Dreptul internaţional public

Definiţie:

Dreptul internaţional public este o ramură a dreptului ce cuprinde un ansamblu de principii şi norme juridice create de către
state, pe baza acordului lor de voinţă, în scopul reglementării raporturilor internaţionale.

Raporturile juridice internaţionale sunt:

- raporturi reciproce între state,
- raporturi între state şi alte entităţi internaţionale (în special organizaţii internaţionale), precum şi
- între aceste entităţi internaţionale.

Sunt excluse din sfera de aplicare a dreptului internaţional:

- raporturile juridice dintre state (şi alte subiecte de drept internaţional) şi entităţi internaţionale care nu sunt subiecte de drept
internaţional (de exemplu, societăţile europene, O.N.G.-uri internaţionale: International Save the Children Alliance, Medicii
fără Frontiere etc.)
- raporturile juridice în care statul nu participă ca purtător al puterii de stat, ci ca subiect de drept civil, (de ex. încheierea unui
contract civil de închiriere a unui spaţiu între state şi o organizaţie internaţională care îşi are sediul pe teritoriul său).

Dreptul internaţional-este o ramură de drept statică? Argumentaţi.

 Consecinţele efervescenţei dreptului internaţional:
a)schimbarea configuraţiei subiectelor dreptului internaţional public, prin dispariţia vechilor
actori şi apariţia altora
-URSS- (1992-25 decembrie 1991)

b) apariţia de noi norme ale dreptului internaţional public, ca urmare a încheierii, în această
perioadă, a unui mare număr de tratate internaţionale

d) conturarea de noi ramuri ale dreptului internațional public, ca o expresie a intereselor

statelor faţă de domenii de actualitate, ramuri precum: dreptul umanitar, dreptul mediului,
dreptul european al afacerilor, drept concurenţial, dreptul spaţial, dreptul internaţional al
drepturilor omului etc.
Trăsăturile dreptului internaţional:

Premisa: toate statele se află pe poziţie de egalitate juridică. Dreptul de veto din Consiliul de securitate al
ONU?

-este un drept de coordonare, şi nu subordonare (nu există o ierarhie între state sau o autoritate superioară acestora).

-procesul de elaborare a normei are loc pe orizontală (nu există organe legislative care să elaboreze o legislaţie
internaţională; nu există alte organe executive, în afară de state şi organizaţiile internaţionale guvernamentale).

-în dreptul internaţional, jurisdicţia există, dar nu este obligatorie (Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga vs. Curtea
Europeană a Drepturilor Omului).

Fundamentul dreptului internaţional:

-acordul de voinţă al statelor (Statele în condiţii de deplină egalitate în drepturi şi pe baza liberului lor consimţământ,
într-un proces de coordonare, de punere de acord a voinţei lor, creează norme juridice care duc la formarea dreptului
internaţional public).
 Diviziunile tradiţionale ale dreptului internaţional public

1. Dreptul tratatelor
2. Dreptul mării
3. Dreptul fluvial
4. Dreptul aerian
5. Dreptul spaţiului cosmic
6. Dreptul internaţional umanitar
7. Dreptul internaţional al mediului
8. Dreptul internaţional al drepturilor omului.
9. Dreptul diplomatic și consular
10. Dreptul organizaţiilor internaţionale
11. Dreptul internaţional penal
 Raporturile dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern.

Deosebirile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern vizează:

-obiectul de reglementare: relaţiile internaţionale (dreptul internaţional), şi nu raporturi juridice între

persoane fizice şi juridice (dreptul intern) ;
-modul de elaborare a normelor (lipsa unei autorităţi superioare legislative)- (dreptul internaţional)
-subiectele de drept (subiectele dreptului internaţional sunt state, organizatii interguvernamentale şi popoare
care-şi exercită dreptul la autodeterminare)- (dreptul internaţional) ;
-sistemul de aplicare şi sancţiune:
a.Nu există o justiţie internaţională cu competenţă generală şi obligatorie pentru subiectele dreptului
internaţional public.
b. Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga are o competenţă facultativă,
c. Deciziile Curţii au forţă obligatorie numai pentru părțile în litigiu şi numai pentru cauza pe care o
soluţionează.
 Doctrine şi teorii privind aceste raporturi:
a) teoria dualistă-cele două drepturi nu interferează.
- dreptul internaţional şi dreptul intern sunt două sisteme juridice egale, independente şi separate. Pentru a se putea aplica în
dreptul intern, norma internaţională trebuie transformată într-o normă internă, trebuie reprodusă de legea internă, putând fi
astfel modificată/abrogată de o lege ulterioară.
-Ce se aplică în dreptul intern: actul internaţional sau norma prin care a fost transpus actul juridic internaţional?
-Există însă obligativitatea statelor de a acţiona in plan internaţional cu bună-credinţa prin respectarea tratatelor la care sunt
părţi.
Exemple de state: Germania, Italia.
b) teoria monistă:-cele două sisteme se întrepătrund şi formează părţi ale unei singuri ordini juridice.
-dreptul internaţional şi cel intern formează o singură ordine juridică,
-pentru ca o normă internaţională să devină aplicabilă în dreptul intern nu este nevoie de nicio formalitate specială alta decât
ratificarea tratatelor, odată intrată în vigoare ea făcând parte de drept, automat, din sistemul juridic al statelor.
-norma internaţională este de aplicabilitate imediată.
Exemple de state: Franţa, Belgia, Spania

I. Monismul cu primatul dreptului intern:

- dreptul internaţional este considerat o derivaţie a dreptului intern.
- fiecare stat îşi păstrează, în această concepţie, un drept nelimitat de a decide, în funcţie de interesele sale şi de dreptul său
intern, asupra tratatelor încheiate şi a aplicării dreptului internaţional, iar, în caz de contradicţie, norma apli-cabilă este,
întotdeauna, norma internă.
II. Monismul cu primatul dreptului internaţional: poziţia superioară o are dreptul internaţional, dreptul intern fiind o derivaţie a
acestuia. Practica internaţională consacră, în general, primatul dreptului internaţional.
 Soluţia oferită de Constituţia României
- conform art. 10, „România întreţine şi dezvoltă relaţii paşnice cu toate statele şi, în acest cadru, relaţii de bună
vecinătate, întemeiate pe principiile şi pe celelalte norme general admise ale dreptului internaţional";
-conform art. 11 alin. (1), „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i
revin din tratatele la care este parte";
-conform art. 11 alin. (2), „Tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern”, deci dobândesc
aceeaşi valoare juridică cu cea a legilor;
-conform art. 20, „Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privind drepturile omului la care
România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care
Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile";
-conform art. 148 alin. (2)-(4), prevederile tratatelor constitutive ale UE, ale actelor de revizuire a acestora au
prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, toate autorităţile statului având obligaţia de a garanta
acest aspect;
-conform art. 31 alin. (4) din Legea nr. 590/2003, „Dispoziţiile tratatelor în vigoare nu pot fi modificate,
completate sau scoase din vigoare prin acte normative interne ulterioare intrării lor în vigoare".
-conform art. 31 alin. (5) din aceeaşi lege, „Prevederile legislative interne nu pot fi invocate pentru a justifica
neexecutarea dispoziţiilor unui tratat în vigoare".

Dreptul de proprietate la confluenţa dintre dreptul intern şi Convenţia Europeană a

Drepturilor Omului.
 Izvoarele dreptului internaţional public .

I. Izvoare principale
II. Izvoare subsidiare
Normele imperative=jus cogens

I.Izvoarele principale ale dreptului internaţional public sunt:

a) tratatul
b) cutuma

a) Tratatul
Cadru legal: Conventia privind dreptul tratatelor încheiate de catre state (Viena, 1969) si Conventia privind dreptul
tratatelor încheiate de catre state si organizatii internationale (Viena, 1986)
Definiţie (art. 2 din Convenţia de la Viena din 1969) :
Tratatul este un acord încheiat în scris între state, state şi organizaţii internaţionale sau între organizaţii internaţionale,
guvernat de dreptul internaţional, încheiat în scopul de a produce efecte juridice şi consemnat într-un instrument unic
sau în două sau mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa.
-Tratatele-legi (guvernate de dreptul internaţional) vs. Tratate-contract (un acord de împrumut, o tranzacţie de terenuri
pentru o ambasadă)
Care sunt avantajele tratatului faţă de cutumă?
b) Cutuma internaţională
-reprezinta acea practică urmată de anumite subiecte de drept internaţional cu convingerea că reprezintă o
normă cu forţă juridică obligatorie.
-se caracterizează prin constanţă şi prin îndelungata durata de aplicare.

Elementele cutumei:

1. Elementul material:
- Cutuma presupune o practică generală (participare largă şi reprezentativă), comună unui număr de state.
-constă din acte repetate (regula potrivit căreia abţinerea voluntară de la vot a unui membru permanent al
Consiliului de Securitate al O.N.U. nu constituie un obstacol în adoptarea unei rezoluţii, s-a impus ca o cutumă
internaţională);
-această practică este uniformă, constantă
-practică relativ îndelungată.

2. Elementul subiectiv sau psihologic al cutumei:

- practica trebuie să fie considerată ca fiind obligatorie (o normă juridică);

Pentru a evita formarea unei cutume sau pentru a evita opozabilitatea unei cutume, statul care se opune, trebuie să
protesteze sau să obiecteze în faţa unor practici ale altor state.
Exemple:
În practică s-a ridicat problema de a stabili numărul statelor care trebuie întrunit pentru ca o practică să
devina cutumă. În jurisprudenţa sa, Curtea Internaţională de Justiţie a afirmat că este nevoie de “o
participare largă şi reprezentativă din partea statelor, însă nu de totalitatea statelor care formează
societatea internaţională la un moment dat.” (cazul Platoului continental al Marii Nordului, hot. C.I.J. din
20.02.1969). Este posibilă formarea unor cutume chiar pe o arie geografică limitată, cum sunt cutumele
regionale, locale sau chiar bilaterale.

Curtea Internaţională de Justiţie (Haga), Portugalia vs. India (1960)

Portugalia solicita acordarea unui drept de trecere pe teritoriul Indiei spre enclavele portugheze, susţinnâd
că aşa este cutuma locală între cele două state.
India susţinea că nicio cutumă locală nu poate să se constituie numai între două state.
-Începand cu 1954, guvernul indian interzisese Portugaliei sa tranziteze pe teritoriul său marfuri, persoane,
forte armate, arme si munitii, către posesiunile coloniale portugheze (intre Daman si enclavele Dadra si
Nagar-Aveli).
-Portugalia s-a adresat Curtii Internaţionale de Justiţie, solicitand recunoasterea dreptului de trecere intre
aceste teritorii a persoanelor, marfurilor, armelor, munitiilor si fortelor armate, specificand ca nu este vorba
de un drept de acces pe teritoriul indian, ci de un drept de tranzit.
-Portugalia a invocat ca temei juridic pentru dreptul de trecere un tratat din 1779 intre conducatorii din
dinastia Maratha ai Indiei si Portugalia, precum si doua decrete indiene din 1783 si 1785, care acordau
Portugaliei "venitul" a doua sate, situate in enclavele mentionate.
-Totodata, Portugalia a invocat faptul ca Marea Britanie a recunoscut in mod repetat suveranitatea asupra celor
doua enclave. Totodata, s-a aratat ca Marea Britanie a permis constant trecerea catre enclave a functionarilor
oficiali, persoanelor sau bunurilor, aspect reflectat si intr-un tratat britanico-portughez din 1878.
-Documentele prezentate evidentiau insa ca, in ceea ce priveste fortele armate, politia, armele si munitiile,
Portugalia a solicitat intotdeauna autorizarea Marii Britanii, ulterior Indiei, pentru tranzitul acestora.
-Argumentele Indiei au constat, in principal, in lipsa oricarui temei juridic pentru recunoasterea dreptului de
trecere (mentionam ca tratatul dintre Marea Britanie si Portugalia din 1878 evident nu mai era in vigoare intre
India si Portugalia).

Soluţia Curţii Internaţionale de Justiţie:

-a constat că a existat intotdeauna o practică referitoare la trecerea pe teritoriul indian a persoanelor private şi a
funcţionarilor civili, iar India de-a lungul timpului nu a contestat acest drept de trecere.
-a constat că nu există în privinţa tranzitului fortelor armate, a politiei, armelor si munitiilor portugheze intre
Daman si enclavele Dadra si Nagar-Aveli, practica stabilita intre cele doua parti nu permitea trecerea decat cu
permisiunea autoritatilor indiene.

Curtea şi-a fondat decizia pe cutumele formate intre cele doua parti.
 I.Izvoarele secundare ale dreptului internaţional public
I. Izvoarele secundare ale dreptului internaţional public sunt:

a) principiile generale de drept

b) hotărârile instanţelor internaţionale judecătoreşti şi arbitrale şi doctrina (mijloacele auxiliare de determinare a

normelor dreptului internaţional)

c) actele unilaterale ale statelor

d) actele organizaţiilor internaţionale

e) legislaţia internă şi hotărârile judecătoreşti interne

f) echitatea
a) Principiile generale de drept (Declaraţia ONU din 1970).
-Principiul egalităţii suverane – Conform Declaraţiei, statele “au drepturi şi obligaţii egale şi sunt membri egali ai comunităţii internaţionale,
indiferent de deosebirile de ordin economic, social, politic sau de altă natură”.
Conţinutul principiului:
-statele sunt egale din punct de vedere juridic;
-fiecare stat are obligaţia de a respecta personalitatea altor state;
-integritatea teritorială şi independenţa politică sunt inviolabile;
-fiecare stat are dreptul de a-şi alege şi dezvolta în mod liber sistemul său politic, social, economic, cultural;
-Principiul neamestecului în treburile interne ale unui stat (obligaţia statelor de a nu interveni în afacerile interne ale unui alt stat)
-Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa
Dreptul internaţional permite folosirea forţei în două situaţii:
a) folosirea forţei pe baza hotărârii Consiliului de Securitate ONU;
b) exercitarea dreptului de autoapărare individuală sau colectivă împotriva unui act armat.
-Principiul soluţionării pe cale paşnică a diferendelor internaţionale. Trebuie făcută distincţie între diferend/situaţie: diferend – este o
neînţelegere între două sau mai multe state are şi-au formulat deja pretenţiile sau contrapretenţiile (poziţiile lor sunt evident
delimitate); situaţie – este o împrejurare de fapt intervenită între două sau mai multe state, ce produce fricţiuni între ele şi care poate evolua sau
nu într-un diferend.
-Principiul respectării drepturilor omului şi libertăţii fundamentale
Alte exemple de principii procesuale şi materiale: -Respectarea egalităţii părţilor şi dreptului lor la apărare, prezentarea probelor, utilizarea
presupunerilor şi probelor indirecte; Autoritatea de lucru judecat; Nici o persoană nu poate transmite alteia mai multe drepturi decât are
ea însăşi; Principiul bunei credinţe.
b) hotărârile instanţelor internaţionale judecătoreşti şi arbitrale şi doctrina
• Hotărârile instanţelor judecătoreşti sau jurisprudenţa internaţională.
-nu sunt considerate precedente (ca în dreptul anglo-saxon), pentru că nu au
valoare obligatorie decât între părţi şi cu privire la cauza soluţionată;

• Doctrina este alcătuită din literatura de specialitate (extrem de utilă, dar fără
forţă obligatorie);
-doctrina face în principal o operă critică, analizează şi sintetizează, fără
competenţa de a elabora norme de drept internaţional.
c) actele unilaterale ale statelor.
Definiţie: actul prin care o singură parte introduce norme generatoare de drepturi şi obligaţii în raporturile juridice care interesează alte
subiecte de drept internaţional.
Caracteristici:
-sunt manifestări de voinţă a unui singur subiect de drept internaţional
-independenţă faţă de alte manifestări de voinţă;
-producerea de efecte juridice.

Categorii de acte unilaterale ale statelor.

1. notificarea: actul solemn prin care un stat aduce la cunoştinţa unuia sau mai multor state un fapt determinat care produce efect (declaraţie
de independenţă, de război, de neutralitate, etc),
2. recunoaşterea: manifestarea de voinţă a unui subiect de drept internaţional naţional, prin care se consideră legitimă o stare de lucruri, o
pretenţie dată (recunoaşterea unui stat/guvern);
3. protestul: manifestarea de voinţă prin care un stat nu recunoaşte ca legitimă o pretenţie, o conduită sau o situaţie dată (actul contrar
recunoaşterii). Prin protest, statul îşi prezervă nişte drepturi în revendicările altui stat
Spre pildă, scrisoarea de protest a Rusiei faţă de intenţia SUA de a efectua percheziţii la misiunea comercială rusă la Washington, care
beneficiază de imunitate diplomatică. Ministrul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse l-a convocat de consilierul-ambasador de la ambasada
SUA la Moscova pentru a-i inmâna scrisoarea de protest.
4. renunţarea: actul unilateral care are ca obiect abandonarea de bunăvoie, a unui drept;
5. promisiunea: act unilateral ce poate da naştere unor drepturi în profitul terţilor.
d) actele organizaţiilor internaţionale
- Actele organizaţiilor internaţionale au, de regulă, caracter de recomandare (nu impun obligaţii statelor), deci nu sunt
izvor de drept.
Ex.
Rezoluțiile Consiliului de Securitate sunt obligatorii în cazul în care sunt făcute în conformitate cu prevederile Capitolului VII
(acțiune cu privire la amenințările la adresa păcii, de încălcare a păcii, și a actelor de agresiune) al Cartei.
Rezoluțiile făcute în conformitate cu prevederile Capitolului VI (soluționarea pașnică a litigiilor) nu au mecanisme de
aplicare și sunt, în general, considerate a fi nu obligatorii în conformitate cu dreptul internațional.

-Actele ce se referă la structura şi funcţionarea organizaţiei (dreptul intern al organizaţiei), de exemplu Regulile de
procedură şi funcţionare sau Statutul organizaţiei-sunt însă obligatorii.

e) legislaţia internă şi hotărârile judecătoreşti interne.

-exprimă voinţa unui singur stat.
-pot fi elemente în procesul formare a cutumei dacă mai multe state emit legi interne cu reglementări asemănătoare.

f) echitatea
-nu constituie un izvor de drept propriu-zis.
-se pretinde că ar fi un izvor subsidiar, cu rolul de adaptare a normei la situaţii individuale, de completare a lacunelor sau
de înlocuire a aplicării dreptului.