinat ca oamenii să poată lucra în alte localităţi
decât cea în care locuieşte familia sa. Astfe are loc o separare, temporară, a
unuia dintre soţi de familie.
O problemă majoră a familiei în prezent este divorţul, fenomen
determinat de o multitudine de cauze şi motivaţii personale şi sociale. în
Republica Moldova fenomenul divorţialităţii în ultimii ani a luat o amploare
foarte mare.

146
1’

Divorţul este desfacerea căsătoriei în timpul vieţii soţilor fie printr-o

hotărîre judecătorească pronunţată pentru motive temeinice care fac imposibilă
continuarea căsătoriei, fie în baza acordului de voinţă a soţilor (Mărgineam L„
Mărgineam G. Dreptul Familiei-Chişinău, 2002, p.207.
Divorţul reprezintă separaţia legală a relaţiilor şi intimităţii afective sau
separarea responsabilităţilor morale care rezultă din căsătorie. Divorţul poate
fi conceput ca o soluţie formal - legală a unei căsnicii, legal constituite.
(Bulgara M , Dilion M., Asistenţa socială în perioada de tranziţie: probleme şi
modalităţi de soluţionare.- Chişinău 2002, p 8).
La nivel general se disting 3 tipuri de divorţ:
- divorţul sancţiune, care implică desfacerea căsătoriei ca urmare a constatării
de către instanţa de judecată a culpei unuia dintre soţi (de ex. infidelitatea
conjugală, violenţa domestică).
- divorţul remediu, are un caracter mai liberal şi reflectă o adevărată necesitate
socială, ceea ce înseamnă că el se produce pentru a rezolva o situaţie imposibilă
de menţinut şi este o mare uşurare atît pentru soţi, cît şi pentru copii
(incompatibilitatea partenerilor).
- divorţul mixt - divorţul este întotdeauna un remediu, dar de cele mai multe
ori el presupune culpa unuia sau ambilor soţi.
L. Parkinson distinge următoarele tipuri de divorţ (L.Pakirson,
Separare, divorţ, familie.- Bucureşti, 1993, p.24) :
Divorţul emoţional - un divorţ emoţionai poate avea loc cu mult înainte
ca un cuplu să se separe fizic. Invers, el poate rămîne incomplet multă vreme
după ce divorţul legal s-a produs. Incapacitatea de a tolera schimbarea unuia
dintre parteneri produc un divorţ emoţional, fie că este sau nu însoţit de un
divorţ legal. Unele cupluri tinere se despart fără a fi ajuns vreodată la o ataşare
profundă a partenerilor, în vreme ce unele dintre cupluri mai vechi trec printr-o
diminuare treptată a căldurii şi afecţiunii în care prezenţa celuilalt devine mai
mult iritantă decît confortabilă,
Divorţul legal - în prezent legea privind divorţurile încurajează oamenii
legii să exagereze sau să inventeze dovezi împotriva fostului lor partener cu
scopul de a obţine un divorţ rapid. Divorţul reprezintă o procedură de desfacere
a căsătoriei în mod legal, atunci cînd continuarea acesteia a devenit imposibilă
din motive temeinice, pentru cel (cei) care cere desfacerea.
Divorţul economic - pentru cele mai multe familii, divorţul aduce sau
agravează dificultăţi financiare, iar cuplurile divorţate vor fi mult mai probabil
antrenate în lupta pentru bani decît pentru copii. Divorţul accentuiază
diviziunile economice existente în societate. Instanţele de judecată ar trebui să
ofere prioritate nevoilor copiilor. Sărăcia este cea mai acută problemă careia
trebuie să-i facă faţă părinţii singuri, urmată de problema locuinţei.
Divorţul parental - divorţul înseamnă o desfiinţare a căsătoriei, nu a
parentăţii, dar mulţi parteneri divorţează efectiv şi ca părinţi unul de altul odată
147
cu terminarea căsniciei. Părinţii care nu pot obţine custodie asupra copiilor, tind
să se simtă descalificaţi şi inutili. Dacă accesul este permis de cîteva ori pe lună
sau mai puţin, relaţia lor cu copiii tinde cu uşurinţă să se atenueze şi să devină
artificială şi se poate stinge treptat. Unii taţi consideră că copiii se vor descurca
mai bine dacă ei încetează să-i viziteze, poate din cauza ca ei îşi consideră
vizitele scurte şi repetatele despărţiri insuportabil de dureroase. E mult mai uşor
să joci rolul unui părinte victimizat, care renunţă la încercările de a vedea copiii,
decît să te lupţi să menţii o relaţie cu ei în faţa ostilităţilor celuilalt părinte şi a
indiferenţei, uneori profunde din partea copilului însuşi. Unele marne se simt
securizate dacă reuşesc să se rupă total de partenerul lor anterior, mai ales in
cazurile în care fusese implicată violenţa.
Divorţul psihologic - indivizii care rămîn afectaţi de pierderea
-Xti cnua
partenerului pui & „:t-x uu-tvuiiaji
ЛЯл,.1«*; iii ле.„.1;ь.;гао
w uotnuiivu noi rpîatii ci
¥- ar.tivitati. P.
- ...........J-- —
posibil să aibă nevoie de ajutor terapeutic pentru a-şi recăpăta respectul de sine
şi pentru a redeveni independenţi. Divorţul psihologic se referă la separarea
sinelui de personalitatea şi influienţa ex-soţului/soţiei. Pentru divorţaţi, aceasta
înseamnă învăţarea de a se descurca cu probleme practice de care pîna atunci se
ocupa fostul partener. Principala sarcină în divorţul psihologic este de a
confrunta şi de a stăpîni problema autonomiei personale.
Principalele cauze care provoacă instabilitate în familiile contemporane
şi respectiv divorţul sunt:
a) Creşterea mobilităţii geografice şi sociale ce a determinat slăbirea
ţesăturilor comunitare şi au contribuit la schimbarea mentalităţilor privind
familia şi căsătoria. Reticenţa şi stigmatul social legate de divorţ au scăzut
semnificativ. _ . .
b) în multe din societăţile contemporane au fost simplificate legile privind
divorţul, fapt ce a jucat şi el un rol important în creşterea divorţurilor.
c) Emanciparea economică a fem eii care oferă femeii o independenţă. 'Femeia
nu mai suportă orice comportament al soţului.
d) Vîrsta: diferenţe foarte mari de vîrstă între soţi, căsătorii la vîrste foarte
timpurii. .
e) Şocuri familiale', experienţe traumatizante la mvelul familiei, decesul
copiilor, a unor rude apropiate, pierderi materiale importante.
f) Diferente sociale, economice sau culturale.
g) Instabilitatea familiilor din care provin partenerii: modele de familii
conflictuale, familii cu probleme de socializare.
Privind consecinţele divorţurilor Spanier şi Thompson (1984) susţin că
acesta poate genera sentimente de eşec personal, singurătate şi dificultăţi de
ordin economic-fmanciar.
Divorţurile în familiile eu copii sunt mai complicate, ridicând problema
evaluării corecte a situaţiei, astfel încât decizia privind îngrijirea ulterioară a
copiilor, fie de către unul dintre părinţi, fie de către ambii, să fie favorabilă
148
 celor dintâi. în trecut, se considera că divorţurile erau foarte nocive pentru
copii, ducînd la insuccese şcolare şi creşterea delincvenţei. Cercetări le actuale
realizate de Spanier si Thompson pai1 să indice că este preferabil un divorţ,
atunci când atmosfera în familie devine insuportabilă, se caracterizează prin
ură, violenţă verbală, fizică, psihologică.
Alte probleme familiale de extremă gravitate sunt violenţa în familie şi
abuzul faţă de copii. Facînd o comparaţie între noţiunea de violenţă şi abuz
putem spune că violenţa are o arie mai largă şi va cuprinde abuzul copilului în
familie, violenţa între fraţi, violenţa la nivelul relaţiilor de cuplu, asupra
persoanelor vîrstnice, în interiorul familiei.
Violenţă în familie este orice act vătămător, fizic sau emoţional cave are
loc între membrii unei familii. Aceasta poate include un singur episod sau mai
multe acte de violenţă, formând un model de comportament abuziv prin
exercitarea controlului. Violenţa în familie este un comportament intenţionat,
Scopul violenţei în familie este stabilirea şi exercitarea puterii şi controlului
asupra altei persoane.
Legislaţia Republicii Moldova defineşte violenţa în familie ca o acţiune
intenţionată exercitată de un membru al familiei, împotriva altui membru al
familiei, manifestată în constrîngere fizică, psihologică, economică şi spirituală,
care generează comiterea contravenţiilor şi infracţiunilor contra vieţii şi
sănătăţii, demnităţii şi cinstei persoanei.
Prin violenţa domestică se are în vedere aplicarea puterii fizice, a
diferitor ameninţări sau a altor metode de constrîngere pentru a menţine
autoritatea şi controlul. Violenţa se râsfrînge, atît asupra femeilor, cit şi asupra
bărbaţilor, dar însă majoritatea acţiunilor de violenţă domestică sînt întreprinse
de bărbaţi împotriva femeilor, copiilor. Studiile au demonstrat că femeile, în
comparaţie cu bărbaţii, mai des sunt supuse violenţei domestice pe parcursul
vieţii, mult mai frecvent suferă de leziuni corporale şi au nevoie de asistenţă
medicală, mai des sînt ameninţate.
I Mitrofan şi N. Mitrofan defineşte violenţa în familie ca fiind
„atitudini şi conduite cu caracter hetero-agresiv ce se produc între membrii
familiei, în contextul unui climat conflictual sever, ce indică o deteriorare
semnificativă a funcţionării familiale”.
J. Mertus numeşte violenţa domestică, violenţa între membrii familiilor
sau membrii aceleiaşi gospodării, specificînd că în aceste cazuri o persoană
obţine puterea prin utilizarea coerciţiei fizice sau emoţionale.
Stark şi Flitcraft defineşte violenţa domestică ca fiind o ameninţare sau
provocare, petrecută în prezent sau în trecut, prin rănirea fizică în cadrul
statutului legal sau de domiciliu al soţilor. Atacul fizic sau sexual poate fi
însoţit de intimidări sau abuzuri verbale: distrugerea bunurilor care aparţin
victimei, izolarea de prieteni, familie sau alte potenţiale surse de spijin, de
ameninţări făcute la adresa altor persoane semnificative pentru victimă, inclusiv
149
a copiilor, de furturi, de control asupra banilor lucrurilor personale ale victimei,
alimentelor, deplasărilor, telefonului şi alte surse de îngrijire şi protecţie.
în literatura de specialitate este prezentată următoarea tipologie a
violenţei domestice ( Neculau A. Violenţa. Aspecte psihosociale. 2003):
Violenţă fizică: este cea mai frecventă formă de abuz împotriva unei
femei. Include lovire cu pumnul, cu piciorul, pălmuire, tras de par, muşcat, ars,
încercări de strangulare, vătămări interne. Gravitatea agresiunilor fizice variază
de la zgîrîieturi pînă la vătămări grave ale ţesuturilor, a danturii sau ale
membrelor, provocînd uneori handicapuri permanente sau chiar moartea.
Violenţa sexuală: include actul sexual fără acordul celeilalte persoane
şi umilire sexuală, ironii, glume cu aluzie sexuală, apeluri telefonice
ofensatoare, propuneri de relaţii indecente, impunerea de a viziona materiale
pornografice sau de a participa în industria pornografică, atingeri neplăcute,
raport sexual prin constrîngere, viol, incest, sarcini nedorite, prostituarea
forţată.
Violenţa psihologică: se referă la folosirea ameninţărilor şi a oricăror
comportamente menite să producă teama: ridicarea vocii, tăcere prelungită,
cuvinte şi acţiuni care distrug imaginea de sine a femeii şi a încrederii în sine,
folosirea de replici sarcastice, observaţii răutăcioase sau umilitoare, ameninţări,
izolare, dispreţ, brutalitate, insulte în public. Acest tip de comportament este
calificat drept un atac la persoană şi ia demnitatea fiinţei umane.
Violeţa economică: manifestindu-se asupra femeii prin limitarea
accesul la finanţele familiei, devenind astfel dependentă de partener, control
inechitabil asupra bunurilor materiale, resurselor comune, fie că se referă la
controlul bugetului pentru menaj, fie că la împiedicarea partenerei de a se
angaja la un serviciu sau de a-şi continua studiile. De obicei, sînt negate
drepturile femeii asupra bunurilor comune.
Violenţa morală: comportament ce subminează sau diminuează
tradiţiile culturale ori religioase, ridiculizîndu-le în scopul de a forţa persoana să
adere la un alt sistem de valori.
Violenţa este generată de trăsăturile de personalitate, de nivelul de
educaţie, de modelele parentale cunoscute în copilărie, de comportamentul
soţiei şi forţa ei în a interzice o asemenea conduită din partea soţului, de tipul de
comunicare între membrii familiei, de respectul ce şi-l acordă fiecare. Faţă de
copii, violenţa se poate manifesta şi din partea mamei. Stresul social generat
atât de mediul social, cât şi de evenimente din viaţa personală (divorţ, pierderea
slujbei, exercitarea unei ocupaţii potrivnică nivelului de aspiraţii şi de pregătire
profesională) accentuează comportamentul violent şi abuziv faţă de copii. Mulţi
dintre copiii aşa-zis ai străzii provin din familii unde au suferit violenţe şi
abuzuri.
în literatura de specialitate se găsesc 5 perspective ce explică violenţa,
predominante fiind - biologică, psihopatologică, socială, sistemică şi
150
 feministă ( Adrian Neculau, Ferreol Gilles. Violenţa - aspecte psihologice.-
Iaşi, Polirom, 2005).
Teoriile biologice pun accentul pe factorii genetici şi neuropatologici şi
iau în considerare schimbările în structura sau funcţionarea creierului datorate
traumelor. La sfîrşitul anilor 80 şi începutul anilor 90, Rosenbaum a publicat o
serie de articole care evidenţiau legătura dintre agresiune şi traumele craniene.
Astfel el a descoperit că mulţi bărbaţi care sunt violenţi au suferit anterior
traumatisme craniene.
Teoriile psihologice şi psihopatologice. Majoritatea teoriilor au ca
punct de plecare concepţia lui Freud despre masohismul feminin. în această
formulare femeia masohistă este descrisă ca dorind să fie bătută asemenea unui
copil neajutorat şi rău. Violenţa în familie este o deviere a comportamentului
autodistructiv dinspre sine spre o altă persoană. Bărbaţii care se simt frustraţi îţi
exteriorizează sentimentele negative asupra soţiei şi copiilor lor.
Susţinătorii teoriei sistemelor explică violenţa ca rezultat al acţiunii
sistemului familial. în cadrul acestui model, familia este văzută ca un sistem cu
o structură dinamică, avînd anumite componente interdependente, care
interacţionează reciproc.
Din perspectivă sociologică organizarea vieţii de familie predispune
spre o rată a violenţei mai mare ca urmare a diferenţelor de vîrstă, sex, interese
care cresc tensiunile intrafamiliale. Se poate vorbi despre existenţa unui cerc
vicios: violenţa creată în familie conduce la violenţă în'societate şi invers.
Rădăcinile comportamentului violent se află în mediul care trăieşte persoana.
Din perspectiva feministă, maltratarea soţiei trebuie studiată în
contextul societăţii, care se bazează pe forma de organizare patriarhală.
Structura patriarhală a familiei legitimează inegalitatea dintre sexe, unde
femeile nu sunt niciodată pe poziţie de învingător. La sfîrşitul anilor 60-70
activiştii feminişti au început să vorbească în numele acelor femei tăcute şi
abuzate. La nivel individual ei ofereau protecţie şi siguranţă. Următoarea etapă
a acţiunilor feministe era fiinţarea de adăposturi, mai apoi a urmat înfiinţarea de
programe de tratament ş i încercarea de schimbare a justiţiei. în concluzie
putem spune că nici o perspectivă nu poate pe deplin să explice violenţa
deoarece ea trebuie analizată din toate perpectivele căci este un fenomen
multicauzal.
Printre principalele cauze ale violenţei în familie menţionăm:
1. Alcoolismul. Alcoolicul, aflat de obicei în declin social, în conflict
cu cei din jur, intră intensiv în stări de fiule şi agitare, care pot ajunge la acte
motorii extrem de violente. Partenera de cuplu poate fi maltratată, evident chiar
şi fără influenţa alcoolului, după cum nu toţi alcoolicii îşi maltratează soţiile,
însă cu cît mai puternică este tendinţa spre alcoolism, cu atît abuzul este mai
pronunţat şi mai grav.

151
 2. Gelozia constituie un alt factor important care determină violenţa
conjugală, mai ales atunci cînd soţul, în concordanţă cu prejudecăţile existente,
experimentează un profund sentiment de posesivitate asupra femeii, solicitîndu-
i fidelitate absolută. Dincolo de caracterul „normal” al unor reacţii de gelozie
există aşa-numitul „delir al dragostei” sau „delir pasional” caracteristice unor
persoane care se manifesta extrem de agresiv în situaţii de conflict cu partenerul
de cuplu. Ca exemplu vom prezenta următorul studiu de caz :
3. Probleme sexuale ale cuplului. în imeîe cazuri gelozia soţului şi
comportamentul lui violent se 'datorează unor probleme sexuale, cum ar fi
impotenţa sa, ori frigiditatea soţiei. Neînţelegerile sexuale în timpul căsătoriei
datorate unor disfuncţii determină o pondere importantă din cazurile de violenţă
conjugală, mai ales atunci cînd acestea s-au manifestat încă din timpuriu, în
perioada încheierii cuplului.
4. Certurile cu privire ia copii rezultaţi din convieţuirea comună sau cu
un alt partener. Actul de violenţă conjugală ori violenţă familiară au loc şi
atunci cînd soţul ori concubinul resimte existenţa copiilor rezultaţi fie dintr-un
mariaj anterior al soţiei sau concubinei, ca „o ameninţare” pentru relaţia
personală cu aceasta. Violenţa conjugală poate apărea şi în situaţiile în care
partenerii nu se pun de acord în legătură cu modalităţile de creştere şi educare a
copiilor. De obicei bărbaţii consideră că cea mai bună modalitate de disciplină o
constituie bătaia. De aici numeroase certuri apar între soţi.
5. Dorinţa soţiei de a deveni independentă economic. O serie de acte
violente apar în acele familii în care soţul se consideră „liber instrumental” şi
unicul cap de familie, refuzînd ca soţia sa lucreze sau să se instruiască în afara
căminului. în general, spre deosebire de acele femei care au un statut economic,
femeile dependente economic de soţ, sînt mai frecvent maltratate sau abuzate şi
foarte puţine acţionează pentru a se apăra sau a evita victimizarea.
O altă problemă socială şi familială este cea a vârstnicilor. Bătrânii nu
dispun de un sistem de îngrijire asociat cu un buget personal adecvat, şi de
aceea sprijinul în copii rămâne fundamental.
Simt considerate a fi persoane vîrstnice cele care se află în perioada în
care se manifestă un declin pe plan fiziologic, psihologic şi social, ca urmare a
evoluţiei fireşti din punct de vedere biologic.
Din punct de vedere social, bătrmeţea este echivalentă cu dezangajarea
faţă de rolurile sociale active, retragerea din viaţa profesională şi adoptarea altor
roluri dintre care unele cu caracter pasiv de dependenţă, iar altele cu caracter
activ - compensator. Problematica persoanelor vîrstnice, este una complexă şi
care presupune o serie de dificultăţi, din punct de vedere al serviciilor sociale
acordate acestor persoane, cît şi a necesităţii instituţionale din punct de vedere a
îngrijirii acestor persoane, în famiîe, la domiciliu sau instituţionalizat. Dincolo
de starea materială precară, populaţia vîrstnică, se confruntă cu probleme acute
cum sunt: abandonul rolurilor sociale active, sănătate deficitară, starea de
152
singurătate, de dependenţă, sentimentul că bătrînul este în general "o povară "
pentru societate.
Sunt numeroase cazuri de familii care îşi abandonează bătrmii după ce îi
deposedează de locuinţe, bunuri sau economii băneşti. Un fenomen care ia
amploare în prezent este instituţionalizarea vîrstnicilor din diverse cauze:
violenţa domestică din partea celor ce sau angajat să-l îngifieasca, sărăcia,
singurătatea şi lipsa reţelei de suport, dorinţa manifestă a vîrstnicului,
probleme de sănătate datorate diferitelor afecţiuni cronice, handicapulfizic sau
mental, imobilizarea la pat (dependenţa de îngrijire), pierderea locuinţei sau
lipsa spaţiului pentru locuit, lipsa adaptării în cadrul serviciilor de îngrijire ia
domiciliu, migraţia copiilor, vîrstnicul este considerat o povară pentru familie,
lipsa copiilor.
Serviciile de deservire la domiciliu reprezintă o alternativă pentru
îngrijirea instituţională şi sunt oferite de către lucrătorii sociali. Acest tip de
deservire include o gamă de servicii şi facilităţi acordate în familie şi în
comunitate persoanelor dependente de îngrijire, pentru ca acestea să trăiască, pe
cît de posibil independent, în propriile familii şi în comunitatea din care fac
parte. Statisticile arată că solicitările de a plasa oamenii în etate în aziluri sunt în
creştere. Chiar dacă în instituţie se încearcă a oferi condiţii fizice cît mai bune,
din punct de vedere psiho-social vîrstnicii sunt afectaţi, vârstnicii fiind foarte rar
vizitaţi sau deloc, fiind astfel izolaţi de societate.

7. Familia adoptivă.

Fenomen complex sociologic şi juridic, adopţia este un mijloc pentru

soluţionarea problemelor familiale ale copilului, după cum poate fi o sursă de
probleme familiale, dacă drepturile celor implicaţi în adopţie şi mai ales
drepturile fundamentale şi interesul copilului nu sunt respectate. Adopţia ocupă
un loc deosebit în raporturile juridice familiale referitoare la creşterea şi
educarea copiilor în cazurile cînd lipsesc părinţii naturali (au decedat, au
dispărut fără urmă, nu sunt cunoscuţi în general etc.), cît şi în cazurile cînd
copiii sunt lipsiţi de o îngrijire corespunzătoare din partea acestora (duc un mod
de viaţă parazitar, sunt alcoolici, narcomani, toxicomani cronici, cu diferite
alienări psihice, sunt lipsiţi de drepturile părinteşti printr-o hotărire
judecătorească etc).
în cazul adopţiei (înfierii) unui copil de căti-e o familie adoptivă, între
părinţii adoptivi şi copilul adoptat, apar aceleaşi relaţii familiale ca şi între
copiii şi părinţii naturali (biologici).
în literatura de specialitate au fost elaborate mai multe definiţii privind
adopţia:
adopţia este instituţia juridică în virtutea căreia între o persoană, numită
adoptator şi altă persoană numită adoptat, se stabilesc raporturi de rudenie
153
asemenea celor dintre părinţi şi copii (Avornic Gh„ Cojocaru V. Adopţia
naţională ţ i internaţională sub auspiciile statului de drept. - Chişimu, 2005,
p.12
adopţia este actul juridic în temeiul căruia se stabilesc legături de rudenie
între un copil şi o persoană sau un cuplu, alţii decît părinţii de origine,
asemănătoare acelora care există în cazul rudeniei fireşti între părinţi şi copiii
lor.. (Moroşanu C., Iftimie N, Chelaru C. Autoritatea tutelară ţi protecţia
copilului. Iaşi .1996, p.89).
adopţia este o măsură specială de protecţie a drepturilor copilului, prin
care se stabileşte filiaţia între cel care adoptă şi copil, precum şi rudenia dintre
copil şi rudele adoptatorului. (I.P. Filipescu. Adopţia şi protecţia copilului aflat
în dificultate.- Bucureşti, 1998, p.43).
Cătălin Zamfir în “Dicţionarul de sociologie” propune următoarea
definiţie: adopţia - înfierea este actul prin care cineva devine părintele legal al
unui copil care nu este propriul său descendent natural.
în baza analizei tuturor definiţiilor atît din perspectivă juridică, cît şi
sociologică putem înainta o definiţie multidisciplinară şi anume: adopţia este o
măsură specială de protecţie a drepturilor copilului, prin care se Stabileşte
filiaţia între cel care adoptă şi copil, precum şi rudenia dintre copil şi rudele
adoptatorului prin intermediul unui organ competent - instanţa de judecată - în
rezultatul căruia între adoptat şi descendenţii săi şi adoptator şi rudele acestuia
apar drepturi şi obligaţii identice cu cele ce apar între copil şi părinţii fireşti
(biologici).
Din punct de vedere sociologic distingem mai multe tipuri şi forme de
adopţie. Sociologul român Scăunaş Stelian distinge două forme ale adopţiei
(Stelian Scăunaş. Sociologiafamiliei. Sibiu, 1997, p.94):
Adopţie cu efecte restrmse care are următoarele trăsături:
menţine legăturile de rudenie între înfiat şi descendenţii acestuia, pe de o
parte, şi rudele fireşti ale acestuia, pe de altă parte;
stabileşte legăturile de rudenie civilă între înfiat şi descendenţii acestuia,
pe de o parte, şi înfietor, pe de altă parte.
Adopţie cu efecte depline care se caracterizează astfel:
între cel care adoptă şi copil se stabileşte filiaţia;
rudenia înfiatului cu rudele sale fireşti încetează;
se menţine impedimentul la căsătorie între adoptat şi rudele sale fireşti;
între înfiat şi descendenţi se stabilesc legături de rudenie civilă cu
înfietorul şi rudele acestuia.
Analizînd istoricul evoluţiei adopţiei şi în^baza cercetărilor realizate
identificăm 3 tipuri de adopţie:
Adopţia comunitară - întîlnită după cel de-al doilea război mondial şi
constă în faptul că de copii abandonaţi erau crescuţi de toată comunitatea. In
localitate se aduceau copii fără părinţi şi prin rotaţie fiecare familie avea grijă
154
 timp de 24 ore de cîte un copil Astfel copiii aparţineau comunităţii şi erau
educaţi de toţi.
Adopţia solidară, care a fost întîlnită des în satele Republicii Moldova şi
consta în oferirea spre creştere a unui copil unei alte familii, care nu are copii,
cel mai des aceste familii fiind rude. Copilului i se păstra numele de familie,
putea să-şi viziteze părinţii biologici, dar locuia în altă familie. Erau cazuri cînd
copilul numea mamă şi tată şi părinţii biologici şi pe cei spirituali, dar cel mai
des spuneu mamă şi tată doar părinţilor spirituali.
Adopţie suport - este adopţia cu scopul unui sprijin social. Familia care
nu avea copii îşi dorea ca la bătrîneţe, sau în caz de boală să aibă cineva grijă de
ei, şi pentru aceasta adopta un copil.
In raport cu provenienţa copiilor distingem următoarele tipuri de adopţie :
Adopţie pură, adică adopţia copiilor fără părinţi, cu statut de adopţie, ridică
cele mai multe probleme de relaţionare şi integrare.
Adopţia copiilor soţului/soţici.
Adopţia de la rude pînă la gradul IV.
Adopţia propriului copil de la mama surogat (nereglementată juridic în
Republica Moldova).
Pe parcursul evoluţiei timpului adopţia a îndeplinit mai multe funcţii. La
început funcţia primordială a adopţiei era de a transmite numele şi moştenirea.
In epoca modernă identificăm următoarele funcţii ale adopţiei:
Se realizează protecţia interesului copilului lipsit de ocrotire în familia sa
biologică.
Satisfacerea dorinţei cuplurilor care nu au copii fireşti de a-şi manifesta
sentimentele de ocrotire şi afecţiune faţă de un copil, care nu este descendentul
lor biologic.
Funcţia de socializare şi Introducerea treptată în valorile sociale. De o
importanţă majoră este adaptarea copilului în familia adoptivă.
Funcţia culturală care are drept scop transmiterea valorilor sociale.
Funcţia de normalizare. Copilul abandonat în mare parte este etichetat de
societate, astfel el ajunge să se simtă altfel decît ceilalţi copii, iar prin adopţie se
oferă posibilitate copilului ca să se simtă la fel ca ceilalţi, un copil normal.
Funcţia familială. Familia este grupul cel mai intim din viaţa Fiecărui
individ care îi oferă securitate, protecţie şi înţelegere. Adopţia oferă posibiliatea
de a creşte într-o familie chiar dacă copilul nu a avut - o niciodată, s-au. a fost
despărţit de ea din anumite motive întemeiate.
Importanţa adopţiei este incontestabilă, iar succesul adopţiei depinde în
mare parte de motivul adopţiei unui copii şi de felul cum este tratat copilul în
familia adoptivă. Copilul nu trebuie privit ca ceva care alină singurătatea sau
rezolvă problema infertilităţii. Principiul primordial al adopţiei conform
Convenţiei cu privire la drepturile copilului este interesul superior al copilului.

155
 Щс

în Republica Moldova se atestă în prezent un numai’ un număr mic de

adopţii naţionale. După intrarea în vigoare a noii legi privind Adopţia din 2010,
numărul adopţiilor s-a micşorat considerabil. în 2011 sunt realizate 78 adopţii
naţionale, în 2012 —57 adopţii naţionale, în 2013 - 100 de adopţii, în 2014 -
104 copii au fost adoptaţi, în anul 2015 - 88 copii, în 2016 -105 copii. Mai mult
de jumătate dintre adopţii se referă la adopţia copilului partenerului datorat
numărului mare de familii reconstituite după divorţ. Deşi la nivel internaţional
numărul adopţiilor naţionale şi internaţionale este în creştere, în Republica
Moldova opinia publică faţă de un copil adoptat nu este tocmai una favorabilă,
ceea ce face ca numărul părinţilor care doresc să adopte copii să fie încă mică.
Numărul mic de adopţii în Republica Moldova se datorează de asemenea
legislaţiei complicate şi sistemului de protecţie al copilului.

Autoevaluarea cunoştinţelor:
1. Definiţi noţiunea de familie.
2. Evaluaţi formele alternative ale familiei
3. Determinaţi avantajele şi dezavantajele concubinajului ca formă de conveţuire.
4. Explicaţi funcţiile familiei.
5. Realizaţi o prognoza optimistă şi una pesimistă privind evoluţia instituţiei familiei în
următorii 50 de ani.
6. Evaluaţi cauzele divorţului în localiatea DVS. Cum credeţi care sunt soluţiile pentru
prevenirea divorţului ?
7. Analizaţi fenomenul adopţiei în Republica Moldova.
8. Analizaţi diviziunea rolurilor familiale în societatea moldovenească.
9. Analizaţi statistica nupţialităţii, divorţialităţii şi adopţiei în KM.
10. în baza următoarelor studii de caz, evaluaţi cauzele violenţei domestice şi comportamentul
victimei.
Studiu de caz N rJ ______________________________________________' -------------------
Istoricul evoluţiei problemei. E. C are 39 ani şi locuieşte cu cei 4 copii ai săi, mama fiind
despărţită de soţul său de 6 luni. Doamna E. s-a căsătorit la vîrsta de 24 ani după ce a absolvit
Colegiul Pedagogic. La început familia locuia în casa proprietate personală a soţului, chiar din
primul an de căsătorie ea a fost supusă tensiunilor, scandalurilor şi bătăilor. Cu toate acestea
doamna E. a născut 4 copii. Cei 15 ani de căsnicie au lăsat urme vizibile pe corpul femeii: i-a
fost rupt maxilarul, nu mai are cîţiva dinţi în gură, mîna î-a fost ruptă în două locuri. Copiii sunt
speriaţi şi înfricoşaţi. La cel mai mic zgomot se agită. Au fost bătuţi de mici, alungaţi de acasă.
Tatăl lor îi bătea cu capul de pereţi, îi trăgea de cap prin casă, îi lovea cu picioarele, cu pumnii,
cu obiecte.
2. Prezentarea problemei. Deseori doamna E., profesoară la şcoala din sat, se întîmpla ca să
lipsească fără motiv de la serviciu, sau prezenta urme de violenţă pe corp. Abuzătorul nu se
preocupa deloc de bunăstarea familiei, nefiind angajat în cîmpul miticii. Consuma deseori
alcool în cantităţi excesive, devenind agresiv.- Uneori, femeia îşi lua copii şi fugea în casele
părăsite din sat, unde aştepta să-i treacă furia, după care iarăşi revenea acasă. Peste cîteva zile
situaţia se repeta. Timp îndelungat, copii nu au fost supuşi unui examen medical, deşi unul
dintre copii suferea de enureză iar altul de probleme cu sistemul nervos. Mama acestor copii, nu
găsea puteri să plece. Un altfel de comportament e caracteristic pentru multe victime ale
violenţei domestice. La nici 40 de ani, chipul ei este îmbătrinit. Tot satul, inclusiv elevii, îi

156
cunoşteu suferinţa. Femeia mult timp nu se putea decide să evadeze de lingă acest agresor,
pentru că nutrea o speranţă bolnăvicioasă că lucrurilor se pot schimba. Ciclurile violenţei
includ perioade de scurtă durată în care soţii sunt în relaţii foarte bune, după care reîncepe
perioada bătăilor şi Injuriilor.

Studiu de caz nr.2 ____________________________

1. Istoricul evoluţiei problemei. C are 32 ani şi locuieşte cu soţul său şi cu cei 2 copii, fetiţa
M. de 12 ani şi băiatul V. de 9 ani. De cînd s-a căsătorit cu soţul său, mereu era supusa bătăilor
şi înjurăturilor. Aceste scene de violenţă existau şi înainte de căsătorie, dar totuşi doamna C.
trăia cu ghidul că poate cu timpul se va schimba şi totul va fi bine, dar pe zi ce trecea situaţia se
se repeta tot mai des, iar traumele erau tot mai vizibile. La cei 14 ani de căsătorie a fost nevoie
ca să fie internată de mai multe ori de urgenţă la spital din cauza actelor de violenţă suferite.
2 Prezentarea problemei. Cauza pentru care începea violenţa în familie era gelozia din partea
soţului, doamna C era deseori învinuită ca mai are pe altcineva în afară de el, daca ieşea undeva,
credea că se duce să se întâlnească pe ascuns. Nu putea să iasă nici din ogradă deoarece fie că o
urmărea, fie că ştia că dacă va iipsi chiar şi pentru o oră, se va isca un nou scandal. După mai
multe intervenţii suferite, doamna C a rămas cu dizabilităţi, deoarece a fost nevoie de o
intervenţie chirurgicală la coloana vertebrală. Cu toate acestea însă actele de violenţă nu au
încetat, Aooot оаз a ajuna în vizorul autuiilăţilui, după ce fetiţa a povestit totul psihologului dm
şcoala unde îşi face studiile. Apoi doamna C. a povestit totul asistentului social din localitate.
La început ea nu vroia să recunoască, deoarece îi era fiică de urmări.
Cel mai mare obstacol, care o împedica pe doamna C să divorţeze de soţul sau era infirmitatea
de care suferea, deoarece ea nu putea să lucreze şi de fapt soţul său era cel care întreţinea
întreaga familie, ea neavînd ajutor din partea nimănui, căci părinţii îi murise cînd încă era mică
şi nu avea nici fraţi nici surori, ci doar o mătuşă dar şi aceasta era bolnavă. Trăia doar cu
speranţa că poate copii vor creşte şi se vor termina toate, pe de altă parte îi este fiică de gura
satului deoarece, îi era ruşine să divorţeze.

------------------------------- ----------------------- --- J

157
C A PITO LU L 11: C o n tro l social, d e v ia n ţă şi d elin cv en ţă.
Planul lecţiei-.
1. Ordinea socială şi controlul social. Forme de control social.
2. Devianţa şi delincventa - precizări conceptuale.
3. Clasificarea deviantei şi delincventei.
4. Paradigme explicative ale delincventei.
5. Prevenirea delincventei. Măsuri de prevenire a delincventei.
6. Resocializarea şi reintegrarea persoanelor în conflict cu legea.
7. Detenţia caformă de resocializare.
Obiective:
- să determine tipurile comportamentului deviant;
- să identifice modalităţile de exercitare a controlului social;
- să relateze despre evoluţia controlului social;
- să compare formele şi stilurile de control social;
- să anticipeze dinamica evoluţiei fenomenelor deviante (forme, efectiv)
în Republica Moldova;
- să analizeze tipurile de devianţă;
- să definească delincvenţă;
- să identifice modalităţile de prevenire a delincventei;
- să relateze despre importanţa resocializării persoanelor cu un
comportament delincvent;
- să compare teoriile explicative;
- să analizeze dinamica delincvenţei în Republica Moldova;
- să evalueze impactul penitenciarului ca formă de resocializare;
Literatura:
1. Banciu D. Control social şi sancţiuni sociale. —Bucureşti, 1992.
2. Bulgara M.. Sociologie- Chişinău, 2003.
3. Cooke D. Psychology in Prisons. - London, 1993.
4. Giddens A. Sociologie. - Bucureşti, 2000.
5. Lombroso C. Omul delincvent. - Bucureşti, 1976.
6. Rădulescu S. Banciu D. Sociologia crimei şi a criminalităţii. -
Bucureşti, 1996
7. Rădulescu S. Anomic, devianţă şi patologie socială, Hyperion, -
Bucureşti, 1991.
8. Rădulescu S. M. Sociologia deviantei, Editura “Victor”, Bucureşti,
1999. . . „
9. Rădulescu S. Sociologia şi istoria comportamentului sexual „deviant'. -
Bucureşti, 1997.
10. Tariceanu E.A. Prostituţia: politici şi practici. In cine dăm cu piatra? -
Iaşi, 2014.
158
 1. O rd in e a socială şi co n tro lu l social. F o rm e de co n tro l social.

Întracît ordinea socială are întotdeauna un caracter relativ, fiind supusă

permanent tendinţelor de dezordine sau devianţă de la cerinţele morale legitime,
intervenţia controlului social este în permanenţă prezentă în orice societate,
manifestîndu-se nu numai prin intermediul forţei sau coerciţiei instituţionale, ci
în orice formă care implică mobilizarea colectivităţii contra încălcării ordinii
sociale cum sunt: oprobiul (dezaprobarea prin dispreţ public), batjocura, bîrfa,
ridiculizarea, evitarea, excluderea de la comunicare etc.
Prin ordine socială se înţelege ansamblul instituţiilor şi al conexiunilor
stabile dintre acestea, existente într-o societate dată. Perspectiva sociologică
asupra ordinii sociale se înscrie în două mari orientări diferite (Bulai A.,
Ştejanescu Doina - Olga (Coordonatori). Sociologie. Manal pentru clasa Xl-a,
Bucureşti, 2008):
- Prima, concepe ordinea socială ca un sistem integrat funcţional de societăţi
ţinute în echilibru datorită unor mecanisme reglatoare. în acest sens, Talcott
Parsons subliniază faptul că o societate se întemeiază şi funcţionează pe baza
unui sistem congruent de norme sociale generale, unanim acceptate.
- A doua orientare referitoare la ordinea socială construieşte o explicaţie a
acesteia pe baza conceptelor de constrîngere şi forţă.
Ordinea socială este formată dintr-un ansamblu de modele de acţiune, de
noime, reguli, îndatoriri şi conduite. în mod firesc, individul va respecta unele
şi va încălca altele, deoarece nici o persoană nu este capabilă să se conformeze
pe deplin tuturor exigenţelor normative impuse de o societate. Pentru a preveni
aceste încălcări şi a face să fie afirmate conduitele dorite (permise) şi reprimate
cele nedorite (nepermise) societatea are la îndemână un ansamblu de instituţii,
reguli, norme şi mijloace de influenţare, care au rolul de a face să fie respectate
(atât ca necesitate externă, cât şi ca motivaţie internă) modelele recunoscute şi
permise de conduită, în împrejurări specifice, potrivit cu statusurile şi rolurile
fiecărui individ.
în fiecare societate, există “o schemă a vieţii colective” : fiecare individ
ştie cum să se comporte în anumite situaţii, ştie ce aşteaptă ceilalţi de la el şi la
ce reacţii se poate aştepta el de la ceilalţi în urma acţiunilor sale. Atunci când
apar comportamente neaşteptate, atipice, care nu se încadrează în modelele
recunoscute şi acceptate social, ele vor fi sancţionate. Sancţiunile reprezintă
unul din elementele controlului social.
Controlul social reprezintă principala modalitate prin care o societate
încearcă să ţină în fim comportamentele deviante şi respectiv delincvente.
Existenţa unui control social cu intensitate scăzută, corelate cu deficite de
socializare şi cu neintegrarea indivizilor în structurile existente, favorizează în
majoritatea situaţiilor apariţia unor conduite indezirabile ce se pot concretiza în
159
comportamente delincvente şi se pot solda cu marginalizarea sau izolarea
socială a persoanelor în cauză.
Instituţiile controlului social, normele, mijloacele de influenţare au rolul
de a face respectate modelele de comportament recunoscute şi tolerate de
societate în anumite împrejurări,acestea fiind în conformitate cu statusul şi
rolurile fiecărui individ. Comportamentul social este orientat de anumite forme
de control social.
Controlul social desemnează ansamblul de mijloace, mecanisme sau
instituţii de natură psihologică, socială, culturală, juridică sau politică prin
intermediul cărora orice societate impune membrilor săi exigenţele respectării
ordinii sociale şi morale. Intre aceste mecanisme se numără atît legea (
dreptul), cultura, tradiţia, obiceiurile, intervenţia opiniei publicecît şi orice tip
de influenţă formală sau informată, spontană sau organizată,care asigură prin
constrîngere, violenţă, convingere, manipulare, cerinţele respectării moralităţii
şi ordinii sociale.
în sens general noţiunea dc control social desemnează procesul prin care
o instanţă (persoană, grup, instituţie, asociaţie, organizaţie) reglementează,
orientează, modifică sau influenţează comportamentele sau acţiunile altei
instanţe, ce aparţin aceluiaşi sistem cu ajutorul unor mijloace materiale şi
simbolice în vederea asigurării conformităţii şi păstrării echilibrului specific
sistemului. în sens specific controlul social este rezultatul raporturilor dintre
elementele unui sistem.
Sancţiunile sociale, pozitive sau negative, sunt acele mecanisme ale
controlului sociai prin care se conservă integritatea normelor, se penalizează
acţiunile şi se încurajează conformitatea. Ca rezultat al controlului social,
individul manifestă puternice tendinţe de adeziune ia normele şi valorile
comunităţii şi grupului care l-au socializat, interiorizându-le în structura
personalităţii sale şi făcând din ele un „etalon” al propriului său comportament.
Evaluînd indivizii după acest etalon, societatea dispune de multiple mijloace de
modelare, ajustare sau corectare a comportamentelor individuale, toate
circumscrise noţiunii de control social, care include ansamblul proceselor de
socializare şi, în deosebi, al presiunilor pe care le suferă fiecare individ din
partea altor membri ai societăţii şi care orientează comportamentul său într-un
sens conform cu menţinerea acestei societăţi.
Apariţia noţiunii de control social datează din cele mai vechi timpuri.
Astfel chiar de la începuturile ei sociologia şi-a propus să ofere răspuns la una
dintre cele mai obsedante întrebări puse de Thomas Hobbes în secolul al XVII-
îea: „cum este posibilă o ordine socială raţională, atîta vreme cît oamenii, în
mod natural şi inevitabil egoişti vor fi tentaţi, întotdeauna să desfăşoare acţiuni
iraţionale şi să dea frîu liber numai instinctelor şi intereselor lor individuale?”
Răspunsul la această întrebare a împărţit teoreticienii controlului social în două
tabere şi anume:
160
 o Cei care au accentuat controlul social exterior,
importanţa normativităţii, instituţiilor, normelor şi legii
în asigurarea ordinii sociale;
o Cei care au accentuat controlul social interiorizat sau
„moralitatea interiorizată” subliniind rolul important
exercitat de valorile şi idealurile sociale în socializarea
unor indivizi capabili să păzească imperativele ordinei
. . sociale şi să le identifice cu propriile mobiluri de
acţiune.
întemeietorul noţiunii de control social este considerat sociologul şi
i juristul american Edward Alsworth Ross, care desemnează prin această
j noţiune totalitatea mijloacelor de orice fel prin care societatea îşi asigură
j coeziunea, printre care se pot menţiona aparte de lege, etica moravurilor,
tehnicile educative sau artistice, idealurile şi nu în ultimul rind influenţele
exercitate de indivizi unii asupra altora. Ross considera dreptul ca forma cea
mai adecvată de control social, care nu exclude, însă, intervenţia altor instituţii.
Mai târziu, E. Durkheim a efectuat o analiză a moralităţii ca acţiune „a
societăţii în interiorul nostru”, ca fapt social rezultat din interiorizarea normelor.
K. M arx indică constrângerea exercitată de instituţii (mai ales de stat)
ca factori de control social.
G.H. Mead abordează tema controlului social, explicând procesul
interiorizării normelor prin dezvoltarea Eului subiectiv, prin conştientizarea
aşteptărilor pe care alţii le au faţă de tine.
S. Freuu construieşte supraeui ca autoritate socială interiorizată, care
funcţionează ca şi conştiinţă.
Szczepanski sublinia faptul că fiecare grup, colectivitate, societate
dezvoltă o serie de măsuri, sugestii, modalităţi de convingere, sisteme de
persuasiune si presiune, interdicţii, constrângeri, sancţiuni (ajungând până la
constrângerea fizică), sisteme si modalităţi de manifestare a recunoştinţei,
acordare de premii, distincţii prin care conduc comportamentul indivizilor si
grupului spre modele acceptate de valori si de acţionare spre realizarea
conformismului membrilor. Acest sistem îl vom numi sistemul controlului
social. Sociologul polonez, a sesizat că nu toate comportamentele si acţiunile
indivizilor sunt supuse în aceeaşi măsură controlului social. Fiecare om deţine o
anumită sferă particulară, are dreptul la o anumită zonă “privata”, care limitează
controlul social, care poate fi mai mare sau mai mică, în funcţie de : tipul de
societate (autoritară sau democrată, tradiţionalistă sau modernă etc.);
coeziunea grupului (cu cât aceasta este mai mare, cu atât controlul social este
mai puternic); caracterul instituţiilor din care individizii fac parte (într-o
organizaţie paramilitară, controlul social este extrem); poziţia indivizilor în
grup (în comparaţie cu un om de rând, de exemplu, preşedintele ţării este supus
la un control social mult mai mare).
161
După Szczepanski faptele necesare, indispensabile desfăşurării vieţii colective,
sunt mult mai controlate decât faptele care nu au decât o importanţă individuală.
Astfel, societatea este mult mai interesată de modul în care un director de scoală
coordonează activităţile educative, decât de modul în care el îsi petrece sfârşitul
de săptămână. Cu cât o acţiune se referă mai mult la viaţa grupului, cu cât ea
constituie o ameninţare a grupului ca întreg, cu atât mai mare va fi represiunea
asupra ei.
Scopul controlului social, după J. Cazeneuvc, este “să orienteze
comportamentul membrilor societăţii într-un sens conform cu menţinerea
acestei societăţi”. El include în sistemul controlului social ansamblul proceselor
de socializare si îndeosebi al presiunilor pe care le suferă fiecare om din partea
altor membri ai societăţii.
După W.G. Sumne^ “reglarea comportamentelor membrilor societăţii
are Ioc în cea mai mare măsură, prin intermediul asa numitor “folkways”
(cutume sau tradiţii populare) si “mores” (moravuri)”. Principala condiţie a
vieţii sociale — subliniază autorul citat - este adaptarea omului la mediu,
adaptare ce dă naştere la diverse grupuri de solidaritate, unite prin credinţe,
convingeri si moravuri comune. în calitatea pe care o au “folkways” contribuie
la solidaritatea socială, au un caracter reglativ si imperativ pentru
comportamente. Ele reprezintă pentru grupul social cam ceea ce reprezintă
deprinderile pentru individi. Atât “folkways” cât si “mores” constituie mijloace
informaie de control social ce se perpetuează de la o generaţie la alta prin
intermediul socializării.
R.E. P ark si E. W. Burgcss, în lucrarea “Introduction to the Science of
Sociology” (1921) distingeau existenţa a trei modalităţi sau forme de exercitare
a controlului social în societate :
- formele spontane, elementare de control social (de exemplu, adaptarea
individului spontană, la comportamentul unei mulţimi sub presiunea e i);
- opinia publică (ce joacă rolul de autoritate socială neinstituţionalizată);
- instituţiile si reglementările juridice (care funcţionează ca autorităţi
imperative instituţionalizate).
Conform teoriei funcţionalist-structuraliste (T.Parsons), regulile sociale
indică individului normele sociale permise de societate pentru diferite situaţii,
după care îsi orientează activitatea si alege din alternativele posibile pe aceea pe
care o consideră cea mai bună. Parsons accentuează asupra ideii că supunerea
faţă de norme nu se datorează unor factori de control social coercitiv, ci unui
comportament natural, firesc, datorat intemalizării valorilor sociale.
Interpretările pe care sociologii le dau astăzi controlului social pot fi
grupate în două mari categorii: a) interpretări restrictive, care pun accentul pe
caracterul instituţionalizat si coercitiv al controlului social si b) interpretări
normative, care datează controlul social sistemic, ca ansamblu de acţiuni

162
 umane îndreptate către “definirea devianţei si stimularea reacţiilor sociale în
prevenirea si respingerea e i”
Orice societate implică o „schemă a vieţii colective” constituită din
modele de interacţiune, aşteptări reciproce, conduite şi acţiuni scontate care
implică predictibilitate şi siguranţă că ordinea socială este păstrată. Fiecare
individ ştie cum sa se comporte in anumite situaţii, ştie ce asteapta ceilalţi de la
el si la ce reacţii se poate aştepta el de la ceilalţi in urma acţiunilor sale. Atunci
când apar comportamente neaşteptate, atipice, care nu se incadreaza in
modelele recunoscute si acceptate social, ele vor fi sancţionate. Sancţiunile
reprezintă unui din elementele controlului social. Dacă asemenea „schemă” este
dereglată prin intervenţia unor factori de devianţă, intervin mecanismele de
control social pentru a repune lucrurile la locul lor. Aceste mecanisme
acţionează nu numai în scop represiv, ci şi stimulativ sau premial pentru a
încuraja prin diferite mijloace (mulţumire, recunoştinţă, premii, recompense,
distincţii,onoruri etc.).
Funcţiile controlului social sunt de prevenire, limitare sau eliminare
a abaterilor de la normativitatea existentă. Controlul social are atît o funcţie
represivă cît şi una stimulativă. J. Carbonnier consideră contolul social ca "o
forma mai îndulcită a constrângerii sociale".
în opinia lui Sorin M. Rădulescu, principalele criterii de clasificare a
formelor de control social sunt:
a) după instanţele din care emană: controlul social exercitat de instituţii cu
caracter statal (tribunale, închisori, spitale de psihiatrie. etc.), de diferite
grupuri sociale familie, scoală, grupuri de vecinătate, asociaţii, organizaţii
etc.) sau de către anumiţi indivizi ce au o anumită autoritate în grup (capul
familiei, preotul, şeful ierarhic etc.);
b) după modul în care este exercitat controlul social, este organizafformal),
realizat de instituţii specializate si spontan (informai), realizat prin tradiţii,
obiceiuri, prin opinia publică etc;
c) după direcţia acţiunii exercitate, controlul social poate fi direct (explicit),
îmbrăcând forma aprobărilor, ameninţărilor, sancţiunilor etc. si indirect
(implicit), realizându-se prin zvonuri, sugestii, manipularea prin intermediul
propagandei sau publictăţii etc.;
d) după mijloacele utilizate: controlul social stimulativ (pozitiv), Se
fundamentează, în principal, pe cunoaşterea şi interiorizarea de către indivizi a
normelor şi valorilor sociale, şi pe motivaţia acestora de a le respecta din
convingere. Această motivaţie poate fi realizată prin intermediul aprobărilor,
recompenselor, indicaţiilor, sugestiilor etc. Controlul social coercitiv (negativ)
se bazează în special pe temerile individului că va fi sancţionat în cazul
nerespectării sau în călcării normelor şi regulilor socale. El se realizează prin
tabuu-ri, sancţiuni punitive, morală religioasa, culturală, administrativă etc.;

163
 e) după mecanismele de reglare normativă la care apelează, controlul social
are caracter psihosocial (sugestia, convingerea, persuasiunea, manipularea
etc.), caracter social propriu-zis (instituţii sau organisme cu caracter statal,
juridic, politic, adminstrativ etc.) şi caracter cultural (obiceiuri, moravuri,
convenţii, tradiţii etc.)
f) după metodele (tipurile de sancţiuni) adoptate în raport cu conduitele
deviante, putem vorbi despre controlul social penal (pedepsele), compensator
(plata unor daune), conciliator (negocieri, înţelegeri mutuale) şi terapeutic
(resocializare).
Pornind de la ultimul criteriu de clasificare (de la tipurile de sancţiuni
adoptate în raport cu comportamentul durabil), Horowitz prefigurează existenţa
mai multor “stiluri” de control social : penal, al cărui obiectiv principal constă
în a “produce durere sau alte consecinţe neplăcute celor care au comis acte
blamabile”; compensator, care implică obligarea violatorilor normei de a
compensa victimele pentru prejudiciile si daunele suferite (accentul cade pe
reinstaurarea stării normale perturbată dc actul deviant) ; conciliator, care
facilitează descoperirea unor soluţii prin negocierea mutuală între părţile
implicate, fără antrenarea sancţiunilor coercitive ; terapeutic, care are ca
principal obiectiv modificarea personalităţii indivizilor devianţi prin
manipularea unor sisteme simbolice се-si propun să-i readucă la “normalitate”.
Conform acestui ultim stil, individizii sunt tratai ca victime ale unei boli, care
nu poate fi controlată de ei înşişi, motiv pentru care sunt supusi diagnosticului
si tratamentului medical.
La nivel general însă, distingem 3 forme de control social:
- Control social instituţional realizat la nivelformal.
. Opinia publică realizat la nivel neformal.
- Autocontrolul care are la bază normele, valorile şi comportamentele
interiorizate.

2. Devianţă şi delincvenţă - precizări conceptuale.

Fiecare societate se conduce după anumite norme. Distingem normele

formale (juridice) specificate în Constituţie, Coduri, Convenţii, Regulamente) şi
normele neformale prezente în tradiţii, obiceiuri, cod al bunelor maniere,
mentalitate. Atunci cînd se încalcă normele neformale vorbim de
comportament deviant, iar atunci cînd se încalcă normele formale vorbim de
comportament delincvent. Un comportament deviant este un comportament
care încalcă normele şi valorile sociale, intrînd în conflict cu standartele
acceptate social, moral şi cultural în cadrai societăţii. El acoperă o mare
varietate de tipuri, începind cu anumite comportamente atipice (tineri ce poartă
parul lung, limbaj specific, vestimentaţie neglijentă), comportamente ce nu

164
 reprezintă o araeniniţare pentru ordinea socială pînă la comportamente
deviante mai severe (alcoolism, prostituţie).
Devianţa desemnează orice act, conduită sau manifestare care violează
normele scrise sau nescrise ale societăţii sau unui grup particular. Devianţa este
ansamblul conduitelor şi stărilor neconforme cu aşteptările, normele şi valorile
membrilor societăţii sau unui grup şi care, în consecinţă, determină sancţionarea
din partea acestora.
Devianţa este un comportament uman individual sau colectiv care
încalcă una sau mai multe norme scrise sau nescrise impuse printr-un sistem de
reacţii sociale (sancţiuni) care ocrotesc valorile general acceptate de un grup
social relativ stabil şi de durată.
Din perspectivă generalizatoare orice acţiune sau inacţiune umană poate
fi considerată devianţâ în funcţie de un anumit context social particular sau
tranzitoriu.
Devianţa mai poate fi definită drept incapacitatea anumitor indivizi de a
se insera în cadrul social al mediului lor de viaţă. Noţiunea de devianţă implică
nerespectarea normelor sociale. Atunci, individul se conduce, intr-un mod
contrar, faţă de conduitele dominante într-o societate şi cultură date, la un
anumit moment.
In conţinutul devianţei intră şi acţiuni care, deşi nu respectă anumite
noime, sunt totuşi tolerate: manifestări ale modei, anumite inovaţii, unele
comportamente ale vârstei tinere.
In orice devianţă există, deci, o dimensiune culturală şi o dimensiune
temporală. Pe de o parte, devianţa nu poate fi analizată în afara contextului
cultural în care ea se produce şi, pe de alta, devianţa se înscrie totdeauna într-o
epocă precisă. De exemplu, în anii ’50 ai secolului XX, să trăieşti cu un
partener fără să fi căsătorit legal putea fi considerat un act deviant, după cum
acelaşi gest în prezent este considerat drept acceptabil din punct de vedere
social. Dacă regulile sociale se schimbă, conduitele apreciate cândva ca
deviante, pot deveni conformiste.
Persoanele deviante sunt acelea care nu reuşesc să se insereze intr-un
cadra social prescris. Să menţionăm şi faptul că unii pot să ne apară ca devianţi
în raport cu o societate dată, dar respectând normele grupului la care aderă.
Devianţa variază în fimcţie de grupul social de care aparţine individul şi nu este
sancţionată în acelaşi fel. Unele comportamente din mediile artistice (de pildă,
consumul de droguri) sunt interpretate drept excentrice, în timp ce aceleaşi
comportamente sunt respinse într-un alt grup social.
Devianţa este o noţiune relativă din cel puţin două motive :
a. pentru că sistemul normativ diferă de la o societate la alta si ceea ce într-
o societate reprezintă o încălcare a normei, într-o alta reprezintă dimpotrivă, im
comportament conformist;

165
b. , pentru că “legea reprezintă un important factor de schimbare socială
care poate induce modificări în receptarea contextului normativ al unei societăţi
si se poate transforma chiar ea sub impactul unor schimbări sociale”.
Din această cauză, chiar în sînul aceleiaşi societăţi, anumite conduite
considerate la un moment dat ca infracţionale, ulterior sunt apreciate fie ca
simple abateri morale, care ies de sub incidenţa legii, fie chiar conforme cu
sistemul valorico-normativ. Un exemplu concludent pentru primul caz este
următorul: există societăţi musulmane care permit poligamia sau consumul de
droguri, interzicând însă consumul de alcool sau came de porc, fapte се-si pierd
valabilitatea în celelalte societăţi sau, mai mult decât atât, sunt apreciate în sens
contrar. Pentru cel de al doilea caz, putem găsi numeroase exemple chiar si în
realitatea românească: dacă în epoca dictaturii comuniste demonstraţiile
stradale împotriva politicii guvernamentale erau incriminate de lege, astăzi
legile permit astfel de acţiuni.
O altă observaţie care trebuie făcută este că nu orice act care se abate de
la normă trebuie apreciat ca deviant. Inovaţiile se înscriu în acest caz: deşi ies
din tiparele normei, ar fi absurd să le apreciem ca deviante. Pe de altă parte,
dacă este să luăm în calcul, pe de o parte, marea diversitate a normelor dintr-o
societate si pe de alta parte, creativitatea conduitelor umane, am putea spune că
orice individ uman, într-un anumit moment al vieţii sale încalcă norma
devenind deviant.
Toate aceste observaţii constituie argumente ce susţin caracterul relativ
si echivoc al noţiunii de devianţă, atâta vreme cât ceea ce este considerat
deviant într-o societate sau într-o epocă este dezincriminat într-o altă societate
si într-o altă epocă.
Devianţa nu este echivalentă cu absenţa normelor, cu anomia, cu
dezorganizarea asociată. Emile Durklieim a declarat că devianţa, inclusiv
criminalitatea, este funcţională, deoarece contribuie la ordinea socială. După
acest cercetător devianţa are următoarle caracteristici:
1. Devianţa clarifică limitele morale (ideile unui grup despre modul in care
oamenii ar trebui să acţioneze şi să gândească) şi confirmă normele.
2. Devianţa încurajează unitatea socială (reacţionând la devianţi, membrii
grupului dezvoltă un sentiment de "noi").
3. Devianţa promovează schimbarea socială (dacă încălcările câştigă
suficient sprijin, devin comportamente noi şi acceptabile)
în contextul devianţei Durklieim a analizat conceptul de anomie.
Conceptul vine din grcccsul a nomos (iară lege) şi semnifică o stare de
dereglare a unui sistem sau subsistem social datorită dezintegrării normelor ce
reglementează comportamentul indivizilor si asigură ordinea socială. Termenul
sociologic de anomie a fost consacrat de E. Durkheim care l-a folosit mai întâi
în lucrarea sa “La Division du travail social” (1893) pentru a desemna una din
cauzele proastei funcţionări a diviziunii muncii şi, mai târziu (1897) în lucrarea
166
“Le suicide”, pentru a desemna un anumit tip de sinucidere în cadrul celor
posibile (sinucideri “egoiste”, “altruiste”, “anomice” si “fataliste”).
Delincventa este acţiunea de distrugere a valorilor şi relaţiilor sociale,
protejate de norme juridice penale sancţionată, în mod organizat, de agenţi
specializaţi ai controlului social. Caracteristicile delincventei sunt următoarele:
- violarea legilor şi prescripţiilorjuridice, care interzic asemenea acţiuni;
- comportament contrar regulilor morale şi de convieţuire socială;
- acţiuni antisociale ce atentează la siguranţa instituţiilor şi grupurilor sociale,
provocând stări de teamă şi insecuritate in rândul populaţiei;
- acte intenţionate de agresivitate şi atentare la cele mai importante valori
umane şi sociale: ordinea publică, drepturile şi libertăţile individuale, viaţa,
sănătatea şi integritateafizică şi morală a populaţiei.
Delincventa este una dintre cele mai grave probleme sociale, deoar ece
scopurile şi idealurile unei societăţi sunt deformate şi împiedicate să se afirme
şi pentru că are efecte profunde (negative) asupra unor structuri sociale sau
asupra întregii societăţi.

3. Clasificarea devianţei şi delincventei.

Sociologia stabileşte mai multe tipuri de devianţă: infracţiunile şi

delictele, prostituţia, sinuciderea, consumul de droguri, transgresiunile sexuale,
minorităţile sexuale, violenţa domestic, devianţele religioase, bolile mentale,
handicapurile fizice.
După tipul de devianţă:
Devianţă penală (infracţiunile).
Devianţă sexuală (homosexualitate, bisexualitate, delicte cu caracter
sexual).
Devianţa politică (terorismul).
Devianţă religioasă (fanatismul).
Devianţă autoagresivă ( suicidul, consumul de droguri, alcoolismul).
Devianţăfamilială (violenţă domestică, neglijare).
De asemenea se delimitează câteva categorii de devianţi:
1. Devianţii subculturali, care contestă legitimitatea normelor şi valorilor unei
societăţi şi acţionează pentru înlocuirea lor cu altele (teroriştii, membrii sectelor
religioase).
2. Transgrcsorii simt cei cc încalcă în mod deliberat o normă, a cărei
legitimitate, însă, o recunosc.
3. Indivizii cu tulburări de comportament, cu comportament ambivalent, a
căror acţiune voluntară nu este nici clar acceptată, nici clar refuzată de către ei
(alcolicii, toxicomanii, cei cu tulburări mentale).

167
 î n s o c i o l o g i a d e v i a n ţe i , s e f a c e si d e l im i ta r e a d in t r e devianţa pozitivă si
devianţa negativă.
Devianţa pozitivă e s te e c h iv a le n tă c u s c h im b a r e a s o c ia lă si s e r e f e r ă la
a c e le a c ţiu n i d e v i a n te c a r e p u n s u b s e m n u l în t r e b ă r ii f u n d a m e n te l e o r d in ii
s o c ia le e x i s t e n te , p e c e t l u i n d a f i r m a r e a u n o r n o i te n d in ţe d e o r g a n i z a r e s o c ia lă ,
d e s c o p e r i r e a u n o r n o i m i jlo a c e d e r e a l iz a r e a s c o p u r il o r s o c ia le e tc .
N e s u p u n e r e a c i v i l ă a r p u t e a f i o a s tfe l d e f o r m ă d e d e v i a n ţa p o z itiv ă .
Devianţa negativă este echivalentă cu nerespectarea sistemului
axiologic - normativ, ea se concretizează în acţiuni care depăşesc limitele
socialmente acceptabile de toleranţă. Această delimitare reliefează faptul că
devianţa are nu numai un caracter distructiv, ci si unul constructiv. Ea se
manifestă constructiv în următoarele trei situaţii :
a)ч canu
л t ..с...* _ ii________ж j~
Ш СШ O S U p O jJ il U C o i £ t u a u j a
c4-.r.i»t5Ui r\rîn n tv ţv ^n irea
r - - ----------- --
a c u m u lă r i i e x c e s i v e d e te n s i u n i, n e m u lţu m ir i, c o n f l ic t e c a r e a r p u te a p u n e în
pericol ordinea socială;
b) când mobilizează resursele colectivităţii, contribuind la afirmarea şi întărirea
valorilor sociale fundamentale (E. Durkheim);
c) când stimulează schimbarea socială prin punerea sub semnul întrebării a
legitimităţii normelor, redefinirea sistemului normativ, modificarea rolului
mijloacelor de control social.
După num ărul persoanelor care se abat de la norme deosebim:
Devianţa individuală ~ cînd se abate de la noimă un singur- individ.
. Devianţa de grup - cînd se abat de la norme un grup sau o subcultură.
O formă care este încadrată în devianţa socială este - marginalitatea
incluzînd procesul de izolare a unui grup sau a unei persoane faţă de societate,
ceea ce duce la ocuparea unei poziţii periferice. Grupurile (sau indivizii)
marginale au anumite caracteristici:
- izolarea socială, refuzul comunicării cu societatea global şi cu alte grupuri;
- distanţa socială, exprimată prin absenţa sau prezenţa sporadică a contactelor
sociale între indivizi;
- inadaptarea socială, derivată din conflictul dintre individ şi colectivitate;
- anomia psihică, starea de dereglare a comportamentului individului din cauza
modificării intervenite în mediul său social.
Deosebim următoarele tipuri de persoane marginale:
-parvenitul - cunoaşte o ascensiune pe scara mobilităţii sociale, ajunge la o
bună situaţie materială, politică sau socială, tară să aibă merite deosebite, prin
mijloace neoneste sau printr-un concurs favorabil de îmrejurări; el ignoră
vechile lui valori;
- dezrădăcinatul - se caracterizează printr-un comportament hibrid, datorită
părăsirii locului său de naştere, neadaplării sale la noul loc, în care se simte
străin (cel venit din mediul rural nu se poate adapta în cel urban, în care se
simte străin);
168
 ” aculturalul - cel ce a asimilat altă cultură şi încearcă să se comporte potrivit
valorilor acesteia (orientalul occidentalizat).
Pentru reducerea devianţei dintr-o societate se impune asigurarea unui mediu
social în care interesele indivizilor să se armonizeze cu exigenţele sociale.
Deosebim următoarele tipuri de delincvenţă:
- Delincvenţă reală care se referă la totalitatea actelor deviante si
delincvente din societate comise în mod real, indiferent dacă au fost sau
nu descoperite. Volumul şi amploarea acestora nu pot fi cunoscute
niciodată, deoarece multe crime nu sunt descoperite sau reclamate.
- Delincvenţă descoperită. Nu toate crimele comise sunt descoperite,
altele nefiind semnalate (precum actele de viol, maltratare familial).
Delinvenţă judecată. Nu toate delictele sunt judecate şi nu toţi
delincvenţii sunt sancţionaţi.
Una dintre formele cele mai grave forme de delincvenţă în masă este
terorismul. El are implicaţii psihologice, politice, economice, religioase şi
ideologice. Terorismul violează valorile supreme ale umanităţii: libertatea,
democraţia, viaţa şi demnitatea indivizilor şi statelor.
In analiza delincvenţei sunt importante următoarele dimensiuni:
Dimensiunea statistică (evoluţia în timp şi spaţiu a delincventei).
Dimensiunea juridică (tipul normelorjuridice violate, gravitatea
prejudiciilor, tipul sancţiunii, modalitatea de sancţiune).
Dimensiunea sociologică (explicarea cauzelor delictelor, prevenirea
socială a delictelor, forma de resociaîizare).
Dimensiunea economică (se estimează costul delictului şi conscinţele
materiale).
Dimensiunea psihologică (se analizează structura personalităţii
delincvente).
Dimensiunea prospectivă ( evoluţia în viitor a delincvenţei).

4. Paradigme explicative ale delincvenţei.

Majoritatea oamenilor se conformează normelor societăţii datorită

procesului de socializare prin care au trecut şi controlul social exercitat asupra
lor de către societate. Ce anume îi determin pe oameni să încalce normele?
Răspunsul la această întrebare divizează teoreticienii în trei tabere:
a) Cei care localizează cauzalitatea devianţei şi delincvenţei la nivelul
libertăţii de voinţă individuală. Individul poate alege liber între „plăcerea”
ce decurge din încălcarea legii penale şi sancţiune.
b) Orientarea antropologică ((.'. Lombroso) care conferă factorilor
biologici- ereditari o importanţă hotărîtoare în geneza crimei şi devianţei.

169
 cauzele fiind diverse anomalii şi deficienţe anatomo-fiziolgice ale
organismului individului.
c) Orientarea psihiatrică şi psihologică ce consideră că geneza actului
deviant rezidă în dezechilibre şi devieri psiho-fiziologice care apar şi se
transmit fie pe cale ereditară fie socială. G. Tarde susţine că individul nu se
naşte criminal, ci sub influenţa imitaţiei învaţă sa se comporte ca atare.
d) Orientarea socială (dezechilibre sociale, crize sociale).
Din cele relatate constatăm că unele teorii supralicitează importanţa
cauzelor individuale psihologice, considerând că manifestările deviante rezidă
în comportamentul individual. Potrivit acestor teorii, actele şi delictele
sancţionate penal sunt comise, cu predilecţie, de către indivizi deficienţi care
violează normele sociale şi juridice, neavând capacitatea de a se supune şi de a
le respecta. însă şi aceste teorii recunosc faptul că aşa-numită predispoziţie spre
devianţă este dependenţa, în mare măsură de contextul socio-economic şi
cultural în care individul trăieşte, de carenţele socializării morale în familie, de
condiţiile dificile de muncă şi viaţă, de sentimentele de anxietate şi frustrare
afectivă. Din aceste teorii se desprinde concluzia că devianţa ar fi rezultatul
unui conflict de adaptare între individ şi anturajul său, conflict datorat unor
trăsături psihice caracteristice vârstei.
Alte teorii consideră devianţa drept o consecinţă directă a dezorganizării
societăţii implicate în procesele de schimbare şi dezvoltare. Cauzalitatea
□ primarăD a delictelor trebuie căutată în consecinţele negative şi conflictuale
generate de perioadele de criză şi instabilitate economică, de mobilitatea
teritorială şi socială a populaţiilor. însă, perspectiva dezorganizării sociale
ignoră o serie de variabile culturale care pot influenţa intensitatea devianţa în
anumite zone şi arii urbane (Rădulescu, S., Banciu, D., Q Introducere în
sociologia delicvenţei juvenile, Editura Medicală, Bucureşti, 1990, p. 6Î-661'
Există teorii care considera devianţa un efect nemijlocit al conflictului
normativ între diferitele categorii de indivizi şi obstrucţiile organizaţionale de a
avea acces la status, putere şi bogăţie; ea este consecinţa utilizării unor mijloace
nelegitime de către indivizi pentru atingerea unor scopuri dezirabile, că şi a unei
discrepante intense între normele socialmente împărtăşite şi condiţiile reale ale
vieţii sociale. Indivizii devin delicvenţi, fie datorita eşecului de a ajunge la
scopuri culturale prin mijloace legitime, fie datorită nepriceperii de a promova
alternative de reuşită, că urmare a existenţei unor restricţii şi bariere sociale. Şi
totuşi, aceste teorii pun un accent prea mare pe aspectele conformismului ,
eludând motivaţiile comportamentului lor individual şi ignorând extensiunea
largă valorilor şi a scopurilor extrem de diverse şi, chiar, conflictuale ale
diferitelor categorii de grupuri sociale din cadrul societăţii.
W. C. Reckless elaborează teoria rezistenţei Ia frustrare, încercând să
concilieze punctul de vedere psihologic cu cel sociologic. Conceptual, teoria se
fundamentează pe structura interioară a individului, considerând că există o
170
 structură socială externă şi o structură psihică interioară, care acţionează ca
mecanism de protecţie în calea frustrării şi agresivităţii individului. Structura
sau rezistenţa internă este alcătuită din grupurile sociale în care minorul este
integrat si, prin aceasta, este socializat (familie, vecinătate, prieteni), şi care
oferă posibilitatea dobândirii unui status, asigurării unor mijloace legitime de
realizare a scopurilor, sentimentul identificării eu grupul, etc. Structura sau
rezistenţa interioară dobândeşte o importanţă şi o semnificaţie aparte în anumite
momente, reprezentând o adevărată matrice care asigura individului conştiinţa
identităţii de sine şi a imaginii despre sine în raport eu alte persoane sau
grupuri, convingerea orientării spre scopuri dezirabile şi toleranţaD la frustrare.
Dacă una sau mai multe componente ale celor două structuri lipsesc,,individul
este predispus să devieze de la normele de convieţuire socială, comiţând acte cu
caracter delicvent. Reckless considera că elementele structurii interne de
rezistenta pot fi cunoscute prin teste de personalitate şi de predicţie; ceea ce
reprezintă un mijloc de prevenire a apariţiei sentimentului de fiustrare-
agresivitate care; la rândul său, declanşează acte deviante şi delicvente. Starea
de frustrare poate apărea ori de cîte ori individul se confrunta cu un obstacol sau
cu o barieră socială, care îl împiedica să-şi satisfacă interesele şi scopurile
personale; ea se manifestă printr-o tensiune afectivă sporita care îi poate
conduce pe individ la desfăşurarea unor activităţi deviante, prin utilizarea unor
mijloace ilicite. Capacitatea unui individ de a depăşi o situaţie de frustrare, fără
a face apel la mijloace de răspuns inadecvate, reprezintă toleranţa la frustrare.
Agresivitatea este considerată o componenţă esenţială, normală a
personalităţii care poate fi canalizată, deturnată sau abătută până în momentul
când scapă controlului raţiunii. Mulţi autori o consideră un instinct, o
necesitate, un răspuns sau un contrarăspuns la o excitaţie sau frustrare. Ea poate
apărea că o referinţă la anumite nevoi vitale ale individului ca foamea, apărarea,
sexualitate. Problema raportului frustrare agresivitate poate fi discutata sub
două aspecte: mai întâi, frustrarea, prin ea însăşi, nu declanşează automat un
comportament agresiv, ci suscita mai degrabă o stare de anxietate şi de tensiune
afectivă, care poate declanşa sau nu reacţia agresiva; în al doilea rând, nu orice
comportament agresiv este rezultatul unei frustrări. Astfel, există în patologia
individuală cazuri de agresivitate constituţională (în epilepsii), accidentală ori
câştigată sau datorată condiţiilor sociale de mediu (familii dezorganizate, părinţi
bolnavi, alcoolici sau violenţi). Potrivit acestei teorii, agresivitatea nu trebuie
înţeleasă ca un indicator cert al unui comportament deviant sau delincvent, ci
mai ales că o încercare a individului de a descoperi propria identitate şi chiar de
formare a unei atitudini combative.
Reckless arata că un individ, aflat într-o arie înalt deiincvenţială, în care
înfrânarea externă este slabă, rămâne nedelincvent dacă înfrânarea internă este
bună şi funcţională. Aceasta constă în forţa eu-iui, autocontrol, o bună
autoconceptualizare, rezistenta puternica în faţă diversiunilor.
171
 E. R. Sutherland elaborează teoria □ asocierilor diferenţiale
conform căreia comportamentul delincvent este alcătuit atât din circumstanţe şi
împrejurări socio-economice şi culturale, cât şi din aşa numita anamneza
socială, aceasta vizând elementele care au influenţat anterior viata
delincventului. Pornind de la aceasta afirmaţie, Sutherland construieşte teoria
genetică a delincvenţei şi introduce teza învăţării sociale a comportamentului
delicvent. El porneşte de la premisa că, în viaţă socială, indivizii se confruntă cu
modele pozitive (conformiste) şi negative (nonconformiste) de comportament şi
conduită care nu se transmit nici pe cale ereditară, nici nu se imită, ci se învaţă
în cadrul procesului de comunicare şi relaţionare socială dintre indivizi şi
grupuri diverse. Această comunicare poate fi verbală sau comportamentală,
transmisă prin □ exemplulD altor persoane cu care se vine în contactAceasta
înseamnă că, dacă potenţialul infractor învaţă definiţii care sunt favorabile
comportamentului deviant, atrmei creşte probabilitatea apariţiei tendinţei spre
comiterea actelor deviante şi criminale. Definiţiile necesita, însă, suportul
grupului, ceea ce înseamnă că, în viziunea autorului, crima nu va persista în
absenţa unei □ subculturi a violenţei învăţarea definiţiilor nu presupune în mod
necesar contactul direct cu infractorii. Indivizii pot învăţa şi reţine definiţii
procriminale de la părinţi.
Procesul de O învăţarea delincvenţei nu este însă liniar, ci include mai
multe momente. Mai întâi, indivizii, aflându-se în contact unii cu alţii, încep să-
şi orienteze mobilurile, scopurile şi atitudinile în funcţie de interpretările
favorabile sau nefavorabile pe care le acordă dispoziţiilor legale. Urmează,
apoi, învăţarea şi experimentarea tehnicilor şi procedeelor de comitere a
delictelor.
în concluzie, putem considera ca la baza teoriei lui Sutherland stă
următoarea ideie: comportamentul criminal este învăţat prin interacţiunea cu
alţii într-un grup familiar. învăţarea cuprinde tehnicile comiterii actelor
criminale, plus motivele, trebuinţele, raţionalizările şi atitudinile favorabile
comiterii infracţiunii.
Teoriile învăţării sociale pun accentul pe interacţiunea dintre persoană
şi mediu, în vederea identificării condiţiilor în funcţie de care indivizii violează
legea. Dezvoltarea unei orientări particulare, criminale sau necriminale, reflectă
o acumulare a trăirilor într-o varietate de situaţii. Astfel, Patterson afirma:
copiii nu depăşesc faza comportamentului antisocial extrem; ei rămân devianţi
dacă nu sunt pedepsiţi.
Alţi autori consideră că practicile de creştere a copiilor pot fi
influenţiale; în sensul că ei învaţă pattern-urile comportamentale adulte, valorile
şi anxietăţile prin intermediul observării experienţelor adultului. Relaţiile dintre
părinţi şi copii sunt interinfluenţiale, în sensul că fiecare produce schimbări în
comportamentul celuilalt.

172
 O altă teorie este cea elaborată de şcoala de la Chicago teoria
dezorganizării sociale potrivit căreia geneza şi dinamica devianţei şi
delincvenţei sunt determinate sensibil de marile depresiuni sau crize sociale şi
economice, de fenomenele de urbanizare şi exod rural. Rata delincvenţei este
mai ridicată în ariile şi zonele caracterizate prin deteriorare fizică, declin dc
populaţie, dezintegrare culturală, toate acestea generând fenomene de
dezorganizare socială, marginalizare, devianţă.
Printre susţinătorii acestei teorii se numără şi C. R. Shaw şi H. D.
Mckay care consideră că delincvenţa este consecinţa dificultăţilor materiale, a
contradicţiilor şi conflictelor individuale sau colective cu care se confruntă
adolescenţii şi tinerii. Delincvenţii provin din familii caracterizate printr-un
nivel scăzut socio-economic şi cultural, condiţii precare de locuinţă şi confort,
şi care au un număr mare de copii, nereuşind să asigure o socializare şi o
educaţie adecvate. Delicvenţii domiciliază, de regulă, în zonele periferice şi
sărace ale marilor oraşe şi provin din familii dezorganizate sau incomplete.
Teoria dezorganizării sociale consideră că factorul determinant în
mecanismul cauzal al delincvenţei îl reprezintă scăderea funcţiei de socializare
şi controlului exercitat de comunitate şi vecinătate; destabilizarea ordinii sociale
şi a coeziunii grupurilor datorită eterogenităţii populaţiei şi varietăţii normelor
de conduită, ca şi multiplicării fenomenelor aculturative în cadrul oraşului.
Soluţia eradicării delincvenţei constă în elaborarea şi aplicarea unor măsuri şi
soluţii la nivel de comunitate şi nu individual, accentul fiind pus pe ameliorarea
condiţiilor economice, sociale şi culturale din zonele, ariile şi cartierele
defavorizate.
Teoria subculturilor delicvente afirmă necesitatea observării
resorturilor intime ale delincvenţei din perspectiva particulară a subculturilor
existente în cadrul unei societăţi. Subcultura a fost definită ca fiind o
subdiviziune a modelelor culturale la care participă o parte din grupurile
sociale. Aceste subculturi apar ca o reacţie de protest faţă de normele şi valorile
societăţii, grupând indivizi care au sentimentul că le sunt blocate posibilităţile şi
mijloacele de acces spre valorile şi bunurile sociale. Rezultă că orice subcultura
include un set de valori şi norme diferit de cel al societăţii, uneori fiind chiar în
contradicţie cu sistemul de valori dominante contraculturi. Atunci când indivizi
aparţinând unor asemenea subculturi utilizează modalităţi şi mijloace ilegitime
şi antisociale pentru a-şi realiza nevoile şi scopurile, ne aflăm în faţă unor
subculturi delicvente, în cadrul cărora există un sistem de valori şi norme,
standarde şi reguli de conduită în funcţie de care sunt exercitate rolurile
membrilor şi sunt apreciate performanţele.
Caracterizate printr-o serie de trăsături specifice (non-utiiitarismul,
maliţiozitatea, negativismul, etc.), subculturile delincvente impun membrilor
desfăşurarea unor activităţi ilicite şi infracţionale. Mecanismul principal prin
care aceste subculturi acţionează asupra indivizilor, în opinia lui Cohen, este
173
acela de socializare în grup, prin transmiterea şi învăţarea diferitelor procedee şi
tehnici delincvente. Cohen arată că în familie indivizii asinnleaza, prin
intermediul părinţilor, modele de valori şi norme omogene şi coerenţe, în timp
ce prin socializarea făcută de şcoală această omogenitate dispare. Sistemul de
valori prin care sunt apreciate performanţele copiilor în şcoală aparţine claselor
privilegiate sau care deţin puterea. De aceea indivizii aparţmand claselor
defavorizate îşi exteriorizează frustrarea şi se asociază, in banda sau subculturi
delicvente Reunind tineri care se confruntă cu probleme sociale asemanatoare
(sărăcie mizerie, şomaj, inegalitate, etc.); aceste bande organizează acţiuni
licite pentru a-şi realiza scopurile şi interesele, transformându-se uneori ш
adevărate □ subculturi crimmaleO sau □ subculturi bazate pe crima şviolenţă,
comiţând fapte antisociale deosebit de grave (omoruri, violuri, trafic de droguri,

^ o ^ f n a ^ e s t sens, R. A. Cloward şi L. E. Ohlin afumă că delincventa ca

formă şi modalitate de răspuns faţă de inegalităţile sociale, nu este un fenomen
individual, ci colectiv, reprezentat de subsistemul de roluri ale subculturilor

deUCVe^variantă a teoriei subculturilor delicvente este teoria grupurilor de la

marginea străziiD sau a O societăţii de la colţul străziiQ elaborată deW. F.
Whvte'. Perioadele copilăriei, adolescenţei şi tinereţii se caracterizează, prin
stabilirea şi fundamentarea unor relaţii de prietenie şi camaraderie Majoritatea
acestor grupuri sunt alcătuite din colegi de şcoală, de clasă, de strada de cartier
sau de oraş, şi-i permit individului afirmarea de sine şi concretizarea dorinţei lui
de a se emancipa de autoritatea familiei şi a şcolii. Cele mai multe dintre aceste
grupuri realizează o socializare: □ secundai! cu efecte benefice asupia
structurii şi dezvoltării personalităţii. De aceea, asocierea şi participarea la
activitatea grupului de prieteni este considerată o modalitate importanta de
socializare a individului, întrucât în aceasta perioadă el are o atitudine
ambivalenţă: obedienţă şi revoltă, independenţă şi imitaţie, anticonformism şi
criză de originalitate. El simte nevoia să fie recunoscut, acceptat şi stimulat de
către cei de o vârstă cu el, soluţia grupului reprezentând o posibilitate sigura de
a-şi manifesta şi realiza dorinţele şi aspiraţiile. Prin contactul cu acest grup,
individul îşi dezvoltă limbajul, capacităţile şi aptitudinile, asimilând şi
interiorizând o serie de valori şi norme specifice grupului.
în anumite grupuri predomină acele persoane pentru care, in mod
invariabil, dispoziţiile legii şi normele de conduită reprezintă reguli de
necontestat. în alte grupuri predomină indivizii care înclină spre Violarea
acestor reguli. Ataşarea sau asocierea individului la unul sau altul dintre cele
două grupuri conformist (nondelicvent) sau nonconfoimist (delincvent)
reprezintă momentul cel mai important de care depinde evoluţia ulterioara a
vieţii lui. Anumite grupuri stradale, unele constituite spontan, altele organizate
şi structurate, alcătuite din indivizi fără ocupaţie sau ce se îndeletnicesc cu
174
 afaceri ilicite, indivizi recidivişti sau cu antecedente penale, au o situaţie
influenţă negativă asupra individului. Asemenea grupuri reuşesc să atragă în
anturajul lor o serie de indivizi cu serioase deficienţe de socializare morală,
familială şi şcolară, sau care prezintă serioase tulburări de comportament,
adeseori exercitând o influenţă negativă asupra acestora şi antrenându-i în acte
şi fapte delicvente cu a periculozitate socială sporită.
Prin adoptarea unor norme de conduită ilegitime şi a unor mijloace de
reuşită indezirabile, aceste grupuri se transformă îu adevărate surse potenţiale
de devianţă şi de delicventă, prin inducerea şi învăţarea de către membrii lor a
unor tehnici infracţionale.
Delicvenţa în grup este cea mai periculoasă din punct de vedere social,
deoarece, spre deosebire de delictele făptuite de către individul care acţionează
de unul singur, ce trădează lipsa de experienţă, de viaţă, delictele practicate în
grup au, sunt, în general, premeditate, organizate, comise cu mijloace
perfecţionate, de regulă, noaptea.
O altă teorie este cea a etichetării sociale. Aceasta porneşte de la
premisa că devianţa este creată de etichetele folosite de societate în legătura cu
anumite acte. Devianţa nu este bazată numai pe calitatea actului, ci, mai mult,
ea provine din reacţiile sociale asupra actului. Se face astfel o distincţie între
prima devianţă □ comportamentul actual criminal şi devianţa secundară reacţia
societăţii asupra conduitei infracţionale. Deci, potrivit acestei teorii, delincvenţa
nu este numai o trăsătură inerentă a unui anumit tip de comportament, ci, mai
ales, o însuşire conferită acelui comportament de către grupul sau indivizii care
deţin puterea şi care evaluează conduita ca devianţă. Reprezentanţiiacestei teorii
consideră că nici un comportament nu este prin el însuşi, conformist sau
deviant, ci societatea îl socoteşte astfel.
Una dintre instituţiile sociale cel mai adesea vinovată de etichetarea
indivizilor este considerată a fi şcoala. Aceasta exercită o puternică influenţă
privind orientarea comportamentului minorului în perspectivă. Cei care sunt
etichetaţi negativ în şcoală vor ajunge probabil să se privească pe ei înşişi ca
fiind inferiori şi, totodată, există o mică probabilitate că vor reuşi mai târziu în
viaţă.
Tendinţa de a găsi vinovat mai mult socialul decât individualul este
deosebit de accentuată la unii reprezentanţi ai teoriei etichetării: delincventul
devine rău deoarece este definit ca fiind rău şi deoarece nu este crezut că este
bun.
Delincvenţa este im tip special de reacţie socială, de apărare din partea
societăţii sau a anumitor grupuri, natura şi intensitatea acestei reacţii depinzând
de o serie de factori (puterea, clasa privilegiată, bogăţia, etc.).
F. Tanncmbaum susţine că apariţia şi definirea delincvenţei se face
prin □ dramatizarea^ răului, în oricesocietate fiind consideraţi ca răi, bolnavi
sau criminalidun număr de indivizi, dar nu în funcţie de natura abaterilor
175
comise, ci de intensitatea reacţiei faţă de acestea, reacţie ce influenţează
evoluţia carierei lor de viitori delicvenţi.
Mergând pe aceeaşi ideie, К. T. Erikson arată că, în procesul
etichetării, agenţii de control social, în special instituţiile represive îl
împing□ pur şi simplu pe individ către o carieră delicventă, pe care el o acceptă
în cele din urmă ca fiind singura alternativă posibilă.
Toate aceste teorii, deşi nu reuşesc să surprindă totalitatea contextului
determinativ al manifestărilor delicvente, au însă meritul de a fi semnalat
aspectele şi factorii cei mai puternic implicaţi în etiologia fenomenului de
delicvenţă, ca şi principalele disfuncţii şi carenţe ale unor instituţii cu rol de
socializare şi control social.

5. Prevenirea delincvenţei. Măsuri de prevenire a delincvenţei.

Prevenirea delincvenţei reprezintă ansamblul de politici, măsuri şi

tehnici care, în afara cadrului justiţiei penale, vizează reducerea diverselor
tipuri de comportamente ce antrenează prejudicii considerate de stat ca fiind
ilicite. Evident nu putem afirma că prevenţia în mod exclusiv poate controla şi
combate sistemul delincvenţional. Acest tip de activitate este complementară cu
formele de control şi integrare socială, la care dimensiunea punitivă îşi
păstrează funcţiile specifice.
Activitatea de prevenire a infracţionalităţii, reprezintă ansamblul
masurilor de natură socio-economică si politică, cuitural-educativă,
administrativă, ştiinţifică şi tehnică, medicală eic, luată în scopul Înlăturării
cauzelor care generează şi a condiţiilor care favorizează săvârşirea
infracţiunilor. Aceasta definiţie pune în evidenţă importanţa cercetării
sociologice, psihologice, criminologice etc., pentru cunoaşterea cauzelor si
condiţiilor ce determină fenomenul infracţional.
Eficacitatea opţiunii preventive este subminată de multiple limite
interne şi/sau externe. Dintre limitele exterioare, mai importante par a fi:
a) Delincventa face parte integrantă din orice societate; ea nu poate fi
eliminată şi, în consecinţă, nici prevenţia nu-şi poate propune suprimarea
completă a acestui fenomen; obiectivul specific oricărei acţiuni preventive
vizează diminuarea nivelului delincvenţional şi programele de prevenţie au în
vedere mobilizarea mai raţională şi mai eficientă a resurselor de combatere a
comportamentelor ilicite.
b) Eliminarea cauzelor profunde ale delincvenţei este o iluzie. O poziţie
realistă trebuie să aibă în vedere reducerea efectelor şi constituirea unei
ambianţe sociale care să pună în dificultate exercitarea unui factor delictogen.
c) Deseori, efectele/rezultatele măsurilor preventive rămân necunoscute,
atunci când ele nu sunt incerte. Aceasta derivă atât din dificultatea de
evaluare („măsurare") a câmpului, social, cât şi din complexitatea programelor
176
 de prevenţie ce cuprind un personal numeros şi implică modificări
organizaţionale.
Din perspectiva limitelor interne, putem evidenţia (Bocancea G., Neamţu G.
Elemente de asistenţă socială. ~ Iaşi, 1999, p.218):
a) Nu întotdeauna coordonarea în materie preventivă cuprinde toate
forţele sociale interesate, ceea ce-i afectează eficacitatea. Dacă poliţia, spre
exemplu, este mai uşor de integrat în astfel de cooperări, alţi profesionişti
(reprezentanţii politici, de exemplu), cât şi publicul sunt factori de integrare
mai dificilă în acţiuni specifice, cu obiective imediate.
b) Altă limită se referă la faptul că nu toţi actorii sociali reacţionează
la metodele de prevenţie; îndeosebi delincvenţii, prin caracteristicile lor
de personalitate, sunt puţin susceptibili de a se schimba pozitiv în urma unor
astfel de acţiuni.
c) Prevenţia nu poate depăşi anumite concepţii şi comportamente pe
care societatea le construieşte prin promovarea unor valori şi practici sociale ce
se pot transforma în factori delictogeni.
d) Activităţile preventive fac apel la diverse tehnici, dar nu toate dintre cele
utilizate sunt pertinente. Unele solicită costuri, prea ridicate, ceea ce le face
greu aplicabile, în timp ce altele angajează anumite efecte perverse.
In funcţie. de instituţiile care participă la realizarea activităţii de
prevenire a delincvenţei, aceasta poate fi de 2 feluri (Radulescu Sorin, Banciu
Dan. Sociologia crimei si criminalităţii. - Bucureşti, 1996, p.83.) :
a) Primară sau generală, prin antrenarea a tuturor instituţiilor cu rol de
socializare si control social 1я artînnib rb oi
potenţiale de criminalitate;
b) Secundară sau contextuală, prin atragerea directă a comunităţii şi
a publicului în acţiunea de prevenire şi neutralizare a delictelor şi
delincvenţilor, utilizându-se în acest scop o serie de masuri ce vizează
informarea publicului şi a indivizilor din anumite arii şi zone
criminogene despre pericolele posibile ale comiterii unor delicte.
în funcţie de momentul desfăşurării acţiunilor de prevenire
se face distincţia intre:
a) Măsuri adoptate înainte de producerea delictului. Ele sunt extrem de
diverse şi variate începând cu cele culturale şi juridice desfăşurate de
instanţele de socializare (familie, şcoală, biserică) şi terminând cu cele
telinico-criminalistice întreprinse pentru protejarea indivizilor şi siguranţei
acestora, bunurilor si valorilor sociale.
b) Măsuri adoptate în timpul producerii delictului (aşa- numita
"intervenţie") întreprinse de organismele de poliţie şi justiţie.
c) Masuri adoptate după comiterea delictelor realizată prin sancţiuni şi
pedepse aplicate indivizilor delicvenţi.

177
 în ceea ce priveşte minorii se disting următoarele măsuri de
prevenire a comportamentului delincvent:
1. Masuri psihosocilogice si psihopedagocice orientate spre înlăturarea
factorilor negativi, disfunctionali şi crearea relaţiilor sociofamiîiale
pozitive: socioterapia şi psihoterapia familiei, familiarizarea părinţilor cu
procedeele de educaţie corectă a copiilor, depistarea timpurie a. copiilor cu
dezadaptare socială şi şcolară, orientarea profesională cu dezvoltarea
capacităţilor de învăţare conform aptitudinilor elevilor, formarea valorilor
morale, a sentimentelor şi obişnuinţelor morale, a trasaturilor pozitive de
caracter.
2. Măsuri socio-profesionale care previn eşecul adaptiv: ce consta in
alegerea prefesnmii nedorite faţă de care nu prezintă interes şi aptitudini.
Conducerea activităţii organelor de drept trebuie direcţională spre colaborarea
cu licee, şcoli, colegii, în depistarea adolescenţilor cu tendinţe
comportamentale antisociale şi instituirea unei profesii.
3. Masuri psihologice si psihiatrice: depistarea precoce a minorilor cu
tulburări neuropsihice, tendinţe spre psihopatie, măsuri psihopedagogice si
medico-psihiatrice, psihoterapeutice în vederea prevenirii formării unei
personalităţi dizarmonice cu tendinţe antisociale, măsuri de educaţie sanitară
şi psihopedagogice prin care familia este instructată asupra modului de
reacţie în raport cu anumite tulburări de conduita precoce a copiilor.
4. Masuri juridico-sociale - ce prevăd popularizarea legilor şi prin
propaganda juridică în general. Sistemul de drept va familiariza populaţia cu
consecinţele săvârşirii unor fapte criminale, precum şi a limitelor legale
desancţionare a acestora.
în delincvenţă, instrumentele de predicţie ştiinţifica au fost elaborate m
SUA, cele mai cunoscute fiind propuse de sociologii Sheiden şi Eleonor
Glueck şi W.Kwaraceus, ei au ajuns la concluzia că exista nişte indicatori
care au suficientă valoare predictiva. Aceşti cercetători în baza studiului
comparativ dintre 500 de minori delicvenţi şi 500 de nondelicventi
(corespunzători în virstă, sex, statut socio-economic, aparenţa etnica) au
urmărit să stabilească diferenţele dintre grupul de delicvenţi şi eşantionul luat.
Rezultatele lor fiind confirmate în repetate rmduri de către cercetători din
multe ţări arată că principalele deosebiri între delicvenţi şi nondelicventi sunt
de căutat în relaţiile socio-afective intrafamiliale. Aceşti cercetători afirmă că
diferenţele sunt de aflat de-a lungul variabilelor care reflectă: disciplina
impusa în familie de tata; supravegherea copiilor de către mama; afecţiunea
tatălui; afecţiunea mamei; coeziunea familiei.
Sub aspect metodologic aceste variabile pot fi considerate drept
indicatori care după aceşti cercetători au suficienta valoare predictiva şi
permit o prognoză îndeajuns de certă pentru ca să ne putem pronunţa dacă
îfiinoml este sau nu în pericol de a deveni delincvent. Condiţional pot fi
178
 relevate următoarele grupe de indivizi care e posibil să aibă probleme de
comportament:
1: Minorii agresivi
2. Minorii din familii dezorganizate: relaţii interpersonale defectuoase
dintre membrii familiei afectează atât sfera emoţionala, cât şi pot stimula
minorul la vagabondaj, fuga de acasă, eşec şcolar, stări depresive, tentative
de suicid etc; minorii din familie cu educaţie patologica; minorii din familie
in care sunt bolnavi de boli neuro-psihice sau cu atracţii patologice.
a. Minorii ce au relaţii defectuoase cu semenii şi pedagogii.
Vagabondajul, chiulitul de la lecţii, agresivitatea, bratalizarea pot fi generate
de relaţiile duşmănoase, conflictele sistematice în colectivul de copii..
4. Minorii cu boli somatice şi traume severe. Acestea pot dezvolta
sentimentul imprfecţiunii, neîncrederii în sine.
ş 5. Minorii cu accentuaţii de caracter de tipul: hipertim, isteroid, shizoid,
j emofional-labil etc.
| în practică, la ora actuală sunt aplicate trei mari modele, ce îmbină
j elementele de prevenţie, punând în prim-plan obiective şi modalităţi diferite
j (Bocancea G„ Neamiu G. Elemente de asistentă socială. - Iaşi, 1999, p. 156):
j • Modelul situaţional.
| • Modelul comunitar.
| • Modelul prevenţiei sociale.
| n Modelul situaţional, întâlnit îndeosebi în ţările anglo-saxone, cât şi
j în Scandinavia, se adresează prioritar victimelor potenţiale şi vizează
| modificarea situaţiilor, pentru a le face mai puţin favorabile compor-
| tamenteior delincvente. Principiul de bază este următorul: locuitorii
| localităţilor, îndeosebi cele mici şi izolate, trebuie să supravegheze în mod
ţ activ actele, situaţiile, conduitele indivizilor şi să semnaleze poliţiei orice
^ acţiune suspectă. Participanţii au un coordonator local şi păstrează un
I contact permanent cu poliţia locală sau de sector. Ca o realizare evidentă, se
j observă că sentimentul de insecuritate pentru localnici cunoaşte o clară
1 atenuare.
I _ Modelul comunitar sau modelul american insistă pe colaborarea între
j sistemul convenţional şi organizaţiile comunitare; de altfel, el se mai numeşte
| şi „modelul mobilizării comunitare". Colaborarea/mobilizarea pleacă de la
I principiul că poliţia şi celelalte elemente ale sistemului penal nu pot rezolva
singure problema delincventei şi a insecurităţii („a fricii"). Din acest punct de
vedere, eforturile comunitare, voluntare şi organizate, vizează controlul
actelor deviante sau delincvente în vederea diminuării sentimentului de
insecuritate pe baza a două linii de forţă: nu afectează bugetul în execuţie şi
acţionează fără sacrificarea/încălcarea libertăţilor civile. Unele eforturi
implică acţiuni colective (acţiuni realizate de diverse grupuri), altele fac apel

179
la iniţiativa personală. Există programe care sunt îndreptate către reducerea
ocaziilor de delincvenţă: încurajarea cetăţenilor de a-şi instala gratii, alarme,
uşi şi încuietori mai rezistente; formarea de grupuri ce însoţesc peisoanele
vulnerabile; distribuirea de buletine informative; ghid şi explicaţii particulare
de protecţie. Alte programe se concentrează pe supravegherea colectivă şi
semnalarea rapidă a delictelor: grupuri de mobilizare a vecinilor pentru
supravegherea reciprocă a locuinţelor; atenţie sporită pentru evenimentele
suspecte şi alertarea imediată a poliţiei. Deseori, programele de supraveghere
implică patrule active constituite din locuitori. De asemenea, sunt constituite
diverse organizaţii şi asociaţii се-şi propun acţiuni specifice de descurajare a
comportamentelor indezirabile: numere de telefon speciale, piogiame de
asistare la judecarea unor cazuri, în vederea obţinerii unor condamnări severe,
j *•_ _ i î i ___ /'otv . m o m U în -fa\7A9v<*« r p .la t t î ln r dp.
aC tiV iiaţl UC llilljJ HUU *** ***• ’* *..................'
vecinătate, favorizarea tinerilor în obţinerea unor locuri de muncă.
Modelul prevenţiei sociale porneşte de la ideea că deşi delincvenţă
poate fi privită/tratată ca o stare conflictuală interpersonală, dincolo de aceste
conflicte se afla cauze profunde şi generale de natură socială. Ca fenomen
social, delincventa reprezintă deci cu certitudine un indicator al
disfuncţiunilor sociale şi al amplorii acestora. In consecinţă, singura m
măsură să stopeze, ascensiunea şi polimorfismul delictual este acţiunea la
nivelul surselor profunde, adică prevenirea de tip social. Prevenirea imediată
vizează predelincvenţa, grupurile de risc delictual, populaţii vulnerabile Ia
victimizare: însă nrevenirea socială se adresează tuturor instituţiilor în forma
unei planificări şi a unor reforme fundamentale în societate. Obiectivul
principal în prevenirea socială îl reprezintă eliminarea/ diminuarea factorilor
criminogeni din formele de convieţuire, umană (familie, şcoală, grup
profesional, grup informai, grup accidental etc.) şi dezvoltarea prin acestea a
modalităţilor de solidaritate şi responsabilitate, de participare colectivă pozitivă
la activitatea corpului social. O dimensiune obligatorie şi de mare importanţă
a oricărei acţiuni/program de prevenţie are în vedere informarea generală
şi specifică fiecărui segment sau destinatar în parte: victime, delincvenţi,
opinie publică, reprezentanţi aleşi etc. Modalităţile sunt, de asemenea,
diverse: buletine, pliante, reuniuni, dezbateri, rapoarte, publicaţii periodice
ş.a.

6. Resocializarea şi reintegrarea persoanelor în conflict cu legea.

După cum se ştie, orice justiţie democratică urmăreşte să pedepsească în

primul rând greşeala şi nu pe cel care a comis-o şi, în egală măsură, recuperarea
celui care a greşit. în acest scop problema reeducării infractorilor capătă o
importanţă deosebită, iar înţelegerea şi găsirea celor mai eficiente metode şi

180
 procese educative dobândeşte o semnificaţie aparte. (Tibertu Prună. Prelegeri
de psihologia judiciară. - Bucureşti, 1996)
Resocializarea este un proces de reorientare si remodelare a
personalităţii individului deviant, de reeducare a acestuia în raport cu normele
de conduită socialmente acceptabile. Ea presupune schimbări fundamentale în
comportamentul si conduita individului, implicând abandonarea unui mod de
viaţă ^ şi adoptarea ( învăţarea” ) altuia, prin dirijarea comportamentului
individului deviant spre scopurile sociale dorite si permise în societate. Această
“rupere cu trecutul” se realizează deseori printr-un control total asupra
individului deviant, suprimarea statusurilor din trecut, sancţiuni si mijloace
punitive etc.
Pentru ca individizii cu “deficienţe de socializare” să nu dobândească,
rПР:. r«ЯГГ'И
— ГО r \v» luvuumiv uwmufwna
A ____ .
, fcbutianzarea 1 sa creeze
ireouie
individului noi raporturi de referinţă, noi trăiri, atitudini, comportamente. Fiind
un fel de proces de convertire, în cadrul căruia se intenţionează schimbarea
normelor, valorilor si convingerilor individului deviant, prin inculcarea celor
1 dezirabile din punct de vedere social, resocializarea este doar unul dintre
mijloacele de control ale comportamentului marginal sau delincvent pe care
societatea, grupul sau organizaţia le au la dispoziţie, în afara aşa-numitelor
sancţiuni punitive.
Sistemul de sancţionare, tratament şi resocializare a delincvenţilor are ca
finalitate realizarea protecţiei şi apărării sociale a societăţii, prevenirea comiterii
de noi delicte şi reintegrarea socială a persoanelor condamnate la diverse
pedepse. Regimul de tratament şi realizare a delincvenţilor diferă sensibil de la
o ţară la alta, mergând de la internarea, acestora în condiţii deschise,
semideschise şi până la închiderea lor totală în penitenciare şi instituţii speciale
de maximă siguranţă şi securitate.
Implicând abandonarea unui mod de viaţă şi adaptarea altuia,
resocializarea presupune o „rupere completă cu trecutul”, un control
instituţionalizat exercitat în anumite instituţii de profil prin: restructurarea
profundă a personalităţii individului delincvent, în vederea prevenirii repetării
unor noi acte delincvente; restructurarea profundă a personalităţii individului
delincvent, în vederea prevenirii reintegrării unor noi acte delincvente;
asigurarea unor condiţii de viaţă compatibile cu demnitatea umană şi în
conformitate cu normele comunităţii; restabilirea „din mers” a rolurilor jucate
de individul delincvent în viaţa socială, prin încadrarea lui treptată într-o reţea
normală de relaţii cu comunitatea socială din care a făcut parte (familie, şcoală,
prieteni, vecini etc.)
Din acest motiv, realizarea unei socializări normale şi eficiente a
individului delincvent este condiţionată de o serie de factori, între care cei mai
importanţi sunt:

181
a) factorii care definesc caracteristicile şi elementele specifice ale
instituţiei în care se realizează procesul de resocializare (centru de reeducare,
penitenciar, institut medical-educativ etc);
b) factori care definesc individualizarea sancţimii şi durata acesteia,
precum şi măsurile de asistenţă socială, medicală şi educativă adoptate de
asistenţa socială, medicală şi educativă adoptate în funcţie de personalitatea
fiecărui delincvent.
în funcţie de aceşti factori, resociaiizarea individului delincvent se
realizează în două etape:
1. în timpul executării sancţiunii penale, când se urmăreşte, prioritar
schimbarea şi transformarea vechiului sistem de norme, valori şi convingeri ale
individului delincvent, prin „dirijarea” comportamentului său spre scopuri
socialmente dezirabile.
2. după executarea sancţiunii penale, când se urmăreşte reinserţia
postpenală a fostului delincvent, în cadrarea lui într-o activitate socială,
dobândirea unui nou status şi îndeplinirea unor noi roluri, ca şi activitate
socială, dobândirea unui nou status şi îndeplinirea unor noi roluri, ca şi
diminuarea procesului de „stigmatizare” în viaţa socială.
Resociaiizarea urmăreşte reorientarea personalităţii individului deviant,
reeducarea lui în consens cu normele de conduita acceptate de societate. In
procesul resocializării un rol important îi revine mediului familial care, prin
mijloace specifice poate asigura individului noi raporturi sociale, noi forme de
comportament şi orientare spre noi scopuri dorite şi permise de societate.
Finalitatea procesului de resocializare consta în recuperarea şi reintegrarea în
societate a delicvenţilor minori, asimilarea de către aceştia a unor norme, valori
şi atitudini acceptate. De asemenea integrarea şi reintegrarea sociala a celor care
au săvârşit abateri sau încălcări ale normelor de convieţuire socială şi ale legilor
trebuie privită ca un proces care vizează următoarele aspecte între care sunt
legaturi de interdependenţă (Radulescu Sorin. Introducere în sociologia delincventei
juvenile. - Bucureşti, 1990, p.110). :
Reintegrarea "personală psihosocială" vizează reechilibrarea Eului, a
forţelor psihice ale delincventului, prin restructurarea personalităţii saie.
Această reintegrare reprezintă un proces de durată, care desigur nu poate fi
realizat numai prin normative juridice şi administrative ci prin mobilizarea
tuturor factorilor răspunzători de recuperarea sociala a delincvenţilor.
Interiorizarea unor noi valori de către delincvenţi nu se produce automat ci este
vorba de un proces mai îndelungat, nelipsit de contradicţii. Pentru integrarea în
structura caracterului a noilor elemente ale atitudinilor şi valorilor autentice,
pentru restructurarea vechilor poziţii faţă de societate, faţă de ceilalţi, faţă de
propria persoană şi faţă de muncă, cei care răspund de reeducarea
delincventului trebuie să ofere cu tact si convingere noile elemente de sprijin
social. Sentimentele, opiniile, atitudinile nu se nasc si nici nu se schimbă doar
182
 prin "comenzi verbale". Nerăbdători sa-şi vadă imediat roadele măsurilor de
reeducare unii educatori pot greşi, recurgând la prea multe mustrări, avertizări,
uneori chiar la etichetări neadecvate a indivizilor. Pentru realizarea integrării
"personale psiho-sociale" este necesară cunoaşterea profunda a particularităţilor
individuale ale acestora, cunoaşterea "istoriei" personale a fiecăruia, ceea ce va
permite luarea masurilor, metodelor şi procedeelor strict individualizate şi
adecvate.
Reintegrarea "economică" rezida în crearea posibilităţilor de calificare
profesională a acelor care au săvârşit delicte si nu au reuşit, datorită
comportamentului lor antisocial sa-şi termine şcoala şi să se califice înti-o
meserie. Orientarea profesionala trebuie concepută ca un proces prin care
individul este ajutat să-şi formeze şi să accepte o imagine adecvata a locului şi
rolului sau în muncă să-şi confrunte imaginea despre sine cu realitatea, să ajungă
în această confruntare la o convertire cu satisfacţii pentru sine şi folos pentru
societate.
Reintegrarea "culturală" înseamnă a-i da posibilitatea fostului
delincvent să aibă acces la cultură, să-şi exercite şi să-şi dezvolte inteligenţa şi
aptitudinile, să practice schimbări informaţional-culturale cu ceilalţi membri.
Noile măsuri de reeducare, care permit şi cer în acelaşi timp crearea
condiţiilor optime pentru continuarea şcolarizării precum şi prin integrarea
tuturor celor care au săvârşit delicte în multiple' forme de activitate culturală.
Procesul de reeducare depinde de 2 elemente specifice primelor faze ale
activităţii judiciare: dacă infractorul se consideră sau nu vinovat de fapta
comisă în faţa legii, dacă infractorul consideră pedeapsa acordata ca
echitabilă sau exagerată. Daca infractorul se consideră nevinovat el va aprecia
pedeapsa ca o mare nedreptate care i-a fost făcută, fapt care va determina fie o
revoltă internă şi ură faţă de cei consideraţi resposabili de această nedreptate, fie
un blocaj afectiv care paralizează întreaga fiinţă a condamnatului.
In primul caz, individul poate manifesta nesupunere la ordinele şi
dispoziţiile care reglementează viaţa centrului de reeducare, poate să manifeste o
adevărată ură faţă de oamenii investiţi cu supravegherea şi prin extensie, faţă de
toţi cei "liberi". Concomitent poate "încolţi" în mintea lui ideea răzbunării pentru
nedreptatea făcută, poate manifesta un fel de "război" împotriva tuturor.
hi al doilea caz, condamnatul poate să se închidă în sine, sa se izoleze de
cei din jur, refuzând comunicarea şi cooperarea sau chiar sa ajungă la ideea
sinuciderii.
Dacă infractorul se consideră vinovat, el acceptă mai uşor rigorile şi
severităţile pedepsei. Sunt cazuri, este drept mai rare, când infractorii se
considera mai vinovaţi decât sunt în realitate. Aceştia sunt stăpâniţi de un
puternic sentiment de culpabilitate, ajungând până la un adevărat delir de
vinovăţie. Comportamental, ei se gândesc la anumite soluţii reparatorii în plan
moral sau faptic, iar propria fiinţă este supusă unui complex de măsuri cu
183
caracter de autopedepsire, pentru a-şi plăti vinovăţia: autojigniri, privaţiuni
diverse (materiale şi morale) şi chiar manifestări de sinucidere. De aceea, trebuie
urmăriţi cu multă atenţie de supraveghetori şi educatori şi ajutaţi sa se
"echilibreze" pentru a putea suporta detenţia în stare de sănătate psihică şi fizică.
Putem specifica următoarele obiective vizând activitatea de reintegrare:
1. Reintegrarea Socială - un proces de restabilire a statutului şi relaţiile
sociale dereglate. Acest proces este influenţat de intensificarea maturizării
afective a subiectului.
2. Reeducarea personalităţii. Efecte durabile în plan reeducativ apar doar în
cazul când deţinutul este ajutat să se cunoască pe sine, să înţeleagă mecanismele
care au stat la baza formării comportamentului său deviant.
3. Cunoaşterea şi activarea resurselor latente ale deţinutului - sporeşte
încrederea în propriile capacităţi, fâcându-l să fie deschis la acţiunile de
reeducare exercitate asupra sa.
Probabilitatea cea mai mare de recidivă (săvârşirea repetată a delictului)
este în primul an după eliberarea subiectului. Acest an este ultima etapă de
reintegrare a deţinutului şi trebuie să devină un an de reabilitare socială a
subiectului eliberat axată pe:
« asigurarea social-legislativă în condiţiile vieţii „noi”;
® asigurarea controlului social, corespunderii comportamentului
subiectului reabilitat aşteptărilor sociale;
© realizarea procesului de consolidare a legăturilor pozitive ale persoanei
reabilitate cu mediul social.
La momentul actual această etapă este neglijată, astfel peste puţin timp
mulţi dintre foştii deţinuţi, săvârşesc o nouă infracţiune şi se reîntorc în
penitenciar. Deci, se poate spune că nu există o continuitate şi nu se face o
monitorizare a celor care sunt eliberaţi din penitenciar, astfel efectele
penitenciarului fiind reduse la minim.

7. Detenţia ca formă de resocializare.

în conformitate cu Regulile europene pentru penitenciare privind

regimul şi tratamentul deţinuţilor, resocializarea şi recuperarea morală a
delincvenţilor trebuie subordonate unor finalităţi menite să asigure deţinuţilor
condiţii de viaţă - comparabile cu demnitatea umană şi cu standardele şi
normele acceptate în cadrul comunităţii. Un principiu, dar şi un obiectiv al
procesului de resocializare desfăşurat în instituţiile de profil îl reprezintă
normalizarea, care presupune apropierea, pe cât posibil, a condiţiilor vieţii din
penitenciar de ale lumii exterioare acestuia. Singurul drept civil asupra căruia
există limitarea este libertatea de deplasare în afara instituţiilor penitenciare în
rest, toate se păstrează: dreptul la vot, dreptul de a se exprima atât în scris, cât şi

184
 verbal despre închisoare, ca şi despre public în general, dreptul de a avea o viaţă
de familie (căsătorie, divorţ, adopţie), dreptul de a deţine o proprietate etc.
în prezent se tinde spre realizarea unor alternative la detenţie: munca în
folosul comunităţii, medierea, probaţiunea. Principala întrebare la care dorim să
răspundem este dacă contribuie detenţia la resocializarea persoanelor în conflict
cu legea? Una din preocupările specialiştilor se concentrează asupra evaluării
beneficiului neutralizării individului prin detenţie pentru ca aceasta să-şi ocupe
locul potrivit în sistemul de intervenţie. Domeniul vizat prezintă aspecte şi
laturi diverse, chiar contradictorii, căci condamnarea şi detenţia sunt justificate,
dar circumstanţele concrete de executare nu ar conduce la modificări pregnant-
pozitive nici la nivelul comportamentului individual, nici asupra sursei de
delincvenţă generală.
Principalele critici elucidate de Verin, aduse acestui tip de pedepse, fără
a le enumera într-o serie de importanţă, sunt (Bocancea C, Neamţu G. Elemente
de asistenfă socială. - Iaşi, 1999, p. 203 ):
• deteriorarea sănătăţii fizice şi mintale;
• inactivarea demoralizantă şi chiar depersonalizarea;
• contaminarea morală;
• ruperea legăturilor sociale.
Prima se referă la faptul că nu există, în majoritatea cazurilor, condiţii
satisfăcătoare îndeosebi din perspectiva localurilor: spaţii neîncăpătoare, cu o
populaţie peste limitele admise, iluminare deficitară şi sistem de încălzire
neadecvat. Toate acestea nu fac decât să deterioreze rezistenţa fizică, fără să
facem apel la regimul de alimentaţie, deseori insuficient atât în cantitate, cât şi
în calitate.
O altă critică se referă la aspectul puternic demoralizant al inaciivităiiii
forţate pentru perioada de detenţie. în anumite cazuri, această perioadă este
echivalentă cu o deprofesionalizare accentuată şi dezavantajată pentru perioada
post-penală de reinserţie în viaţa socială. Eterogenitatea populaţiei şi
permanenţa dinamică (ieşiri - intrări) a delincvenţilor nu permit instalaţii
proprii de organizare a unor activităţi lucrative în interior, în timp ce cererea de
muncă în exterior s-a diminuat drastic, şomajul devenind chiar una din cauzele
majore ale delinvenţei.
însă, cel mai grav reproş adus sistemului existent se referă la
contaminarea morală. Aceasta are în vedere faptul că indivizii „sănătoşi” din
punct de vedere moral sunt convertiţi ca o consecinţă inevitabilă a
promiscuităţii morale ce domneşte între deţinuţi. Chiar dacă există reguli de
selectare şi împărţire pe diverse categorii a deţinuţilor, ei înşişi fiind interesaţi
de acest aspect, este totuşi foarte dificil de impus un comportament respectabil
şi inocent. O condamnare juridică de scurtă durată poate echivala cu o
condamnare definitivă din punct de vedere moral! Datorită presiunilor foarte

185
puternice exercitate de „subcultura” delincventă, autorii unor delicte comise din
imprudenţă sau în stări emoţionale puternice au şanse reduse de a nu fi corupţi.
Această influenţă negativă este facilitată de realităţi ce nu pot fi schimbate mtr-
ип^шпеп scurt: contact permanent cu indivizii dubioşi, celule cu un număr
mare de deţinuţi, lipsa unor activităţi alternative, prejudecăţi şi mentalităţi ale
personalului (pasivitatea, în special) ş.a. . ,
P Ruperea legăturilor sociale, ca reproş adus sistemului punitiv de acest
tip' se referă la două aspecte; mai întâi, încarcerarea antrenează desfacerea
contractului de muncă (atunci când el există), creând premisa unei dificulta
foarte serioase de refacere după executarea sentinţei. Acest lucru este deseor
însoţit de pauperizarea familiei delincventului, dezorganizarea acesteia, cu
forme de dezintegrare a sa. Toate acestea conduc la un efect de de-socializare a
deţinutului. Un alt efect este pierderea posibilităţii de autorizare profesionala
care este de asemenea un obstacol în reintegrarea de mai apoi а
Instituţionalizarea penală conduce la o stare de abdicare şi pasivitate, la o lipsa
dfvoinţă şi iniţiativă care vor face dificilă reintegrarea deţinutului m viaţa
socială. Faptul că nu există servicii specializate de asistenţa sociala agraveaza şi
mai mult aceasta situaţie. . __ •
Totuşi această „instituţie totală”, care este închisoarea, comporta şi
aspecte pozitive pentru cazurile de detenţie limitată. In principal, este vorba de
acea posibilitate de schimbare psihologică imposibila in alte circumstanţe Ea
permite, atunci, când subiectul este convins de necesitatea schimbau sale
crearea de obişnuinţe noi, o redescoperire a unor aptitudini mtelectufle de
autodezvoltare etc. Dar acestea presupun obţinerea adeziunii subiectului şi
cooperării sale în vederea transformării personalităţii sale. Fara aceasta
condiţie, toate eforturile sunt sortite eşecului. . .. ţ
Ca modalităţi concrete de estimare a rezultatelor de resocializare, m
penitenciar ar trebui desfăşurate activităţi şi experienţe cu caracter general sau
adresate unor grupuri restrânse. De exemplu utilizarea muncii, considerate ca
valoare dar şi ca metodă de profesionalizare, activităţile educative, privite; ca
» şcolară, dar şi ca educaţie socială, precum şi tehnici de dezvotam
individuală (autoadministrate, fomie de dezintoxicare prin lp
circumstanţelor, tratamentul psihoterapeutic prin activităţi specifice cu persona
specializat, cum ar fi psihologii, asistenţii sociali). A
în contextul în care sistemul penitenciar clasic, ca „mediu închis , nu
poate fi ocolit, sarcina actuală a acestuia este să se transforme, m doctrmaşi
practică, într-un sistem mai flexibil şi mai modem. Aceiista mişcare d_e
penitenciară, despre care se vorbeşte tot mai mult trebuie sa cupmidape langa
renovări şi construcţii de clădiri şi diverse măsuri de r e o r g a i re "
a deveni mai deschis valorilor lumii „extenoare/deschise Aceste eforţur
trebuie să vizeze posibilitatea înlocuirii „culturii delincvente cu _viaţa social
normală. Dar o reformă penitenciară nu poate avea loc fără o reformă pe
186
 un nou SIStem de pedepse (arest Ia domiciliu, arest Ia sfârşitul săptămânii, semi-
hbertatea, semi-detenţia, indirecţii legale, prestări obligatorii de muncă zile-
amenda, supravegherea comunitară) poate fi obiectiv doar al reformei penale
o aşa cum şi mfimţarea/activarea unor servicii specifice asistenţei penale’

f o * d e X S e . ante"P ?! P° St' Penală etC'} Й т& 1е * Con« a

„ „ „ ^ lsta problemelor ce privesc penitenciarul mărturiseşte despre
. necesitatea restructuram radicale a metodologiei şi sistemului de funcţionare a
оты Г Т bazaPrbloiPiului ^ umanism şi de respectate a drepturilor
omului. Printre deţmuţi putem întâlni persoane având un sistem de valori
neuroHrc* Care SUferă defautif > diverse ^ a l i i psihologice, psihopaţi,
neuiotici, persoane cu autoreglarea psihologică neformată etc. Toţi aceşti
maivm necesită un regim medico-reabitaţional şi psihoterapeutic special
psiholog- COrfjarea m ii""4111111 ^ Plan Psihol°gîo înţelegem corijarea
psihologica a personalităţii - corijarea defectelor de reglare psihologică
c rS îI er radiCală-a КгГи1Ш а^ Şi V3l0ri aIe Personalităţii’
reabdltareadet‘nutului ««»«»torestructurareaprofundă
JZrt v lv’ scIumbareaorlentărilor, formarea unui stil de viaţă social
adaptat. Resocializarea personalităţii deţinutului ţine, în primul rând de
Z n M a Z Y ™ 1? ’ -fT 3rea k definUti 3 motiva*iiIor’ stereotipurilor de
m e rn lf SOaial-P°zltlva' Aceste “ »P»“ ™ Pot Я realizate doar prin intermediul
metodei^ pedepsei, amenmţăm, impunerii directe dure. La una şi aceeaşi
pedeapsa persoanele care prejudiciază societatea reacţionează diferit Corijarea,
persoanei trase la răspundere poate fi efectivă doar în cazul în care ea^ste
supusa influenţelor şi schimbărilor nu numai din exterior, dar şi din interior
Ped6aPSă « 6Ste aCCeptafâ * * * * ca fiindu-i
Obstacolul principal în caiea resocializării subiectului este bariera
autoanalizei morale a delincventului. Criminalul este un individ cu criză
morala de autoanaliză a cărui conştiinţă morală este atrofiată. Condiţiile social-
economice precare, destabilizarea socială s-au răsfrâns şi asupra act vi ăffi
penitenciarului. Instituţiile penitenciare au încetat să-ţi îndeplinească sarctoa

— — * - * =
Pentru persoana privată de libertate mMmi „ „ „ и . . .
, . . , ,. -s mediul pemtenciai pune la ordinea zilei
doua genuri de probleme ( Florim, n “ uluule<l zu el
1996. p 128)- G' Ps,hol°8,e penitenciară. - Bucureşti,

i închis şi activităţile monotone — toate

187
acestea influenţează puternic personalitatea deţinutului, integralitatea sa ca
fiinţă umană. De toate acestea trebuie să se ţină cont, astfel ca sistemul
penitenciar să nu se abată de la scopul său principal —reintegrarea socială, şi să
nu fie un prilej de a dezumaniza prin suferinţă fizică şi psihică.
Spaţiul penitenciar este un spaţiu închis după structură şi funcţionalitate;
un spaţiu dihotomic care divizează populaţia penitenciară în două grupuri: de o
parte şi de alta a gratiilor; un spaţiu penal din punct de vedere juridic; un spaţiu
al autorităţii, o zonă a interacţiunilor asimetrice după statut; este un câmp de
forţe în care se desfăşoară conflictele determinate de tacticile de dominare ale
lucrătorilor din penitenciar şi ale deţinuţilor. Toate acestea au consecinţe
psihologice şi psihosociale evidente asupra deţinuţilor şi personalului. Şocul
apărut în urma închiderii în detenţie, contactul cu subcultura penitenciară îi fac
pe deţinut să-şi formeze în scurt timp o nouă „strategie de supravieţuire”. în
această situaţie, primul pas motivat psihologic şi logic va fi tendinţa deţinutului
de a se integra în grupul neformal de deţinuţi, de a-şi dezvolta^conduite adaptive
în acest grup, de supunere necondiţionată liderului informai. în conformitate cu
legea lui O.H. Mowrer deţinutul va tinde să se integreze în grupul de deţinuţi,
fiindcă deţinuţii sunt aceia care pot să sancţioneze mai repede decât personalul
din penitenciar (.Bogdan T Probleme de psihologie judiciară. - Bucureşti,
1973, p. 108).
Politica de asistenţă psihosocială în mediul penitenciar ar trebui drept
scop să aibă oferirea condamnatului o şansă de a redeveni un cetăţean liber.
Acest proces recunoaşte dreptul deţinutului la tratam ent de resocializare:
tratament moral, tratament penal, tratament psihologic ~ modalităţi de luptă
împotriva ideilor de pedeapsă sau de represiune.
Direcţiile generale ale asistenţei psihosociale în condiţiile
penitenciarului ar trebui să fie următoarele:
• diagnosticul psihologic al calităfilor de personalitate specifice fiecărui
deţinut, depistarea defectelor concrete în socializare, a defectelor de
autoreglare psihică;
© elaborarea programului complex de corijare/reabilitare psihologică
individuală, realizarea lui după etape;
® realizarea măsurilor psihoterapeutice, corijarea accentuărilor de
caracter, a imaginii de sine, a psihopatiilor;
@ restabilirea legăturilor sociale dereglate, mobilizarea activismului
social pozitiv, formarea motivaţiei social-pozitive, restabilirea sistemului de
valori dereglat;
© organizarea micromediului social pozitiv în baza formării intereselor,
autorizării în cadrul relaţiilor interpersonale;
® aplicarea metodelor stimulative informarea comportamentului adaptiv.

188
 Principalele direcţii ale influenţării în cadrul activităţii de reeducare
ar trebui să fie:
viaţa profesională - să se urmărească formarea unui producător de
bunuri sau servicii, conştient de importanţa socială a muncii sale;
viaţa socială — să se urmărească încadrarea subiectului în sistemul
relaţiilor sociale, în realizarea scopurilor sale;
viaţa particulară şi familială - realizarea autonomiei individuale şi a
abilităţilor familiste;
viaţa culturală şi activităţile în timpul liber -- este orientată spre
dezvoltarea intereselor şi preferinţelor individuale ale subiectului.
Formele prin care ar trebui să se exercite acţiunea de influenţare psihosocială a
indivizilor în condiţiile mediului penitenciar ar fi următoarele: tehnicile
socioeducative şi reeducative; crearea de convingeri: încadrarea în activităţi
practice, de muncă.
Totodată, putem identifica următorii factori defavorabili acţiunii
reeducative în penitenciar:
® deţinuţii nu constituie o masă omogenă, reacţionând diferit la acţiunile
educative;
® mulţi deţinuţi, apreciind pedeapsa ca fiind prea aspră nu reacţionează la
măsurile de reeducare, la eforturile depuse de personal;
0 este greu de a trezi interesul deţinuţilor pentru diverse teme reeducative
(morale, juridice) din cauza nivelului slab de informare, limbajului redus, sferei
de interese limitate.
® Deţinutul ajuns pentru prima data în penitenciar poate fi considerat
traumatizat psihologic: tensiunile suferite, contactul cu organele de justiţie,
procesul penal, despărţirea de familie, necesitatea de a se adapta la mediul total
nou îl afectează profund. în acest moment roiul psihologului şi asistentului
social este primordială.
în cazul minorilor cînd infracţiunea săvârşită este gravă, şi detenţia nu
poate fi ocolită, într-im penitenciar ar trebui să existe aşa activităţi socio-
educative şi psihoterapeutice ca (Revista de asistenţă socială. ~ Bucureşti,
2002, Nr. 2, p.28):
1. Activităţi de asistenţă sociala - presupun identificarea nevoilor şi
aspiraţiilor individuale precum şi capacităţilor şi obligaţiilor personale, a
nivelului de pregătire şcolară şi profesională, evaluarea relaţiilor cu familia şi
cu alte persoane, evaluarea situaţiei familiale şi, de asemenea, se solicită o
evaluare a Direcţiei pentru Protecţia Drepturilor Copilului. în funcţie de
rezultatele evaluărilor se realizează planificarea intervenţiei - se formulează
recomandări individuale ce vizează implicarea socio-educativă.
2. Activităţi educative şi de completare a cunoştinţelor ce vizează educaţia
pentru viaţa de familie, educaţia civică, educaţia pentru sănătate şi pentru

189
drepturile omului. De asemenea, sa se deruleze şi programe de alfabetizare
primara, de iniţiere în calculatoare, lecţii de desen etc.
3. Activităţi psihodiagnostice, psihoterapeutice şi de consiliere. Fiecărui
deţinut minor i se realizează o evaluare psihologică, presupunând teste de
inteligenţă, teste proiective, de personalitate, alcătuirea unui profil psihologic,
identificarea unor tulburări comportamentale sau emoţionale, activiţatea acestor
grupuri (două ore pe săptămână, fiecare grup având 15 minori) ш mărind
optimizarea abilităţilor de comunicare, formarea unei imagini de sine obiective,
creşterea toleranţei, diminuarea agresivităţii şi anxietăţii, reducerea incidenţei
comportamentelor situaţionale în favoarea celor acceptate social.
4. Activităţi de petrecere a timpului liber. în timpul liber minorii trebuie să
aibă posibilitatea de a juca tenis de masă, fotbal, de a asculta muzică şi de a
urmări programe de televiziune, de a merge la biblioteca pentru a consulta cărţi
şi diverse publicaţii. De asemenea se pot implica în pregătirea unor evenimente
şi spectacole cu diverse ocazii.
5. Activităţi de educaţie moral-religioasă - se are în vedere respectarea
apartenenţei la un cult religios.
Cercetările au pus în evidenţă condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca
o sancţiune să antreneze stoparea comportamentului delincventului (Bocancea
C N e a m ţ u G. Elemente de asistenţă socială. - Iaşi, 1999, p.20î):
e intensitatea pedepsei, este cu atât mai eficace cu cât este mai puternică,
• condiţia de imediaditate constă în faptul că cu cât pedeapsa intervine
mai târziu de la comiterea actului, cu atât este mai puţin eficace;
» pedeapsa este mai puţin eficace daca anterior delictului, autorul a fost
recompensat şi dacă va fi în continuare recompensat;
9 o pedeapsă/sancţiune continuă este mai eficace decât una interminentă şi
aleatorie;
• un comportament ilicit este mai rapid abandonat dacă există posibilitatea
unei conduite alternative nepunitive.
S-a constatat, că cu cât un delincvent a fost mai des şi mai sever
condamnat în trecut, cu atât creşte probabilitatea recidivei. în domeniul
detenţiei se fac distincţii între neutralizarea (privarea de libertate) nediferenţiată
(care se aplică la toţi delincvennţii în funcţie de gravitatea delictului comis) şi
neutralizarea selectivă (ce constă în destingerea dintre delincvenţii consideraţi
periculoşi sau de risc înalt şi de cei mai puţini periculoşi). S-a observat prmtr-un
studiu realizat de britanici şi nord-americani (Green Wod, Turner, 1987) că
deţinuţii iniţial clasaţi ca periculoşi au o comportare mult mai bună atât în
penitenciar, cât şi după eliberarea lor, decât alţii fals clasificaţi ca fiind viitori
non-recidivişti. Acest fapt denotă că intervin hotărâtor şi alţi factori în
modificarea ulterioară a comportamentului pe lângă implicaţiile condamnării
care trebuie să stee în atenţia psihologilor şi asistenţilor sociali.

190
 Deci, se poate menţiona că în mare parte efectele încarcerării sunt
negative ducând la o degradare fizică, psihică şi culturală a individului şi nu la o
resocializarea sa.
Chiar de la apariţia în 1707 în Anglia a primului penitenciar celular pe
poarta acestuia scria „Parum est coercere improbos poema insiprobos efficias
disciplina” („Nu e nici un folos a silnici pe cei răi prin pedeapsă, dacă nu-i faci
mai bum prin aceasta”), încă de atunci se accentua rolul educativ al
penitenciarului spre care se tindea. Din păcate mei în prezent nu s-au găsit
metode eficiente, care să justifice această afirmaţie, astfel ca o persoană ieşită
din penitenciar să fie mai „bună” decât a fost. Realitatea ne demonstrează că ele
ies mai „înrăite” şi în marea majoritate a cazurilor recidivează. Deaceea este
necesar de a utiliza unele substitute ale sistemului carcera! mai ales pentru
infractorii minori (munca în folosul comunităţii, medierea, probaţiunea).
în fapt, corijarea infractorului trebuie realizată cu pedepse mai puţin
marcante decât închisoarea, pedepsele celor în conflict cu legea nu trebuie să fie
grele, ci eficiente. în prezent în mare parte penitenciarul nu contribuie la
resocializarea şi reintegrarea celor aflaţi în detenţie, ci dimpotrivă limitează
orice posibilitate de realizare. în general instituţia de resocializare este cea care
trebuie să reorienteze şi să reintegreze individul. în mod ideal ar trebui să se
lucreze în acelaşi timp cu deţinutul şi cu familia acestuia.
Cu toate că detenţia are numeroase efecte negative pentru infracţiunile
grave (omor, viol) detenţia nu poate fi evitată, însă pentru infracţiunile mai
puţin grave detenţia nu este necesară.
Detenţia trebuie să fie considerată ca ultima soluţie pentru faptele
penale. In toate cazurile, şi în detenţie şi la libertate trebuie să se lucreze Ia
nivel individual cu fiecare persoană ce a săvârşit o infracţiune pentru a contribui
la o reorientare şi reintegrare a sa. Delincventul trebuie să înţeleagă că a greşit
şi să simtă pedeapsa ca o răsplată a nedreptăţii care a comis-o, ca o restabilire a
echilibrului deteriorat prin actul său. în realitate, însă, se observă că ei consideră
delictul ca un act reparator al unei injustiţii pe care au suportat-o înaintea
actului comis, iar pedeapsa o percep ca o injustiţie suplimentară şi ca o
constrângere arbitrară supradimensionată de cele mai multe ori de limitele
umane ale funcţionarilor din sistemul penal (judecători, avocaţi, procurori).
Direcţiile principale in cadrul reabilitării postpenitenciare ar trebui să fie
următoarele: asigurarea proiecţiei şi realizarea drepturilor legale ale foştilor
deţinuţi, restabilirea legăturilor sociale pierdute, prognozarea perspectivelor
individuale, asistenţa moral psihologică, asigurarea activităţii de muncă,
ocupaţiile posibile.

191
Autoevaluarea cunoştinţelor:
1. Definiţi controlul social şi ordinea normativă.
2. Analizaţi tipurile şi formele de control social.
3. Evaluaţi formele de comportament deviant.
4. Analizaţi datele statistice cu privire la alcoolism, violenţă domestică, consum de
droguri, prostituţie în RM.
5. Cum apreciaţi explicaţia lui C. Lombroso cu privire la delincventă?
6. Analizaţi cauzele delincvenţei în Republica Moldova prin prisma paradigmelor
• explicative.
7. Evaluaţi nivelul de resocializare şi reintegrare a persoanelor în conflict cu legea în RM.
8. Analizaţi datele statistice privind delincvenţa în Republica Moldova.
9. Evaluaţi fenomenul delincvenţei în baza următoarelor studii de caz:

S t u d iu l d e c m Ar. 1.
D a te d e s nr e f a m ilie . M B a re 2 ! d e ani. L a m o m e n tu l să v â rş ir ii in fra c ţiu n ii lo cu ia îm p re u n a
c u m a m a ş i c e i d o i f r a ţ i d e 9 ş i re sp e c tiv 12 a n i , ta tă l f i i n d în d e te n ţie s u b a cu za ţia de f u r t ş i
v ă tă m a r e c o r p o ra lă ş i c u c a re n ic i în p r e z e n t n u au relaţii, ş i n u ş tiu n im ic despre el. M am a,
p r a c tic n u a re n ic i o a u to rita te a s u p r a copiilor. L a m o m e n t n ici un c o p il nu fre c v e n te a z ă
şcoala. M a m a o fic ia l n u lucrează, c i d o a r o c a z io n a l a ju tă v e cin ii d in ju r . U neori m a m a este
n e v o ită s ă p l e c e d e a c a s ă fi in d a b u z a tă f i z i c d e B.
I s to r ic u l p r o b le m e i. L a v â r s ta de 15 a n i B. A f o s t re ţin u t îm p re u n ă c u a lţi p rieten i, c u care
f o r m a u o g a ş c ă c u n o s cu tă în co m u n ita te c a f i i n d u n a cu un c o m p o rta m e n t deviant. A u f o s t
a c u z a ţi d e s ă v â rş ir e a u n u i f u r t d in tr -o ca să p a r tic u la r ă , de u nde au su s tr a s b u n u ri m ateriale. B.
s -a a fla t în de te n ţie în C o lo n ia d e la L ip c a n i 6 ani, d u p ă care a f o s t eliberat.
E v a lu a re a . L a m o m e n t B. m a n ife s tă a c e la şi co m p o rta m e n t d e v ia n t im p lic â n d în a cţiu n ile sa le
ş i c e ila lţi f r a ţ i m a i m ici. M a m a m a n ifestă f r i c ă f a ţ ă d e to ţi ce i tre i copii. F a m ilia e ste co m p le t
m a r g in a liz a tă d e co m u n ita te, c o n sid e râ n d -o ca u n a „ p r o b le m ă ”.

S t u d iu l d e ca z N r . 2.
D a te d e s p r e f a m ilie . R .D . e s te n ă s c u tă la C h iş in ă u ş i are la m o m e n t 2 0 d e ani. D. lo cu ieşte
îm p re u n ă cu f a m ilia s a c u ch irie în tr-o c a s ă v e c h e f ă r ă c o n d iţii m in im e d e (rai. F a m ilia n u are
un lo c s ta b il d e trai, d e o a r ec e în p e r io a d a c â t a d u r a t p r o c e s u l p e n a l, o rg a n e le d e p o liţie au
s o lic ita t s u m e im p u n ă to a re d e b a n i în s c h im b u l lib e r tă ţii m inorei. F a m ilia a f o s t n e v o ită s ă
v â n d ă a p a r ta m e n tu l cu d o u ă o d ă i ca s ă -ş i s a lv e z e f ii c a d e la închisoare. D u p ă c e a u p r im it
b a n ii p e n tr u ap a rta m en t, a u f o s t je f u i ţi ş i n u a u m a i p u tu t în tre p rin d e nim ic p e n tr u f i i c a I n
p lu s, s -a m a i a d ă u g a t o p r o b le m ă , a u r ă m a s f ă r ă casa. D. m a i a re d o i f r a ţ i c a r e s e a fla în
In te r n a tu l d in N a p a d o v a , r a io n u l Soroca. D in lip s ă d e ba n i m e m b rii fa m ilie i n u -i p o a te vizita.
I s to r ic u l p r o b le m e i D. s -a în to rs în u rm ă cu u n a n din P e n ite n c ia r u l d e la R u s c a f i i n d
c o n d a m n a tă la 7,5 a n i p r iv a ţiu n e d e libertate, d a r a f o s t re d u să p e r io a d a d e d eten ţie la 5 ani.
L a v â r s ta d e 1 3 a n i a f o s t r e ţin u tă p e n tr u co m p lic ita te l a om or, l a c a re a a sista t d in întâm plare.
P r o c e su l p e n a l a d u ra t u n a n d e zile, p e r io a d ă în c a re a sta t în ch is ă în izolator. L a v â r sta d e 14
a n i a f o s t p r iv a tă d e libertate. D u p ă ce D. a f o s t în ch isă ru d e le ş i p r ie te n ii a u în tre ru p t relaţiile
cu fa m i li a r e sp ectivă , f a p t c e a d e te rm in a t-o p e D. ş i m e m b rii fa m i li e i s a le s ă c o n s id e r e c ă toţi
d in j u r îi s u n t d u ş m a n i ş i n u există p r ie te n i adevăraţi.
în to a r s ă a c a să din p e n ite n c ia r m a m a s a e r a p le c a tă la m u n c ă în M oscova, ta tă l a devenit
d e p e n d e n t d e a lco o l ş i d e seo ri p r o v o c a certuri. P e ste p u ţin tim p D. s e sta b ile şte cu ti'aiul la un
co n c u b in d e s p re c a r e ş tia d o a r c u m îl cheam ă. D u p ă o lu n ă d e z ile a flă că e ste în să r c in a tă .
C o n c u b in u l a flă că D. a s ta t în de te n ţie ş i o alungă. E a s e în to a rce acasă, u n d e d e ja e r a j j .

192
 m a m a s a ş i h o tă ră ş te s ă n a s c ă c o p ilu l D u p ă n a ş te r e a cop ilu lu i, " c o n c u b in u l îi p r o p u n e s ă s e
în to a r c ă la el. P e s te câ te v a lu n i D. ia ră ş i re a liz e a z ă c a e ste în sărcinată, la a fla re a v e stei
c o n c u b in u l î i sp u n e c ă n u m a i v r e a s ă ş tie n im ic d e ea.
E v a lu a re a , D e o a r e c e n u a r e v iz ă d e r e ş e d in ţă D . n u p o a t e s ă -ş i p e r fe c te z e actele, din a cest
m o tiv p r im u l c o p il n u a r e c e rtific a t d e n a ş te r e ş i d a c ă n u v a f i r e zo lv a t d e u rg e n ţă c a zu l în
a c e e a ş i s itu a ţie ca f i c u c e l d e -a l d o ile a copil.
D. c o n s id e r ă c ă d e te n ţia a m a r c a t-o p e to a tă v ia ţa ş i to a tă lu m e a e ste îm potriva ei. Deci,
p r o b le m e le m a jo re a D . s u n t: lip s a a c te lo r d e id en tita te a e i ş i a cop ilu lu i, re la ţii co n flictu a le
c u tatăl, a titu d in e n e g a tiv ă f a ţ a d e s in e ş i c e i d in ju r . C o m u n ita te a în ca re lo cu ieşte D. are o
a titu d in e in d ife re n tă f a ţ ă d e p r o b le m e le c u c a re e a s e confruntă.

S t u d iu l d e c a z N r. 3.
D a te d e s p re f a m ilie . S.A . a re 2 0 ani. F a c e p a r te d in tr -o fa m i li e dezorganizată, unde se
c o n s u m ă b ă u tu ri a lco o lice în c a n tită ţi m ari. A m b ii p ă r in ţi o fic ia l la m o m e n tu l com iterii
in fr a c ţiu n ii d e c ă tr e A . n u lucrau. V en itu l fa m i li e i p r o v e n e a d in m u n c a c u z iu a la v e cin ii din
lo ca lita te. A. e r a c u n o s c u t ca un „ c o p il-p r o b le m ă " . P r o fe s o r ii v e n e a u m e r e u în v iz ită ş i îi
c h e m a u p e A. la ş c o a lă p e care o fr e c v e n ta d o a r a lu n ei c â n d dorea, p ă r in ţii n ein flu en ţâ n d
m in o r u l s u b n ic i o f o r m ă s ă m e a r g ă l a şcoală. A . m a i a r e un f r a t e ca re a r e 12 a n i care de
a s e m e n e a n u fr e c v e n te a z ă şcoala.
I s to r ic u l p r o b le m e i. L a v â r sta d e 14 a n i A . a f o s t re ţin u t p e n tr u f u r t ş i a f o s t co n d a m n a t la 5 ani
p r iv a ţiu n e d e libertate. Ş i-a isp ă şit p e d e a p s a în C o lo n ia d e la L ip ca n i. î n a c e a stă p e r io a d a
fa m i li a n u l-a v iz ita t n ic i o d a tă m o tiv â n d c ă n u a a vu t b a n i p e n tr u a a c h ita drum ul. î n p e r io a d a
d e te n ţie i A . a a v u t u n c o m p o rta m e n t co resp u n ză to r. î n .t im p c e a s ta t în de te n ţie ta tă l s a u a
d e c e d a t d in ca u za a b u z u lu i de alcool. în to r s acasă, A . a v e a un c o m p o r ta m e n t agresiv, des îşi
a b u z a f i z i c m am a. V e c in ii m a n ifesta u f r i c ă f a ţ ă d e el. U lterio r A . a în c e p u t s ă f u r e d in casele
v e cin ilo r . D u p ă 6 lu n i a f o s t c o n d a m n a t la 6 a n i p r iv a ţiu n e d e lib e r ta te în p e n ite n c ia r u l din
P ru n cu l
E v a lu a re a . î n a c e s t c a r p r o b le m a m a jo r ă c a re a in flu e n ţa t n e g a tiv c o m p o r ta m e n tu l lu i A. a f o s t
f a m i li a s a ca re a p r e z e n ta t u n m o d e l n e g a tiv p e n tr u el. P r o b le m a s - a a g r a v a t ş i m a i m u lt d u p ă
ieşirea d in C olonie. A . a d e v en it m a i a g r e siv ş i m a i s ig u r în a c ţiu n ile sale. D eci, re ie se că
C o lo n ia a a v u t u n e fe c t n u d e reso cia liza re, c i d e „ c a lific a r e " , d e o a r ec e d u p ă ieşirea din
d e te n ţie A . s ă v â rş e a f u r t u r i f ă r ă n ic i o f r i c ă ş i f ă r ă n ic i o m u s tr a r e d e c o nştiinţă. î n p r e z e n t A.
e ste re c id iv is t în P e n ite n c ia r u l din P runcul.

193
ТЕМА 12: Metodologia cercetării sociologice

Planul lecţiei*»
1. Noţiuni principale în metodologie (metodă, tehnică, procedeu,
instrument de investigare).
2. Cercetarea sociologică. Etapele cercetării sociologice.
3. Metode şi tehnici de cercetare sociologică (chestionarul sociologic,
interviul sociologic, observaţia sociologică, experimentul sociologic,
metoda monografică, analiza de conţinut.

Obiectivei
— să definească noţiunile de metodologie şi metodă, tehnică, procedee,
instrument de investigare;
— să cunoască ce este o cercetare sociologică;
- să identifice etapele unei cercetări sociologice;
- să analizeze principalele metode de cercetare sociologică;
— să cunoască avantajele şi dezavantajele fiecărei metode de cercetare
sociologică;
- să cunoască etapele procesului de cercetare.

Literatura:
1. Chelcea S., Cunoaşterea vieţii sociale. Fundamente metodologice, Bucureşti,
Editura Institutului Naţional de Informaţii, 1995,
2. Bulai A., Focus-grup, Bucureşti,Ed. Paideia, 2000.
2. Râpeanu G. I., Rădulescu S. M, Metode şi tehnici de cercetare sociologică,
Bucureşti, Editura Intact, 1997.
3. Giddens A., Sociologie, Bucureşti, Editura ALL, 2001.
4. Cazacu A .Teorie şi metodă în sociologia contemporană, Hyperion,. -
Bucureşti 1991.
5. Chelcea S.. Cercetarea sociologică — metode şi tehnici, Editura
“Destin”,1998.
6. Miftode V. Metodologia sociologică, Editura “Porto- Franco”, 1995.
7. Rotariu Tr. Metode statistice aplicate în ştiinţele sociale. - Iaşi, 2000.
8. Traian Rotariu. Curs de metode şi tehnici de cercetare sociologică. - Cluj-
Napoca 1994.
9. Vîăsceanu L. Introducere în metodologia cercetării sociologice, - Iaşi, 2013.

194
 ] 1. Noţiuni principale în metodologie (metodă, tehnică, procedeu,
| instrument de investigare).
I Cercetarea sociologică utilizează o seamă de metode şi tehnici pentru a
J obţine informaţii despre o anume realitate socială, pentru a pune în evidenţă
1 opiniile oamenilor faţă de aceasta şi pentru a verifica ipoteze. Cunoaşterea lor
j este utilă pentru cei ce doresc să înţeleagă modul particular de realizare a
| investigaţiei sociologice.
j Conform etimologiei, metodologia (gr. methodos - cale; logos - ştiinţă,
j ordine, logică a lucrurilor) desemnează „ştiinţa metodelor”, fiind echivalentă cu
I logica procesului de cunoaştere şi cu analiza căilor unei cât mai bune
f cunoaşteri. în sens general, metodologia este „ştiinţa integrată a metodelor,
I metoda fiind demersul raţional al spiritului pentru descoperirea adevărului sau
I rezolvarea unei probleme” (Caude, 1964).
j Metodologia desemnează:
j - ansamblul metodelor folosite într-o ştiinţă, a cărui fundament îl constitue
sistemul celor mai generale legi şi principii ale ştiinţei respective;
- acea disciplină ce se ocupă cu analiza teoretică a metodelor generale ce se
folosesc în ştiinţa contemporană; în acest sens ea este “ştiinţa despre metodă”.
In cazul ştiinţelor socioumane, metodologia are două laturi:
• analiza critică a activităţii de cercetare;
• formularea de propuneri pentru perfecţionarea acestei activităţi.
Potrivit lui Paul Lazarsfeld (1959), metodologia are şase teme
principale:
a) Delimitarea obiectului de studiu în cercetările empirice: pornind de la
teorie, din multitudinea faptelor, fenomenelor şi proceselor socioumane, se
procedează la abstragerea obiectului de studiu. Cercetătorul trebuie să
acţioneze ca „un doctor perspicace, care Iasă ia o parte zece fapte secundare şi
reţine pentru studiu şi diagnostic un simptom hotărâtor”.
b) Analiza conceptelor: metodologia are în vedere clarificarea înţelesului .
conceptelor, corectitudinea definirii lor, analiza limbajului utilizat.
c) Analiza metodelor şi tehnicilor de cercetare: metodologia este interesată
de analiza metodelor şi tehnicilor de cercetare, de respectarea regulilor
presupuse de alcătuire a diferitelor tehnici, procedee, instrumente, în scopul
eliminării distorsiunilor şi asigurării reprezentativităţii concluziilor.
d) Analiza raportului dintre metodele şi tehnicile utilizate: analiza
metodologică vizează punerea în relaţie a metodelor, tehnicilor, procedeelor,
| instrumentelor de investigaţie, adecvarea lor la obiectul de studiul. Ştiut fiind că
fiecărei metode şi tehnici de investigare îi sunt proprii limite specifice, în
cercetarea empirică se impune aplicarea convergentă a cât mai multor
modalităţi de investigare, care, corelate, să conducă la aflarea adevărului,
c) Verificarea modului de sistematizare şi prelucrare a datelor este o temă
importantă a metodologiei. Alcătuirea seriilor de date, reunirea informaţiilor
195
cifrice în clase statistice, valabilitatea aplicării testelor şi coeficienţilor statistici
e tc sunt tot atâtea aspecte ce se s u b o r d o n e a z ă a c e s t e i te m e .
f) Formalizarea enunţurilor, a raţionamentelor reprezintă ultima tema
principală ce conturează câmpul de interes al studiilor metodologice.
Metoda. Din punct de vedere etimologic, noţiunea de metoda provine
din termenul grecesc methodos, care înseamnă cale, drum, mijloc, mod de
expunere.^ înţdege modul de cercetare, sistemul de reguli şi
principii de cunoaştere şi de transformare a realităţii obiective. Este, deci, calea
pe care o urmează procesul de cunoaştere pentru elaborarea unor cunoştinţe
despre realitate, drumul de la ipotezele cu privire la fapte la culegerea fapteloi
Orice metodă are un caracter normativ, în sensul că oferă indicaţii, îeguli,
"m-edee ci norme asupra modului cum trebuie abordat obiectul cunoaştem.
У ~~ Metodele din ştiinţele socioumane pot fi clasificate după criterii multiple
(Septimiu Chelcea, 1995):
a) După criteriul temporalităţii.
■ metode transversale, care urmăresc descoperirea relaţiilor intre latuule,
aspectele, fenomenele şi
procesele socioumane la un moment dat (observaţia, ancheta, testul sociometnc

-metode longitudinale, care studiază evoluţia fenomenelor în timp (biografia,

studiui de caz, studiul
panel etc.)- . ... - .
b) După reactivitatea, gradul de intervenţie a cercetătorului
asupra obiectului de studiu:
e metode experimentale (experimentul sociologic), . . . . „ .
. metode cvasiexperimentale (ancheta, sondajul de opinie, biografia sociala
provocată etc.); . ,
• metode de observaţie (studiul documentelor sociale, observaţia etc.).
c) D upă numărul unităţilor sociale luate în studiu:
. metode statistice, care permit investigarea unui mare număr de unităţi sociale
(ancheta, sondajul de opinie, analizele statistico-matematice);
. metode cazuistice, ce semnifică studiul integral al catorva unităţi sau
fenomene socioumane (biografia, studiul de caz, monografia sociologica etc.).
d) După locul ocupat în procesul investigaţiei empirice:
• metode de culegere a. informaţiilor (înregistrarea statistică, studiul de teren,

- metode deprelucrare a informaţiilor (metode cantitative, metode calitative),

• metode de interpretare a datelor cercetării (metode comparative, interpretative
Ctc)
Tehnica. Termenul tehnică (gr. tekne - procedeu, vicleşug) desemnează
un anumit instrument sau procedeu operator de înregistrare şi interpretare a
196
datelor rezultate din cercetarea ştiinţifică. Ea este o operaţie concreta de
identificare sau utilizare a datelor realităţii în interesul cunoaşterii. Tehnicile de
cercetare sunt subordonate metodelor fiecărei ştiinţe. Deosebirea dintre metodă
şi tehnică este reprezentată tocmai de acest caracter procedural sau operaţional,
tehnica fiind o unealtă de lucru. Astfel, dacă ancheta reprezintă o metodă,
chestionarul apare ca tehnică. Aceleiaşi metode îi pot fi subordonate mai multe
tehnici, fiecare putând fi aplicată în modalităţi variate. Tehnicile subsumate
metodelor se referă la demersul operaţional al abordării fenomenelor de studiu.
Astfel dacă ancheta reprezintă o metodă, chestionarul apare ca tehnică , modul
de aplicare a chestionarului ca procedeu,iar lista propriu-zisă de întrebări
(chestionarul tipărit) ne apare ca instrument de investigare. Fiecare tehnică
poate fi aplicata în modalităţi variate. De exemplu într-o anchetă chestionarele
pot fi aplicate cu ajutorul operatorului, pot fi aplicate individual sau colectiv,
expediate prin poştă sau tipărit în ziare şi reviste.
Procedeul reprezintă „maniera de acţiune”, de utilizare a instrumentelor
de investigare.
Instrumentele de investigare sunt uneltele materiale de care se slujeşte
cercetătorul pentru cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor socioumane (foaie de
observaţie, fişă de înregistrare etc.).
Chiar dacă nu există un acord unanim în ceea ce priveşte utilizarea
termenilor menţionaţi, se acceptă ideea ca între metode, tehnici, procedee,
instrumente de investigaţie există legături de supraordonare şi de subordonare,
determinate de gradul de abstractizare, nivelul la care operează, raportul în care
SC u î l a CU nîV O iU i lo O ic iiC .
Spre deosebire de metodă, metodologia are semnificaţii mai complexe,
desemnând:
” ansamblul legilor şi principiilor care stau la baza analizei şi interpretării
ştiinţifice;
• totalitatea metodelor şi tehnicilor folosite într-o anumită ştiinţă sau ramură
ştiinţifică;
• modalitatea distinctă de analiză şi interpretare logică a realităţii;
° analiza, în scopuri evaluative, a întregului demers ştiinţific, pentru a verifica
gradul de valabilitate a metodelor folosite, gradul de corectitudine a
raţionamentelor, precizia informaţiei, fidelitatea şi validitatea tehnicilor de
cercetare, consistenţă logică a teoriilor etc.”

2. Cercetarea sociologică. Etapele cercetării sociologice.

Temenul de cercetare sociologică are înţelesul cel mai larg şi se referă

la obţinerea şi prelucrarea informaţiilor obiective, verificate în vederea
construirii explicaţiilor ştiinţifice ale faptelor şi proceselor sociale.

197
 Deşi cercetarea sociologică are ca principiu metodologic de a
fundamenta unitatea dintre nivelurile teoretic şi empiric, adesea se face
distincţie dintre cercetarea sociologică teoretică (sociologia de cabinet) şi
cercetarea sociologică empirică (sociologia de teren).
Prin sociologia teoretică înţelegem existenţa şi funcţionarea unor
modele explicative, ipoteze, teorii şi interpretări asupra realităţii sociale, iar prin
sociologia empirică înţelegem studierea realităţii concrete, culegerea de date
efective, folosind metode prin care cercetătorul poate lua din realitate o parte pe
care o interpretează.
Astăzi în comunitatea ştiinţifică este pe deplin acceptată ideea unităţii
dintre teoretic şi empiric. în procesul de cercetare sociologică, putem schiţa
următorul model al desfăşurării oricărei investigaţii sociologice :
a) pregătirea cercetării, cuprinzând subetapele: alegerea temei şi a obiectivelor;
stabilirea ipotezelor de lucru; selectarea mijloacelor de investigaţie.
b) colectarea datelor (munca de teren);
c) analiza şi interpretarea datelor;
d) redactarea raportului final.
în cercetarea sociologică reală, rareori etapele (stadiile) enumerate se
succed atât de precis. Cum subliniază Anthony Giddens, „deosebirea este ca
aceea dintre reţetele enumerate într-o carte de bucate şi procesul efectiv de
pregătire a unei mese. Bucătarii pricepuţi deseori nu lucrează după reţetă şi, cu
toate acestea, este posibil ca ei să gătească mai bine decât cei care consultă
reţeta”. Respectarea unor scheme fixe poate fi prea restrictivă.
Etapele cercetării sociologice:
1. Definirea şi delimitarea problemei cercetate. Se consideră că o problemă
bine formulată este pe jumătate rezolvată. Din multitudinea de probleme,
fenomene, procese sociale sociologul un aspect pe care îl consider mai
important fie din punct de vedere theoretic, fie practice. La această etapă
cercetătorul operaţionalizează şi conceptele aferente temei, formulează scopul şi
obiectivele cercetării. Determinarea obiectului şi subiectului cercetării.
Obiectul îl constituie contradicţiile sociale care genereazăo problem
social.
Subiectul este purtătorul acestei probleme.
2. Documentarea, parcurgerea literaturii de specialitate. Cunoaşterea
principalelor lucrări din domeniul temei de cercetat este absolut necesară pentru
evitarea unor drumuri deja parcurse sau a unor descoperiri deja făcute.
3. Formularea ipotezelor. Ipoteza este o presupunere, o explicţie provizorie,
enunţată pe baza unor fapte, cu privire la anumite fenomene, relaţii sau procese.
Ipotezele au 2 proprietăţi esenţiale: să contureze o relaţie cauzală; sa fie
testabile. Structura ipotezei: o unitate- grup, persoană, o variabilă- coeziune,
inteligenţă, un set de valori (înaltă, scăzută). Exemple de ipoteze:

198
 1. Cu cit oamenii sunt mai inteligenţi, cu atît coeziunea grupului din care fac
parte este mai mare.
i. Dacă în familie este un control excesiv, atunci sunt posibile comportamente
deviante în rîndul copiilor.
4. Determinarea populaţiei supuse investigaţiei. Deşi în unele situaţii este
necesară cercetarea exhaustivă (care cuprinde întreaga populaţie), în mod
obişnuit sociologia realizează cercetări selective. Această etapă presupune
realizarea a 3 operaţii:
- Stabilirea colectivităţii statistice generale.
- Stratificarea populaţiei.
- Alegerea eşantionului.
Aceste operaţii se realizează după ce a fost stabilită sfera de cuprindere în
teritoriu.
1. Stabilirea colectivităţii. în colectivitatea statistic vor fi incluse:
- toate persoanele care sunt implicare cel puţin printr-un tip de activitate în
procesul studiat;
- toate persoanele care prin statusul lor social sunt răspunzătoare de organizarea
şi efectuarea controlului social asupra aceloraşi procese.
- persoane care deşi nu sunt implicate nemijlocit în procesele anlizate deţin
informaţie despre aceste procese.
2. Gruparea populaţiei în raport cu starea civilă, sexul, vîrsta, mediul, profesia,
vechimea în muncă, calificarea, venitul etc.
Din populaţia totală se selectează, pe baza unor criterii stabilite, un
număr de persoane, considerate reprezentative şi care urmează să fie subiecţii
cercetării. Eşantionarea nu este utilizată doar în ştiinţele sociale. Spre
exemplu, dintr-un lot de motoare sunt testate doar citeva pentru a valida întregul
lor, la fel cum se iau eşantioane de apă dintr-un lac pentru a stabili dacă apa a
fost poluată.
Una dintre cele mai importante probleme pe care trebuie s-o rezolve
cercetătorul este legată de eşantionare sau de selecţie. Adică din ansamblul
populaţiei vizate de cercetare se alege o parte numită eşantion. Alegerea trebuie
făcută în aşa manieră încît prin intermediul acestui studiu redus să se obţină
concluzii cu valabilitate generală. Existăşi situaţii cînd este necesară cercetarea
exaustivă, completă, cînd este abordat fiecare membru al populaţiei vizate de
cercetare (de ex. recensămîntul, cercetarea studenţilor străini).
în practica de zi cu zi oamenii dobîndesc multe din cunoştinţele
necesare vieţii lor prin selecţie ( de ex. o gospodină ce gustă supa pentru a
vedea dacă este suficient de sărată). Eşantionul trebuie să posede o calitate
numită reprezentaţivitate, care constă în capacitatea iui de a reproduce cît mai
fidel structurile şi caracteristicile populaţiei din care este extras.
Deosebim următoarele tipuri de eşantionare:

199
1. Eşantioanare simplă aleatoare (loteria sau tragerea la sorţi). Procedura
tabelelor cu numere aleatoare.
2. Eşantionare prin stratificare. Se porneşte de la o diviziune a populaţiei
după un criteriu A în S clase.
3. Eşantionare pe cote. De ex. se presupune că se cunoaşte ca populaţia
totală se compune din 60% femei şi 40% bărbaţi, iar după mediul de rezidenţă
52% sun din mediul rural şi 48% din mediul urban, atunci eşantionul propus
spre anchetare trebuie să ţinăcont de aceste cote. Cotele pot fi dependente sau
independente.
4. Eşantioane fixe (panel). Se foloseşte atunci cînd se urmăreşte
evidenţierea schimbărilor petrecute în cadrul populaţiei.
5. Stabilirea metodelor, tehnicilor de cercetare şi elaborarea
UU1V U1V 1U “ v лпЬши-п
I ,in —“•••»*■'• în
vu.vfcv. v q Fnnr.tîf».
“■ *-------J“- Hp. tw
......nfl
.............aleasă.
..........r i no teza
formulată şi eşantionul stabilit. Se face o caracteristică succintă a metodelor de
cercetare. Uneori cercetările sociologice presupun utilizarea concomitentă a mai
multor metode şi tehnici de cercetare (observaţia pentru studiul
comportamentului, ancheta pentru cunoaşterea opiniilor, motivaţiilor,
atitudinilor).
6. Efectuarea anchetei pilot - care nu constă atît în culegerea informaţiei cît în
aprobarea instrumentului de cercetare, precizarea timpului,verificarea pregătirii
operatorilor,verificarea corectitudinii ipotezelor.
7. Colectarea datelor este etapa de teren. Colectarea datelor se poate face
direct de către sociolog, sau cu ajutorul unor persoane calificate (operatori de
teren).
8. Prelucrarea datelor poate fi făcută manual sau cu ajutorul calculatorului. în
prelucrarea informaţiei un loc deosebit îl ocupă codificarea informaţiei. Codul
stabileşte o corespondenţă riguroasă între natura calitativă a informaţiei şi cifre.
9. Analiza şi interpretarea datelor. Prezentarea datelor şi comentarea lor.
înregistrarea tuturor datelor relevante. Interpretarea datelor cercetării
presupune: analiza informaţiilor raportate la cadrul teoretic, problematica
invesigatâ şi ipotezele formulate; elaborarea de explicaţii pentru situaţiile
desprinse din cercetarea empirica, care să pună în evidenţă condiţiile de
manifestare a relaţiilor de determinare dintre procesele şi fenomenele ce au
făcut obiectul investiţiei; rezultatele trebuie comparate cu rezultatele altor
cercetări.
10. Formularea concluziilor trebuie să fie concisă, clară şi în concordanţă cu
tema şi scopul cercetării. Ele trebuie să consemneze dacă ipotezele au fost
comfirmate sau infirmate de cercetare. Rezultatele cercetării sunt prezentate în
Raportul de cercetare. Se apreciază posibilităţile de publicare a rezultatelor în
reviste de specialitate, de elaborare a unor cărţi sau comunicări ştiinţifice. Se
formulează sugestii de strategii, privind optimizarea domeniului cercetat,
instituţiilor care gestionează problemele semnalate de investigaţia empirică.
200
Toate etapele sunt într-o interdependenţă reciprocă.

3. Metode şi tehnici de cercetare sociologică.

A, Ancheta sociologică este o metodă de recoltare a informaţiilor atât cu

privire la evenimente, procese, fenomene şi structuri sociale cât şi cu privire la
atitudinea oamenilor faţă de ele; se folosesc, in acest scop, chestionarul şi
interviul. Ancheta sociologică are 2 tehnici:
1. Chestionarul este unul dintre cele mai frecvent folosite instrumente
de realizare a anchetelor sociologice.
Prin chestionar sociologul nu formulează doar întrebările, ci şi răspunsurile.
Chestionarul este un ansamblu de întrebări scrise, ordonate logic şi
psihologic, care impun celor anchetaţi consemnarea, în scris, a răspunsurilor.
Pe baza mai multor criterii se delimitează mai multe tipuri de chestionare.
a) în funcţie de conţinutul întrebărilor deosebim:
° chestionare de date factuale (sau administrative) care conţin întrebări ce
urmăresc recoltarea de date cu privire la: sex, vârstă, loc de naştere, stare civila,
domiciliu, profesie. întrucât subiecţii manifestă o oarecare rezervă în oferirea de
date de identificare, aceste întrebări sunt plasate, de regulă, la sfîrşitul
chestionarului;
e chestionarele de opinie (sondajele de opinie) care conţin întrebări menite să
aducă informaţii cu privire la părerile, atitudinile, motivaţiile, comportamentele
celor investigaţi, aspecte ce nu pot fi observate direct.
e chestionarele speciale care sunt alcătuite din întrebări ce vizează obţinerea de
informaţii cu privire la un singur aspect al unei anumite realităţi sociale;
e chestionarele "omnibus” care cuprind întrebări cu privire la mai multe aspecte
al unor realităţi sociale, ceea ce crează posibilitatea cunoaşterii complexităţii
respectivelor realităţi, a interacţiunilor şi condiţionărilor fenomenelor cercetate.
Chestionarul include întrebări referitor la fapte, comportamente
obiective (opţiunea de vot, relaţii familial etc), opinii (politice, religioase,
morale, artistice), atitudini, cunoştinţe.
b) în funcţie de forma întrebărilor deosebim:
- chestionarele cu întrebări închise sau precodificate, care sugerează câteva
posibilităţi de răspuns dintre care subiectul trebuie să aleagă numai o variant.
Avantajele acestor întrebări: facilitează analiza statistică a răspunsurilor,
servesc ca “filtru” pentru întrebările următoare, sporesc anonimatul şi
sinceritatea celui investigat. Dezavantajele se referă la faptul că ele sugerează
anumite răspunsuri, ceea ce face ca efortul de gândire al subiectului să fie mai
mic şi completarea chestionarului să capete un character mecanic;
- chestionarele cu întrebări deschise, care lasă subiecţilor libertatea exprimării
opiniei în forma în care îl reprezintă cel mai fidel. Avantajele: permit recoltarea
unor informaţii bogate şi complexe, care nu sunt sugerate sau direcţionate, ceea
201
ce sporeşte calitatea concluziilor cercetării. Dezavantajele se referă, m special,
la dificultăţile de prelucrare a răspunsurilor (şi, deci, a datelor).
- chestionare cu întrebări semi-inchise, sugerează subiecţilor variante de
răspuns, dar drept ultimă variantă se oferă opţiunea alta varianta, in cazul m
care răspunsul său nu se încadrează în variantele propuse.
c) în funcţie de modul de aplicare chestionarele pot fl:
- chestionare autoadministrate, în care răspunsurile sunt formulate de către
subiecţi fără ajutorul operatorului de ancheta. Chestionarul poate fi primit p
poştă, din presă sau din anumite magazine, care le ataşeaza mărfuri or.
-chestionarele administrate de către operatorii de ancheta. Importantă, m acest
caz, este pregătirea operatorului: el trebuie să studieze chestionarul mamtede a-
1 aplica, să memoreze, eventual, întrebările, sa respecte succesiunea lor,
înregistreze fidel răspunsurile, să păstreze secretul asupra acestora.
- chestionarele prin telefon au anumite limite: nu sie pot aplica decât
persoanelor care dispun de post telefonic şi care se găsesc m cartea de telefon
2 Interviul este o tehnică de obţinere a mformaţuloi pe baza u
comunicări verbale, directe, între cercetători şi subiect cu intenţia ^ ® *
descrie ştiinţific anumite fenomene şi procese sociale, fie de a verifica ipoteze
formulate. Cercetătorul în prealabil formulează un Ghid de interviu care conţine
întrebările la tema cercetată. întrebările trebuie formulate in aşa fel ca sa
provoace un răspuns detaliat. Reguli pentru formularea întrebărilor: se evite
Lrebările care pot da răspunsul: da sau nu; se evita cuvintele cu rezonanţa
afectivă “bătaie”, “furt”; se evită întrebările prea lungi. ...........
Avantajele folosirii interviului sunt: rata mai ridicata a participam ,«ş
referă la faptul că pot fi implicate şi persoane care nu ştiu sa scrie ş, sa
citească sau persoane care se simt mai protejate când vorbesc’ P*™ite
observarea comporamentelor nonverbale, ceea ce sporeşte_ calitate ş
cantitatea informaţiilor; asigură controlul asupra succesiunii intrbanlor cu
consecinţe benefice asupra formulării răspunsurilor; _ răspunsurile sunt
spontane, opiniile sunt exprimate direct, fără cenzură, cu încărcătură afectiva
şi fără intervenţia altei persoane; asigură, de asemenea, formularea de
răspunsuri la toate întrebările, ceea ce duce la sporirea volumului de
informaţii; permite şi adresarea de întrebări suplimentare, mai subtile, cate sa
contribuie la obţinerea de informaţii mai precise, mai diferenţiate.
Utilizarea interviului prezintă şi anumite limite; costul, din punct ae
vedere financiar, este mai ridicat; necesită mai mult timp; pot să apara une e
erori datorate operatorilor de teren; nu permite subiecţilor consultarea unor
documente pentru formularea unor răspunsuri mai precise; nu asigu
anonimatul, ceea ce ar putea influenţa sinceritatea răspunsurilor; prelucrarea
răspunsurilor este dificilă datorită lipsei de standardizare^ a acestora.
Interviul se poate desfăşura prin telefon, sau faţa m faţa. Internul p
fi individual sau de grup (foeus - grup). Interviul de grup este un tip de m e
202
 de grup care este condus de un moderator şi este focalizat pe o anumită
tematică. Caracteristicile interviului de grup sunt:
D subiectul intervievat nu mai e un individ, ci un grup;
□ numărul participanţilor poate varia, în funcţie de scop, temă şi categoria de
populaţie: min. 3-4 —max. 10-15, astfel încât fiecare participant să aibă timp să
se exprime, iar fiecare intervenţie să poată fi înregistrată;
□ timpul de recoltare variază în funcţie de temă şi de caracteristicile grupului,
dar este mai mic decât în interviurile individuale: grupurile de discuţii nu rezistă
un timp prea mare;
□ toate aspectele care asigură caracterul calitativ sunt comune cu interviul
individual (interes pentru experienţele, opiniile, trăirile etc. subiecţilor).
Deosebim următoarele tipuri de interviu de grup:
- Interviu în grupuri reale (naturale). Grupul este deja constituit, cercetătorul
îl găseşte ca atare (ex. sătenii care stau duminica pe o bancă sau pe iarbă în faţa
unei porţi; un grup de elevi./ studenţi care stau de vorbă într-o pauză).
- Interviu în grupuri construite de cercetător, în urma unei eşantionări. Mai
multe persoane, alese după un criteriu relevant pentru cercetare, sunt invitate la
o conversaţie într-un spaţiu informai (într-o pauză, la un prânz, o cină etc.).
Discuţia are un caracter informai, nestructurat: cercetătorul anunţă numai tema
de bază, iar pe parcurs îl stimulează pe fiecare participant să ia parte la
conversaţie.
B. Observaţia sociologica este o metodă de cunoaştere a realităţii
sociale, care presupune constatarea şi înregistrarea de către observator a faptelor
aşa cum se desfăşoară ele, în mod natural (firesc), fără ca el să intervină. Prin
intermediul observaţiei sociologice cercetătorul poate să cunoască o diversitate
de aspecte privind: atitudinile, comportamentele, relaţiile sociale; durata,
frecvenţa de apariţie, repetarea, intensitatea, succesiunea faptelor sau
evenimentelor sociale. Rolul observatorului este doar acela de a consemna,
informaţii, date sau fapte despre realitate, fie direct, în timpul producerii lor, fie
după ce ele au avut loc.
Deosebim 2 tehnici de observaţie sociologică (Coordonatori
T.Rotariu, P. Iluţ Suport de curs Sociologie, Ed Mesagerul,- Cluj-Napoca,
1996.):
I.Observaţia exterioară (neparticipativă), cind cercetătorul se menţine
ca un observator exterior comunităţii studiate, neimplicîndu - se deloc în viaţa
acesteia. De exemplu dacă dorim să studiem comportamentul profesorului în
timpul predării pentru a nu schimba comportamentul obişnuit prin asistarea la
ore, se va utilize aparatura audio sau video.
2.Observaţia prin coparticipare (participativă)- cercetătorul se
integrează în grup, participă la viaţa şi activitatea lui. Deosebim 2 tipuri de
participare: cind grupul crede că cercetătorul este un membru obişnuit

203
 (<observaţie sub acoperire); cînd grupul cunoaşte statutul cercetătorului, nu şi
obiectivele, iar acesta fie se implică în activităţile grupului, fie este neutru.
îu funcţie de modul în care este desfăşurată şi se înregistrează
datele deosebim:
Observaţie structurată presupune o cunoaştere prealabilă a fenomenelor
cercetate, ceea ce permite utilizarea unui instrument de cercetare - Ghidul de
observaţie (plan de observaţie), care specific ce anume trebuie sa observe
cercetătorul.
Observaţia nestructurată este utilizată cînd cercetătorul nu cunoaşte
fenomenul
Observatorul trebuie să respecte anumite reguli: să ţină seama de
normele şi tradiţiile locurilor, comunităţilor, colectivităţilor investigate; să nu
facă opinie separată; să nu afişeze o superioritate, care i-o.r putea inhiba pe cei
investigaţichiar dacă ea ar fi justificată de calităţile lui de cercetător în
domeniu; să nu şocheze prin limbaj; trebuie să adopte tipul de limbaj specific
comunităţii în care este integrat; să nu se implice cu ostilitate în activităţile şi
în discuţiile cu subiecţii; să fie discret; să demonstreze adaptabilitate la toate
condiţiile existente în comunitatea studiată.
Conţinutul activităţii observatorului: notarea faptelor observate; notele
trebuie să includă obligatoriu: data, ora, durata observării, locul desfăşurării
faptelor, aparatele utilizate, factorii ce afectează comportamentele, schimbările
intervenite în timpul obseivării; reţinerea exactă a conţinutului dialogului cu
persoanele investigate; îmegistarea separată a consideraţiilor personale, dacă.clc
există. Un bun observator posedă următoarele calităţile: intuiţie, imaginaţie
creatoare, capacitate de sinteză, experienţă, rigoare şi precizie.
Observaţia ştiinţifică ca metodă de cercetare, are anumite limite: nu
permite cercetarea unor anume tipuri de comportament, din motive lesne de
înţeles (ex.: comportamentul sexual); se aplică cu dificultate studierii unor
loturi mari şi condiţiilor de existenţă ale individului sau grupului investigat,
dincolo de momentul cercetării.
C. Experimentul sociologic Este o metodă de cunoaştere (cerceta
realităţii sociale care constă în modificarea intenţionată a acestei realităţi,
observarea ei în condiţii .speciale, create de cercetători, potrivit scopului
cercetării. Experimentul presupune stimularea, determinarea unei reacţii,
observarea şi măsurarea ei, într-un mediu controlat, fără interferenţe din
exterior. In viaţa cotidiană facem relativ des experimente: spunem o glumă sau
facem o farsă cuiva şi urmărim modul în care acesta reacţionează. Experimentul
sociologic presupune condiţii special de realizare, laboratoare, aparatură de
înregistrare. Primele experimente au fost realizate de către cercetătorul George
Elton Mayo (1880 - 1949), care a cercetat modul în care eficienţa muncii era
influenţată de mediu (iluminarea atelierelor, temperatură, umiditate, zgomote).
Experimentele sociologice se pot desfăşura în teren sau în laborator.
204
 a) Experimentele în teren prezintă interes deoarece surprind comportamentele
“naturale”, spontane ale subiecţilor, care au loc în situaţii sociale reale.
b) Experimentul în laborator - asigură un control mai riguros a situaţiei
experimentale, fapt pentru care în laborator sunt provocate experimente majore,
prin care se testează ipotezele formulate. Interpretarea informaţiilor rezultate
din experiment şi formularea concluziilor sunt valabile numai pentru grupurile
cercetate.
Prin experiment se analizează efectele unor variabile independente
asupra variabilelor dependente într-o situaţie controlată, cu scopul verificării
ipotezelor. Variabilele independente sunt factori introduşi în experiment de
către cercetător sau de către alte instanţe, care se modifică în timp: valoare,
intensitate, durată, frecvenţă. Practic, se organizează două grupuri identice în
toate dimensiunile lor;
6 într-un grup se introduce o schimbare (o variabilă independenţă), el este numit
grupul experimental;
• celălalt grup rămâne neschimbat; el se numeşte grup de control;
0 prin raportarea celor două grupuri putem cunoaşte modul în care se produce
un proces social în lipsa intervenţiilor experimentatorului.
Deşi experimentul presupune intervenţia activă a cercetătorului în
cunoaşterea realităţilor sociale, aceasta nu înseamnă înlăturarea obiectivităţi! în
interpretarea datelor şi formularea conluziilor. '
D. Metode istorice şi comparative în rezolvarea anumitor teme
sociologia este nevoită să examineze procese şi fapte sociale care au avut loc în
perioade istorice trecute. Cercetarea acestora impune utilizarea unor metode
istorice şi comparative. Metoda istorică - apelează la cercetarea documentelor
istorico-sociale despre procesele sau fenomenole sociale dintro anumită
perioadă. Aceste documente pot fi: recensămintele, corespondenţa, lucrările de
arta, folclorul, materialele de presă, arhivele etc. Metoda comparativă - se
utilizează în verificarea unor ipoteze referitoare la deosebirile dintre societăţi,
pentru sublinierea particularităţilor, a elementelor caracteristice fiecăreia dintre
ele.
E. Metoda monografică este o metodă utilizată, în special, în cercetarea
empirică de teren; ea presupune observarea directă a unei unităţi social
teritoriale sau a unui subsistem social fără a recurge la eşantionare şi fără a
manipula variabile. Realitatea socială cercetată este abordată în totalitatea
manifestărilor sale. Această metodă îşi poate asocia mai multe metode şi tehnici
de recoltare a infonnaţiilor (observarea sociologică, interviul etc). Monografia
impune implicarea în cercetare a unor echipe interdisciplinare datorită
caracterului complex al realităţilor sociale studiate şi a necesităţii abordării
multilaterale a acestora. Există variate tipuri de monografii, în funcţie de
varietatea realităţilor sociale în studiul cărora sunt utilizate: instituţii sociale,

205
mari colectivităţi teritoriale, categorii profesionale, anumite subsisteme ale
sistemului social global, procese sociale etc.
Astfel putem clasifica monografiile în: monografii de familie sau
monografii şcolare; monografii urbane sau rurale; monografii de meserii
sau de profesiuni; monografii ale unor ramuri ale industriei sau ale unor
întreprinderi; monografii privind migraţia sau mobilitatea socială ctc.
F. Metoda analizei de conţinut a documentelor sociale. Se studiază
documente publice (ziare, emisiuni TV, cărţi); documente personale (scrisori,
mărturisiri etc); documente oficiale (documente de la tribunal, legi, convenţii,
decizii, hotărîri, acte de proprietate, hotărîri de divorţ).
Analiza documentara reprezintă exprimarea cantitativă a anumitor
“unităţi de analiză” pe care le identificăm într-un anumit document. Unităţile de
analiză pot fi: spaţiul sau timpul dedicat anumitor probleme sociale; cuvintele
se numără de cite ori apar anumite cuvinte într-un text; temele: sunt propoziţii
care exprimă anumite idei despre un subiect dat; personajele, se pot analiza
personaje din filme sau lucrări literale.
G. Metoda biograflcă - biografiile sociale fie simt scrise de călre
indivizi fie de către sociolog.
//. Metoda studiul de caz este o metodă calitativă de cercetare
sociologică şi se instituie prin abordarea unei entităţi sociale, de la indivizi la
comunităţi, cu scopul de a ajunge la o imagine cît mai completă despre entitate.
Studiul de caz ajută la găsirea unor soluţii concrete la problemele existente.
Cazul selectat trebuie să corespundă cît mai bine obiectivului teoretic.

Autoevaluarea cunoştinţelor:

î. Este necesar să se iniţieze o investigaţie sociologică privind fenomenul violentei în

familie. în legătură cu această problemă:
1. Formulaţi corect tema, scopul şi obiectivele
2. Numiţi etapele investigaţiei sociologice care vor fi parcurse;
3. Stabiliţi şi prezentaţi două ipoteze de cercetare;
4. Concepeţi un Ghid de intervin cu referire la cauzele fenomenul violenţei (aproximativ 10
întrebări).
5. Realizaţi un ghid de moderare prin metoda focus-grupuiui pentru experţi în domeniul
violenţei domestice.
If. Selectaţi 2 ziare sau 2 posturi de televiziune şi realizaţi analiza de conţinut privind
fenomenul violenţei în familie

206
 Teme pentru dezbatere şi referate.

1. Femeia - victimă a violenţei în familie.

2. Fenomenul divorţialităţii în Republica Moldova.
3. Fenomenul şomajului în R.Moldova.
4. Migraţia şi consecinţele ei.
5. Traficul de fiinţe umane.
6. Delincvenţajuvenilă.
7. Uniunea consexuală în contextul noilor tendinţe în structura familiei
moldoveneşti.
8. Adopţia - alternativă al instituţionalizării.
9. Impactul HTV/SIDA asupra societăţii.
10. îmbătrânirea demografică a populaţiei - fenomen social.
11. Fenomenului consumului de droguri.
12. Abuzul copiilor în cadrul familiei.
13. Violenţa în şcoală.
14. Aspecte sociale ale incluziunii persoanelor cu dizabilităţi.
15. Comportamentul delincvent în rîndul femeilor.
16. Divorţul şi influenţa lui asupra copilului.
17. Aspecte sociale şi juridice privind cauzalitatea divorţului.
18. Impactul migraţiei asupra integrităţii familiei rurale.
19. Egaliatea de şanse între femei şi bărbaţi.
20. Rolul femeii şi bărbatului în familie şi societate.
21. Factori cauzali ai delincvenţei în rândul minorilor.
22. Rolul justiţiei juvenile în corecţia minorilor aflaţi în conflict cu legea.
23. Prostituţia - fenomen social.
24. Penitenciarul ca formă de resocializare.
25. Consecinţele migraţiei părinţilor la muncă peste hotare asupra
dezvoltării personalităţii copilului.
26. Opinii şi atitudini privind minorităţile sexuale din R.Moldova.
27. Repartizarea sarcinilor în familia modernă.
28. Forme de protecţie a copilului în dificultate.
29. Manipularea opiniei publice prin intermediul mass-media.
30. Metode de rezolvare a conflictelor familiale.
31. Sinuciderea - formă a devianţei.
32. Fenomenul corupţiei în Republica Moldova.
33. Copiatul- formă a devianţei şcolare.
34. Probleme ale familiei reconstituite.
35. Familia fără copii,
36. Comportamentul consumatorului din Republica Moldova.

207