RADIOLOGIE

SCURT ISTORIC

Descoperirea razelor X a avut loc în anul 1895 a reprezentat începutul unor schimbări
revoluţionare în modul nostru de a înţelege lumea fizică.
În iarna în care împlinea 50 de ani, în timp ce era rector la Universitatea Wurtsburg, Wilhelm
Conrad Röntgen efectua o serie de experimente cu radiaţiile catodice, folosind un tub Crookes,
când a observat că un ecran acoperit cu un strat de sare de bariu care se afla în apropiere devenea
strălucitor ori de câte ori în tub se producea o descărcare. Când a pus mâna în dreptul petei
fluorescente de pe peretele tubului Crookes, pe ecran a apărut conturul slab al mâinii şi al
oaselor palmei, iar când a aşezat o geantă s-a putut vedea clar conturul acesteia.

Lăsând la o parte îndatoririle ce le avea faţă de universitate şi de studenţi, Röntgen îşi petrece
următoarele şase săptămâni în laborator, fără să împartă nimic din noua sa descoperire cu
colegii săi.
Cu trei zile înainte de Crăciun, şi-a chemat soţia în laborator, unde cu ajutorul unei plăci
fotografice învelite în hârtie neagră obţine „prima fotografie a mâinii fără carne”, o fotografie
a oaselor mâinii soţiei sale cu tot cu inelul ei pe deget. Era emisă o nouă radiaţie care putea să
străbată cu uşurinţă materialele care erau opace pentru lumina obişnuită. A denumit-o „radiaţie
X” datorită naturii sale enigmatice.

Röntgen a anunţat descoperirea pe data de 28 decembrie 1895. Medicii au înţeles imediat

imensul folos pe care pe care îl poate trage medicina de pe urma proprietăţilor radiaţiilor X de
a străbate diferite corpuri. Toţi cunoaştem azi termenii de radioscopie şi radiografie. Aplicaţiile
acestor radiaţii sunt folosite astăzi în mai multe domenii, nu numai în medicină.

Radiologia este specialitatea medicală ce utilizează imagistica atât în diagnosticarea, cât și în

tratamentul bolii vizualizate în corpul uman.
Radiologii utilizează o serie de tehnologii imagistice (precum ultrasonografia, tomografia
computerizată (CT), medicina nucleară, tomografia prin emisie de pozitroni (PET, positron
emission tomography) și rezonanța magnetică nucleară (RMN)) pentru a diagnostica sau trata
boli. Radiologia intervențională reprezintă efectuarea de proceduri medicale (de regulă minim
invazive) folosind pentru orientare tehnologii imagistice. Achiziția imaginilor medicale este
efectuată de obicei de către un radiolog sau un tehnician de radiologie.

Radiografiile (sau roentgenografiile, după numele descoperitorului razelor X, Wilhelm Conrad

Roentgen) sunt produse prin transmiterea de raze X printr-un pacient către un dispozitiv de
captare, apoi convertite într-o imagine pentru diagnostic. Imagistica originală și încă larg
utilizată produce filme prin impregnare argentică. În radiografia film-ecran un tub de raze X
generează un fascicul de raze X, care este îndreptat către pacient. Razele X ce trec prin pacient
sunt filtrate pentru a reduce împrăștierea și zgomotul, apoi lovesc un film nedevelopat strâns
legat de un ecran de fosfori emițători de lumină într-o casetă fotosigilată. Filmul este apoi
developat chimic și o imagine apare pe film. Înlocuind acum radiografia film-ecran este
folosită radiografia digitală, RD, în care razele X lovesc o placă de senzori, care apoi
convertește semnalele generate în informație digitală și o imagine pe ecranul computerului.
Radiografia simplă a fost singura modalitate imagistică disponibilă de-a lungul primilor 50 de
ani de radiologie. Încă este primul studiu cerut în evaluarea plămânilor, inimii si scheletului
datorită disponibilității sale largi, vitezei și costului relativ scăzut.

RADIATIILE

Radiaţiile sunt un mod special de mişcare a materiei.

În funcţie de modul propagării şi proprietăţile lor, distingem:
- radiaţii ondulatorii sau electromagnetice;
- radiaţii corpusculare.

Ondulaţiile electromagnetice – razele X, gamma, razele cosmice, radiaţiile ultraviolete,

radiaţiile luminoase, radiaţiile infraroşii, microundele, undele hertziene (folosite în telefonie,
radar, televiziune şi radiofonie).
Se deosebesc între ele prin lungimea lor de undă şi prin frecvenţă. Cu cât lungimea lor de undă
este mai scurtă, cu atât energia radiaţiilor (duritatea lor) este mai mare.

Radiaţiile corpusculare – particule (încărcate electric) direct ionizante, ca razele alfa şi beta ale
radiului şi corpilor radioactivi; electronii, mezonii, protonii, deutronii şi alte particule.

Razele X = ondulaţii electromagnetice cu lungimi de undă care se măsoară în angstromi.

Un angstrom (1Å) este a 10000 parte dintr-un micron, deci este egal cu 1/10000000 dintr-un
milimetru. Razele X utilizate în scopuri medicale au lungimea de undă cuprinsă 0,06-8
angstromi, ceea ce le conferă o penetrabilitate mare. Penetrabilitatea este cea mai importantă
proprietate a razelor X, care le face deosebit de utile în practica medicală.

PROPRIETĂŢILE FIZICE, CHIMICE şi BIOLOGICE ale RAZELOR X

PROPRIETĂŢILE FIZICE se bazează pe utilizarea lor în medicină.

Se consideră că razele X se propagă în vid cu o viteză de 300 000 Km pe secundă.
Razele X se produc la nivelul anodului şi se propagă în mod sferic şi în linie dreaptă în jurul
lui. Parte din radiaţii sunt oprite de metalul anodului înclinat faţă de axul tubului şi practic, este
utilizat un singur fascicul conic care trece prin deschizătura cupolei şi care este reglat mai mic
sau mai mare, cu ajutorul diafragmelor.
În cazul examenului radiologic, baza conului este reprezentată de ecranul radiologic sau de
clişeul radiografic, iar vârful conului-punctiform este reprezentat de focarul tubului.
Razele X produc fenomene de luminescenţă atunci când ele cad şi se absorb în anumite
substanţe cristaline, semicristaline sau fluide, de exemplu ecrane sau folii care conţin anumite
săruri ca tungstat de calciu, sulfură de zinc şi cadmiu, platinocianură de bariu, de calciu, titan
sau pământuri rare-godolinium, care emit în zonele albastru şi verde ale spectrului. Absorbţia
razelor X care cad pe aceste substanţe schimbă poziţia electronilor pe orbite şi fac ca atomul să
treacă în stare de excitaţie.
Revenirea lui la starea fundamentală se face prin emisia energiei absorbite de la fotonii de raze
X incidenţi, sub formă de radiaţii de luminescenţă (caracteristice sărurilor respective). 15

Fenomenele de luminescenţă pe care le produc se caracterizează în general prin întârzierea

emisiei luminoase faţă de absorbţia de raze X şi sunt de două feluri: de fluorescenţă şi de
fosforescenţă şi ele stau la baza fabricaţiei ecranului radioscopic şi foliilor întăritoare din
casetele pentru radiografii precum şi a utilizării cristalelor de scintilaţie din detectoarele de
izotopi.

PROPRIETĂŢILE CHIMICE
Razele X modifică culoarea platinicianurii de bariu, din verde în galben, apoi brun şi această
proprietate era folosită în trecut pentru dozarea razelor X.
Razele X impresionează placa fotografică care conţine în structura ei bromura de argint,
transformând-o într-o subhalogenură. 17

Ele modifică conductibilitatea unor metale cum ar fi seleniu – proprietate care este şi ea folosită
în dozimetrie.

PROPRIETĂŢILE BIOLOGICE
Sub influenţa razelor X toate ţesuturile biologice suferă o serie de modificări în funcţie de doza
de radiaţii absorbite care pot merge până la moartea celulei.
Efectele biologice au la bază proprietatea de ionizare a razelor X. În doze mici radiaţiile au
acţiune de biostimulare.
Primele modificări apar în nucleul celulelor care se fragmentează, iar armătura nucleară se
dispersează în citoplasmă şi celula se distruge.
Modificările biologice sunt dependente şi de tipul de celule care a fost iradiat. Din acest punct
de vedere există celule radiosensibile şi celule radiorezistente.

Sensibilitatea celulelor la radiaţii este cu atât mai mare cu cât:

- activitatea reproducătoare este mai mare,
- perioada şi evoluţia cariochinetică este mai lungă,
- morfologia şi funcţiile sunt mai puţin fixate.

Razele X, chiar dacă sunt aplicate local, au şi o acţiune generală asupra organismului.
Diferitele cantităţi de raze pe care le primeşte organismul, la diferite intervale de timp se
însumează constituind acţiunea cumulativă a radiaţiei ionizante.
În cazul iradierii multiple, între iradieri ţesuturile se refac parţial şi pentru a obţine acelaşi efect
biologic este necesar să aplicăm o doză totală mai mare, ca în cazul unei iradieri unice.
Ţesuturile cele mai radiosensibile sunt ţesuturile hematopoetice. Ţesutul limfoid, splina,
ganglionii limfatici, limfocitele sunt distruse repede de doze relativ mici. La fel în măduva
osoasă limfocitele sunt primele elemente care sunt distruse de razele ionizante.
Dacă doza nu a fost mare, ele încep să se refacă după o săptămână. Radiosensibilitatea ţesutului
mieloid este mai mică ca a ţesutului limfoid.
Celulele eritrocitare sunt şi mai puţin radiosensibile. Cu cât celula este mai matură cu atât este
mai radiorezistentă. Globulele roşii sunt radiorezistente. Măduva osoasă poate fi distrusă de
doze mari de radiaţii.
Dozele mai mici permit refacerea ei din celulele rămase.
Acţiunea radiaţiilor asupra testiculului şi ovarului este diferită cu faza în care se găsesc celulele
germinative.
Spermatogoniile şi foliculii în creştere sunt foarte radiosensibili.
Cu ajutorul razelor X se poate obţine castrarea.

Radiaţiile X produc mutaţii atât în celulele germinative cât şi în celulele somatice.

După iradierea ovarului şi testiculului cu doze mici se produc modificări ale cromozomilor şi
genelor (mutaţii). Astfel se obţin anomalii de formă ale cromozomilor, transpoziţii (schimbări
de fragmente între cromozomi), modificări ale mecanismului kariokinetic.

Mutaţiile legate de gene pot fi:

- dominante care apar la prima generaţie născută după iradierea glandelor sexuale;
- mutaţii recesive care apar după mai multe generaţii.

Consecinţele mutaţiilor sunt: sterilitatea la prima generaţie, malformaţii congenitale, moarte

fetală intrauterină sau postpartum.
Dozele de radiaţii se însumează şi se transmit generaţiilor următoare, producând în afara
leziunilor genetice, leucoze.
Necunoscându-se precis doza de radiaţii care poate induce aceste modificări, este de
recomandat evitarea iradierii gonadelor la femeile tinere şi a produsului de concepţie în primele
3 luni.
Radioterapia şi efectuarea de numeroase radiografii ale aceleaşi regiuni sunt contraindicate la
tinerii de ambele sexe până la vârsta de 40 de ani.

Articulațiile sunt formațiuni anatomice complexe, care realizează legatura dintre oase,
asigurând un anumit grad de mobilitate.

Clasificarea articulațiilor, din punct de vedere morfo-funcțional:

 diartroze: cavitate în care extremitățile osoase, acoperite de cartilaje și legate prin
capsula și ligamente, pot efectua mișcări în sensuri variabile; ex-articulația scapulo-
humerală, coxo-femurală, articulațiile genunchiului
 amfiartroze: leagă segmente osoase învecinate prin intermediul unor structuri fibro-
cartilaginoase; mișcarea este unidirecțională; ex- articulațiile tarsului
  sinartrozele: legături interosoase prin intermediul unor structuri cartilaginoase
(sincondroza), fibro-conjunctivale sau osteo-fibroase (sinostoza); ex-articulațiile sacro-
iliace

Articulațiile mari:
 Articulația scapulo-humerală
 Articulațiile cotului (humero-cubitală, humero-radială)
 Articulația coxo-femurală
 Articulațiile genunchiului (femuro- tibială, femuro-patelară)

Criterii necesare pentru examinarea articulațiilor:

 efectuarea a cel puțin 2 radiografii, în incidente perpendiculare una pe cealaltă;

 regiunile simetrice trebuie examinate bilateral, pentru a fi comparate;

Contururile extremităților osoase sunt linii opace, fine, regulate, formate de corticala
subcondrală a epifizelor si se caracterizează prin paralelism perfect.

Spațiul articular este o cavitate virtuală, reprezentând proiecția cartilajelor de acoperire (între
care se intercalează uneori meniscuri).
Apare pe radiografie ca o bandă transparentă omogenă, cu lărgime egală pe toată întinderea.
Interpretarea corectă a spațiului articular impune efectuarea radiografiilor bilaterale
comparative.

Modificarea spațiului articular:

 lărgirea (uniformă/neuniformă): dat de edem sinovial sau revărsate lichidiene articulare
 îngustarea (uniformă/neuniformă): procese artrozice/ posttraumatic
 dispariția completă a spațiului articular = anchiloza osoasă
 deformarea: luxații/fracturi prin zdrobire ale segmentelor osoase
 modificarea transparenței: creștere (posttraumatic sau în condromatoza)/diminuare
(prin presența revărsatului lichidian inflamator sau hemoragic)

Modificările suprafețelor osoase articulare:

 procesele patologice profunde (mai ales septice) produc alterarea totală a cartilajului,
aparând șters și neregulat
  în fromele cronice se produce și o scleroza subcondrală, ducând la îngroșarea neregulată
a corticalei
 prezența osteofitelor (prelungiri în afară)
 aplatizarea suprafațelor osoase , favorizând pierderea congruenței și producerea
subluxațiilor.

Modificări ale țesuturilor moi juxtaarticulare:

 creșterea volumului și a intensității (edem, hematoame, tumori)
 scăderea volumului și a intensității (procese scleroase periarticulare avansate)
 calcificări ale țesuturilor moi ce apar în evoluția unor procese periarticulare, mai ales de
cauza inflamatorie- tuberculoasă .

AFECTIUNILE ARTICULATIILOR

1.Artritele acute (traumatice/ septice):

Spatiul articular:
 poate fi moderat largit, mai ales la articulatiile membrului superior; la genunchi,
revarsatele lichidiene abundente produc deplasarea anterioara a superioara a rotulei;
 transparenta poate fi redusa ;
 in formele septice prelungite se produce tesut de granulatie, ducand la diminuarea sa;
Extremitatile articulare ale oaselor:

 demineralizarea regiunilor subcondrale (faze initiale);

 erodarea suprafetelor osoase, urmata de subluxatii (fazele tradive); vindecarea poate fi
fi insotita de anchiloza osoasa;
Partile moi periarticulare:

 tumefactia si intensificarea opacitatii;

2.Artritele cronice-poliartrita cronică evolutivă (atinge articulațiile mici)

3.Artrozele sunt afecțiuni degenerative care afectează în principal cartilajele articulare și

regiunea subcondrală.
 spațiul articular: dimininuat neuniform (nu dispare complet);
 modificări de structură osoasă: osteoporoza epifizelor, osteoliza subcondrală, scleroza
subcondrală;
 apar frecvent osteofite la marginea suprafețelor articulare;
Articulatie scapulo-humerala normala. Articulatie scapulo-humerala afectata de artroza.

Articulatia cotului aspect normal. Articulatia cotului afectata de artroza.

Articulatia coxofemurala cu aspect normal. Articulatia coxofemurala afectata de artroza.

Articulatia genunchiului cu aspect normal. Articulatia genunchiului afectata de artroza.

Artroze sunt afecțiuni articulare caracterizate prin degenerarea cartilajului de acoperire.

Este un proces de lunga durata ce duce la:
 Deformarea extremităților osoase;
 Neregularitatea contururilor articulare;
 Diminuarea înălțimii spațiului articular;
 Apariția de producții osoase marginale;

Artroza este cea mai frecventă suferință articulară care vine odata cu înaintarea în varstă. La
persoanele peste 65 de ani atinge o rată de 70%. La copil este foarte rară și la adultul tanăr.

Sub varsta de 55 de ani sunt în egală masură afectați și bărbații și femeile, dar peste varsta de
55 de ani sunt mai predispuse femeile. La bărbații de peste 65 de ani coxartroza este mai
frecventă, iar la femei artroza interfalangiană. Factorii care favorizează apariția artozei prin
ruinarea eficienței bilogice sau suprasolicitarea funcțională a articulației.

Artoza poate fi rezultatul mai multor factori, fie ei de ordin general, fie de ordin local.
Tabel 1. – Factori

Factori sistematici Factori locali

Varsta Suprasolicitare funcțională a articulațiilor
Factori genetici Modificări arhitecturale articulare
Factori vasculari Modificări dinamice articulare
Obezitatea
Factori endocrini
Factori metabolici
Factori climatici
Artrozele fac parte din reumatismul articular, care este divizat în două grupe, acestea făcand
parte din grupa artozelor degenerative.

Artrozele sunt boli cronice ale articulațiilor, ele se caracterizează prin deteriorarea cartilajului
articular și este însoțită de leziuni hipertofice a extermităților osoase.

Artozele pot fi monoarticulare (afectează o singură articulație) sau pot afecta un număr mai
mare de articulații (poliartoze). Este cea mai frecventă boală reumatică, nu sunt însoțite de
semne generale și nici de leziuni extrarticulare.
Există două grupe principale de artroze:

 Artrozele primare;
 Artrozele secundare;

În formele primare de artroze nu se poate identifica un mecanism etiopatogenic specific, ci

mai degrabă un defect intrisec al cartilajului articular de natură metabolică, conditionat
genetic.

În formele secundare de artroze se evidentiază condițiile și stările bolnăvicioase care au

favorizat initierea procesului degenerativ.
Manifestări clinice în boala artrozică:

Durerea este semnul cel mai important care apare în primele faze inițiale, de obicei sunt de
intensitate redusă si inconstantă. Poate apărea doar la eforturi intense, iar la repaus se atenuează.

În forma gravă poate apărea și în timpul repausului. Sediul durerii este în capsula sinovială și
osul subcondral. Mai poate apărea ca o consecință a contracturii musculare.

Fenomenele dureroase sunt influențate de factori secundari de origine climatică (frigul,

umezeala) care pot accentua durerea.

Limitarea mișcărilor articulare se instalează gradat, afectează în general puțin mișcările, numai
în cazuri grave se blochează complet articulația.

Articulația poate avea un aspect modificat datorită distrugerii capetelor osoase, apariția
nodozităților vizibile datorită osteofitelor. Capetele articulare se dezaxează și rezultă
modificări.
ETIOLOGIE:

 Cauze de ordin mecanic

 Dismorfisme articulare
 Tulburări de statică prin displazii și luxații congenitale
 Afecțiuni de tip inflamator
 Traumatisme
 Vârsta
 Tulburări hormonale (menopauza)
 Factori vasculari
  Insuficiența mușchilor periarticulari
 Suprasolicitarea

Clinic:

 Stadiul preartrozic – dureri ce apar la efort și se calmează în repaus;

 Stadiul artrozic – manifestări de ordin local: dureri, jenă funcțională, tumefacție,
limitarea mișcărilor;
 Manifestări cu caracter general – durerile iradiind la distanță prin iritarea rădăcinilor
nervoase.

Radiologic:

 Îngustarea spațiului articular;

 Contururile articulare neregulate, bine trasate, îngroșate, uneori turtite;
 Osteoporoza difuză, în zonele articulare poate îmbraca aspect geodic;
 Osteofitele se dezvoltă la periferia cartilajului articular, cu direcție perpendiculară pe
os.

În stadiile foarte avansate de artroza pot fi evidențiate și alte imagini radiografice:

 Corpi străini intraarticulari;

 Depozite calcare din meniscuri și ligamente.

Explorarea radiologica a oaselor si a articulatiilor se executa in practica curenta dupa modelele

osoase clasice. Radiografia clasica este de cele mai multe ori suficienta si furnizeaza informatii
destul de complete si sigure cu conditia sa fie executata cu o tehnica foarte riguroasa.