Arhitectura românească în secolul XX

Pentru a înțelege mai bine ce s-a întâmplat în istoria recentă a României și pentru pentru a evita
repetarea greșelilor trecute, consider că arhitectura românească este una dintre cheile
înțelegerii acestui trecut traumatizant.

I. Bucureștiul înainte de Comunism

Iată Bucureștiul dinainte de Comunism- un oraș normal, racordat civilizației Europene.

Deoarece mai toți arhitecții români importanți ai epocii moderne sunt formați în școlile din
Paris, în Bucureștiul interbelic predomină un stil arhitectural clasic, de inspirație franceză.

Arhitecți precum Horia Creangă sau George Matei Cantacuzino propun un modernism hibrid-
un mix între modern și neoromânesc, art noveau, elemente de arhitectură tradițională.

În anul 1940 un cutremur puternic distruge multe dintre valorile arhitecturale românești.

În 1941 România intră în război alături de germania, iar bombardamentele succesive la care
este supus Bucureștiul a completat dezastrul.

II. Bucureștiul în Comunism

Din anul 1944, când Armata Roșie intră în Capitală, influențele sovietice încep să se facă simțite.

Stilul realismului socialist este impus în toată țara- acesta trebuia să reflecte viața fericită a
clasei muncitoare și adorarea Comunismului.

O bună parte din arhitecții români intră în temnițele comuniste- G. M. Cantacuzino face
aproape 10 ani de închisoare și moare curând după ce este eliberat.

G. M. Cantacuzino, după ce văzuse arhitectura stalinistă la Odessa: O arhitectură de cazarmă. O

cultură minimală și strict utilitară. Aceste locuințe sunt un rezultat al sărăciei de imaginație.
Proporțiile sunt meschine și materialul mediocru scria, fără să știe că după abia un deceniu
aceste tipologii vor marca orașele românești.

De cealaltă parte, arhitecți precum Duliu Marcu și Octav Doicescu acceptă să fie primiți în
Academia Comunistă, decorați, ca semne ale adeziunii lor, fie și formală, la noua ideologie.

După alungarea regelui Mihai I, arhitectura românească începe să copieze ceea ce se întâmpla
în URSS. Odată cu doctrina, este adusă în România și arhitectura monumentală.

În București este ridicat, astfel, un combinat poligrafic pentru presa și editurile oficiale- căci
altele nu mai existau- denumit Casa Scânteii, după numele ziarului Partidului Comunist.
Clădirea seamană cu Palatul Culturii pe care Stalin l-a făcut cadou poporului polonez. În fața ei
se afla o uriașă statuie a lui Lenin, ce privea amenințător către Arcul de Triumf, construit ca
simbol al Marii Uniri și al victoriei României în Primul Război Mondial.

Esteticienii regimului spuneau despre artă că ea trebuie să fie națională în formă, dar socialistă
în conținut.

După 1958 stilul Bauhaus începe să ia amploare printre locuințele și clădirile social-culturale ale
țării. Conducerea comunistă dorește să marcheze despărțirea de sub tutela răsăriteană prin
câteva gesturi spectaculoase în plan urbanistic și arhitectural.

Procesul continuă cu ridicarea de locuințe pentru muncitori, inițial în sistemul sovietic de

incinte, denumit cvartal. De fapt, este vorba de adevărate cazărmi de cărămidă și beton,
mimând la exterior monumentalitatea și ascunzând, de fapt, spații meschine.

Aici nu este vorba despre teoriile aplicate ale Bauhausului, ori despre mașina de locuit a lui Le
Corbusier, ci despre o vulgarizare ideologizantă a acestora.

Se poate vorbi mai degrabă despre o evoluție morfologică, decât stilistică ori funcțională a
arhitecturii de locuit în perioada dintre 1950-1960.

Programul de locuire unifamilială a dispărut aproape cu desăvârșire în România, el fiind

rezervat în exclusivitate clasei nomenclaturiste și celor legați prin relații clientelare de aceasta.

Perioada Ceaușistă

Lui Ceaușescu îi plăcea foarte mult să pozeze în lider constructor, primul arhitect al noii
Românii, ctitor și ziditor de țară, încât în România începe o perioadă de febrilitate în construcții.

Orașe și cartiere sunt ridicate fulgerător. Tradiția, atât de invocată în cuvântările liderului, este
ignorată cu desăvârșire. Dispar zone istorice cu valoare inestimabilă pentru a face loc
socialismului triumfător.

Încep să apară modelele folclorice, totul la o scară mult mai mare, improprie modelelor folosite
ca sursă.

În același timp se distrugeau în țară zeci de biserici, capodopere ale vechii arhitecturi românești,
cu valoare istorică și de patrimoniu.

De aceea, țin să menționez faptul că și arhitectura de cult a avut eroii ei- pe domnul inginer
Eugeniu Iordăchescu, care a murit chiar în acest an, pe data de 6 ianuarie. Acesta a reuşit să
oprească demolarea a 13 lăcaşuri de cult şi a altor 17 clădiri din Bucureşti şi din ţară, inventând
metoda de translare a monumentelor. Ideea lui revoluţionară consta într-un procedeu de
translaţie, o tehnică prin care clădirile erau puse pe roţi şi mutate în alte părţi, ferite de ochii lui
Nicolae Ceauşescu.

România ajunsese pe locul al II-lea în Europa ca ritm de construcție. Se preconiza că prin anii
2000 fiecare locuitor va avea propria lui cameră.

Ceaușescu își propune transformarea întregii țări. Cum orașele fuseseră deja distruse, îi mai
rămâneau satele. Ele încep să fie demolate, pentru a distruge baza de proprietate a țăranilor
pentru a doua oară. După ce i se luase pământul țăranului, trebuia să i se distrugă și casa. Un
mod ideal de a transforma poporul român din proprietar în chiriaș, veșnic dependent de stat, la
dispoziția manipulărilor sale.

III. Arhitectura contemporană

Arhitecta Henrieta Delavrancea, fiica scriitorului Barbu Ștefănescu-Delavrancea, spunea că

majoritatea arhitecțilori contemporani au fost otrăviți de arhitectura occidentală. Ei nu au decât
un vis- să facă locuințe care să semene cu tot ce au văzut în revistele străine. E bine să le
cercetăm, să luăm de la ei tot ce e bun și toată evoluția arhitecturii, dar să nu pierdem
caracterul românesc.

În arhitectura de astăzi, contrastul predomină- vedem alăturări de blocuri moderne cu volume

geometrizate în vecinătatea unor vile vechi cu aer eclectic sau, mai rău, cartiere rezidențiale
unde casele par a fi trase la copiator, doar că se diferențiază prin culorile stridente ale pereților,
acoperișului, etc.

Arhitectura unui stat oglindește cel mai bine istoria sa. Fiecare casă ce se construiește acum va
vorbi generațiilor viitoare despre mentalitatea, educația, influența culturală pe care o avem în
prezent. Nimic nu trebuie lăsat la voia întâmplării, mai ales în ziua de azi, când arhitecții nu mai
sunt închiși dacă vor să facă arhitectură de calitate.