1

UNIVERSITATEA “CONSTANTIN BRANCUSI” din Targu-Jiu

FACULTATEA DE STIINTE ALE EDUCATIEI,DREPT SI ADMINISTRATIE PUBLICA

SPECIALIZAREA: DREPT

REFERAT LA DISCIPLINA “DREPT DIPLOMATIC SI CONSULAR”

STUDENT: PRIPOR CONSTANTIN

ANUL DE STUDIU: 2018-2019 ID

GRUPA: 321
 2

Noţiunea, definirea şi caracteristicile diplomaţiei

Cuvântul diplomaţie are o semantică foarte bogată, dar trebuie subliniat că
toate înţelesurile care i se dau au legătură între ele.
O primă interpretare, în sens general, termenul desemnează politica externă,
sens în care diplomaţia este sinonimă cu politica externă a unui stat. O altă
interpretare, în sens generic, exprimă limitarea naţională a acestuia, folosindu-se
adesea noţiunea de diplomaţia românească, diplomaţia franceză, diplomaţia
americană etc.

Definirea diplomaţiei
Termenul de diplomaţie, în accepţiunea modernă, se defineşte ca fiind
instituţia politico-juridică al cărei obiect îl constituie relaţiile dintre state, în principal,
2
dar şi cea între state şi alte subiecte de drept internaţional (organizaţiile
internaţionale, naţiunile care luptă pentru eliberare, Sf. Scaun etc.)
Activităţile desfăşurate de organul care reprezintă statul în relaţiile
internaţionale fie că au loc în plan bilateral, fie că în plan multilateral (incuzând aici şi
relaţiile care se stabilesc şi se dezvoltă în cadrul organizaţiilor internaţionale) sunt
înglobate generic în noţiunea de diplomaţie.
Datorită mutiplelor sensuri ale termenului de diplomaţie, acesta e prezentat în
literatura de specialitate fie ca o ştiinţă, fie ca o artă.
Ca ştiinţă, diplomaţia are ca obiect studierea relaţiilor politico-juridice dintre
state, precum şi a intereselor care le generează. Ca artă, acest termen indică
modalitatea în care sunt administrate afacerile internaţionale şi implică aptitudinea
de a ordona şi a conduce negocierile politice.
O primă categorie de definiţii date în decursul timpului a încercat să ţină cont
de ambele valenţe ale cuvântului, cuprinzând în conţinutul lor referiri la stabilirea şi
menţinerea de relaţii între state, raporturile externe care au la bază actele scrise de
suverani, dar şi arta negicierilor (dea obţine maximum de rezultate cu minimum de
costuri), a coordonării şi conducerii politice.

II. Dreptul diplomatic (noţiunea, definirea şi caracteristicile)

Pentru a fundamenta definiţia acestei ramuri a Dreptului Internaţional Public
apreciem că este util să precizăm că obiectul dreptului diplomatic îl reprezintă
diferitele aspecte ale activităţii diplomatice desfăşurate deopotrivă de organele
interne ale statelor şi de cele externe, anume create în acest scop.
Dreptul diplomatic reprezintă totalitatea normelor juridice aplicabile relaţiilor
 3

externe ale statelor şi ale altor subiecţi de drept internaţional. În această accepţiune,
definiţia Dreptului diplomatic plasează în mod firesc obiectul de reglementare în
sfera Dreptului Internaţional Public, ale cărui principii fundamentale guvernează şi
activităţile externe privind înfiinţarea, funcţionarea şi statutul juridic, precum şi
desfiinţarea organelor relaţiilor internaţionale. Evoluţia societăţii internaţionale şi
nevoia pe care au resimţit-o statele de a-şi organiza activităţile internaţionale şi alte
subiecte de drept internaţional a lărgit aria de întindere a dreptului diplomatic de la
sfera exclusivistă a relaţiilor externe interstatale, bilaterale sau multilaterale, la cea
dintre state şi toţi ceilalţi actori ai vieţii internaţionale.

III. Izvoarele dreptului diplomatic

Similar noţiunii de izvor al Dreptului Internaţional Public, prin izvoarele
Dreptului Diplomatic, în sensul fomei de exprimare al normelor, vom înţelege
mijloacele juridice prin care statele exprimă şi consacră reglementările făcute cu
scopul de a naşte, modifica sau stinge obligaţii şi drepturi între ele, în baza acordului
lor de voinţă liber exprimată cu privire la domeniul dreptului internaţional.
Principalele izvoare sunt tratatul şi cutuma, la care se adaugă principiile
generale de drept, hotărârile tribunalelor internaţionale, doctrina ş.a.m.d
O trăsătură caracteristică a izvoarelor Dreptului Diplomatic o constituie aceea
că se plasează, atât în aria dreptului internaţional, cât şi în cea a dreptului intern.
În acest sens, din sfera dreptului internaţional fac parte normele care
reglementează înfiinţarea, funcţionarea şi încetarea misiunilor diplomatice. Aspectele
legate de organele diplomatice (numirea lor, statul lor intern etc.) sunt de
competenţa dreptului internaţional, motiv pentru care acesta reprezintă şi el o sursă
de norme care guvernează materia dreptului diplomatic. Aşadar, fiecare stat este
liber să-şi creeze propriile norme cu privire la Dreptul Diplomatic.
Tratatele internaţionale exprimă în mod expres voinţa statelor referitoare la
modul de reglementare a raporturilor dintre ele, motiv pentru care sunt considerate
izvoare fundamentale ale Dreptului Internaţional Public şi, în consecinţă, ale
Dreptului Diplomatic.

IV. Relaţiile diplomatice

1. Noţiunea de relaţii internaţionale
Relaţiile diplomatice sunt acele raporturi politico-juridice care se stabilesc între
state şi care se remarcă prin importanţa dată de subiecţii, obiectul şi finalitatea pe
care acestea o dau.
Acestea reprezintă nu doar simple relaţii dintre state pe care le implică
colaborarea într-un anumit domeniu sau altul, ele reprezintă barometrul calitativ de
maturitate şi complexitate care există între statele respective. Relaţiile diplomatice
constituie cel mai important ansamblu de relaţii dintre state, atât prin natura lor
politică, cât şi prin complexitate lor.
Nu există o regulă generală, unanim acceptată pentru procedura stabilirii de
relaţii diplomatice nici în Dreptul Internaţional Public şi nici în dreptul intern al
statelor. De aceea, pentru a clarifica modul în care două state stabilesc relaţii
diplomatice se face apel la practica statelor de unde doctrina dreptului internaţional a
 4

concluzionat că stabilirea relaţiilor diplomatice are loc doar în condiţia îndeplinirii

cumulative a trei elemente:
• cele două state între care se stabilesc relaţii diplomatice trebuie să aibă
personalitate juridică internaţională
• statele sau guvernele acestora să se fi recunoscut
• să existe un acord în acest sens între cele două state.

Relaţiile diplomatice sunt specifice statelor, ca purtătoare de suveranitate şi care

au o personalitate juridică internaţională deplină.

6.Stabilirea relatiilor diplomatice

Se poate afirma că stabilirea de relaţii diplomatice constituie efectul
recunoaşterii, cele două instituţii juridice putând să aibă loc în acelaşi timp sau să se
succeadă, recunoaşterea procedând în timp la stabilirea de relaţii diplomatice.
Stabilirea de relaţii diplomatice şi chiar înfiinţarea de misiuni diplomatice (în mod
explicit şi solemn) presupune faptul că a intervenit o recunoaştere implicită din
partea statului căruia îi aparţine misiunea diplomatică. Tot doctrina internaţională a
stabilit că menţinerea unei misiuni diplomatice pe teritoriul unui stat în care s-a
schimbat guvernul are valoarea juridică a unei recunoaşteri.

7. Încetarea relaţiilor diplomatice

Dacă instituţia stabilirii de relaţii diplomatice presupune un traseu unic în
construcţia sa, cea a încetării relaţiilor diplomatice se poate realiza prin mai multe
modalităţi. Amintim doar situaţiile în care un stat dispare de pe harta lumii sau îşi
pierde în vreun alt fel personalitatea juridică internaţională (prin secesiune, fuziune,
divizare etc.). Cel mai des mod de încetare a relaţiilor diplomatice întâlnit în practică
este ruperea sau întreruperea relaţiilor diplomatice existente între două state.

8.Ruperea relaţiilor diplomatice. Consideraţii generale

Încercând o clasificare a cauzelor care duc la ruperea relaţiilor diplomatice se
poate afirma că acestea au ca motive fie violarea unui drept, fie raţiuni de ordin
politic. În acest din urmă caz este foarte greu de identificat dacă este vorba de un
motiv real sau doar de un pretext, statul ascunzând cu diplomaţie adevăratele
intenţii.
Dintre cele mai frecvente motive care au stat la baza ruperii relaţiilor
diplomatice pot fi enumerate: actul unilateral şi discreţionar al statului, actul acceptat
în cadrul unei organizaţii internaţionale sau impus de aceasta, nemulţumirea
generată de comportarea inamicală a unui alt stat care dezvoltă relaţii cu un stat terţ,
măsura ruperii relaţiilor diplomatice decisă în cadrul unei organizaţii internaţionale
etc. În legătură cu ultima situaţie, trebuie făcută distincţia între ruperea relaţiilor
diplomatice care au la bază raţiuni juridice, având în acest caz caracterul unei
sancţiuni colective în care statele membre îndeplinesc rezoluţia organizaţiei
respective sau pe raţiuni care nu au un fundament juridic şi, în acest caz, are
caracterul unei presiuni politice, nerecunoaşterii unui guvern etc.
 5

9. Efectele ruperii.
În doctrina juridică internaţională este acceptat faptul că războiul şi
menţinerea unor relaţii diplomatice sunt două aspecte disjuncte, incompatibile.
Efectele pe care le are războiul aasupra relaţiilor diplomatice în general sunt
de rupere a relaţiilor diplomatice între statele beligerante, independent de existenţa
sau nu a unei declaraţii de război. Nu întotdeauna însă, războiul duce şi la ruperea
relaţiilor, dar aceasta condiţionată de inexistenţa unei declaraţii de război.
În această situaţie s-au aflat China şi Japonia în perioada conflictului din
1931-1932, când nu a existat nici o declaraţie de război şi nici relaţiile diplomatice nu
au fost rupte. Raţiunea pentru care a fost posibilă o astfel de situaţie constă în
dorinţa părţilor de a nu se considera că au fost încălcate principiile Pactului Ligii
Naţiunilor şi ale Pactului Briand-Kellog referitoare la război şi la care cele două state
erau semnatare. Aceeaşi speţă o regăsim şi mai târziu, în 1965, cu privire la
conflictul indiano-pakistanez, cu privire la regiunea Kaşmirului.
Există situaţii în care războiul are efecte indirecte asupra relaţiilor diplomatice
cu statele terţe.
Un caz aparte îl constituie instituţia armistiţiului care implică stabilirea de
relaţii diplomatice chiar dacă starea de război se menţine (cazul Japoniei care după
cel de Al Doilea Război Mondial nu a semnat cu SUA nici un tratat de pace, însă
acestea au stabilit relaţii diplomatice), însă sunt cazuri mai rare, reprezentând
excepţii de la regula care prevede ruperea relaţiilor diplomatice în caz de război.

10. Suspendarea relaţiilor diplomatice

Instituţia suspendării relaţiilor diplomatice poate apărea doar în situaţia în care
într-un stat are loc o schimbare fundamentală care creează o situaţie juridică nouă.
Un exemplu ar fi o schimbare revoluţionară de guvern sau trecerea de la
monarhie la
republică.
Astfel de modificări de esenţă în structura de guvernământ şi/sau de stat
afectează una din părţile la raportul diplomatic, iar cealaltă parte se află în situaţia de
a recunoaşte sau nu noua formă de guvernământ.
Soluţia diferă după cum avem de-a face cu o revoluţie sau o lovitură de stat.
Deşi în practica internaţională actuală se obişnuieşte ca noul guvern să notifice
schimbarea care s-a produs şi, totodată, să ceară recunoaşterea, guvernul rezultat
în urma unei lovituri de stat nu are nici un interes să urmeze aceeaşi cale, întrucât
ştie că ar pune partenerii într-o situaţie dificilă şi, în consecinţă urmează teoria
continuităţii statului, ceea ce duce la menţinerea relaţiilor diplomatice existente.

În doctrina juridică internaţională sunt menţionate câteva ipoteze tipice de

suspendare a relaţiilor diplomatice, cum ar fi:
• refugierea guvernului legitim al unui stat, ca urmare a ocupării forţate a
teritoriului acestuia de către o armată străină
• răsturnarea printr-o lovitură de stat a guvernului pe lângă care a fost
acreditată misiunea
• raţiuni de natură politică care împiedică funcţionarea normală a relaţiilor diplomatice.
 6

11. Reprezentanţele diplomatice

Raţiunile pentru care lumea modernă apelează la instituirea reprezentanţelor
diplomatice sunt multiple. În primul rând nici şeful statului şi nici ministrul de externe,
organele în genere abilitate cu realizarea politicii externe a unui stat, nu au cum să
gestioneze singuri întreaga activitate pe care o implică viaţa internaţională. Chiar şi
în condiţiile de astăzi, când participarea şefilor de stat şi de guverne sau a miniştrilor
de extene la congrese şi reuniuni internaţionale este tot mai frecventă, întâlnirile din
cadrul unor astfel de reuniuni, precum şi contactele directe între conducerile de stat
nu pot asigura decât o abordare limitată a problematicii de interes pentru un stat şi
sub nici o formă nu pot substitui activitatea permanentă, aplicată şi specializată pe
care o solicită dezvoltarea tot mai puternică şi pe tot mai multe planuri a relaţiilor
dintre state.

12. Misiunile diplomatice

Noţiunea de misiune diplomatică este folosită în mai multe sensuri, cum ar fi
acela de raport juridic bilateral de drept internaţional, cel de sarcină încredinţată de
un stat agentului său diplomatic, grupul de persoane însărcinate cu funcţii
diplomatice sau care asistă agentul diplomatic în îndeplinirea sarcinii sau, cel mai
important ca relevanţă pentru acest capitol, organ al statului trimiţător. În acest ultim
sens, misiunea diplomatică este privită ca instituţie în sine, permanentă şi distinctă
de persoanele fizice care o alcătuiesc, instituţie care există independent de sosirea
sau plecarea de la post vreunuia dintre agenţii diplomatici.
Misiunile diplomatice din zilele noastre reprezintă rodul unei evoluţii în timp a
instituţiei ca atare, care a pornit de la ideea reprezentării personale a suveranului în
perioada medievală a republicilor italiene, răspândită apoi ulterior în Spania,
Germania, Franţa şi Anglia, pentru ca în final, să fie generalizată în toată Europa,
începând din perioada Renaşterii.

13. Clasificarea misiunilor diplomatice

Un prim criteriu de clasificare îl constituie durata misiunii diplomatice şi în
baza acesteia avem misiuni diplomatice permanente, cărora nu li se fixează
existenţa în timp şi sunt proiectate să gestioneze întregul ansamblu de relaţii
diplomatice dintre două state şi misiuni temporare, care îşi desfăşoară activitatea un
timp limitat şi potrivit cu sarcini punctuale pentru rezolvarea cărora au fost trimise.
a. Ambasada reprezintă cea mai importantă misiune diplomatică, având
rangul cel mai înalt şi fiind cel mai des întâlnită în practica statelor
b. Legaţia este o misiune diplomatică care are un rang inferior ambasadei şi
îndeplineşte aceleaşi funcţii ca şi o ambasadă, însă este condusă de un ministru
care, de obicei, poartă titlu de ministru plenipotenţiar sau de ministru rezident şi care
face parte din cea de-a doua clasă a agenţilor diplomatici.
c. Nunţiatura Apostolică este denumirea sub care este cunoscută misiunea
diplomatică înfiinţată de Sfântul Scaun într-un stat cu scopul de a stabili relaţii
externe cu acesta.
d. Internunţiatura Apostolică este reprezentanţa diplomatică pontificală care
are acelaşi rang cu cel al legaţiei şi reprezintă Sf. Scaun acolo unde nu există
 7

Nunţiatură. Şeful acestei categorii de misiune poartă numele nu internunţiu şi are, în

cadrul ierarhiei diplomatice, rangul similar unui trimis extraordinar.
e. Înaltul Comisariat este misiunea diplomatică stabilită între două state
legate între ele prin interese deodebit de strânse care au o serie de particularităţi.

14. Structura şi organizarea misiunii diplomatice

Nu există o schemă ideală a unei misiuni diplomatice şi aceasta nu pentru că
nu s-ar cunoaşte rolul şi funcţiile generale pe care o misiune diplomatică, ci datorită
nenumăratelor variabile care interevin în stabilirea schemei organizatorice şi de
personal a unei misiuni diplomatice.
Spre exemplu, practica statelor a dovedit că întinderea funcţiilor diplomatice
depinde nu doar de la un stat la altul ci şi în cadrul aceluiaşi stat, de la o misiune la
alta. De asemenea, depinde de forţa economică sau militară a statului trimiţător care
poate determina mărimea şi structura misiunii sale diplomatice în statul acreditar.
Principial, pentru a face faţă sarcinilor care îi revin, misiunea diplomatică este
structurată, chiar dacă doar fictiv, în mai multe compartimente.
Cancelaria reprezintă axul central al structurii organizatorice a unei misiuni,
fiind locul unde sunt primite, pregătite şi transmise actele care sunt de competenţa
şefului de misiune.
Compartimentul politic este acela care desfăşoară activitatea originară a unei
misiuni diplomatice,
Compartimentul economic şi comercial are în atribuţii dezvoltarea relaţiilor de
profil între statul acreditar şi cel acreditant
Compartimentul alocat relaţiilor culturale este de provenienţă recentă, fiind
consacrat în anii premergători celui de Al Doilea Război Mondial.

15. Consideraţii generale. Condiţiile înfiinţării unei misiuni diplomatice.

Înfiinţarea unei misiuni diplomatice se poate lua în discuţie doar în condiţiile în
care între cele două state (trimiţător şi primitor) există stabilite relaţii diplomatice. În
acest context, înfiinţarea unei misiuni diplomatice apare ca o consecinţă firească a
relaţiilor diplomatice stabilite. În anumite cazuri, statele convin ca stabilirea de relaţii
diplomatice şi înfiinţarea de misiuni diplomatice să se facă în acelaşi timp, lucru care
nu afectează cu nimic validitatea instituţiei înfiinţării misiunii diplomatice.
Cea mai importantă premisă în vederea înfiinţării unor relaţii diplomatice o
constituie existenţa personalităţii juridice internaţionale a celor două state, întrucât
aceasta conferă capacitatea juridică internaţională de a putea trimite şi primi misiuni
diplomatice.
O a doua condiţie este aceea ca această personalitate juridică internaţională
să fi fost recunoscută ca atare, reciproc, de cele două state

16. Transformarea misiunilor diplomatice.

Prin transformarea unei misiuni se înţelege schimbarea rangului acesteia,
care în cele mai multe cazuri se face în sens ascendent.
Transformarea unor misiuni intervine ca efect al unei decizii politice a statelor
pe care le reprezintă şi care vor să evidenţieze rolul ascendent pe care doresc să îl
 8

dea relaţiilor bilaterale sau faptul că relaţiile s-au dezvoltat în asemenea măsură
încât se impune ridicarea nivelului de reprezentare.
Procedura necesară pentru transformarea unei misiuni urmează aceiaşi paşi
ca şi în cazul înfiinţării acesteia. În consecinţă, este necesar un acord între părţi, în
care să se specifice toate elementele care fac obiectul transformării.

17.Suspendarea misiunii diplomatice.

Deşi nu sunt prea frecvente cazurile de suspendare a misiunilor diplomatice,
acestea au existat în istorie şi, în consecinţă, a trebuit consacrată şi această
instituţie.
Vom înţelege prin suspendarea misiunii diplomatice situaţia în care statele îşi
menţin relaţiile diplomatice însă, din diferite motive, nu mai pot asigura funcţionarea
misiunilor lor diplomatice care să reprezinte interesele statului acreditant în cel
acreditar. Nu este necesar ca suspendarea să intervină pentru ambele misiuni
diplomatice, principiul reciprocităţii nefuncţionând în acest caz

18.Încetarea misiunii diplomatice.

Spre deosebire de suspendare, prin încetarea misiunii diplomatice se înţelege
întreruperea completă a funcţiilor misiunii diplomatice. În acest caz, încetează
automat şi sarcinile care revin şefilor de misiune şi celorlalţi membri ai acesteia.
Motivele întreruperii misiunii diplomatice sunt diverse, putându-se împărţi în
două grupe principale. Prima ar fi acele cauze datorate statului acreditant şi în acest
caz suntem în faţa desfiinţării misiunii diplomatice, iar cea de a doua poate fi
consecinţa altor împrejurări (ruperea relaţiilor diplomatice, dispoziţia unuia dintre
subiecţii raportului de misiune).
Pentru înţelegerea mai exactă a ceea ce presupune instituţia încetării misiunii
diplomatice se impun unele comentarii.
În primul rând, ruperea relaţiilor diplomatice implică automat şi încetarea
misiunii diplomatice, întrucât dispare fundamentul juridic care a atat la baza încheierii
acordului de misiune, respectiv acordul de stabilire a relaţiilor diplomatice.
Reciproca însă nu este valabilă, în sensul în care desfiinţarea misiunii
diplomatice nu implică şi ruperea relaţiilor diplomatice, ci are ca efect continuarea
acestora din urmă şi continuarea activităţii şefului de misiune şi a membrilor
acesteia.

19. Noţiunea şi categoriile de membrii ai misiunii.

O misiune diplomatică este o entitate impersonală, de aceea, pentru ca
aceasta să poată să-şi îndeplinească funcţiile trebuie să aibă un corespondent în
personalul care activează pentru promovarea intereselor statului acreditant în statul
acreditar. Vom înţelege prin membri ai misiunii şeful de misiune şi membrii
personalului misiunii diplomatice.
Întrucât funcţionarea unei misiuni diplomatice presupune o gamă largă de
activităţi, de diferite categorii, personalul misiunii va trebui şi acesta să fie specializat
corespunzător acestor genuri de activităţi în funcţie de sarcinile care îi revin. Se
poate vorbi de o calsificare a personalului în funcţie de rolul pe care îl are fiecare în
cadrul misiunii diplomatice.
 9

20. Şeful de misiune

Vom înţelege prin şef de misiune agentul diplomatic împuternicit cu
conducerea misiunii diplomatice, fiind unicul care are acest rang în statul de
reşedinţă. În consecinţă, şeful de misiune este împuternicit, pe lângă competenţele
care îi revin pentru organizarea şi funcţionarea misiunii diplomatice în sine, atât cu
responsabilităţi faţă de statul acreditar, cât şi cu cele faţă de statul acreditant.
Din cele menţionate rezultă că şeful de misiune se află în vârful ierarhiei în
cadrul misiunii diplomatice, coordonând activitateaa tuturor membrilor acesteia,
indiferent de gradul diplomatic pe care îl deţin cei din personalul misiunii
21.Personalul diplomatic al misiunii.
Este prima categorie din personalul misiunii şi constituie o categorie distinctă
de funcţionari publici, anume cea care se ocupă cu activitatea diplomatică şi cu
exercitarea funcţiilor diplomatice, activităţi oficiale ale organelor de stat pentru relaţii
externe care se desfăşoară prin tratative, corespondenţă şi alte mijloace paşnice, în
vederea înfăptuirii sarcinilor de politică externă ale statului.
Diplomatul, în activităţile pe care le desfăşoară, trebuie să respecte atât
norme ale dreptului intern din statul acreditant, cât şi norme specifice dreptului
internaţional public, acţionând în apărarea intereselor statului acreditant în statul
acreditar.
Personalul nediplomatic al misiunii.
Personalul tehnico-administrativ reprezintă categoria agenţilor de execuţie,
din care amintim secretari, dactilografi, stenografi, arhivari, interpreţi, cifrori, contabili,
intendenţi ş.a.m.d.
Membrii personalului tehnico-administrativ nu sunt incluşi în lista Corpului
Diplomatic al statului acreditar, întrucât nu sunt diplomaţi, însă chiar dacă nu au un
statut diplomatic propriu-zis, beneficiază totuşi de un statut spcial,

22.Efectivul misiunii diplomatice.

Tema efectivului unei misiuni diplomatice a ridicat întodeauna o serie de
probleme, generând discuţii şi negocieri, adesea îndelungi între statul acreditar şi cel
acreditant pentru stabilirea mărimii efectivului unei misiuni, dar şi serioase analize în
interiorul statului trimiţător care să justifice efectivul unei misiuni într-o altă ţară.

23.Corpul diplomatic.
Instituţia corpului diplomatic nu a fost reglementată în convenţiile de codificare
ale dreptului internaţional public, apariţia şi recunoaşterea sa de către practica
statelor fiind de esenţă pur cutumiară.
Într-un sens larg, noţiunea de corp diplomatic existent în cadrul unui stat
desemnează totalitatea persoanelor care au ca obiect de activitate diplomatică. În
acest sens, în cadrul corpului diplomatic sunt incluşi şefii de misiune totalitatea
personalului diferitelor misiuni străine din care fac parte inclusiv soţiile / soţii şi unii
membri ai familiei lor.
 10

X. Imunităţile, privilegiile şi facilităţile diplomatice

1. Noţiune, caracterizare, definire a imunităţilor, privilegiilor şi
facilităţilor diplomatice.
Instituţia imunităţilor, privilegiilor şi facilităţilor diplomatice este absolut
necesară desfăşurării în condiţii normale a activităţii de către un agent diplomatic.
Existenţa acesteia este impusă de consecinţele pe care le poate avea asupra
activităţii agentului diplomatic, principiul suveranităţii, ca principiu fundamental al
dreptului internaţional penal. şi, implicit al dreptului diplomatic care guvernează
întregul ansamblu de norme şi activităţi în materie şi care este imperios necesar să
fie respectată inclusiv de către agentul diplomatic.

În temeiul aplicării principiului suveranităţii, un stat îşi exercită suveranitatea

sa asupra tuturor bunurilor, personale şi activităţilor care se desfăşoară pe teritoriul
său. În acest context, activitatea unui agent diplomatic pe teritoriul statului acreditar
ar fi vădit influenţată sau chiar stânjenită de aplicarea acestui principiu, atunci când
este vorba de acţiuni pe care ar trebui să le desfăşoare pe teritoriul statului acreditar,
în beneficiul statului acreditant, neputând practic desfăşura nicio activitate fără
permisiunea autorităţilor statului primitor.
În aceste condiţii misiunea diplomatică nu ar mai putea să-şi exercite funcţiile
sale şi, în consecinţă să îşi justifice existenţa ei. În consecinţă, trebuie ca să i se
creeze atât acesteia cât şi personalului diplomatic care îi asigură funcţionarea
minimul necesar de condiţii (imunităţi, privilegii, facilităţi) care sunt cunoscute sub
denumirea de statut diplomatic. Acest tratament special are ca efect să-i scoată de
sub autoritatea şi competenţa judiciară a statului acreditar oferindu-le condiţiile
necesare desfăşurării nestingherite a activităţilor pe care le presupune exercitarea
funcţiilor diplomatice.
Din această perspectivă, instituţia imunităţilor, privilegiilor şi facilităţilor
constituie garanţia desfăşurării activităţii diplomatice însăşi, întrucât fără acest statut
special care creează cadrul juridic de natură să asigure agentului diplomatic
libertatea deplină de acţiune şi securitatea necesară, nu ar mai fi posibilă exercitarea
funcţiilor diplomatice de către aceştia.
a. Imunitatea diplomatică reprezintă cel mai relevat element al statutului
diplomatic al unui agent. Prin imunitate diplomatică vom înţelege scutirea de care se
bucură organele diplomatice de sarcinile şi obligaţiile care revin celorlalţi subalterni
de drept intern (cetăţeni sau străini) care se află pe teritoriul acelui stat prin
exceptarea de la o obligaţie juridică generală şi în consecinţă, scoaterea lor de sub
jurisdicţia penală şi civilă a statului acreditar.
Trebuie subliniat că imunitatea diplomatică reprezintă doar imunitatea de la
exercitarea jurisdicţiei şi nu imunitatea de la jurisdicţia însăşi, subzistând astfel
răspunderea legală.
b. Privilegiile diplomatice fac parte din acelaşi statut special acordat de
statul acreditar agentului diplomatic şi constau într-un ansamblu de beneficii
acordate de acesta, a unor înlesniri excepţionale cu un conţinut pozitiv, fără a
 11

necesita o activitate specială din partea beneficiarilor.

c. Facilităţile diplomatice, diferite de imunităţi şi privilegii, constau în însăşi
posibilitatea juridică a agentului diplomatic sau misiunii diplomatice de a desfăşura o
activitate care îi este proprie.
Spre deosebire de timpurile istorice ale diplomaţiei, în care statutul diplomatic
era acordat doar ambasadorului, în zilele noastre acesta a fost extins tuturor
membrilor personalului diplomatic misiunii şi cu unele ajustări, personalului
tehnicoadministrativ.
Deşi foarte asemănătoare din punct de vedere al conţinutului real, imunităţile
şi privilegiile se deosebesc totuşi prin gradul mai redus ca importanţă a celor din
urmă, pe care acestea le au în logica funcţionării misiunii diplomatice. Totodată,
conţinutul juridic al celor doi termeni este diferit. Imunităţile au aplicabilitate în dreptul
procesual, făcând inaplicabilă sancţiunea care derivă din aplicarea dreptului intern
cu privire la încălcarea unui drept material, iar privilegiile reprezintă o exceptare de la
dreptul material şi nud e la cel procesual.

Imunitatea de jurisdicţie
a. Noţiune, conţinut juridic, definire.
Conform principiului de Drept internaţional penal, străinii care se află pe
teritoriul unui stat sunt ţinuţi să respecte legislaţia naţională a acestuia,
supunându-se legislaţiei teritoriale a statului respectiv.
Imunitatea de jurisdicţie reprezintă tratamentul pe care un stat îl acordă în
mod special misiunilor diplomatice şi membrilor săi, constituind o scoatere de sub
acţiunea legii. Această situaţie reprezintă o excepţie de la aplicarea principiului
suveranităţii şi, de aceea, ea nu trebuie să fie presupusă ca explicită, având
totodată, ca orice altă excepţie, o interpretare restrictivă.
Conţinutul juridic are un caracter procedural, întrucât privilegiul diplomatic nu
înseamnă imunitate de la răspunderea legală, ci doar exceptarea de la jurisdicţia
locală, adică de la jurisdicţia tribunalelor ţărilor în care sunt acreditaţi.
Aşadar, imunitatea de jurisdicţie nu înseamnă imunitate faţă de dreptul
substanţial şi deci nu implică scoaterea de subincidenţa legii,

Imunitatea de jurisdicţie a misiunii diplomatice

Imunitatea diplomatică a misiunii diplomatice se deduce din imunitatea de
jurisdicţie a statului, aceasta reprezentând organul statului acreditant, actele misiunii
diplomatice sunt opozabile în cele din urmă statului.

Imunitatea de jurisdicţie a agentului diplomatic

Raţiunea pentru care statul acreditar este ţinut să acorde imunitate de
jurisdicţie agentului diplomatic priveşte asigurarea protecţiei agentului diplomatic
pentru actele care se supun jurisdicţiei statului acreditar, indiferent de faptul că
actele sunt emise în exerciţiul funcţiunii sau că au caracter privat.
 12

Inviolabilitatea
a. Noţiune, conţinut juridic, definiţie.
Interpretată în sens larg, termenul de inviolabilitate desemnează situaţia pe
care un agent diplomatic o are faţă de jurisdicţia statului acreditar, în acest sens fiind
sinonim cu imunitatea. În sens restrâns, vom înţelege prin inviolabilitate acel
tratament pe care statul acreditar este obligat faţă de statul acreditant să asigure
agentului şi misiunii diplomatice ale celui din urmă cele mai depline protecţii în faţa
actelor de autoritate, de violenţă sau insulte.

Inviolabilitatea misiunii diplomatice

Vom înţelege prin termenul de inviolabilitate misiunii diplomatice obligaţia pe
care o are statul acreditar de a nu permite funcţionarilor şi agenţilor săi pătrunderea
în localurile misiunii sau îndeplinirea oricărui act de autoritate în incinta acestora cum
ar fi arestul, percheziţia, sechestrul etc.

Inviolabilitatea şi imunitatea constituie instituţii complementare a căror

existenţă contribuie la desfăşurarea în bune condiţii a activităţii unei misiuni
diplomatice.
Inviolabilitatea misiunii diplomatice se adresează deopotrivă localurilor,
obiectelor de mobilier şi celorlalte obiecte din incinta misiunii, mijloace de transport
ale acesteia care nu pot face obiectul unei percheziţii, sechestru, sau altor măsuri
rechizitoriu.
Conţinutul juridic al instituţiei inviolabilitatea misiunii diplomatice consta în
conduita pe care statul acreditar, limitând dreptul autorităţilor locale de acces şi
intervenţie în localurile misiunii diplomatice exceptând cazul în care există
permisiunea specială a trimisului, precum şi obligaţia pe care acestea o au de a-l
păzi împotriva invadării şi insultelor din partea terţilor, independent de faptul că
imobilul misiunii diplomatice, aflându-se pe teritoriul statului acreditar, se supune
jurisdicţiei interne a acestuia, atât în ceea ce priveşte contractul de închiriere, cât şi
tranzacţiile comerciale perfectate având ca obiect sediul misiunii, inclusiv taxele
aferente unor astfel de tranzacţii.

Inviolabilitatea arhivelor este strâns legată de conţinutul juridic al

inviolabilităţii misiunii diplomatice şi prezintă o importanţă deosebită pentru
funcţionarea misiunii diplomatice, întrucât comunicările între misiune şi guvernul
acreditant nu trebuie cunoscute de statul acreditar.
Fundamentul juridic al instituţiei inviolabilitatea arhivelor derivă din obligaţia
statului acreditar de o liberă funcţionare a misiunii diplomatice.

Inviolabilitatea agentului diplomatic

Fundamentul juridic al instituţiei inviolabilitatea agentului diplomatic rezidă din
obligaţia statuluia creditar asumată faţă de statul acreditant de a crea toate condiţiile
pentru ca agentul diplomatic al statului trimiţător să-şi poată îndeplini nestingherit
funcţiile cu care a fost investit.
 13

Inviolabilitatea persoanelor
Inviolabilitatea agentului diplomatic apare ca o inviolabilitate personală, având
drept conţinut juridic intangibilitatea absolută a persoanei agentului diplomatic,
aceasta însemnând viaţa, libertatea şi onoarea sa. Inviolabilitatea personală se
extinde conform principiului investit agentului diplomatic, reşedinţei sale, mijloacelor
de transport, arhivei şi corespondenţei sale şi, în general, a tot ceea ce îi este
acestuia necesar în vederea îndeplinirii funcţiilor sale diplomatice.

Inviolabilitatea reşedinţei agentului diplomatic

Inviolabilitatea reşedinţei derivă din statutul diplomatic al celui care o ocupă,
decurgând din inviolabilitatea personală. Doctrina şi practica internaţională au stabilit
că documentele şi corespondenţa agentului diplomatic, bunurile sale mobile, salariul,
contul din bancă etc. Nu pot fi sechestrate sau reţinute întrucât se consideră că toate
acestea sunt utile pentru îndeplinirea funcţiilor sale, fără a se preciza dacă acestea
se află în localurile misiunii saula reşedintă.

Privilegiile misiunii diplomatice şi ale personalului acesteia

a. Libertatea de comunicare
Pentru îndeplinirea sarcinilor care îi revin din partea statului acreditant,
misiunile diplomatice trebuie să desfăşoare o serie de activităţi care presupun să
comunice frecvent cu guvernul său, iar conţinutului acesteia, care de cele mai multe
ori este confidenţial, trebuie să i se asigure un maxim de confidenţialitate. În
consecinţă, securizarea activităţii de comunicare, transmitere şi primire de date,
reprezintă o condiţie esenţială pentru ca activitatea misiunii diplomatice să nu fie
zădărnicită şi să poată să-şi îndeplinească funcţiile sale fără să-şi compromită
activitatea.
Din această regulă de Dreptul Diplomatic se deduce conduita pe care statul
acreditar trebuie să o adopte în raport cu acest subiect. În primul rând, acesta este
obligat să acţioneze pentru a asigura misiunea diplomatică a statului acreditant
facilităţi pentru corespondenţa sa, pentru care este ţinut să asigure şi un tratament
special, în care pot fi incluse tarife speciale, acordarea unei adrese telegrafice
convenţionale, manipularea cu prioritate a telegramei primite sau trimise, instalarea
cu prioritate a liniilor telefonice pentru localurile misiunii etc.
Într-un alt registru se încadrează obligaţia statului primitor de a lua toate
măsurile pentru respectarea secretului corespondenţei, pentru care misiunea
diplomatică a statului trimiţător este ţinut să îl păstreze prin împiedicarea oricărei
forme de disiminare a informaţiei pe care această corespondenţă îl conţin.

Libertatea de mişcare
Fundamentul juridic în temeiul căruia se acordă acest privilegiu derivă din
funcţia de informare şi observare pe care o are misiunea diplomatică şi implicit,
personalul diplomatic al acesteia. Pentru exercitarea acestei funcţii, în vederea
informării corecte a statului trimităţor asupra situaţiei economice, politice, sociale,
culturale etc., statul acreditar se obligă faţă de statul acreditant să acorde agentului
său diplomatic libertatea de circulaţie pe întreg teritoriul statului de reşedinţă
 14

Privilegii în materie fiscală

Raţionamentulc are stă la baza acorării acestui privilegiu derivă dintr-o logică
generală aplicabilă misiunii diplomatice pentru întreg ansamblul de imunităţi şi
privilegii, acordat pentru a nu împiedica sau stânjeni activitatea reprezentanţelor
diplomatice în statul acreditar. În acest sens, un sistem fiscal împovărător ar pune
statul acreditant în imposibilitatea asigurării unui sediu pentru misiunea sa
diplomatică, aspect care, evident, împiedică funcţionarea misiunii diplomatice
respective.

Privilegiile de ordin vamal

Asemănător cazului acordării de privilegii fiscale, raţiunea acordării privilegiilor
vamale nu se bazează pe o obligaţie a statelor, ci pe curtoazia internaţională şi
principiul reciprocităţii, ieşind astfel din sfera raporturilor de natură juridică.
Esenţa acestui privilegiu constă în scutirea misiunii diplomatice şi a agentului
acesteia de drepturile de vamă care se percep de state cu ocazia importului de
bunuri. Cu procedură generală, misiunea diplomatică trebuie să înainteze
autorităţilor competenţa în materie din statul de reşedinţă lista cu obiectele ce se
importă, urmând ca acestea să elibereze un certificate de scutire.

Dreptul de a arbora drapelul naţional

Practica curentă a statelor recunoaşte dreptul misiunii diplomatice de a arbora
drapelul natural şi a plasa stema naţională pe imobilul care serveşte ca local al
misiunii diplomatice sau reşedinţa şefului de misiune. De asemenea, se acordă şi
dreptul de a arbora steagul naţional pe mijloacele de transport ale misiunii atunci
când sunt folosite de şeful de misiune.
f. Scutirile de prestaţiile personale
Agentul diplomatic este exceptat de la aplicarea legislaţiei naţionale a statului
de reşedinţă care se adresează exclusive cetăţenilor statului acreditar, cum ar fi
obligaţia de a satisface stagiul militar şi cea de a participa ca jurat. De altminteri,
aceste obligaţii au drept unic adresanţii cetăţenii statului acreditar, nefiind aplicabile
nici măcar străinilor.
g. Scutirea de participare la fondul de asigurări sociale
În vederea aplicării acestui principiu de dată recentă (sistemul de asigurări
sociale pentru cazuri de boală, accident, invaliditate, deces etc. au fost generalizate
în practica statelor după cel de-al doilea Război mondial), trebuie să se observe
categoria de personal de care aparţine agentul diplomatic, precum şi cetăţenia şi
domiciliul acestora.
Referitor la ultimul criteriu avem de a face cu cetăţeni ai statului acreditant
recrutaţi şi domiciliaţi în acesta şi cetăţeni ai statului acreditar sau străini domiciliaţi şi
recrutaţi în statul acreditar.
Cetăţenii statului acreditant care au domiciliul în acest stat sunt plătitori de
contribuţii sociale în statul lor şi indiferent unde s-ar afla aceştia continuă să se
raporteze şi să respecte legislaţia naţională de asigurări sociale. Din acest motiv,
 15

agenţii diplomatici din această categorie sunt scutiţi de obligativitatea de a plăti

contribuţii sociale în statul acreditar, însă au facultatea, dacă doresc să contribuie la un
fond privat în această materie.

Dreptul de capelă
Acest privilegiu derivă tot din curtoazia diplomatică care permite agentului
diplomatic să oficieze în incinta misiunii diplomatice cultul religiei oficiale a statului
acreditant, de către un preot aparţinând de regulă personalului.
h. Privilegii de şedere
Ca orice alt privilegiu şi acesta îşi are originea în curtoazia diplomatică, şi
constă în scutirea agentului diplomatic de obligaţia de a obţine permis de şedere sau
de a anunţa organele de poliţie locale despre venirea sau plecarea sa, precum şi de
a le prezenta acestora vreun document

Categoriile de persoane care beneficiază de statut diplomatic

a. Criteriile care stau la baza acordării statutului diplomatic
Principalul element de care se ţine cont în acestă materie este legătura care
există între misiunea diplomatică şi persoanele în cauză.
Din acest punct de vedere avem două situaţii, prima în care există stabilitate
raport de muncă cu misiunea diplomatică prin care se concretizează calitatea de
angajat pentru colectivul misiunii, iar cea de-a doua care se află într-un raport
indirect cu misiunea diplomatică prin calitatea lor de membri de familie ai
persoanelor din colectivul misiunii. O situaţie particulară o are curierul diplomatic,
care nu are nicio legătură cu misiunea diplomatică, în afară de serviciul pe care îl
face de a transport valiza diplomatică la/de la misiune.

Categoriile de personae care beneficiază de statutul diplomatic

Şefii de misiune şi membrii personalului diplomatic
Aşa după cum s-a mai menţionat, oricare ar fi rangul reprezentantului
diplomatic (ambasador, trimis, ministru plenipotenţiar, nunţiu, însărcinat cu afaceri ad
interim, înalt comisar, înalt reprezentant), acesta va beneficia de acelaşi tratament
din parte statului acreditar, distincţia de rang având relevanţă doar în ceea ce
priveşte aspectele de precădere şi etichetă.

Statutul diplomatic al misiunii speciale şi al membrilor acesteia

Pornind de la raţiunea potrivit căreia scopurile unor misiuni speciale pot fi
delicate şi confidenţiale, practica şi doctrina internaţională au stabilit necesitatea
uniformizării tratamentului acordat misiunii şi membrilor săi, în ceea ce priveşte de
imunităţiile şi privilegiile, prin asimilarea reglementărilor deja statuate în contextual
diplomaţiei tradiţionale bilaterale.

Organe de stat cu atribuţii în domeniul relaţiilor externe

1. Şeful de stat
Instituţia şefului de stat reprezintă peste tot în lume, organul suprem al
 16

statului, indiferent că este întruchipat fie într-o persoane, cum este cazul monarhului
sau preşedintelui, fie într-un organ colectiv, cum este Consiliul federal elveţian sau al
căpitanilor regenţi din San Marino. Chiar şi în aceste din urmă cazuri, şeful statului
unui organ colegial care asigură această instituţie a puterii executive, va fi
reprezentat pe plan extern de o singură persoană.

Dreptul consular

1. Noţiunea de drept consular

Dreptul consular conceput reprezintă totalitatea normelor şi regulilor care
reglementează relaţiile consulare, organizarea şi funcţionarea oficiilor consulare,
statutul juridic al oficiilor consulare şi al personalului acestora.
Dreptul consular este, în mod neîndoielnic, o parte a dreptului internaţional, în
ciuda faptului că numeroase şi importante aspecte ale activităţii consulare sunt
reglementate de către dreptul intern al statelor.
În raport cu alte ramuri ale dreptului internaţional, dreptul consular are caracterul
unui mecanism care funcţionează în vederea realizării colaborării dintre state în
domeniul protecţiei cetăţenilor proprii, monitorizând punerea în practică a unui anumit
regim de drepturi recunoscute acestor cetăţeni.

Caracteristicile dreptului consular

La baza dreptului consular, se află principiile fundamentale ale dreptului
internaţional. Relaţiile consulare fiind şi ele relaţii dintre state. Acest corp de norme
imperative, de la care nu se poate deroga, generează şi în cazul în care relaţiile dintre
state au un caracter consular. Reprezentând o parte dintr-un tot, dreptul consular are
deci, aceleaşi caracteristici şi esenţă pe care o are dreptul internaţional ca atare.
Dreptul consular reprezintă locul unde normele internaţionale coexistă împreună
cu cele ale ordinii juridice interne a statelor, iar sub influenţa primelor, se stabilesc
punctele de contact şi se produce armonizarea dintre acestea din urmă.

Izvoarele dreptului consular

Fiind relaţii între state, relaţiile consulare sunt cârmuite de către ordinea juridică
internaţională, astfel că izvoarele dreptului consular sunt aceleaşi pe care le cunoaştem
şi în dreptul internaţional.
Dată fiind existenţa îndelungată a instituţiei consulatelor (multe din instituţiile
dreptului consular s-au format şi definitivat în vremea când cutuma juca rolul de prim
ordin ca izvor al dreptului internaţional), cutuma a constituit şi continuă să fie şi în
prezent, izvorul unor norme generale privind această instituţie. Putem adăuga că, şi în
condiţiile în care există o codificare a dreptului consular, cutumei i-au rămas încă
importante aspecte şi ori de câte ori există o lacună în reglementarea pe care o
cuprinde această convenţie, se va face apel la soluţiile din dreptul cutumiar.
Tratatul constituie, desigur, principalul izvor al dreptului consular, în condiţiile în
care în prezent există o convenţie de codificare, numeroase convenţii multilaterale cu
 17

caracter regional şi, mai ales, o întreagă ţesătură de acorduri bilaterale între statele
care trimit şi cele care primesc consuli..
Normele care reglementează relaţiile consulare pot fi cuprinse şi în diferite
acorduri sau convenţii internaţionale încheiate în scopul reglementării unei anumite
materii şi care, numai incidental, se ocupă de un aspect sau altul al relaţiilor consulare
(cum ar fi, tratatele de comerţ şi navigaţie, convenţiile de stabilire, convenţiile de
asistenţă juridică ori socială etc.) ori tratate care reglementează în mod special şi
exclusiv, unitar şi organic, materia relaţiilor consulare (cunoscute în mod curent sub
denumirea de convenţii consulare)