Cap 2 Nou

Capitolul 2
Protetica şi ortetica. Ortezarea

informaţională
Dan Boboc
2.1. Noţiuni de anatomia şi biomecanica membrelor
Biomecanica studiază mişcările fiinţelor vii, ţinând seama de caracteristicile lor

mecanice, precum şi de modul în care iau naştere forţele musculare, analizându-le din
punct de vedere mecanic şi al modalităţii prin care intră în relaţie cu forţele exterioare
care acţionează asupra corpului [12], [3], [11], [35].
Conţinutul biomecanicii poate fi împărţit în:
• biomecanica generală, axată asupra legilor obiective, generale ale mişcării
umane;
• biomecanica specializată, care studiază particularităţile mişcării din diferite
domenii ale activităţii motrice (ex. biomecanica muncii, biomecanica deficienţelor
fizice, biomecanica sportului etc.).
Termenii anatomici care descriu relaţiile între diferitele părţi ale corpului au ca
bază poziţia anatomică, în care individul stă în picioare (ortostatism), cu picioarele
distanţate la nivelul umerilor şi braţele pe langă corp, cu palmele în faţă [23]. Această
poziţie, împreună cu planurile de referinţă (sagital, frontal şi transversal) şi cei şase
termeni indicând direcţiile fundamentale ( superior - inferior, anterior – posterior şi
dreapta – stânga) sunt definitorii în descrierea mişcărilor (fig. 2.1).
Atunci când discutăm de un singur element al corpului, există alţi şase termeni
adiţionali care descriu relaţia lui cu corpul:
1. medial înseamnă spre linia mediană a corpului (ex. degetul mare de la picior
este pe partea medială);
2. lateral este sensul contrar, deci depărtat de linia mediană (ex. degetul mic de
la picior este lateral);
3. proximal înseamnă spre restul corpului (ex. umărul este partea proximală a
braţului);
4. distal este sensul contrar, deci îndepărtat de corp (ex. degetele mâinii sunt
partea distală a braţului);
5. superficial înseamnă apropiat de suprafaţa corpului;
6. profund reprezintă sensul contrar.
50 Boboc D.
Fig. 2.1.Planurile de referinţă.
Cele mai multe articulaţii pot acţiona doar în unul sau două din planurile
corpului. Direcţiile acestor mişcări pentru articulaţia şoldului şi genunchi sunt
prezentate în figura 2.2.a, iar pentru gleznă şi laba piciorului în figura 2.2.b. Mişcările
posibile şi amplitudinile lor (tabelul 2.1) sunt următoarele [16]:
1. flexia (decreşterea unghiului între segmente) şi extensia (creşterea unghiului
între segmente) se petrec în planul sagital; în cazul gleznei, aceste mişcări se numesc
dorsiflexie şi respectiv flexie plantară;
2. abducţia (îndepărtarea de corp) şi aducţia (apropierea de corp) se petrec în
planul frontal;
3. rotaţia internă şi rotaţia externă au loc în planul transversal; uneori se
numesc rotaţie medială şi rotaţie laterală, cu referire la suprafaţa anterioară a
membrului.
Protetica şi ortetica. Ortezarea informaţională 51
a) b)
Fig. 2.2. Mişcările în articulaţiile piciorului.
Alţi termeni folosiţi pentru a descrie mişcarea în articulaţiile segmentelor

corporale sunt:
1. Varus şi valgus, care descriu un unghi al articulaţiei spre sau dinspre linia
mediană a corpului (ex. genunchii în x sunt în valgus, picioarele arcuite sunt în varus);
2. Pronaţia şi supinaţia, care reprezintă rotaţii în jurul axei longitudinale a
membrului (ex. pronaţia mâinilor aduce degetele mari împreună, în timp ce supinaţia
le alatură pe cele mici, astfel încât cu mâinile în supinaţie poţi ţine supa în palme);
3. inversia labelor picioarelor aduce tălpile în contact, în timp ce eversia le
întoarce către exterior.
Tabelul 1
Amplitudinile unghiulare ale articulaţiilor membrului inferior
Articulaţia Amplitudinea mişcării în articulaţie
Amplitudini unghiulare în Amplitudini unghiulare în Amplitudini unghiulare

axa antero-posterioară (X) axa medio-laterală (Y) în axa verticală (Z)
ŞOLD aducţie: max.30 flexie: max.120 rotaţie internă: max.30
abducţie: max 45 extensie: max. 20 rotaţie externă: max.60
GENUNCHI - flexie: max.120 rotaţie internă: max.20
extensie: max. 0 rotaţie externă: max.30
GLEZNĂ - flexie dorsală: max.20 -
flexie plantară: max.30
POST- Supinaţie/varus: max. 25 - -
PICIOR Pronaţie/valgus: max.20
52 Boboc D.
Exemplu: reprezentarea clinică a mişcărilor bazinului şi segmentelor membrului

inferior (fig. 2.3.).
Fig. 2.3. Reprezentarea clinică a mişcărilor bazinului şi segmentelor membrului inferior.

2.2. Ortetica, protetica şi asigurarea mobilităţii

2.2.1. Necesităţi şi modalităţi de ortezare
Orteza este cuvantul generic modern care însumează mai multe elemente diferite ce
cuprind atele, corsete, bretele, suporturi active, gulere rigide, suporturi plantare şi
altele. Orteza este un dispozitiv care, printr-o proiectare adecvată şi utilizare corectă,
poate servi la protecţia, suportul sau îmbunătăţirea funcţionării unei articulaţii sau
segment corporal. Termenul derivă din grecescul orthos – drept şi tilhemi- aşezare, cu
sensul de îndreptare. Persoanele care poartă orteze simple sau complexe pot avea
probleme ortopedice, cum ar fi scolioză sau o fractură, pot prezenta dureri şi
funcţionare defectuoasă a articulaţiilor sau sunt indivizi cu o deficienţă fizică de la o
leziune a măduvei spinării sau de la un accident vascular cerebral, sau cu o anomalie
congenitală, cum ar fi spina bifidă sau paralizia cerebrală [28].
Ortezele sunt dispozitive medicale utilizate pentru a sprijini şi alinia membrul
afectat, servind în acelaşi timp la corectarea eventualelor deformări ale acestuia.
Ortezele simple permit muşchilor, tendoanelor şi oaselor membrelor să funcţioneze la
cel mai înalt potenţial posibil. Când sunt utilizate în mod corespunzător, aceste orteze
pot reduce durerea şi creşte stabilitatea într-o articulaţie instabilăşi pot preveni
progresia deformării. Ortezele sunt prevăzute cu pernuţe pentru a proteja la impactul
pe suprafeţe dure şi a uşura presiunea prin suplimentarea şi redistribuirea sprijinului în
spatele unei zone cu probleme cum ar fi o inflamaţie la picior, calus sau neg. În toate
cazurile, aplicarea principiilor de ortotică conduce la îmbunătăţirea calităţii vieţii.
O clasificare după criteriul flexibilităţii ar cuprinde:
•orteze flexibile (moi): utilizate pentru amortizare temporară şi sporirea
confortului;
•orteze semi-flexibile: pentru purtare permanentă; datorită elesticităţii sporite nu
produc iritaţii şi băşici la purtare;
•orteze rigide: recomandate în cazuri speciale, sunt mai greu de purtat. De obicei
nu sunt tolerate de către persoanele active. Majoritatea ortopezilor sunt de acord cu
evitarea ortezelor rigide pentru că, pe termen lung, pot contribui la accentuarea
problemelor membrelor.
O altă clasificare, după gradul de personalizare, împarte ortezele în:
• orteze de uz general;
• orteze personalizate.
Ortezele reglabile, gata-de-utilizat sunt orteze pentru afecţiuni comune, făcute
din materiale obişnuite ca textil, silicon, elastan, polietilenă. În această grupă intră
suporturile active, ortezele stabilizatoare, ortezele funcţionale şi multifuncţionale.
N.B. Exemplificărilede orteze din capitol sunt însoţite de prezentările
producătorilor[37], [39].
2.2.1.1. Suporturi active

Utilizate atunci când problemele articulaţiilor opresc mişcarea, suporturile active ajută
la restabilirea mobilităţii. Activitatea membrelor nu este restricţionată şi chiar creşte
54 Boboc D.
gradul de mobilitate. Suporturile pot aveaşi un efect terapeutic: masajul intermitent

combinat cu compresia exercitată de o ţesătura specială ajută la stimularea circulaţiei,
intensifică metabolismul şi astfel grăbesc recuperarea.
Exemple:
Suport activ pentru tendonul lui Achile
Indicaţii: tratamentul afecţiunilor degenerative şi
rupturilor de tendon achilean.
Mod de acţiune: inserţia profilului merge de-a
lungul tendonului lui Ahile pentru a produce o
presiune uniformă şi un efect de masaj în timpul
mişcării, ceea ce îmbunătăţeşte metabolismul local
şi reduce edemul. Suportul integrat pentru călcâi iî
ridică pe acesta cu 4-6 mm pentru a relaxa
tendonul lui Ahile. O piesă detaşabilă pentru
călcâi este integrată în suport.
Materiale: ţesătură elastică permeabilă care disipă
umezeala, suport integrat pentru tendon din
material vîscoelastic cu formă anatomică.
Suport activ pentru stabilizarea musculară a

gleznei
Indicaţii: sensibilitate postoperatorie sau
posttraumatică (ex. după luxaţie), umflături ale
articulaţiilor datorită osteoartritei şi artritei,
slăbiciune ligamentară
Mod de acţiune: compresia gradată stimulează
reabsorbţia edemului şi a hematoamelor. Inserţia
redistribuie compresia departe de maleola afectată,
la nivelul ţesutului moale înconjurător. Compresia
din timpul mişcării susţine circulaţia prin capsula
articulară şi inserţiile tendonului.
Materiale: ţesătură elastică permeabilă care disipă umezeala şi două inserţii
vîscoelastice, cu formă anatomică, aliniate.
Suport activ de genunchi care îmbunătăţeşte

ghidajul patelar (patela = rotula)
Indicaţii: sindrom dureros şi lateralizarea patelei
(tendinţă de dislocare), senzaţie de instabilitate a
genunchiului
Mod de acţiune: suportul centrează patela, iar
banda de ajustare ghidează patela în calea ei de
alunecare. Punctele de fricţiune reduc presiunea şi
uşurează durerea în zona retropatelară. Suprafaţa
medială a suportului contracarează devierea
medială a patelei în timpul mişcării. Acest lucru ajută la mişcarea fiziologică a patelei.
Materiale: ţesătură elastică permeabilă cu o cusătură laterală ce evită punctele de
presiune în anumite zone, suport vâscoelastic în formă de semilună pe partea medială
patelară.
Suport activ de genunchi, cu bare lateral, reglabil

Indicaţii: osteoartrita genunchiului, instabilitate
uşoară.
Mod de acţiune: combinaţia dintre bare şi sistemul
de benzi furnizează suport pasiv adiţional
genunchiului, iar efectul activ este dat de acţiunea lui
asupra sistemului senzitiv-motor. Activitatea
genunchiului mişcă suportul rotund, astfel masând
structurile peripatelare de ţesut moale. Efectele de
compresie şi masaj accelerează reabsorbţia edemului.
Materiale: Similar suportului anterior. Barele cu
formă anatomică pot fi remodelate prin încălzire şi sunt inserate în canalele laterale de
ghidare.
Suport activ pentru tratamentul funcţional

al articulaţiei umărului
Indicaţii: durere la nivelul umărului
(posttraumatic/postoperator), osteoartrita
umărului (distrugerea progresivă a cartilajului
în articulaţie în urma îmbătranirii sau prin
suprasolicitare, de exemplu la sportivi).
Mod de acţiune: suportul centrează
articulaţia umăruluişi îmbunătăţeşte
funcţionarea ei. În timpul mişcării, inserţia
produce şi un efect de masaj local pe
suprafaţa ţesuturilor moi ale umărului.
Materiale: ţesătură conturată anatomic ce
asigură o adaptare optimă la forma corpului şi o inserţie vîscoelastică fixată cu benzi
Velcro.
2.2.1.2. Orteze stabilizatoare

Produsele din această categorie se focalizează pe asigurarea stabilităţii, ele uşurează,
stabilizează şi susţin articulaţiile. Toate ortezele stabilizatoare conţinelemente de
susţinere cum ar fi barele de metal sau plastic şi sunt fabricate din materiale
rezistente, biocompatibile. Exista orteze stabilizatoare pentru administrarea medicală
a tuturor articulaţiilor principale.
56 Boboc D.
Exemple:
Orteză stabilizatoare pentru corectarea halucelui
(haluce = mont)
Indicaţii: halus valgus – tratament conservativ şi
postoperator.
Mod de acţiune: halucele este aliniat axial prin
aplicarea unor forţe mici, pe principiul pârghiei de
gradul întâi. Orteza trebuie purtată fără pantofi şi
nu este adecvată pentru mers.
Materiale: atelă posturală din plasic rigid conturată
anatomic, cu o închidere Velcro ce permite o
ajustare permanentă a presiunii de corecţie.
Orteză stabilizatoare pentru imobilizarea

genunchiului.
Indicaţii: în orice afectare a genunchiului, după
chirurgie sau traumă, pentru imobilizarea temporară
a genunchiului
Mod de acţiune: bara imobilizează piciorul la un
anumit unghi de flexie presetat al genunchiului.
Suportul din spatele genunchiului furnizează sprijin
suplimentar şi măreşte siguranţa poziţionării barei
imobilizatoare contra piciorului.
Materiale: materialul suportului este permeabil şi
lavabil. Benzile Velcro facilitează o fixare uşoară la
nivelul genunchiului afectat. Cele două bare dorsale
de aluminiu permit adaptarea individuală a
unghiului de flexie a genunchiului.
Orteză stabilizatoare pentru relaxarea coloanei

lombare
Indicaţii: lumbago, iritarea articulaţiei sacroiliace
(dintre osul ilion şi osul sacru), modificări
degenerative ale coloanei, insuficienţă musculară
(de exemplu în osteoporoză).
Mod de acţiune: suporturile flexibile integrate din
zona spatelui pot fi adaptate individual pentru a
oferi un suport corect din punct de vedere anatomic
pentru zona afectată. Benzile elastice de tensionare
permit ajustarea individuală a compresiei şi astfel o
ajustare variabilă a efectului stabilizator.
Materiale: ţesătură elastică, permeabilă, suporturile
flexibile din plastic sau lamele subţiri de oţel.
Orteză stabilizatoare pentru imobilizarea încheieturii

mâinii
Indicaţii: imobilizare posttraumatică/postoperatorie,
iritarea nervilor din încheietura mâinii, paralizie
parţială, contuzii, distorsionări.
Mod de acţiune: orteza previne poziţionarea incorectă
a porţiunilor distală şi proximală a încheieturii mâinii.
Bara metacarpiană cu formă anatomică stabilizează
încheietura mâinii în poziţia dorită. Barele laterale
limitează mişcările radiale şi ulnare.
Materiale: materialele textile permeabile, uşoare,
asigură un confort maxim. Benzile Velcro facilitează
fixarea şi înlăturarea suportului stabilizator de
aluminiu.
Orteză stabilizatoare pentru imobilizarea

parţială a gleznei
Indicaţii: Tratament conservativ al
ligamentelor rupte ale gleznei, protecţie
postoperatorie după suturare/reconstrucţie
ligamentară, stabilizare permanentă pentru
instabilitatea cronică a gleznei superioare
sau inferioare în caz de contraindicaţie a
tratamentului chirurgical.
Mod de acţiune: stabilizează glezna prin
contracararea supinaţiei (vezi 2.1)şi
previne situaţiile anormale de încărcare în
partea superioară şi până la un anumit
punct în zona inferioară a gleznei. Orteza
poate fi purtată non-stop, ca atelă de suport
în pantofii normali pe parcursul zilei şi ca atelă de postură, fără pantofi, noaptea.
Materiale: elementul de stabilitate din plastic semi-rigid este conturat anatomic şi
poate fi rearanjat dacă este nevoie. Sunt folosite benzi Velcro pentru fixare rapidă.
2.2.1.3. Orteze funcţionale şi multifuncţionale

Obiectivul primar al ortezelor funcţionale este să redea şi să menţină mobilitatea
aparatului locomotor. Ele reprezintă o componentă importantă din cadrul
echipamentelor terapeutice, cu proprietăţi de securizare a funcţiei indeplinite,
mobilizare şi corectare.
Acest tip de orteze poate fi folosit direct după traumatism şi/sau intervenţie
chirurgicală, sau pentru a reda, securiza şi proteja funcţia articulaţiei aflată în condiţii
58 Boboc D.
degenerative. Ortezele funcţionale sunt utilizate îndeosebi în administrarea medicală

optimă a genunchiului şi coloanei.
Exemple:
Orteză funcţională pentru stabilizarea
genunchiului
Indicaţii: instabilitate după rupturi ale
ligamentelor încrucişate anterioare şi/sau
posterioare, în caz de instabilitate complexă
(traumatică, degenerativă), pentru a restrânge
gama de mişcări a genunchiului (de exemplu,
după leziuni ligamentare colaterale, suturări
sau implantare de menisc), în terapia
conservativă şi postoperativă a fracturii
patelare.
Mod de acţiune: construcţia ramei oferă o
potrivire simplă şi fără efort la geometria
piciorului şi respectă planul articulaţiei. Este
rezistentă la torsionare, contracarează efectul
de tragere anterior/posterior şi stabilizează
genunchiul împotriva forţelor din articulaţie.
Materiale: aliaj special de aluminiu pentru o ramă foarte uşoară, stabilă şi maleabilă;
benzi cu pernuţe şi Velcro ce pot fi legate în două poziţii pentru uşurarea aplicării şi
pivotante pe laterale pentru a urmări geometria piciorului.
Orteză multifuncţională pentru îndreptarea

şi stabilizarea coloanei
Indicaţii: imobilizare fisuri şi fracturi,
osteoporoză, stabilizare postoperatorie,
tratament conservator pentru spondilită (boală
cronică progresivă care afectează în principal
articulaţiile sacroiliace şi articulaţiile coloanei
vertebrale).
Mod de acţiuneşi materiale: orteză
hiperextensibilă pentru stabilizarea zonei
lombosacrale (L2-T8) şi îndreptarea coloanei
spinale. Ţesătura stabilă la tensiune, împreună
cu rama din bare de fibră de carbon şi
poziţionarea unei cruci stabilizatoare de fibră
de carbon, funcţionează pentru a stabiliza
pelvisul. Barele din plastic întărit cu fibră de carbon sunt aranjate paralel cu coloana,
ceea ce înseamnă că, în utilizarea postoperatorie nici o presiune directă nu este
exercitată asupra zonei lezate. Benzile de întindere de umăr şi benzile de tensionare
permit ajustarea ortezei pe corp fără efort din partea pacientului.
Orteză multifuncţională pentru stabilizarea

şoldului
Indicaţii: prevenirea luxaţiilor, la şoldul
protezat chirurgical (rezecţia capului femural,
chirurgia de revizuire a protezei de şold).
Indicat a se monta şi regla sub supraveghere
medicală de specialitate.
Mod de acţiune: orteza stabilizează capul
femural printr-o combinaţie de reglaje:
– poziţionarea fermă a harnaşamentului pelvian
pe crestele iliace;
– ajustarea individuală a harnaşamentului
lateral pe coapsă;
– adaptarea articulaţiei ortotice pentru
indicaţiile terapeutice.
Limitarea mişcării asigură succesul
tratamentului chirurgical, în timp ce mişcările
care ar putea produce luxaţii repetate de şold
sunt eliminate. Geometria asimetrică a articulaţiei permite ajustarea independentă a
aducţiei/abducţiei şi a flexiei/extensiei.
Materiale: ţesătură biocompatibilă care respiră şi nu jenează pielea, ajustare cu
închizători ergonomice cu Velcro. Combinaţia dintre un material moale şi suportul
flexibil al porţiunii pelviene permite o presiune uniformă de contact, care imobilizează
capul femural. Articulaţia suportului este realizată dintr-o combinaţie de materiale
uşoare şi rezistente la uzură.
2.2.1.4. Orteze personalizate

Ortezele personalizate sunt utilizate în toate cazurile în care ortezele gata-de-uz nu
funcţionează sau când măsurile proprii şi conformaţia pacientului primează.
Ortezele pot fi confecţionate în numeroase moduri, dar majoritatea tehnicienilor
preferă să plece de la o amprentare, prelevată prin gipsare şi denumită amprenta
negativă. Acest mulaj este trimis la un laborator de specialitate, însoţit de o prescripţie
medicală pentru modificările recomandate. La laborator, prin turnare de ipsos în
amprenta negativă, se obţine pozitivul necesar confecţionării ortezei. Ţinând cont de
recomandările medicului, tehnicianul face, din materialele cerute, un prototip de orteză
care trebuie să realizeze funcţiunile prevăzute pentru corectarea deficienţei. În timp, o
serie de probe cu pacientul va face ca această orteză să fie perfect ajustabilă pe corpul
lui, în special acolo unde, în construcţia ortezei s-au folosit materiale rigide, prin
termoformare. Orteza trebuie să ofere pacientului sprijin, stabilitate, amortizare și
aliniere acolo unde este necesar, pentru a menține partea ortezată cât mai confortabil,
fără durere.
Orteze rigide vor fi utilizate în principal pentru funcţia de mers pe jos sau stat în
picioare pe timp lung şi pot fi construite din plastic sau alt material dur. Similar şi în
60 Boboc D.
ce priveşte construcţia unor corsete destinate ameliorării unor probleme ale coloanei
vertebrale.
Exemplu: corsetul Cheneau

Corsetul Cheneau este un corset personalizat, se face după
mulajul pacientului, se realizează din material
termoformabil, prezintă două pelote de corecţie, înconjoară
întreaga zonă toracală, lombară şi sacroiliacă a trunchiului.
Este un corset indicat atât pentru scolioza toracolombară
joasă, cât şi pentru cifoză, lordoză patologică, traumatisme
ale coloanei în zona toracolombară precum şi în
combaterea osteoporozei în stadii avansate.
Ortezele moi sunt folosite pentru a restabili echilibrul, absorbi șocul și a ajuta la
ameliorarea durerii din zonele dureroase. Ele au în componenţă materiale moi, pliabile
şi, de regulă vor fi schimbate mai des decât cele rigide. Avantajul lor este dat de
reglarea facilă, după necesităţile de moment. Acest tip de orteze este folosit îndeosebi
de diabeticii cu probleme de mişcare.
Ortezele semi-rigide sunt deseori folosite în sport. Pentru orice atlet și pentru
fiecare sport practicat, o orteză individualădin material moale combinat cu plastic dur,
plasată în locul adecvat, permite tendoanelor să lucreze mai eficient şi atletului să se
antreneze în mod normal, fără durere.
Exemplu: orteza lombosacrală (lombostat)
Realizată din material triplustratificat ce permite pielii
să respire, orteza este ranforsată posterior cu două
întărituri din oţel flexibil, plastifiate şi două întărituri
maleabile, din plastic, iar anterior orteza are două
întărituri spiralate şi două din plastic.
Închiderea se face cu bandă Velcro, iar pentru o
stabilizare mai bună, orteza este prevăzută cu sistem
suplimentar de închidere, reprezentat de două benzi
duble laterale.
Indicaţii: hernie de disc, lumbago, discopatie lombară, tasări vertebrale însoţite de
pensări ale nervului sciatic şi post-chirurgical pentru limitarea mobilităţii la nivel
lombar.
2.2.1.5. Ortetica funcţională versus ortetica acomodativă

Orteticafuncţională este destinată să corecteze biomecanica anormală a membrelor
sau unele malformaţii ale acestora. Obiectivul general al orteticii funcţionale,
indiferent de afecţiunea pentru care este prescrisă, este acela de a permite membrului
să se aşeze în cea mai neutrăpoziţie posibilă. Prin poziţie neutră trebuie înţeleasă aceea
în care tendoanele şi ligamentele sunt aliniate în cea mai avantajoasă manieră,
permiţând membrului să funcţioneze corect, prin controlul solicitării excesive sau
necorespunzătoare, în timpul repaosului, mişcării sau alergării. Ortezele funcţionale

sunt confecţionate, de regulă, din materiale semi-rigide şi rigide comune şi se găsesc
gata-de-uz, cu minime adaptări pentru fiecare individ.
Exemplu de ortoticăfuncţională: prevenirea supra-pronaţiei (vezi 2.1).Pronaţia
este mişcarea articulaţiei subtalare (dintre talus şi calcaneu) în:
- eversiune ( rotirea tălpii spre exterior),
- dorsiflexie (îndreptarea degetelor de la picioare în sus),
- abducţie (îndreptarea degetelor de la picioare în lateral).
Stând în picioare, pronaţia apare atunci când piciorul rulează înspre interior, iar
bolta piciorului se aplatizează. Pronaţia este o parte normală a ciclului de mers sau
alergare, care ajută la absorbţia şocurilor la nivelul piciorului. Atunci când pronaţia
este excesivă, vorbim de supra-pronaţie. Aceasta este o problemă comunăşi poate duce
la o serie de leziuni:
• sindromul de stres al tibiei mediane – dureri musculare de-a lungul tibiei pe
partea anterioară a acesteia;
• sindromul dureros patelofemural sau “genunchiul alergătorului” – determinat
de uzarea excesivă, lezarea cartilajului articular, greutatea în exces;
• fasciita plantară;
• hallux valgus (monturi);
• tendinita achileană.
Cum se poate depista supra-pronaţia?
În primul rând, în poziţia stând în
picioare se analizează urma tălpilor. Se
observă un arc clar pe care îl formează
interiorul piciorului. Dacă nu există un
arc şi cel mai interior punct al tălpii
atinge solul, atunci picioarele sunt supra-
pronate.
În al doilea rând supra-pronaţia se
detectează privind uzura pantofilor
purtaţi mult timp; dacă aceştia sunt uzaţi
în special în partea interioară a tălpii,
atunci supra-pronaţia este foarte
probabilă.
În cazul pronaţiei normale, partea exterioară a călcâiului intră prima în contact cu
pământul. La supra-pronaţie, piciorul se rulează înspre interior mai mult decât idealul
de cinci procente. Acest lucru înseamnă că piciorul şi glezna vor întâmpina greutăţi în
stabilizarea corpului şi şocul nu este absorbit eficient. La sfârşitul întregii mişcări,
vârful împinge piciorul de la pământ, folosind în principal degetul cel mare, care
depune, în acest caz, efortul cel mai mare.
Ortezarea: Pentru o supra-pronaţie uşoară până la medie, este ideală o
încălţăminte care să menţină echilibrul, cum este aceea cu branţuri de densitate dublă
62 Boboc D.
şi cu perniţe de susţinere. În cazul persoanelor cu supra-pronaţie foarte accentuată, e

potrivită încălţămintea care controlează mişcarea cu perniţe de suport mai rigide.
Ortetica acomodativă are ca obiectiv acela de a compensa o diformitate a
membrului, prin transferul greutăţii din zona dureroasăşi creşterea presiunii de contact
acolo unde se poate asigura o mobilitate mai bună. Spre deosebire de ortetica
funcţională, nu se încearcă controlul rigid al articulaţiilor, ci mai degrabă controlul
reacţiunilor în locaţia ortezată.
Ortezele cu rol de acomodare se aplică pe locul unor diformităţi rigide (ex.
articulaţii uzate, leziuni cronice dureroase ale pielii), la pacienţi care necesită uşurarea
presiunii în zonele de contact. În aceste cazuri, realinierea membrului prin ortezare
funcţională poate înrăutăţi situaţia pacientului. Dispozitivele acomodative sunt deseori
folosite pentru a corecta problemele biomecanice de mers la copii mici. Ortezele de
acomodare includ atelele şi cadrele de noapte (dispozitive folosite pentru a ţine
picioarele unui copil la un unghi adecvat în timpul somnului), pentru corecţia
deschiderii picioarelor (mersul cu vârful picioarelor spre înăuntru sau spre înafară) sau
anomalii de şold (probleme interne sau externe de rotaţie de şold).
Exemplude ortetică acomodativă: metatarsus adductus
Metatarsus adductus (mersul cu vârful picioarelor spre înăuntru) este o problemă
relativ comună la noii născuţi. Metoda corectivă utilizată în aceste cazuri era purtarea
ghetelor de gips două luni (ex. de la 4 la 6 luni). Gipsul se schimba în fiecare
săptămână pentru că bebeluşii cresc repede. Corecţia este completăşi eficientă.
Ortezele tip Wheaton™
Braceînlocuiesc cu succes
metoda tradiţională, nu trebuie
schimbate pe parcursul
tratamentului, ci doar ajustate
periodic. Avantajul este că
orteza este mai uşoară şi mai
puţin traumatizantă, se poate
scoate de 1-2 ori pe zi, piciorul
respiră, nu apar rosături şi
mâncărimi. Orteza este de tipul
gata-de-uz, din plastic
termoformabil şi se fixează şi
ajustează prin benzi Velcro. Corecţia se obţine în 4 la 6 săptămâni, după care orteza
trebuie purtată numai noaptea, 2-3 luni, pentru menţinerea corecţiei.
2.2.1.6. Utilizarea ortezelor în sport, exemple

În foarte multe ramuri de sport, atleţii folosesc diferite orteze, fie cu rol de stabilizare,
fie pentru amortizare şi protecţie, fie pentru creşterea controlului pe o mişcare
specifică. Cele mai des întâlnite sunt ortezele plantare utilizate pentru a permite
atleților să mențină cel mai bun echilibru posibil în situații statice și dinamice. Aceste
orteze au o influență majoră asupra mișcării plantei (pronație și supinație) în timpul
alergării și mersului. Rularea tălpii piciorului este fundamentală pentru toate

sporturile, iar ortezele plantare s-au dovedit a fi extrem de eficiente în evitarea
leziunilor cauzate de rulare. În plus, purtarea de orteze crește absorbţia șocului în
timpul contactului initial, oferăo mai bună stabilizare labei piciorului, o mai bună
distribuție de sarcină și o adaptare mai ușoară la efortul prelungit, tipic sportului de
performanţă.
• Alergătorii şi practicanţii de jogging poartă orteze pentru amortizarea
şocurilor din călcâi la impactul cu solul.
• Sprinterii folosesc orteze care îi ajută la controlul acţiunii părţii anterioare a
labei piciorului, pe timpul de împingere.
• Cicliştii folosesc orteze pentru creşterea controlului pe rotaţia internă şi
externă a piciorului.
• Schiorii folosesc orteze pentru stabilizarea piciorului şi inhibarea mişcării
acestuia în interiorul clăparilor.
• Jucătorii de tenis folosesc orteze pentru suport lateral şi pentru a absorbi şocul
la impactul cu solul. O orteză des văzută la cei care joacă tenis este şi orteza
stabilizatoare pentru tratamentul cotului.
• Jucătorii de baschet le folosesc pentru controlul părţii anterioare a labei
piciorului înainte de a sări şi pentru a controla rulajul tălpii în timpul alergării. Orteze
des văzute la jucătorii de baschet sunt şi suporturile active pentru tratamentul complex
al durerilor de genunchi.
Sunt situaţii în care, din cauza diverselor accidentări, atleţii concurează ajutaţi de
orteze de articulaţii sau coloană, de regulă suporturi active, în încercarea de a se
proteja suplimentar.
2.2.2. Protezarea. Necesităţi şi modalităţi de protezare
2.2.2.1. Istoric şi terminologie

Cuvântul proteză provine de la cuvintele greceşti: pro-cu sensul de în loc, şi tilhemi-
aşezare, indicând prin urmare un aparat care să înlocuiască lipsa unui organ în
întregime sau numai a unui segment al corpului. De cele mai multe ori, organul sau
segmentul în cauză a fost înlăturat printr-o operaţie chirurgicală de amputare, motivată
de cauze care se vor detalia în cursul acestui subcapitol.
Amputările chirurgicale sunt atestate cel puțin din timpul lui Hippocrate (c.460-
375 î.Hr.), dar amputarea membrelor pentru a salvavieți nu a devenit larg răspândită
până în secolul al XVI-lea. Cele mai multe dintre progresele în chirurgia de amputare
au fost făcute de chirurgii militari în timpul războaielor.
În 1529, chirurgul militar francezAmbroise Paré a descoperit utilizarea ligaturării,
manevra prin care un material din fire (sau un simplu fir) este folosit pentru a lega sau
contracta vasele de sânge. Introducerea garoului în 1674 creşte mai mult şansele
amputării chirurgicale. În esență, un garou este un dispozitiv circular care este
înfășurat în jurul membrului, deasupra zonei care urmează să fie amputată și apoi
răsucit pentru a aplica o presiune suficientă pentru a opri fluxul de sânge.
64 Boboc D.
În 1867, lordul Lister a introdus tehnicile antiseptice la amputare şi la

intervenţiile chirurgicale avansate. Antisepticele, precumiodul şi clorura, au redus
șansele de infecție prin inhibarea creşterii agenților infecțioși, cum sunt bacteriile. Alte
progrese în acest sens includ utilizarea de cloroform și eter ca anestezice pentru a
reduce durerea şi a păstra inconștient pacientul în timpul intervenției chirurgicale.
Utilizarea membrelor artificiale sau protezelor vine, cel mai probabil, din
preistorie, când omul folosea crengi de copaci ca bastoane pentru sprijin sau pentru
suplinirea unui membru.
În 1858, a fost descoperit în Italia un
picior de cupru şi lemn care datează din
jurul anului 300î.Hr.
În anul 2000, cercetători din Cairo, Egipt,
au deshumat ceea ce se crede a fi cel mai
vechi atestat al unei proteze, un deget de
picior facut din lemn şi piele. Proteza,
veche de aproape 3 000 de ani, a fost
găsită ataşată corpului mumificat al unei
doamne nobile din Egiptul de Jos. În
oraşul Cartagena din Columbia (Caraibe)
se înalţă statuia unui amiral spaniol, Blas
de Lezo, unul din cei mai mari strategi şi
comandanţi ai flotei spaniole în sec. al XVIII-lea.
A apărat oraşul Cartagenaîn faţa forţelor
invadatoare britanice, într-o încrâncenare deosebit
de disproporţionată. Dacă priveşti statuia cu
atenţie, vezi că amiralul şi-a pierdut în lupte
piciorul stang, mâna dreaptăşi un ochi şi poartă
proteză de gambă. De aici şi supranumele său
"Mediohombre" (jumătate de om).
În acea perioadă, ceasornicarii şi armurierii au
fost cei care au confecţionat aceste dispozitive
considerate, conform standardelor acelor timpuri,
adevărate minunăţii. O capodoperă a acestora este
menţionată în cărţile de istorie: mâna de fier a lui
Götz von Berlichingen, în secolul al XVI –lea.
Progrese în construcţia protezelor şi înzestrarea invalizilor cu membre artificiale
sunt de menţionat la începutul sec. XIX- lea. După primul război mondial, problema
protezării a devenit o necesitate stringentă, datorită numărului mare de invalizi, ceea
ce a impus un studiu şi o preocupare majoră pe plan mondial în realizarea unor proteze
eficiente. În această perioadă apar numeroase proteze, care în Anglia erau construite
din aluminiu şi bronz de către meşterii artizani, în timp ce în Germania şi în alte state
evoluţia a fost canalizată spre construcţia protezelor din piele cu schelet metalic şi
articulaţie (ex. pentru genunchi şi gleznă). Începutul secolului al XX-lea aduce în
continuare noi îmbunătăţiri în ceea ce priveşte reducerea greutăţii protezelor.
Atunci când este vorba de amputaredin cauza bolii, obiectivul chirurgical cel mai
important este de a elimina suficient din apendice sau de la nivelul membrelor pentru a
se asigura eliminarea bolii. Alte considerații în determinarea nivelului de amputaţie
includ lăsarea unui bont suficient de lung, astfel încât membrul artificial (proteza) să
poată fi atașat într-o manieră funcţională. Ca urmare, ori de câte ori este posibil,
chirurgul va încerca să salveze articulaţiile funcţionale cum ar fi genunchii şi coatele.
Alte obiective ale chirurgiei de amputare includ:
• Păstrarea părţii musculare funcţionale cât mai mult posibil.
• Păstrarea în condiţii optime a bucăţii rămase de os.
• Gestionarea cu succes a extremităţilor nervoase, realizarea optimă a hemostazei
(oprirea fluxului de sânge) în vene şi artere prin ligaturare.
• Obţinerea unei cicatrice care se va vindeca bine şi va fi nedureroasă.
Odată amputarea vindecată, bontul rămas va fi utilizat pentru amplasarea,
montarea şi antrenarea unei proteze, pentru îmbunătăţirea funcţiei vitale şi a modului
de viaţă al persoanei cu amputaţie. Proteza, ca parte integrantă a unui individ, necesită
un bont cu o piele perfect sănătoasă, bine vascularizată, total liberă de aderenţe,
nedureroasă. Cicatricea rămasă dupa amputaţie trebuie să aibă o sensibilitate normală
şi să nu adere la planurile profunde.
Protezarea este prima parte, esenţială, a procesului de recuperare a pacienţilor cu
amputaţii ale membrelor. Urmează o lungă perioadă de acomodare cu proteza, de
antrenament intensiv, astfel încât, la final, recuperarea funcţiei pierdute să fie cât mai
completă. Fiecare bont, la nivele diferite, de forme diferite, la vârste diferite, cât şi
variatele amputaţii şi deformaţii întâlnite, necesită o protezare individuală. Realizarea
unei proteze îşi are specificul ei în sensul individualizării şi personalizării. Pentru ca
un individ să beneficieze de pe urma protezei confecţionate, aceasta trebuie să
îndeplinească anumite condiţii:
• forma şi modul de funcţionare să fie cât mai asemănătoare cu anatomia şi
fiziologia membrului pierdut;
• să fie uşor de fixat la bontul de amputaţie, să fie uşoară şi uşor de igienizat (în
special compartimentul în care pătrunde bontul);
• să corespundă vârstei şi tipului de activitate realizată frecvent de individ;
• să utilizeze materiale şi mecanisme uşoare şi uşor de întreţinut;
• să fie suficient de sensibilă pentru a permite acomodarea cu mediul extern,
siguranţa în acţiune, stabilitatea şi gradarea unei mişcări.
Cu cât nivelul amputaţiei este mai sus, cu atât aceste deziderate sunt mai greu de
obţinut, astfel că la unele amputaţii complexe, bilaterale, cum ar fi cea de coapsă în
treimea superioară (la vârstnici sau persoane cu probleme cardio-vasculare/capacitate
de efort precară) sau la dezarticulaţia bilaterală de şold se renunţă la protezare în
favoarea unui scaun rulant.
66 Boboc D.
2.2.2.2. Funcţiile protezei

Protezarea membrelor amputate nu urmăreşte numai scopul întregirii corpului pentru a
îl face cât mai apt de reluarea unei vieţi normale, ea are concomitent mai multe
funcţiuni, prezentate pe scurt în continuare.
Funcţia pasivă: funcţia care permite membrului protezat realizarea unor anumite
sarcini, dar care nu permite o manevrare activă a dispozitivului (protezele pasive de
membru superior, de amputaţie parţială a mâinii, degetelor).
Funcţia activă: funcţia care imită sau permite organismului de a efectua o
activitate cu ajutorul protezei (de exemplu: proteza bionică, proteza de membru
inferior, unele proteze de amputaţie parţială a mâinii şi chiar unele proteze ale
degetelor).
Funcţia emoţională: funcţia care permite pacientilor să depăşească trauma
emoţională asociată cu deficitul funcţional. Această funcţie a fost anterior trecută cu
vederea, dar este în prezent recunoscută de către comunitatea medicală. Aproape toate
protezele trebuie să satisfacă această necesitate.
Funcţia economică: funcţia care permite pacienţilor să profite de oportunităţi
care pot fi, sau par a fi, închise pentru persoanele cu amputaţie. Cele mai multe
proteze din categoriile funcţionale sunt capabile să îndeplinească această nevoie.
Protezele care permit acţionarea unor dispozitive mecanice, a unei tastaturi, sau a
schimbătorului de viteze al unui autoturism, sau care permit purtătorului să conducă
un interviu, să facă o prezentare, sau să apară într-un spectacol, îndeplineasc această
funcţie.
Funcţia socială: funcţia care permite pacienţilor să-şi dezvolte viaţa socială pe
care şi-o doresc. De-a lungul timpului, aceasta funcţie a fost subestimată. Cu toate
acestea, importanţa acestei funcţii este critică pentru toate persoanele care au suferit o
amputaţie. Pentru că unele protezele arată atât de real şi imită atât de bine organismul
uman, ele oferă un nivel de confort şi încredere care permit persoanei purtătoare o
reintegrare mai uşoară în societate.
2.2.2.3. Etape în aplicarea protezei

Aplicarea unei proteze în mod corect se face în trei etape succesive.
Prima etapă o reprezintă proteza de spital, proteza temporară confecţionată şi
aplicată chiar pe masa de operaţie sau în primele 2-3 zile de la amputaţie. Această
protezare precocese poate face imediat atunci când circulaţia sanguină la nivelul
bontului de amputaţie este bună şi factorul septic absent. În cazul protezării unui
membru inferior, proteza de spital este confecţionată artizanal din feşe gipsate care
îmbracă bontul, aplicate peste pansamentul steril şi fixateprin patru lame metalice ce
realizează un pilon ce se prelungeşte cu un tub de aluminiu pentru realizarea
sprijinului. Punctele de sprijin ale protezei pe bont trebuie alese la distanţă de liniile de
sutură. După 5-7 zile este necesară refacerea părţii din gips datorită modificării
dimensiunii bontului.
Avantajele protezării de spital sunt numeroase:

• permite ortostatismul şi mersul imediat în ziua următoare intervenţiei, cu un
efect psihologic pozitiv;
• are efect benefic asupra troficităţii, a cicatrizării rapide, reducând timpul de
spitalizare, scurtează timpul total de recuperare;
• evită escarele de decubit (leziuni profunde ale țesuturilor determinate de irigarea
lor insuficientă);
• reduce apariţia complicaţiilor precoce ale bontului (edemul, contracturile);
• bontul şi întregul corp se vor adapta mai repede noilor condiţii de mişcare;
• previne apariţia tulburărilor de echilibru.
A doua etapă se situează la 3-6 săptămâni de la amputaţie, când se montează o
noua proteză provizorie, executată după mulaj, cu manşon şi cupă. De regulă, proteza
este confecţionată din material plastic, manşonul îmbrăcând perfect bontul. Şi această
etapă presupune schimbarea manşonului datorită procesului de remodelare prin care
trece bontul, care îşi modifică circumferinţa. Cu această proteză se urmăreşte
maturarea bontului, fiind cel mai bun mijloc terapeutic de adaptare la noua situaţie şi
de pregătire funcţională pentru montarea protezei definitive. Proteza provizorie este
construită în mare ca şi proteza definitivă; ceea ce le diferenţiază este compartimentul
de racordare la bont, care trebuie adaptat continuu la modificările acestuia.
A treia etapă o constituie realizarea şi montarea protezei definitive. În general,
protezarea definitivă se face după 6-12 luni de la amputaţie, depinzând de localizarea
amputaţiei, starea pacientului şi vârsta lui. Proteza provizorie va fi înlocuită de cea
definitivă numai atunci când bontul de amputaţie a ajuns la forma lui finală. Acest
interval de maturare a bontului durează câteva luni şi cuprinde etapele: dispariţia
edemului, definitivarea cicatrizării şi restrângerea de volum a maselor musculare
(atrofia musculară). Protezarea definitivă este eficientă atunci când bontul de
amputaţie a ajuns la forma şi dimensiunile lui finale.
2.2.2.4. Protezarea membrelor inferioare

A. Protezarea amputaţiilor labei piciorului
Amputaţiile parţiale de picior (PF) pot include:
Amputaţii de degete şi amputaţii transmetatarsale

Protezele din silicon, realizate cu ajutorul mulajelor,
pot suplini parţile amputate şi permit purtarea unor
încălţări normale, fără
modificări la piciorul
amputat.
AmputareaLisfranc
(Jacques Lisfranc de St. Martin, chirurg şi ginecolog
francez, 1790 - 1847). Amputarea se practică la
intersecția tarso-metatarsienelor; proteza Lisfranc se
68 Boboc D.
recomandă pacienţilor cu articulaţie de gleznă complet funcţională.

Proteza este de fapt o labă protetică cu proprietăţi elastice, la care există un
contact total între bont şi cupa internă a protezei, iar partea frontală este o inserţie
rigidă, cu umplutură în locul degetelor.
Amputarea Chopart (Francois Chopart, chirurg
francez, 1743-1795)
Amputarea păstreaza doar calcaneul şi talusul;
proteza Chopartre este proiectată special, stabilește
bio-mecanica normală a piciorului şi transferă în
mod corespunzător energia printr-un braț de
pârghie rigidă la talpa din carbon cu rezistenţă
progresivă, în două trepte.
Proteza este ușoară, durabilă, alcătuită din plastic
turnat după modelul bontului, are talpa din carbon
şi un strat de spumă. Fixarea se face cu curea
Velcro și umplerea modelată a părţii lipsă de talpă a
piciorului.
Amputarea Symes-dezarticulare de gleznă cu toc

din picior, pentru a permite un sprijin al greutăţii.
Amputaţia Syme este o amputaţie a gambei care
lasă pe loc un os al piciorului, calcaneul.
Avantajul acestei metode, cu aplicabilitate relativ
restrânsă (în principiu doar osteomielita – infecţie
a osului piciorului anterior sau mijlociu) constă în
conservarea bună a capacităţii membrului amputat
de a susţine greutate. În conceperea unei proteze
pentru un pacient cu amputaţie Syme există mai
multe aspecte de luat în considerare. Pe măsură ce
bontul de amputaţie se maturează, el capătă o
formă rotunjită, asemănătoare unui balon. Pentru a
adapta această formă, s-au conceput mai multe
forme de proteze.
Cel mai obişnuit caz constă în realizarea unei
ferestre în soclul protezei, lăsând membrul
amputat să alunece în locul preformat şi apoi
fixarea, strângerea ferestrei, cu benzi cu arici. O a doua opţiune este un soclu cu o
parte interioară moale care se scoate, sau, a treia variantă, proteza poate fi fabricată cu
o pernă moale de silicon. Deoarece tehnica de amputaţie nu scurtează cu mult gamba,
spaţiul avut la dispoziţie pentru proteză este relativ mic. Există producători ce oferă
soluţii pentru această problemă, printre care şi modele pe lame de carbon, ce stochează
energia ca un arc.În concluzie, proteza trebuie să ajute la distribuirea forţelor de
susţinere a greutăţii cât mai confortabil pe picior.
B. Protezarea amputaţiilor transtibiale

Proteza clasică de gambă se recomandă amputaţilor cu bont suficient de lung (minim
o treime din lungimea normală), care au nivel scăzut spre mediu al activităţii.
Proteza se compune dintr-o labă protetică flexibilă
din material plastic, cu sau fără întăritură elastică din
metal/carbon, pe care se fixează componentele
modulare ale articulaţiei gleznei (fixă sau mobilă) şi
adaptorul tubular din aluminiu, oţel sau titan. O tijă din
răşină sau material plastic permite obţinerea lungimii
exacte a gambei. Manşonul extern este realizat după
mulaj din material termoformabil sau din răşină
acrilică, iar manşonul intern din material moale,
confortabil.
Tot ansamblul poate fi acoperit de un înveliş
cosmetic pentru obţinerea unui aspect cât mai estetic.
Fixarea protezei este deasupra genunchiului şi/sau pe
coapsă prin genunchieră.
Proteza de gambă destinată pacienţilor cu un
nivel de amputaţie transtibială mediu se recomandă
persoanelor cu nivel de activitate mediu-crescut.
Este o proteză de gambă care se susţine pe bont
cu ajutorul vacuumului, ceea ce îmbunătăţeşte în
acelaşi timp circulaţia din bont.
Proteza are în componenţă un sistem de suspensie
cu amortizare a şocurilor, precum şi un adaptor de
torsiune, iar la exterior poate avea un design frumos.
Este uşor de utilizat, creşte propriocepţia şi asigură un
mers foarte apropiat de cel natural, purtătorul putând
efectua şi activităţi sportive uşoare.
Un amputat poate dispune de mai multe proteze
pentru acelaşi membru, în funcţie de activităţile pe
care vrea să le deruleze (ex. –proteza destinată
alergării). Cu toate acestea, componentele de bază ale
membrelor protetice rămân aceleași:
• pilonul este sprijinul intern sau scheletul
membrului protetic. Pilonul trebuie să ofere sprijin
structural și este alcătuit din tije de metal sau
compozite uşoare din fibre de carbon. Pilonii sunt deseori îmbrăcaţi într-un material
sintetic imitând pielea, ca formă şi culoare pentru a se potrivi destinatarului şi pentru a
da membrelor protetice un aspect mai real.
• soclul este partea dispozitivului protetic care interfaţează cu bontul membrului
pacientului.
Deoarece prin soclu se transmit forțele de la nivelul membrelor protetice la corpul
70 Boboc D.
pacientului, acesta trebuie să fie perfect montat la nivelul bontului, pentru a se asigura
că nu produce iritaţii sau leziuni. Un strat moale (bumbac) este de obicei pus în
interiorul soclului, iar pacientul poartă un bandaj sau una ori mai multe șosete
protetice pentru a realiza o aşezare cât mai confortabilă.
• sistemul de prindere este cel ce ține membrele protetice atașate la corp. De
regulă este un sistem de tip ham, cu curele, benzi Velcro sau mâneci folosite pentru a
atașa dispozitivul protetic. Pentru alte tipuri de amputări, proteza poate rămâne atașată
doar prin montarea în jurul membrului rezidual, printr-un procedeu de aspirație. În
acest caz, membrul protetic se potriveşte perfect pe membrul rezidual, iar un sigiliu de
etanșare îl ține în loc.
C. Protezarea dezarticulaţiilor de genunchi şi amputaţiilor transfemorale

Proteza pentru dezarticulaţia de genunchi sau amputaţia trans-femurală poate fi
similară celei de gambă, cu o labă protetică flexibilă din material plastic, cu sau fără
întăritură elastică din metal/carbon, pe care se fixează componentele modulare ale
articulaţiei gleznei (fixă sau mobilă) şi adaptorul tubular din aluminiu, oţel sau titan,
cu tijădin răşină sau plastic pentru obţinerea lungimii dorite. Manşonul extern este
realizat după mulaj din material termoformabil sau din răşină acrilică, iar manşonul
intern din material moale, confortabil.
D. Protezarea dezarticulaţiilor de şold, transpelvice şi translombare

Proteza pentru dezarticulaţia de şold poate fi o continuare a celei de gambă, cu
aceeaşi labă protetică flexibilă din material plastic, cu sau fără întăritură elastică din
metal/carbon, pe care se fixează componentele modulare ale articulaţiei gleznei (fixă
sau mobilă) şi adaptorul
tubular din aluminiu, oţel
sau titan. Două tije din
răşină sau plastic permit
obţinerea lungimii dorite
pentru gambă şi coapsă.
În detaliu este
prezentată şi articulaţia
mecanică a şoldului, într-o
variantă uşoară şi
economică.
Manşonul extern este
realizat după mulaj din
material termoformabil
sau din răşină acrilică, iar
manşonul intern din
material moale,
confortabil. Proteza se
ataşează de bazin printr-o centură din material plastic termoformat, închisă cu curele
Velcro. Întregul ansamblu poate fi acoperit de un înveliş cosmetic pentru obţinerea

unui aspect cât mai estetic.
2.2.2.5. Protezarea membrelor superioare

O scurtă clasificare a protezelor membrului superior, în funcţie de gradul de
disponibilitate la utilizare a acestora,
cuprinde următoarele trei grupe
mari:
• protezele cosmetice: aceaste
dispozitive sunt făcute după
înfătişarea reală a membrului, însă
nu au nici o funcţie dincolo de cea
estetică;
• protezele mecanice: au o
funcţionalitate limitată, fiind
controlate, prin intermediul unor
cabluri, de mişcările pe care le face
pacientul cu alte părţi ale corpului;
• protezele mioelectrice: sunt
dispozitive ce folosesc energia
electrică pentru a produce mişcarea,
fiind controlate de electrozi, ataşati
pe pielea pacientului, care preiau
semnalele electrice generate de
muşchii rămaşi la nivelul bontului.
Proteze cosmetice (estetice)
Protezele estetice sunt sculpturi din plastic care simulează părţi ale corpului, ele
acoperind partea lipsă și realizând un echilibru estetic, ajutând la integrarea
amputatului în familia lui socială și în mediul de lucru.
Acest tip de proteze îndeplinesc numai o parte din funcţiile unei proteze, şi
72 Boboc D.
anume funcţia pasivă, funcţia emotivă şi funcţia socială.

Protezele sunt fabricate din elastomeri din familia siloxan; aceste materiale se
bazează pe lanțuri de siliciu în loc de lanțuri de atomi de carbon, cum este cazul
materialelor plastice. În consecinţă, siloxanii nu se dizolvă în solvenți organici
convenționali, cum ar fi acetona, alcoolul, benzina, grăsimile etc. În plus, lipsa de
carbon în structura sa face proteza foarte rezistentă la temperaturi ridicate. Aceste
materiale au şi proprietăți remarcabile elastice și de rezistență la rupere.
Cea mai frecventă metodă de ataşare a acestor proteze este prin vidare. Vidul
creat între material şi piele este suficient de avansat ca proteza să fie ţinută la locul ei
pentru o utilizare diurnă normală.
Protezele mecanice
Membrele protetice mecanice sunt proiectate cu o anumită utilitate și
funcţionează numai în scopul pentru care au fost concepute. Spre exemplu, o mână
protetică comună este cea de tip pensetă, care poate fi deschisă sau închisă pentru a
apuca obiecte sau pentru a efectua alte tipuri de sarcini. Acest tip de dispozitiv protetic
poate fi acoperit cu o mănuşă specială din latex, pentru a o face să aibă aparenţa unei
mâini naturale.
Membrele protetice funcţionale pot fi acţionate şi controlate în multiple moduri:
• utilizând resursele corpului: membrele protetice sunt controlate prin cabluri
de conectare de o altă parte pe corp. De exemplu, un braţ protezat pot fi controlat
printr-un cablu atașat cu o curea sau ham la umărul opus, sănătos. Umărul de lucru
este mişcat în anumite moduri, ceea ce permite manevrarea şi controlul dispozitivului
similar cu modul în care se foloseşte o pârghie de mână pe bicicletă pentru a acţiona
frânele.
• utilizând surse externe: protezele mecanice complexe, cu mai multe
funcţiuni, sunt acţionate de motoare electrice, ale căror surse furnizează energia
necesară unei zile de lucru. Comanda se face prin comutatoare electrice acţionate cu
diferite părţi ale corpului, sau chiar cu partea rămasă a membrului amputat.
Proteza de braţ funcţională acţionată prin cablu este destinată persoanelor cu
amputaţie de braţ care desfăşoară o activitate medie, cu nivel scăzut de complexitate.
Atât articulaţia cotului cât şi penseta mâinii sunt acţionate prin cablu (integrat în
hamul de purtare), ca urmare a mişcărilor umărului opus, sănătos.
Mâna protetică poate avea diferite mărimi şi este adaptată tipului de activitate
dorit. Ea va fi îmbrăcată de o mănuşă cosmetică de nuanţă cât mai apropiată de pielea
purtătorului.
Proteze mioelectrice (mâna bionică)
O modalitate avansată pentru controlul membrului superior protetic este aceea de
a fi acţionat de muşchii rămaşi în membrul rezidual, pe care pacientul îi poate
contracta în continuare. Deoarece activarea muşchilor generează semnale electrice de
potenţial redus, electrozii plasaţi pe suprafaţa pielii pot măsura aceste potenţiale
musculare. Contracţiile detectate de către electrozi sunt apoi folosite pentru a controla
membrul protetic, într-un mod similar unui program numeric de comandă şi control.
O mână bionică este o proteză complet articulată, asigurând o prindere completă,
cu degete care funcţionează independent, cu rotaţia policelui şi o prindere palmară

totală. Includerea unui police, care, asemenea celui uman, poate fi rotit în diferite
poziţii, permite folosirea unor prize importante în viaţa de zi cu zi care nu sunt
posibile cu celelalte tipuri de proteze.
Priza index police
Realizată prin apropierea policelui de index prin
lateral, este folosită pentru prinderea obiectelor subţiri,
cum ar fi o carte de vizita. De asemenea, prin rotaţia
încheieturii mâinii permite pacientului întoarcerea unei
chei în uşă cu o mişcare complet umană.
Priza de forţă
Toate degetele, inclusiv policele, se închid pentru a
realiza o priză totală. Poate fi folosită pentru prinderea
unui recipient în scopul deşurubării capacului sau pentru
cărarea unor obiecte mari cum ar fi o valiză.
Priza de precizie
Indexul şi policele, sau indexul, mijlociul şi policele
se închid într-o prehensiune de fineţe pentru a ridica şi
manipula obiecte mici.
Modul de lucru al arătătorului

Policele şi celelalte degete se închid cu excepţia indexului care rămane în
extensie. Această priză este foarte importantă pentru realizarea unor activităţi ca
folosirea tastaturii, a telefonului sau alte activităţi zilnice.
Modulul de lucru al policelui

Policele poate fi rotit în diferite poziţii, la fel ca unul
uman, permiţând folosirea unor prize care nu au fost până
acum disponibile persoanelor cu amputaţie.
Controlul mâinii bionice se bazează totodată pe un program software avansat,

care monitorizează configuraţiile mioelectrice necesare pentru acţiunea degetelor.
Acest program oferă un control fin al vitezei şi al forţei de prindere, bazat pe
semnalele generate de musculatură. Senzorii incorporaţi în degetele mecanice
semnalizează momentul în care prinderea este suficientă şi degetele se blochează până
când purtătorul dă comanda de deschidere printr-o simplă flexie a muşchilor.
74 Boboc D.
2.3. Noţiuni de monitorizare şi analiza mersului, mişcării şi

echilibrului
2.3.1. Mersul normal şi mersul patologic

Mersul este un procedeu de deplasare în care sunt folosite mişcări ciclice, constând în
dezechilibrări şi reechilibrări permanente, cu păstrarea permanentă a contactului cu
suprafaţa de deplasare. Iniţial voluntar, mersul devine, prin învăţare, involuntar,
automat şi stereotip, iar parametrii săi sunt caracteristici fiecărui individ. La mersul
normal al individului (la care membrele inferioare realizează alternativ şi constant
funcţiile de sprijin şi de propulsie) participă întregul corp, respectiv capul, trunchiul,
umerii, membrele superioare, bazinul şi membrele inferioare [30], [33].
Mersul fiziologic (normal) este asigurat numai dacă se realizează simultan
următoarele patru condiţii:
• echilibrul - respectiv păstrarea permanentă a echilibrului şi controlul direcţiei
mişcării, având în vedere că poziţia centrului de greutate al corpului este într-o
permanentă alternare în funcţie de transferul greutăţii corpului de pe un membru
inferior pe celălalt;
• suportul corpului - asigurat de integritatea reflexelor antigravitaţionale pentru
extensia trunchiului, coapselor şi genunchilor, care, la rândul lor, sunt influenţate de
poziţia gâtului şi a capului;
• propulsia corpului spre înainte –realizată prin înclinarea laterală şi anterioară
a corpului, înainte de sprijinul unipodal;
• păşitul - stimulii declanşatori ai efectuării unui pas sunt reprezentaţi de
contactul plantar cu suprafaţa plană şi de propulsie, respectiv înclinarea corpului,
alternativ, la transferul greutăţii de pe un picior pe altul.
Caracteristicile mersului
Pasul (fig. 2.4.) este distanţa care separă cele două călcâie, atunci când picioarele
sunt sprijinite pe sol, în timpul mersului.
Ciclul de păşire este unitatea de măsură a mersului, distanţa între punctul de
contact cu solul al unui picior şi următorul punct de contact al aceluiaşi picior. Prin
urmare, un ciclu de păşire are 2 paşi.
Distanţa cuprinsă într-un ciclu de păşire reprezintă lungimea pasului şi are, la
adulţii cu talie normală, valori cuprinse între 70 şi 80cm.
Lungimea pasului depinde de:
• lungimea taliei (la acelaşi unghi de deschidere, membrele mai lungi dau un
pas mai mare);
• unghiul de deschidere al membrelor din articulaţia coxofemurală;
• eversia picioarelor (pasul este mai mare când răsucirea este mai mică, deci
piciorul cât mai aproape de axa de deplasare);
• felul cum se ia contact cu solul: cu talonul (toc-călcâi) sau cu toată talpa (când
se ia contact cu călcâiul, cum este corect, pasul este ceva mai lung, datorită extensiei
complete a gambei pe coapsă).
Fig. 2.4. Caracteristicile pasului.
Lărgimea pasului este distanţa care separă călcâiul de linia de mers şi, în aceleaşi
condiţii, are valoarea medie de 5-6cm.
Unghiul pasului este format de axa longitudinală a piciorului cu linia de mers şi
are valori în jur de 15°. În plus, mai pot fi definite două noţiuni complementare:
cadenţa mersului –numărul de paşi pe unitatea de timp şi distanţa parcursă în unitatea
de timp.În mers se activează în jur de 14-17% din musculatura scheletică, cuprinzând:
• muşchii propulsori (flexorii degetelor, extensorii gleznelor, genunchilor şi
şoldurilor);
• muşchii balansului (extensorii degetelor, flexorii piciorului, flexorii şi
extensorii genunchilor, flexorii şoldurilor);
• muşchii transferului greutăţii şi cei ai deplasării bazinului (abductorii, rotatorii
interni şi extensorii şoldurilor, respectiv rotatorii trunchiului);
• muşchii ce menţin direcţia anterioară a capului (muşchii trunchiului superior
şi rotatorii capului).
Timpii ciclului de mers
Ciclul de mers este format din două perioade distincte:
• sprijinul;
• balansul (oscilarea, pendularea).
Sprijinul este împărţit în următoarele patru faze:
76 Boboc D.
• contactul iniţial (atacul cu talonul; după unii autori această fază este numită
faza de amortizare);
• poziţia medie de sprijin (sprijinul median cu mijlocul tălpii);
• terminarea sprijinului (încărcarea părţii anterioare a piciorului);
• desprinderea de pe sol.
Balansul este şi el împărţit în trei faze:
• oscilaţia iniţială,
• oscilaţia de mijloc,
• oscilaţia terminală.
O prezentare schematică a acţiunii muşchilor piciorului în timpul unui ciclu de
mers este ilustrată în figura 2.5.
Fig. 2.5. Activarea muşchilor piciorului în timpul unui ciclu de mers.
Mersul patologic apare din cauza inegalităţii membrelor, limitării mobilităţii

articulare, instabilităţii articulare, paraliziilor, durerilor, tulburărilor de forţă şi tonus
muscular.
Pasul târşâit este mersul cu membrele inferioare flectate uşor din genunchi,
individul păşind pe toată talpa (mersul plantigrad), fără rularea tălpii pe sol. Pasul este
scurtat datorită flexiei membrelor din articulaţia genunchilor. Se întâlneşte în boala
Parkinson, la persoanele vârstnice.
Pasul scurtat este datorat unor afecţiuni articulare la nivelul genunchiului, sau
gleznei (poliartrită reumatoidă, coxartroză unilaterală, necroză de cap femural,
gonartroză). Din cauza suferinţei, membrul neafectat trebuie să se adapteze la
lungimea pasului făcut cu cel afectat, amplitudinea pasului scurtându-se.
Pasul lărgit se întâlneşte în afecţiunile neurologice extrapiramidale, tulburări de
echilibru, la vârstnici şi la copii.
Pasul unilateral se datorează unor afecţiuni la nivelul membrelor inferioare
(fracturi, entorse, rupturi musculare, rupturi de tendon), când individul avansează
numai cu membrul afectat pe care-l duce repede înainte. Impulsia este realizată numai
cu membrul neafectat, deci este incompletă, iar mersul devine sacadat.
Pasul cosit este întâlnit în cazul accidentelor vasculare cerebrale (AVC) care
produc hemiplegie, hemipareză. Din cauza hiperextensiei membrului (consecutivă
modificărilor de tonus muscular în grupele musculare extensoare) se efectuează o

mişcare semicirculară cu convexitatea în afară. Persoana duce membrul afectat prin
lateral, cu o pivotare în jurul membrului sănătos, iar piciorul afectat stă în equin
(deformaţie a piciorului care, blocat în hiperextensie, nu poate să se sprijine decât în
vârf şi nu stă niciodată pe călcâi).
2.3.2. Analiza mersului
2.3.2.1. Scurt istoric al preocupărilor de analiză a mersului uman

Observarea mersului şi alergării a constituit o preocupare constantă a
cunoaşterii umane, încă din cele mai vechi timpuri. O abordare sistematică a
observaţiilor asupra mersului se
conturează în perioada
Renaşterii, când Leonardo da
Vinci, Galileo şi Newton publică
descrieri utile ale mersului biped.
Desigur, metodele erau mai ales
de tip observaţional, lui Galileo
fiindu-i atribuite cuvintele: Orice
aspect al mişcării umane ce se
doreşte a fi studiat, trebuie mai
întâi observat.
Probabil că cea mai timpurie
lucrare ştiintifică asupra mersului este De Motu Animalum, publicată la 1682 de
Borelli, ucenic al lui Galileo. Boreli a aproximat centrul de greutate al corpului şi a
descris modul în care este menţinut echilibrul în mers prin poziţia corpului şi continua
mişcare înainte a suprafeţei de sprijin a piciorului. Abia în 1836 fraţii Weber, în
Germania, au publicat prima descriere clară a ciclului de mers.
Étienne-Jules Marey a pus bazele a două tipuri de analiză a locomoţiei umane sau
animale: analiza dinamică, care se axează pe cauzele mişcării (forţe, momente,
acceleraţii) şi analiza cinematică ce descrie caracteristicile mişcării (traiectorii,
unghiuri etc.). Lucrând la Paris, Marey a publicat în 1873 un studiu asupra mişcărilor
membrelor la om. El a facut o serie de expuneri pe o singura placă fotografică pentru
un subiect îmbrăcat în negru, dar având benzi luminoase (albe) de-alungul membrelor
inferioare (fig. 2.6). Sensul investigaţiilor sale a fost determinarea traiectoriei centrului
de greutate şi a pasului pe sol.
78 Boboc D.
Fig. 2.6. Ciclograma lui Jules Marey.
Un experiment asemănător s-a petrecut cam în acelaşi timp, de cealaltă parte a

Atlanticului. În 1872, fostul guvernator al statului California, Leland Stanford, om de
afaceri și deținător de cai de curse, a dorit să aibă un cuvânt de spus într-una din
dezbaterile foarte populare ale timpului, respectiv dacă toate picioarele unui cal în
galop sunt, la un anumit moment, în aer sau nu. Stanford era convins că răspunsul la
întrebare era da și și-a promis lui însuşi că va demonstra afirmația sa ştiințific.
Cunoscând realizările fotografice ale lui Muybridge, Stanford l-a angajat pe acesta ca
să facă demonstrația fotografică de rigoare. Muybridge a reușit în 1877 să probeze, cu
un negativ fotografic (fig. 2.7.) reprezentând galopul armăsarului Occident al lui
Stanford, afirmația privind existența momentului în care toate picioarele calului sunt
în aer, cu amendamentul că în acel moment membrele calului sunt în flexie, şi nu în
extensie cum se credea și cum fuseseră reprezentate pictural de nenumăraţi artisti.
Fig. 2.7. Ciclogramele lui Edweard Muybridge.

În anii 1880, Universitatea din Pennsylvania îl sponsorizează pe Muybridge

pentru a studia mişcarea animalelor de la Zoo Philadelphia sau a unor oameni
fotografiaţi într-un studio. Modelele umane, fie în întregime nud, fie îmbrăcate lejer,
au fost fotografiate pe un fundal cuprinzând o grilă de măsură, într-o varietate de
secvenţe de acţiune, inclusiv mersul pe jos, în sus sau în jos pe scări, lovind cu
ciocanul pe o nicovală, cărând sau aruncând găleţi de apă. Muybridge a fotografiat, de
asemenea, activităţi sportive, cum ar fi baseball, cricket, fotbal, box, lupte, scrimă,
canotaj, aruncarea discului şi chiar secvenţe de balet.
Cea mai serioasă aplicaţie a ştiintei mecanicii la descrierea mersului uman în
secolul XIX rămane însă lucrarea germanilor Braune şi Fischer, intitulată Der Gagdes
Menschen. Ei au utilizat o tehnică similară cu Marey, folosind benzi fluorescente de-a
lungul membrelor. Fotografiile rezultate au constituit baza determinării
tridimensionale a traiectoriilor, vitezelor şi acceleraţiilor segmentelor. Cunoscând
masele şi acceleraţiile segmentelor corporale, ei au fost capabili să estimeze forţele
implicate în toate fazele ciclului de mers.
La Moscova, în anii 1930, Berstein a făcut măsurători cinematice pe mai mult de
150 de subiecţi, concentrându-şi atenţia pe mişcarea centrelor de greutate ale
segmentelor individuale, în raport cu centrul de greutate al corpului ca întreg.
În Romania, la Institutul de Educatie Fizicăşi Sport, în anii 1952-1953, Iosif
Maier realiza un ingenios fotociclograf, iar în Centrul de Cercetare pentru Probleme de
Sport (CCPS), Ilie Stupineanu a utilizat o variantă perfecţionată a acestui fotociclograf
(fig.2.8.) în anii 1970-1976 pentru investigaţii pe tehnica de mişcare în diferite ramuri
de sport: gimnastică, atletism, handbal.
Fig. 2.8. Fotociclogramele lui Ilie Stupineanu (CCPS)
Un pas important în analiza mersului a fost făcut prin apariţia platformelor de

forţă. Aceste instrumente au contribuit major la studiul ştiinţific al mersului şi sunt şi
azi echipamente standard în laboratoarele de profil. O primă variantă a fost propusă de
80 Boboc D.
Amnar în 1924 şi îmbunătăţită de Elftman în 1938. Platformele lor erau pur mecanice,
pe principiul dinamometrelor; la Elftman, acul dinamometrului era filmat cu o cameră
de mare viteză.
Rolul muşchilor în mers a fost studiat de Scherb, în Elveţia, în anii 1940, iniţial
prin palparea muşchilor la mers pe covorul rulant, apoi prin utilizarea
electromiografiei.
Progrese semnificative în înţelegerea activităţii musculare la mersul normal s-au
facut în anii 1940-1950 la universităţile californiene San Francisco şi Berkley,
personalitatea notabilă a momentului fiind Verne Inman. Grupul său de lucru a
publicat, după moartea lui Inman, în 1981, o carte de referinţă intitulată Human
Walking, retipărită în 1994.
2.3.2.2. Metode şi tehnici de evaluare şi analiză a mersului uman
A. Metode observaţionale
A.1. Observaţia vizuală
Observaţia vizuală reprezintă primul instrument folosit de medici pentru o evaluare
calitativă. Este uşor de realizat, dar dezavantajele sunt clare: metoda este, prin însăşi
natura sa, subiectivă şi depinde în întregime de experienţa şi cunoaşterea operatorului;
nu are ca rezultat niciun fel de înregistrare permanentă, se poate observa numai
mişcarea, nu şi forţele implicate.
Abordarea sistematică a observaţiei vizuale, prin completarea unor liste de
control adecvate, oferă o strategie mai clară de observaţie, focalizată asupra punctelor
critice din cinematica mersului. Astfel, observaţia devine fiabilă şi reproductibilă.
O procedură de observare sistematică este Wisconsin Gate Scale, în cadrul căreia
subiectul este observat în trei moduri: mergând spre observator, depărtându-se de
observator şi din lateral. Procedura se aplică în special la evaluarea pacienţilor cu
hemiplegii cauzate de AVC. Observaţiile sunt împărţite pe 14 grupe, din care cele mai
multe în faza de sprijin (5) şi în cea de balans (6). Fiecare măsurare se punctează de la
1 la 5, iar scorul se stabileşte după un algoritm ponderaţional, astfel încât el poate
varia între 13,35 şi 42. Cu cât scorul este mai mare, cu atât membrul este mai afectat.
Alte proceduri observaţionale sistematice sunt:
• Barthel Index (BI) - BI este un indice de independenţă, care este folosit
pentru a cuantifica capacitatea unui pacient cu o tulburare neuromusculară sau
musculo-scheletică de a avea grijă de el (indiferent de diagnostic);
• Funcţional Independence Measure (FIM) - FIM evaluează handicapul fizic
şi cognitiv, în termen de povară de îngrijire, incluzând şi observaţii asupra mersului;
• Rivermead Mobility Index (RMI) –RMI este o scară de 15 itemi care
evaluează aspectele fundamentale ale handicapului motor, care impiedică individul să
interacţioneze cu mediul său social.
A.2. Observaţia video

Filmările video [6], [7] dau posibilitatea de a documenta observaţia cu nişte
înregistrări permanente, care pot fi ulterior folosite pentru redare cu încetinitorul, dar
şi pentru a fi arătate subiectului. În acest caz nu discutăm de un biofeedback real, din
cauza diferenţei în timp, dar acesta poate fi util în procesul de corectare.
O schemă simplă de lucru, cu două camere simultan, este ilustrată în fig.2.9. Unii
specialişti permit subiecţilor să-şi aleagă viteza de mers, în timp ce alţii controlează
timpul de mers (cadenţa), obligând subiecţii să meargă în ritm cu un metronom.
Motivul pentru controlul timpului este faptul că mulţi dintre parametrii mersului
variază cu viteza şi folosind un ciclu de timp controlat, se obţine reducerea
variabilităţii acestora. Cu toate acestea, este puţin probabil ca subiecţii să meargă
natural încercand să ţină pasul cu un metronom, iar pentru subiecţii cu probleme de
control cu motor sarcina poate fi dificilă sau chiar imposibilă.
Fig. 2.9. Aranjament pentru observaţia video
O ultimă observaţie, importantă: atunci când se efectuează orice tip de analiză

vizuală, un lucru care trebuie avut în vedere este faptul că se observă efectele şi nu
cauzele. Altfel spus, modelul de mers observat nu este rezultatul direct al patologiei
clinice, ci rezultatul procesului patologic şi al încercării subiectului de a compensa
patologia. Modelul observat este ceea ce rămâne după ce mecanismele disponibile
pentru compensare au fost epuizate. Desigur, capacitaţile metodei observaţionale
video pot fi îmbunătăţite prin adăugarea unei aplicaţii software de tratare a imaginilor,
cum este produsul Dart Trainer al firmei DartFish (Elveţia) [6], [7].
Acest lucru aduce o serie de avantaje, legate de:
• Feedback (răspuns) vizual şi posibilitatea de comparaţie cu structuri de
mişcare model;
• utilizarea unor scule de analiză performante (redare cadru cu cadru sau la
viteză mică, posibilitate de măsură distanţe şi unghiuri pe imagine, inserare de text,
afişare simultană de 2-4 ferestre);
82 Boboc D.
• posibilităţi de vizualizare tip mişcare stroboscopică şi suprapunere de mişcare;

un sistem avansat de management al imaginilor achiziţionate şi prelucrate.
Îndrumările terapeutului devin mai clare în combinaţie cu imaginile, iar individul
conştientizează rapid greşelile şi poate acţiona pentru eliminarea lor.
B. Metode instrumentale
B.1. Metode şi tehnici cinematice
În biomecanica mersului, analiza cinematică [14], constă în descrierea poziţiei
segmentelor corporale în spaţiu şi în timp. Mijloacele de măsură tridimensională
aferente acestui tip de analiză cuprind sisteme pe bază de captori (goniometre
articulare, accelerometre, giroscoape magnetice), precum şi sisteme pe bază de
imagine (optoelectronice).
B.1.1. Tehnici de optoelectronică

Sisteme optoelectronice cu markeri activi
La aceste sisteme, lumina este produsă chiar de markeri, printr-un LED (Light
Emitting Diode). Avantajul sistemelor rezidă în posibilitatea identificării automate a
markerilor, ceea ce conduce la o precizie remarcabilă a traiectoriilor spaţiale, de
ordinul zecimii de milimetru, în coordonate tridimensionale. Sistemele recente sunt
capabile să furnizeze traiectoriile în timp real. Dezavantajul lor este limitarea
numărului de captori din cauza compromisului ce trebuie făcut între frecvenţa de
multiplexare şi timpul de prelurare a semnalelor. În plus, LED-urile trebuie alimentate
prin fir, ceea ce poate jena subiectul şi limita distanţele de lucru. Sistemele Selspot,
Optotrack, Polaris et Watsmart utilizează tehnica markerilor activi.
Sisteme optoelectronice cu markeri pasivi
Aceste sisteme se bazează pe achiziţia şi înregistrarea cu un sistem de minim 8
camere în infraroşu a unor semnale provenind de la markeri reflectorizanţi, aşezaţi
într-o anumită geometrie pe membrul inferior al subiectului. Experimentul se
derulează într-un volum spaţial special pregătit şi calibrat (fig. 2.10.).
Pe parcursul experimentului, poziţia markerilor este înregistrată la o frecvenţă de
eşantionare de 250Hz, după care traiectoria lor este reconstituită în trei dimensiuni.
Avantajele metodei [15] sunt legate de un număr practic nelimitat de markeri
reflectorizanţi, o arie mai largă de derulare a mişcării şi posibilitatea analizei unor
mişcări de mare complexitate. Deşi sistemele moderne dispun de posibilitatea
identificării automate a markerilor, operatorul trebuie să fie vigilent, pentru a corecta
eventualele erori de identificare. Cu cât numărul de camere utilizate simultan creşte,
cu atât scade eroarea de identificare şi creşte precizia determinărilor de poziţie.
Cele mai cunoscute şi utilizate sisteme optoelectronice sunt Elite, Vicon, Ariel,
Saga3, Motion Analysis şi Smart. Sistemele în infraroşu produse de Vicon, datorită
preciziei şi fiabilitaţii lor, sunt recunoscute ca standard în domeniu, fiind utilizate
pentru evaluarea altor sisteme de măsură în procesul de validare.
Fig. 2.10. Aranjament pentru urmărire cu markeri pasivi tip VICON
B.1.2. Tehnici pe bază de captori

Sisteme cu goniometre
Sistemele goniometrice au fost şi sunt utilizate des în analiza ciclului de mers.
Orice goniometru prezintă două ramuri articulate, legate la un sistem mecano-electric
de citire/măsură; fiecare ramură se ataşează unui segment al piciorului, în timp ce axa
articulaţiei goniometrului se plasează în linie cu axa de rotaţie teoretică a articulaţiei
umane. Montarea şi etalonarea goniometrelor sunt operaţii sensibile, extrem de
importante pentru a obţine o bună reproductibilitate şi fiabilitate a experimentului.
Semnalul electric furnizat de goniometre este proporţional cu deschiderea lor,
indiferent de principiul de funcţionare (goniometre capacitive, rezistive, inductive).
Aceste sisteme au avantajul că sunt ieftine, au o precizie bună, iar citirea se face
direct în valori unghiulare. Dezavantajele sunt legate de dimensiunea şi greutatea lor,
care pot afecta normalitatea mersului. În plus, instalarea goniometrelor pe părţi moi
(cutanate şi musculare) cere timp şi experienţă din partea operatorului, în special
pentru a identifica cu precizie centrele instantanee de rotaţie şi a asigura o bună
aliniere în lungul axelor segmentelor. Neîndeplinirea acestor criterii poate conduce la
erori de măsurare semnificative.
Sisteme cu accelerometre
Accelerometrele sunt captori ce măsoară acceleraţia la care este supus un solid
aflat în mişcare. Ele se bazează pe principiul fundamental al dinamicii, care leagă forţa
84 Boboc D.
de acceleraţia unei mase. Obiectivul măsurării este de a cuantifica forţele de inerţie

care se aplică asupra unei mase în mişcare. Deformaţia materialului piezoelectric al
captorului este proporţională cu forţa aplicată pentru a-l mişca. La ieşirea
accelerometrului se măsoară o tensiune proporţională cu forţa aplicată. Cum masa
accelerometrului este cunoscută şi constantă, se poate deci calcula acceleraţia. Pentru a
cunoaşte poziţia unui punct al corpului în mişcare, sunt necesare două integrări ale
acceleraţiei, precum şi cunoaşterea poziţiei iniţiale a punctului.
Sistemele actuale folosesc de multe ori accelerometre tri-axiale (compuse din trei
accelerometre liniare montate în diedru drept), care permit cunoaşterea simultană a
componentelor de acceleraţie a corpului pe cele trei direcţii reciproc perpendiculare.
Două astfel de accelerometre tri-axiale, montate pe un segment corporal,
furnizează deplasarea a două puncte ale segmentului în spaţiu; implicit, se poate
calcula poziţia spaţială a segmentului în orice moment. Specialiştii recomandă
montarea a trei accelerometre pe segment, ceea ce permite obţinerea poziţiei şi
orientării segmentului în spaţiu, prin cunoaşterea traiectoriei a trei puncte care îi
aparţin.
Cateva dezavantaje sunt evidente: creşterea numărului accelerometrelor pentru
analiza mişcării poate deveni repede prohibitivă; stabilirea geometriei montajului cu
accelerometre necesităcunoaşterea clară a poziţiilor iniţiale, iar o calibrare devine
obligatorie la definirea acestei geometrii. De subliniat că, accelerometrele sunt
sensibile la greutate, fiind necesară cunoasterea poziţiei lor în raport cu verticala, un
decalaj minor putând influenţa acurateţea datelor furnizate. În plus, mişcările cutanate
ale maselor moi pot introduce semnale parazite care perturbă corecta măsurare a
deplasării segmentului.
Avantajele utilizării accelerometrelor sunt legate de simplitatea şi disponibilitatea
lor, posibilitatea achiziţiei datelor la mişcări foarte rapide, frecvenţa mare de
eşantionare şi disponibilitatea imediată a rezultatelor.
Exemplu:
Locometrix este un echipament şi o metodă modernă, prezentă în multe centre de
cercetare a mersului, bazată pe înregistrarea şi studiul acceleraţiilor tri-axiale în
regiunea lombară mediană (aproape de centrul de greutate al individului în poziţia
stând în picioare). Testul de mers se face pe un culoar rectiliniu de 30m, la viteza
normală a subiectului şi se analizează datele a 19-20 de paşi, după stabilizarea
mersului. Datele sunt trimise de captorul triaxial la o frecvenţă de eşantionare de
100Hz. Prin analiza semnalului accelerometrului în funcţie de timp, se reconstituie
curbele de acceleraţie pe direcţiile cranio-caudală, medio-laterală şi antero-posterioară.
Pe semnalul înregistrat pe direcţie verticală, evenimentele legate de ciclul de mers sunt
perfect identificabile. Curba de acceleraţie pe direcţie medio-laterală oferă informaţii
asupra elementelor fazei de sprijin.
Variabilele măsurate de sistem sunt:
• viteza de mers;
• cadenţa (frecvenţa ciclului de mers);
• lungimea pasului;
• indicele de simetrie dreapta/stânga;

• indicele de regularitate temporo-spaţială a ciclurilor de mers;
• deplasarea pe verticală a regiunii lombare, implicit a centrului de greutate;
• bradichinesia (încetinirea generală a ritmului activității motrice) subiectului;
• economia mersului sau costul energetic (în condiţiile în care pe parcursul
testului se evaluează şi consumul de oxigen) ca raport între consumul de oxigen şi
viteza deplasării.
Sisteme cu captori de poziţie magnetici
Aceste sisteme utilizează proprietăţile câmpurilor magnetice, fiind alcătuite din
două ansambluri de antene ortogonale între ele. Primul ansamblu este plasat în
interiorul unui emiţător (generator electromagnetic), iar cel de al doilea în interiorul
unui receptor (captor). Semnalul (intensitate câmp magnetic) preluat de receptor
permite deducerea poziţiei şi orientarea acestuia în raport cu emiţătorul.
Fizic, captorii plasaţi pe segmentele corporale măsoară câmpul magnetic emis de
un generator electromagnetic care acoperă volumul de măsură. La fiecare măsurare
(eşantionare), informaţia este transmisă sistemului de calcul, care face determinarea
poziţiei şi orientării respectivului segment. Captorii de poziţie magnetici pot fi
recunoscuţi automat şi în timp real de sistemul de achiziţie.
Avantaje: pentru cunoaşterea poziţiei şi orientării unui segment este suficientă
cunoaşterea poziţiei şi orientării unui singur captor (6 grade de libertate), ceea ce
conferă simplitate şi uşurează montajul. În plus, sistemele cu captori de poziţie
magnetici au o precizie bună în trei dimensiuni, ceea ce le face utile pentru articulaţii
complexe cum sunt umărul şi şoldul. Dezavantajele sunt legate de limitarea volumului
în care se poate lucra, precum şi faptul că prezenţa obiectelor feromagnetice în acest
volum poate distorsiona grav rezultatele măsurătorilor.
Sisteme de navigaţie inerţială
Mişcarea spaţială a unui corp poate fi descrisă prin şase parametri, de exemplu
prin trei translaţii (după axele X, Yşi Z) şi trei rotaţii (în jurul aceloraşi axe X, Yşi Z).
Practic, pentru a defini mişcarea corpului se pot utiliza trei traductoare accelerometrice
(pentru translaţii) şi trei giroscoape (pentru evidentierea rotaţiilor), echipamente
montate astfel încât să formeze un sistem ortogonal. Prin integrarea componentelor
individuale de translaţie şi rotaţie, se pot calcula poziţia curentă şi orientarea.
Integrarea matematică a datelor de acceleraţie 3D, furnizate de accelerometre,
conduce la obţinerea vitezei curente, iar o noua integrare furnizează date despre
distanţa străbătută, dacă condiţiile iniţiale au fost corect formulate. În acelaşi timp,
folosind datele de la giroscoape, respectiv viteze de rotaţie, integrarea matematică va
furniza orientarea unghiulară. În consecintă, se poate reconstitui mişcarea sistemului,
într-un sistem de referinţă triortogonal şi se pot cunoaşte poziţia curentă, viteza şi
direcţia de mişcare. Un astfel de sistem care poate caracteriza prin acest procedeu
mişcarea spaţială a corpului este cunoscut sub denumirea de sistem de navigaţie
inerţială (SNI). Caracteristic acestei metode este faptul că, spre deosebire de toate
celelalte procedee de navigaţie, determinarea mărimilor ce definesc evoluţia
vehiculului în spaţiu este independentă de surse exterioare de informaţii.
86 Boboc D.
În figura 2.11 se prezintă o unitate de navigaţie inerţială (UNI) cu platformă

stabilă, la care un complex de inele/rame pivotante asigură libertatea triaxială a
platformei în timpul deplasărilor spaţiale. În acelaşi timp, giroscoapele detectează
orice intenţie de rotire a platformei şi trimit semnale în motoarele axiale, pentru a
contracara rotirea. Astfel, platforma este menţinută tot timpul în aliniere cu sistemul
de referinţă global, iar accelerometrele şi giroscoapele funcţionează raportat direct la
acest sistem.
Fig. 2.11. Schema unei unităti de navigaţie inerţială
Exemplu:
Sistemul MOVEN de la Xsens
Un sistem complet Moven conține 16 sau 17 unităţi de navigaţie inerţială (UNI).
Fiecare unitate cuprinde 3 giroscoape, 3 accelerometre și 3 magnetometre. Folosind
algoritmi avansați de fuziune (Fusion Moven Motor) unităţile inerţiale dau valori de
orientare absolute, care sunt utilizate pentru a transforma acceleraţiile liniare 3D la
coordonate globale care, la rândul lor dau translaţiile segmentelor corpului. Modelul
corporal articulat (23 segmente și 22 articulaţii) are implementate constrângeri în
articulaţii, pentru a elimina orice drift sau alunecare de picior, provenite din integrările
succesive ale acceleraţiilor.
Fiecare articulaţie este modelată ca o cuplă
de rotaţie, cu parametri statistici specifici,
cum ar fi flexibilitatea articulară atât ca
poziţie cât și ca orientare. Poziţiile reale ale
articulaţiilor, cât şi reperele anatomice 3D
sunt determinate prin procedurile de
calibrare automată și ecuații de regresie. Un
model complex biomecanic este folosit
pentru a calcula cinematica coloanei
vertebrale şi omoplaților.
Parametrii obţinuţi în analiza cinematică 3D, utilizând echipamentul de navigaţie

inerţială Moven [15], sunt:
• deplasare (poziţie) absolută;
• deplasare (poziţie) în fiecare din cele trei planuri ale sistemului ortogonal;
• viteză liniară absolută;
• viteză liniară în fiecare din cele trei planuri ale sistemului ortogonal;
• acceleraţie liniară absolută;
• acceleraţie liniară în fiecare din cele trei planuri ale sistemului ortogonal;
• unghiuri absolute între segmentele corpului;
• unghiuri ale unui segment al corpului cu cele trei planuri ale sistemului
ortogonal ;
• unghiul din rotaţia unui segment în jurul propriei axe;
• viteze unghiulare absolute între segmentele corpului;
• viteze unghiulare ale unui segment al corpului cu cele trei planuri ale sistemului
ortogonal ;
• viteza unghiulară a rotaţiei unui segment în jurul propriei axe;
• acceleraţiile unghiulare absolute între segmentele corpului;
• acceleraţiile unghiulare ale unui segment al corpului în cele trei planuri
ortogonale ;
• acceleraţia unghiulară în rotaţia unui segment în jurul propriei axe.
În urma achiziţiei de date, aplicaţia software a echipamentului activează un avatar
al subiectului, cu care se pot face o serie de analize cinematice şi simulări. Alte
aplicaţii dedicate cinematicii corpului uman, care recunosc fişierele Moven, pot prelua
datele de achiziţie şi efectua analize specifice [10].
B.2. Metode şi tehnici dinamice

Analiza dinamică în biomecanică [21], [22] reprezintă studiul forţelor şi
momentelor interne care generează mişcarea. În practică, nu există metodă neinvazivă
care să permită citirea directă a eforturilor din articulaţii, singurele forţe şi momente
care pot fi măsurate sunt cele externe, care corespund reacţiunii corpului asupra
mediului. De aceea, calculul forţelor şi momentelor interne trebuie să treacă prin faza
modelării corpului, conform cu legile mecanicii newtoniene.
Problema de dinamică poate fi abordată în două moduri: problema de dinamică
directă, pentru care, date fiind acţiunile şi forţele externe aplicate asupra unui corp
(sau sistem de corpuri), se prezice mişcarea, şi respectiv problema de dinamică
inversă, pentru care se cunoaşte cinematica corpului (sistemului de corpuri) şi forţele
din interacţiunea cu mediul, se calculează forţele care acţionează pe acesta şi se
evaluează fenomenele care sunt cauza unei anumite mişcări (fig. 2.12.).
În timpul mersului, picioarele sunt în interacţiune cu solul; în acest cadru,
sistemele de măsură dinamice sunt destinate măsurării şi înregistrării forţelor şi
momentelor externe, de reacţiune a solului asupra piciorului. Principalele mijloace
tehnice pentru acest tip de interacţiune sunt captorii de presiune, platformele de forţă
şi benzile rulante instrumentalizate.
88 Boboc D.
Fig.2.12. Abordarea dinamică directăşi inversă
Sisteme cu captori de presiune

Plasate pe o pistă de mers, covoarele care înglobează captori de presiune permit
înregistrarea presiunii plantare exercitată de picior asupra solului. Celulele de
presiune, montate la minimum 4 pe centimetrul pătrat, sunt fie de tip capacitiv, fie pe
bază de polimeri conductori. Ansamblul informaţiilor transmise de captori permite
cartografierea repartiţiei şi intensităţii presiunii sub suprafaţa piciorului aflat în contact
cu solul, în faza de sprijin (fig. 2.13.). Ca urmare, poate fi calculat centrul de presiune
(baricentrul) zonei de contact, ale cărui poziţii consecutive se constituie în traiectoria
punctului de aplicare a forţei verticale de reacţiune a solului asupra piciorului.
Fig.2.13. Inregistrare cu captori de presiune
Dezavantajul acestor covoare cu captori integraţi îl constituie faptul că nu dau

informaţii asupra forţelor medio-laterale, celei antero-posterioare şi asupra
momentelor produse de mişcarea piciorului pe sol. Totodată, pentru înregistrarea unui
ciclu de mers, este necesară utilizarea a două covoare în paralel, iar subiectul trebuie
să-şi coreleze mersul pentru a păşi pe ele.
Această dificultate se poate surmonta prin montarea captorilor de presiune în
încălţăminte. Pantofii cu captori de presiune au avantajul că nu modifică cadenţa de
mers, ceea ce face posibilă testarea diferitelor tipuri de încălţăminte si/sau de proteze
plantare pentru acelaşi individ. Pe de altă parte, pantofii instrumentalizaţi pot jena sau
limita mişcarea, iar captorii, fiind fabricaţi cu materiale flexibile pentru a permite
rularea tălpii, se fragilizează în cursul timpului. Informaţiile culese asupra presiunilor
plantare în timpul mersului, permit descrierea rolului fiecărui picior în faza de sprijin
şi, ca urmare, decelarea eventualelor anomalii în mers. S-a demonstrat, de exemplu, că
presiuni localizate pe talpa piciorului antrenează o instabilitate laterală a mersului, pe

partea în cauză.
Fig.2.14. Înregistrare cu captori de presiune montaţi în încălţăminte.
Platforme de forţă
Platformele de forţă sunt, probabil, cele mai răspândite mijloace tehnice în studiul
locomoţiei umane. Cu ajutorul lor se obţin direct forţele şi momentele de la interfaţa
picior-sol, pe cele trei direcţii (verticală, longitudinală / antero-posterioarăşi laterală /
medio-laterală). Aceşti parametri sunt măsuraţi prin intermediul traductoarelor ce
echipează platforma, fie ele tensometrice (AMTI, Logalex), fie piezoelectrice
(Kistler). Este de remarcat că semnalele provenite de la traductoare au o oarecare
derivă în timp şi, în consecinţă, trebuie readuse la zero la fiecare testare. Pentru analiza
unui ciclu de mers, trebuie făcut un montaj cu minim două platforme de forţă, iar
subiectul trebuie să-şi regleze mersul pentru a călca în mod natural pe ele.
Datele privitoare la forţele şi momentele relative la centrul platformei permit
calculul traiectoriei centrului de presiune, care constituie punctul de aplicare al forţei
de reacţie a solului asupra piciorului. Aceste date sunt indispensabile pentru
implementarea unui model de dinamică inversă, care dă acces la evaluarea forţelor şi
momentelor interne din articulaţii. În aceste condiţii se poate aproxima repartiţia
forţelor pe diferitele structuri osoase şi cartilaginoase şi apoi simula procese de uzură
în cartilagii sau de fractură a oaselor prin tehnici având la bază metoda elementelor
finite.
Electromiografia (EMG) trenului inferior
Muşchii sunt aceia care furnizează puterea pentru locomoţia umană, de aceea
cunoaşterea activităţii musculare este relevantăîn orice studiu de analiză a mersului.
Prin metoda electromiografică se pot detecta curenţii slabi produşi de muşchi în timpul
contracţiei. Electromiografia (EMG) reprezintă metoda de înregistrare grafică a
90 Boboc D.
biopotenţialelor musculare cu ajutorul electrozilor ac introduşi în masa musculară

(EMG elementară) sau cu ajutorul electrozilor de suprafaţă / cutanaţi (EMG globală)
şi studierea caracteristicilor acestor semnale.
Deşi la mijlocul secolului XVII, Jan Swammerdam a dovedit că lovind inervaţia
muşchiului gastrocnemian (al gambei) la broască se obţine o contracţie a acestuia,
după care a trebuit să treacă alţi 130 de ani pentru ca să apară mijloacele tehnice care
i-au permis lui Luigi Galvani să arate că stimularea electrică a unui ţesut muscular
produce contracţie şi implicit forţă. Metoda electromiografică a fost dezvoltată în
prima jumătate a secolului XX, cele mai importante studii fiind elaborate între anii
1940 -1950, perioadă din care datează şi primul electromiograf, construit de Herbert
Jasper la McGill University, Montreal Neurological Institute (1942-1944).
Fig. 2.15. Aranjament pentru electromiografia de suprafaţă
Electrozii de tip ac se introduc în muşchi, fără anestezie prealabilă, de preferat în

paralel cu dispoziţia fibrelor musculare. Electrodul de referinţă se plasează cât mai
departe de electrodul de culegere, pe ţesut electric neutru, de obicei la nivelul unei
proeminenţe osoase.
Electrozii de suprafaţă se amplasează între punctul motor al muşchiului şi inserţia
tendinoasă, astfel încât axa ce intersectează ambii electrozi de detecţie să fie paralelă
cu fibrele musculare; pentru a realiza un bun contact cu tegumentul este indicată
folosirea unui gel de contact (electrolitic).
Aspectul grafic al biopotenţialelor musculare depinde de numărul şi de mărimea
unităţii motorii (UM) de la nivelul masei motorii investigate, acestea fiind diferite de
la un muşchi la altul (UM = totalitatea fibrelor musculare striate inervate de axonul
unui singur motoneuron). Studii recente recomandă electromiografia ca un instrument
important în analiza mersului. Fiabilitatea noilor tehnologii şi echipamente a condus la

studii care au demonstrat că activitatea electrică responsabilă pentru contracţia fazică a
muşchilor într-un ciclu de mers nu depinde numai de viteza de mers, ci şi de alţi
parametri ca vârsta subiectului şi talia sa, iar magnitudinea semnalului EMG nu este
totdeauna proporţională cu tensiunea creată în muşchi. În consecinţă, o serie de
specialişti ilustrează activitatea EMG ca simplă diagramă “on/off”, în timp ce alţii,
prin normalizarea şi anveloparea semnalului EMG, caută şi informaţii calitative (ex.
valoarea de vârf sau momentul contracţiei maxime) în acest semnal.
În plus, combinarea estimării activitaţii musculare cu vizualizarea 3D a mişcării
membrelor inferioare în timpul mersului oferă informaţii suplimentare şi o inţelegere
rapidă a fenomenului.
2.3.3. Tensiomiografia şi evaluarea musculaturii

Tensiomiografia (TMG) este o metodă pentru monitorizarea proprietăţilor
muşchilor scheletici, care pleacă de la evaluarea deplasării transversale a zonei
centrale a muşchiului (burta muşchiului), în timpul contracţiei musculare, când burta
se extinde perpendicular pe direcţia forţei musculare exercitate. Aceasta nouă metodă
a fost dezvoltată la Facultatea de Inginerie Electrică, Universitatea din Ljubljana.
Metoda se bazează pe stimularea neuromusculară bipolară, cu ajutorul a doi
senzori care se aplică distal şi proximal, iar culegerea semnalului se face cu ajutorul
unui senzor de deplasare cu fibră optică (fig.2.16) ce trimite semnalul către un
calculator echipat cu programul dedicat acestei metode. Senzorul care măsoară
deplasarea este poziţionat pe planul tangenţial pe zona cea mai mare a muşchiului
(burta muşchiului investigat). Deplasarea burţii muşchiului în timpul contracţiei este
observată, monitorizată şi înregistrată.
Valencic [29] a demonstrat că metoda tensiomiografică oferă date valoroase cu
privire la proprietăţile contractile ale muşchiului striat. Răspunsul tensiomiografului
este independent de efectele elastice şi de rigiditate ale țesutului conjunctiv.
Parametrii care se pot calcula în urma acestui tip de investigaţie sunt (fig.2.16):
Fig. 2.16. Aranjament şi evaluare tensiomiografică.

• timpul de contracţie (Tc), măsurat în ms,
• timpul de relaxare (Tr), în ms,
92 Boboc D.
• timpul de susţinere (Ts), în ms,

• timpul de întârziere (Td), în ms,
• amplitudinea contracţiei (Dm), măsurată în mm.
În urma identificării valorilor acestor parametri, interpretarea testului poate da
informaţii asupra simetriei laterale şi a simetriei funcţionale:
• simetria laterală se referă la simetria grupelor musculare de pe partea dreaptă
şi partea stangă a corpului. Aceasta oferă informaţii despre dezechilibrele de
dezvoltare a grupelor musculare, despre oboseala musculară, dar şi despre riscurile de
rupturi musculare;
• simetria funcţională oferă informaţii despre dezechilibrele de la nivelul
articulaţiilor, dezechilibre dintre musculatura flexoare şi cea extensoare.
Dezechilibrele mari apărute la aceste niveluri pot creşte riscurile de accidentare la
nivel articular.
2.3.4. Echilibrul postural

Echilibrul reprezintă o condiţie mecanică indispensabilă motricităţii, deoarece asigură
stabilitatea poziţiilor (postura) şi orientarea mişcărilor în spaţiu, fiind solicitat în
activităţile casnice, profesionale şi sportive. În condiţii statice, menţinerea echilibrului
serealizează când proiecţia centrului de greutate se situează în interiorul bazei de
susţinere, indiferent de poziţia segmentelor corpului.
Postura se caracterizează printr-o oscilaţie permanentă, care deplasează proiecţia
centrului de gravitatie pe sol cu o frecvenţă de 5-6 cicluri/min. În obscuritate (cu ochii
închişi ), oscilaţiile pot creşte cu 50%. Când axul corpului variază cu mai puţin de 4º
în raport cu verticala, se declanşează mecanisme corectoare sub forma reacţiilor
posturale anticipate, tonice (reflexe miostatice). Peste 4º apar reflexele de echilibrare
dinamică (reacţii de balans, reflexe de deplasare cu păşire laterală). Aceste reacţii
adaptative corespund celor două forme de echilibru: static şi dinamic.
Postura unei persoane este un element de individualizare, existând un tipar
determinat de dimensiunile corporale, de dezvoltareasistemului osteo-articular, dar, în
primul rând, de organizarea şi maturizarea sistemului nervos. Echilibrul static se
obţine prin contracţia grupelor musculare ale trunchiului, influenţată de poziţia capului
şi implică o intervenţie coordonată a sistemului vestibular,a sensibilităţii
proprioceptive, a sistemului extrapiramidal şi a analizatorului vizual. Echilibrul static
şi controlul postural se dezvoltă treptat, pe măsură ce sistemulnervos se dezvoltă, iar
controlul posturii şi al echilibrului se realizează simultan.
Calităţile de echilibru manifestate atât în prezenţa, cât şi în absenţa
observaţiei vizuale au o influenţă considerabilă asupra activităţilor corporale
care cer coordonare motrică specifică în cadrul executării unor mişcări
complexe.
Platformele de echilibru permit vizualizarea şi înregistrarea traiectoriei proiecţiei
centrului de presiune al subiectului în planul platformei. Prin măsurarea, prelucrarea şi
interpretarea parametrilor caracteristici ai traiectoriei (număr de puncte / frecvenţă de
înregistrare, arie, lungime desfăşurată) se pot trage concluzii privind calitatea

aptitudinilor de echilibru ale subiecţilor (fig. 2.17.).
Fig.2.17.Posturograme.
Cel mai cunoscut protocol de acest tip destinat examinării impactului vizual
asupra mecanismelor de echilibru este testul Romberg care se bazează pe compararea
controlului postural al unui subiect în poziţie ortostatică, stând nemişcat cu picioarele
apropiate, într-o situaţie cu ochii deschişi, în alta cu ochii închişi. Măsurarea se face
prin intermediul platformei de echilibru, iar aprecierea cantitativă a stabilităţii prin
determinarea deplasării, a abaterii medii pătratice a deplasării, respectiv a lungimii
totale a traiectoriei parcurse de proiecţia centrului de presiune.
2.4. Ortezare informaţională asistată. Corectarea şi reînvăţarea

mişcării
2.4.1. Conceptul de otezare informaţională
Conceptul ortezării informaţionale pleacă de la sistemele cu buclă de reglare, în care
răspunsul informaţional este folosit ca element de control/reglare, cu scopul corectării
mişcării umane în timp ce aceasta se derulează [13], [24].
Intercalarea unui sistem de calcul, configurat ca sistem de control de proces într-o
buclă de reacţie, externă, persoanei văzută ca sistem informaţional, permite intervenţia
asupra, controlarea şi modelarea fluxului informaţional schimbat de persoană cu lumea
externă [31], [32].
Răspunsul este informaţia prelucrată, iar calea de transfer este, de regulă, vizuală,
uşor de accesat (80% din informaţia pe care o percepem este de natură vizuală), ceea
ce conduce la un timp scurt de reacţie. Astfel, corijarea gestului este făcută în timp
real, în interiorul mişcării.
În contextul ortezării informaţionale, rolul principal îi revine reacţiei de tip feed-
back (răspuns), prin cele trei funcţiuni ale sale:
94 Boboc D.
• funcţia de informare, care constă în principal în instruirea subiectilor cu

privire la corectarea erorilor de mişcare. Ei utilizează funcţia de informare pentru a-şi
planifica următorul răspuns din procesul de învăţare a mişcării.
• funcţia de susţinere, care poate fi poziţivă dacă încurajează o tehnică corectă
sau negativă dacă are scopul reducerii frecvenţei acţiunilor nedorite.
• funcţia de motivare, cu cât este mai ridicat nivelul de abilitate al subiectului,
cu atât mai importantă devine funcţia de motivare a feedback-ului ca intervenţie.
Fig.2.18. Modelul ortezării informaţionale asistate
Utilizarea adecvată a acestei metodologii de control informaţional permite, în

timp, stabilirea unui stereotip remanent eliminării din sistem a calculatorului.
Rezultatul este deci modelarea funcţiei de transfer psihosomatice şi crearea de modele
noi, metastabile. Această paradigmă a fost cuprinsă prima dată în conceptul de
“protezare informaţională” lansat în 1999 de P.J. de Hillerin în teza de doctorat
„Creşterea eficientei învătării actelor motrice prin utilizarea protezării tehnice-
informaţionale” [19]. Analizele ulterioare care au plecat de la definiţia celor doi
termeni: proteza – dispozitiv care înlocuieşte o parte lipsă a corpului şi orteza –
dispozitiv care asigură corecţia, susţinerea sau protecţia unei părţi a corpului, pe o
perioadă variabilă de timp, care este înlăturat atunci când se obţine corecţia dorită,au
condus la reformularea paradigmei în “ortezare informaţională”.
Tot acest sistem de definiţii, teorii şi metodologii, a fost reunit într-un concept,
desemnat prin abrevierea CASINOR® (Computer Assited Informational Orthotics)
şi se foloseşte în mod curent în cadrul Institutului Naţional de Cercetare pentru Sport,
în procesul de pregătire în sportul de performanţă, dar şi în recuperarea post-
traumatică a sportivilor [17], [31], [32].
Utilizarea acestei tehnologii informatizate timp de mai mulţi ani în domeniul de
vârf al sportului de performanţăşi experienţa acumulată au dus, în mod firesc, la ideea
transferului tehnologiei şi în domeniul recuperării neuromotorii, în situaţia în care
esenţa intervenţiilor are, în ambele domenii, scopul de a îmbunătăţi capacităţile
motrice şi funcţionale. Prin experienţă, s-a constatat că ortezarea informaţională
grăbeşte procesul de restabilire la nivel superior a sensibilităţii proprioceptive şi

contribuie la îmbunătăţirea rapidă a parametrilor motrici. Conceptul este deci util în
kinetoterapie [26], [18], unde principalul mijloc specific folosit este mişcarea (sub
formă activă sau pasivă) care, prin repetare, devine exerciţiu fizic cu rol important în
prevenire şi tratament.
2.4.2. Aplicaţii ale ortezării informaţionale asistate (CASINOR) pentru

testare, corectare, antrenament şi recuperare neuromotorie
2.4.2.1. Simulatorul de condiţii
Simulatorul de condiţii este un sistem tehnic care, în baza cunoaşterii şi modelării
legilor ce guvernează un sistem sau un proces, este construit astfel încât să asigure
corespondenţa biunivocă între elementele sale şi cele ale originalului. Cu alte cuvinte,
simulatorul de condiţii este un echipament destinat să simuleze cât mai fidel
interacţiunile cu un mediu inconjurător cunoscut sau previzionat, în vederea obţinerii
aceloraşi senzaţii (sau a unor senzaţii similare) pentru subiectul supus aceloraşi cerinţe
specifice (intensitatea efortului, durată, tempo, ritm, tehnică de execuţie etc.), dar aflat
în cu totul alte condiţii de mediu.
Construcţia primelor simulatoare de condiţii în Romania, la Centrul de Cercetări
pentru Problemele Sportului, a plecat de la necesitatea studiului, în condiţii de
laborator, a cinematicii şi dinamicii specifice canotajului; în consecinţă, a fost
necesară simularea interacţiunilor de pe apă, în condiţii de uscat.
În urma studiilor preliminare, au fost formulate cinci principii pe care se bazează
simulatoarele de condiţii, principii valabile şi astăzi [25], [27]:
1. respectarea dinamicii specifice, ceea ce înseamnă că termenii ecuaţiei
diferenţiale care descrie comportarea sistemului urmează să-şi găsească corespondenţa
în transpunerea tehnologică realizată. Astfel se asigură:
• simularea adecvată, deci un răspuns similar cu cel din realitate, făcând
posibile măsurători ale unor mărimi caracterizate în planurile simulate;
• manifestarea subiectului cât mai asemănător cu specificul situaţiei reale.
2. asigurarea libertăţii specifice de mişcare, care să permită, din punct de
vedere geometric efectuarea oricărei mişcări incluse în familia mişcărilor specifice.
Astfel, subiectul poate alege traiectoriile şi momentele de acţiune similare cu cele din
realitate, păstrând specificul individual în realizarea sarcinii motrice.
3. posibilitatea varierii regimurilor de lucru prin varierea parametrilor care
definesc modelul dinamic al probei. Prin aceasta se crează condiţiile generării unor
imagini senzo-motrice necesare ajustării modelului interior de organizare a mişcării cu
care operează subiectul.
4. crearea condiţiilor de măsurare continuă sau cvasicontinuă a parametrilor
mişcării (forţe, acceleraţii, viteze, deplasări, timpi).
5. furnizarea instantanee a informaţiilor strict necesare controlului şi
reorganizării continue a mişcării, corelate cu modificările de moment ale potenţialului
energetic. Aceasta presupune echiparea instalaţiei cu posibilităţi de afişare numerică
96 Boboc D.
sau grafică a valorilor, avertizoare optice sau acustice, în funcţie de necesităţile

specifice.
Exemplu:
Simulatorul de condiţii tip ERGOSIM [8], un echipament compus din:
• modul mecano-electronic de realizare a condiţiilor de mediu, cuprinzând o
masă inerţială cuplată cu un traductor prin intermediul căruia este pus în mişcare un
sistem electromagnetic de frânare, comandat în funcţie de necesităţi, traductori de
forţă, poziţie, deplasare, viteză. Modulul reprezintă partea de bază a sistemului prin
care se comandă nivelul forţei de rezistentăşi inerţia care se va opune mişcării şi
furnizează informaţia cu privire la principalii parametri biomotrici ai mişcării: forţă,
viteză şi amplitudine;
• cadre speciale şi dispozitive mecanice care ajută subiectul să execute mişcări
specifice în funcţie de cerinte;
• modul de procesare a datelor, care include un calculator şi un sistem hardware
cu programul specializat pentru achiziţia şi prelucrarea datelor.
Fig. 2.19. Echipament ERGOSIM în combinaţie cu un sistem optoelectronic cu markeri pasivi
Subiectului i se impune realizarea mişcărilor conform cu o diagramă

individualizată care ţine cont de nivelul său de forţă şi de anvergura mişcării braţelor,
diagramă care reprezintă mişcarea sa ideală. Prin feed-back-ul informaţional vizual,
oferit în timp real, subiectul poate controla propria mişcare şi realizează modelul de
mişcare impus, eficientizându-şi acţiunea.
La fiecare final de serie de execuţii, echipamentul afişează forma grafică a
acţiunilor subiectului şi parametrii săi de mişcare (fig.2.20).
Fig.2.20. Diagrame forţă-poziţieobţinute pe ERGOSIM în nataţie

Acest nou model de mişcare îmbunătăţită îl înlocuieşte rapid pe cel vechi, se
stabilizează prin lucru în timp şi reprezintă baza creşterii ulterioare a performanţelor
subiectului.
2.4.2.2. Platforma de echilibru cu feed-back informaţional

Menţinerea echilibrului este un proces dinamic, la realizarea căruia participă atât
aparatul locomotor, cât şi sistemul nervos. Excitarea muşchilor, precum şi acţiunea
forţei gravitaţionale constituie cauza devierii corpului de la poziţia de echilibru. Pe de
altă parte, acelaşi sistem nervos, prin intermediul receptorilor corespunzători
controlează în mod permanent poziţia corpului şi creează stimuli nervoşi care excită
anumite grupe nervoase ce restabilesc echilibrul.
În încercarea de a-şi păstra echilibrul în poziţie relaxată ortostatică, subiectul va
efectua mici mişcări involuntare de instabilitate, conform unui model de pendul
inversat. Aceste mişcări pot fi puse în evidenţă cu ajutorul platformei de echilibru şi,
printr-o analiză pertinentă, pot furniza informaţii interesante privind eventuale afectări
ale aparatului locomotor şi/sau sistemului nervos. Dacă, în plus, platforma oferă şi un
feed-back vizual, corectarea şi antrenarea echilibrului ortostatic devin mult mai rapide
şi pertinente.
Echipamentul tip platformă de echilibru cu feed-back informaţional [5], [36]
permite studiul şi corecţia evoluţiei poziţiei proiecţiei pe un plan orizontal a centrului
de masă al unui subiect uman, prin achiziţionarea datelor privind evoluţia în timp a
poziţiei centrului de presiune, furnizarea unei reacţii informaţionale vizuale în timp
real către subiectul uman, efectuarea unor calcule standard asupra datelor privind
98 Boboc D.
evoluţia poziţiei centrului de presiune, precum şi arhivarea datelor primare într-un

format destinat prelucrărilor avansate de date cu programe dezvoltate în acest scop sau
cu aplicaţii comerciale de prelucrare a datelor.
Variante de analiză a echilibrului pe platforma de echilibru
Posturograma: reprezintă grafic istoria traseului centrului de presiune (fig. 2.21.).
Pentru aprecierea ei sunt afişate automat câteva elemente suplimentare:
• elipsa corespunzătoare abaterii medii pătratice a traseului.
• elipsa corespunzătoare dublului abaterii medii pătratice: elipsa de încredere
(cea în care sunt cuprinse majoritatea punctelor).
• zona de contur a traseului (dacă este aleasă opţiunea de afişare) este
evidenţiată printr-o altă culoare.
Sunt calculate şi afişate automat diverse valori numerice utile în aprecierea
performanţei legate de echilibrul postural, precum: aria conturului maxim a traseului,
procentul de puncte cuprinse în elipsa de încredere, abaterea medie pătratică pe axa
maximă/minimă, unghiul de înclinare stânga/dreapta a elipselor, drumul total al
traseului, viteza medie pe traseu, abaterea pătratică medie a vitezei.
Stabilograma: apreciază nivelul oscilaţiilor subiectului pe timpul testului. În mod
ideal histograma trebuie să se apropie de distribuţia normală (curba Gauss). Apariţia
pe histogramă a două sau mai multe maxime indică faptul că subiectul oscilează între
mai multe puncte de cvasi-stabilitate.
Fig. 2.21. Posturogramăînregistrată pe platforma de echilibru

Autocorelaţia: graficul autocorelaţiei semnalelor corespunzătoare poziţiei

centrului de presiune pe axele Ox şi Oy permite detectarea apariţiei unor modele
repetitive în modul de acţiune al subiectului. Autocorelaţia este obţinută prin
compararea semnalului cu copia sa deplasată pe axa timpului.
Analiza spectrală: permite aprecierea rapidă a gradului de instabilitate a
subiectului în echilibru.Semnalul în bază de timp, respectiv evoluţia centrului de
presiune în jurul valorii medii în timp, este transpus în domeniul frecvenţelor prin
aplicarea unei Transformate Fourier Rapide (FFT). Se afişează densitatea spectrală de
putere a semnalului corespunzător evoluţiei poziţiei centrului de presiune. Apariţia
mai multor vârfuri importante în spectrul frecvenţelor denotă un grad mărit de
instabilitate a subiectului.
2.4.2.3. Aplicaţia şi echipamentul ForMax

ForMax [4] este un echipament destinat evaluării vitezei de reacţie la stimul
vizual, auditiv sau tactil, evaluării capacităţii de mobilizare rapidă a forţei şi
îndeplinirea unei sarcini privind nivelul de mobilizare a forţei în regim izometric.
Componenta hardware a echipamentului este alcătuită dintr-un traductor de forţă,
un sistem de condiţionare de semnal (filtrare şi amplificare) şi un sistem de achiziţie
date, conectat prin interfaţă USB la sistemul de calcul. Componenta software
realizează achiziţia de date, prelucrarea datelor primite, afişarea în timp real a
rezultatelor acţiunii subiectului şi salvarea acestor date în fişiere dedicate.
Achiziţia de date se face la un interval de 10 ms, cu o precizie 1 ms, ca urmare a
necesităţii de a oferi un feed-back de înaltă calitate. Rezultatele oferite de această
aplicaţie (fig.2.22) cuprind informaţii privind timpul de reacţie, timpul de atingere a
unei sarcini date, timpul necesar pentru stabilizarea şi îndeplinirea sarcinii date, timpul
la care s-a obţinut viteza maximă de creştere a forţei, forţa maximă mobilizată, viteza
maximă de creştere a forţei,forţa la care s-a obţinut viteza maximă de creştere.
Fig.2.22. Diagrame forţă-timp obţinute cu echipamentul ForMax
Utilizarea aplicaţiei permite estimarea rapidă a reacţiilor individului la stimul

vizual, auditiv sau tactil, ceea ce constituie caracteristici individuale ale subiectului.
Pe de altă parte, aceste caracteristici pot fi îmbunătăţite, prin antrenamente pe acelaşi
echipament şi stabilizate în timp, pe măsura derulării antrenamentelor.
100 Boboc D.
Fidelitatea cu care aplicaţia ForMax este capabilă să ofere informaţie pentru

mecanismul de feed-back în antremanentul de forţă izometrică aduce îmbunătăţiri
evidente proceselor neuro-motorii.
Bibliografie
[1] Baciu, C. (1974), Reabilitarea deficienţelor motorii, Editura Viaţa medicală, Bucureşti.
[2] Baciu, C. (1977),Semiologia clinică a aparatului locomotor, Edituramedicală,Bucureşti.
[3] Baciu, C. (1977), Anatomia funcţională şi biomecanica aparatului locomotor, Editura
Sport- Turism, Bucureşti.
[4] Bidiugan, R., Boboc, D., Solcanu, M. (2006), Aplicaţie soft pentru testarea în regim de
izometrie a sportivilor de performantă, în Conferinţa ştiinţifică internaţională „Modele
teoretice şi aplicative ale ştiinţelor de fundamentare a domeniului”, INCS, Bucureşti, pp.
32-37.
[5] Boboc, D.(2001),Antrenamentul sportiv modern şi tehnologiile informaţionale, Revista
Ştiinţa sportului, nr. 25, pp. 59-66.
[6] Boboc D. (2003),Posibilităţi şi tehnici de urmărire a mişcării sportivului, Revista Ştiinţa
Sportului nr. 36, pp. 55-67.
[7] Boboc D. (2004),Trei paşi simpli în utilizarea tehnicilor video în sport, Revista Ştiinţa
Sportului nr. 43, pp. 49-56
[8] Boboc, D. (2005), L’utilisation des simulateurs dans la preparation des gymnastes
roumains,Conference scientifique „Sport et enfant: croissance et entrainement intensif”
Oran, Algeria.
[9] Boboc D., Dinu D., Bidiugan R., Ignat C. (2005), Sur la cinematique et la dynamique
d’un geste complexe du nageur, Revista Ştiinţa Sportului nr. 45, pp. 21-26.
[10] Boboc, D., Bidiugan, R. (2009),Utilizarea tehnicilor de navigaţie inerţială la
monitorizarea şi analiza mişcării în sport, Sport Science Review nr. 5-6, pp. 19-34.
[11] Buzescu, Al., Scurtu, L. (1999), Anatomie şi biomecanică, Editura A.N.E.F.S., Bucureşti.
[12] Chapman, A.E. (2007), Biomechanical analysis of fundamental human movements.
Human Kinetics Publishers Inc.
[13] Constantinescu, P. (1991), Sinergia, informaţia – geneza sistemelor, Editura tehnica,
Bucureşti.
[14] DeLisa, J. (1998), Gait Analysis în The Science of Rehabilitation, Editionof Department
of Veteran Affairs, USA.
[15] Dinu, D., Natta, Francoise, Bidiugan, R., Weisz, C., de Hillerin, P.J., Boboc, D.
(2009),Comparaison des deux systemes de capture du mouvement Vicon et Moven, Sport
Science Review nr. 5-6, pp.83-99.
[16] Donatelli, R. (1995), Biomechanics of the Foot and Ankle, F. A. Davis&Co Editions; 2nd
edition.
[17] Hani A., Ifrim A., Boboc D. (2002), Integrarea tehnologiilor informaţionale bazate pe
feed-back vizual din sport în recuperarea neuromotorie. Conferinţa ştiinţifică naţională
INTERDISCIPLINARITATEA, INCS, Bucuresti, pp. 157-162.
[18] Hani, A. (2003), Transferul tehnologiei informatizate din sportul de performanţă în
kinetoterapie –analiză SWOT, Revista Ştiinţa Sportului, nr. 39, pp. 81-90
[19] Hillerin, P-J. (1999), Creşterea eficientei învăţării actelor motrice prin utilizarea
protezării tehnice-informaţionale, teza de doctorat, ANEFS,Bucuresti.

[20] Ignat, C. (2005), Propunere de metodologie de antrenament în nataţie pe simulatorul de
condiţii, Revista Ştiinţa sportului nr.46, pp. 61-75.
[21] Iliescu, A. (1968), Biomecanica exerciţiilor fizice, Editura Consiliului Naţional pentru
Educaţie Fizică şi Sport, Bucureşti
[22] Knudson, D. V., Morrison, C. S. (2002), Qualitative Analysis of Human Movement,
Human KineticsPublishers Inc., 2nd edition
[23] Mihalache, G., Cozma N., Chiriac R. (1991), Anatomia descriptivă şi topografică a
membrelor, Litografia UMF, Iaşi.
[24] Munteanu, Fl., Asupra unei triade ontologice INFORMAŢIE + ENERGIE + MATERIE
cadrul ştiinţific pentru studiul interacţiunii MINTE-MATERIE, disponibil
la:http://www.csc.matco.ro/altele1/0MINTE.htm
[25] Nicu, A.coordonator(1993), Antrenamentul sportiv modern,Editura EDITIS,Bucuresti.
[26] Sbenghe, T. (1999), Bazele teoretice şi practice ale kinetoterapiei, Edituramedicală,
Bucureşti.
[27] Schor, V., Hillerin, P-J., Stupineanu, I. (1985), Basic principles în desining simulators for
monitoring effort în top performance sport, înApplications of Biomechanics, Linkoping
Editions.
[28] Shurr, D., Michael, J. (2000), Prosthetics and orthotics, Prentice Hall Editions, New
Jersey, 2nd edition.
[29] Valencic, V., Knez N. (1997), Measuring of skeletal muscles’ dynamic properties,
Artificial Organs 21(3), pp.240-242.
[30] Vaughan, C., Davis, B., O’Connor, J. (1999), Dynamics of Human Gait, Kiboho
Publishers, South Africa, 2nd edition.
[31] Văleanu, V.M., O abordare sistemică informaţională în antropologie cu aplicaţii în
antrenamentul sportiv, disponibil la:
http://www.casinor.ro/documente/sportc04.pdf
[32] Văleanu, V.M., Utilizarea instrumentaţiei asistate de calculator pentru antrenarea
capacitaţilor motrice şi volitive, disponibil la:
http://www.CASINOR.ro/documente/cincs1.ppt
[33] Whittle, M. (2001), Gait Analysis: An Introduction, Butterworth-Heinemann Editions, 3rd
edition.
[34] Zaharia, C. (1994), Îndreptar de anatomie practică şi chirurgicală, Editura
Paideia,Bucureşti.
[35] Zatsiorsky, V. (1998), Kinematics of Human Motion, Human KineticsPublishers Inc.
[36] Manualul echipamentului Platforma de echilibruPEV07, disponibil la:
http://www.donnamaria.ro/suport/Aplic/Echilibru/Manual_PE_ro.pdf
[37] Orteze si proteze, disponibil la:http://www.ortotech.ro
[38] Proteze pentru membrul inferior, disponibil la: http://www.rosal-
ortopedic.ro/catalog/produse/proteze/proteze-membrul-inferior
[39] Orteze, disponibil la: http://www.inamedicalsport.ro/orteze

Cap 2 Nou

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cap 2 Nou

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul 2

Protetica şi ortetica. Ortezarea

2.1. Noţiuni de anatomia şi biomecanica membrelor

Biomecanica studiază mişcările fiinţelor vii, ţinând seama de caracteristicile lor

Fig. 2.1.Planurile de referinţă.

Alţi termeni folosiţi pentru a descrie mişcarea în articulaţiile segmentelor

Articulaţia Amplitudinea mişcării în articulaţie

Amplitudini unghiulare în Amplitudini unghiulare în Amplitudini unghiulare

Exemplu: reprezentarea clinică a mişcărilor bazinului şi segmentelor membrului

Fig. 2.3. Reprezentarea clinică a mişcărilor bazinului şi segmentelor membrului inferior.

2.2. Ortetica, protetica şi asigurarea mobilităţii

2.2.1.1. Suporturi active

gradul de mobilitate. Suporturile pot aveaşi un efect terapeutic: masajul intermitent

Suport activ pentru stabilizarea musculară a

Suport activ de genunchi care îmbunătăţeşte

Suport activ de genunchi, cu bare lateral, reglabil

Suport activ pentru tratamentul funcţional

2.2.1.2. Orteze stabilizatoare

Orteză stabilizatoare pentru imobilizarea

Orteză stabilizatoare pentru relaxarea coloanei

Orteză stabilizatoare pentru imobilizarea încheieturii

Orteză stabilizatoare pentru imobilizarea

2.2.1.3. Orteze funcţionale şi multifuncţionale

degenerative. Ortezele funcţionale sunt utilizate îndeosebi în administrarea medicală

Orteză multifuncţională pentru îndreptarea

Orteză multifuncţională pentru stabilizarea

2.2.1.4. Orteze personalizate

Exemplu: corsetul Cheneau

2.2.1.5. Ortetica funcţională versus ortetica acomodativă

necorespunzătoare, în timpul repaosului, mişcării sau alergării. Ortezele funcţionale

şi cu perniţe de susţinere. În cazul persoanelor cu supra-pronaţie foarte accentuată, e

2.2.1.6. Utilizarea ortezelor în sport, exemple

alergării și mersului. Rularea tălpii piciorului este fundamentală pentru toate

2.2.2. Protezarea. Necesităţi şi modalităţi de protezare

2.2.2.1. Istoric şi terminologie

În 1867, lordul Lister a introdus tehnicile antiseptice la amputare şi la

2.2.2.2. Funcţiile protezei

2.2.2.3. Etape în aplicarea protezei

Avantajele protezării de spital sunt numeroase:

2.2.2.4. Protezarea membrelor inferioare

Amputaţii de degete şi amputaţii transmetatarsale

recomandă pacienţilor cu articulaţie de gleznă complet funcţională.

Amputarea Symes-dezarticulare de gleznă cu toc

B. Protezarea amputaţiilor transtibiale

C. Protezarea dezarticulaţiilor de genunchi şi amputaţiilor transfemorale

D. Protezarea dezarticulaţiilor de şold, transpelvice şi translombare

Velcro. Întregul ansamblu poate fi acoperit de un înveliş cosmetic pentru obţinerea

2.2.2.5. Protezarea membrelor superioare

anume funcţia pasivă, funcţia emotivă şi funcţia socială.

cu degete care funcţionează independent, cu rotaţia policelui şi o prindere palmară

Modul de lucru al arătătorului

Modulul de lucru al policelui

Controlul mâinii bionice se bazează totodată pe un program software avansat,

2.3. Noţiuni de monitorizare şi analiza mersului, mişcării şi

2.3.1. Mersul normal şi mersul patologic

Fig. 2.4. Caracteristicile pasului.

Fig. 2.5. Activarea muşchilor piciorului în timpul unui ciclu de mers.

Mersul patologic apare din cauza inegalităţii membrelor, limitării mobilităţii

modificărilor de tonus muscular în grupele musculare extensoare) se efectuează o

2.3.2. Analiza mersului

2.3.2.1. Scurt istoric al preocupărilor de analiză a mersului uman

Fig. 2.6. Ciclograma lui Jules Marey.

Un experiment asemănător s-a petrecut cam în acelaşi timp, de cealaltă parte a