Tratamentul recuperator al cotului posttraumatic

1) Particularităţi anatomice şi biomecanice ale cotului

2) Patologia traumatică şi sechelele posttraumatice ale cotului – aspecte
clinice şi fiziopatologice
3) Obiectivele şi metodologia tratamentului recuperator al cotului posttraumatic
4) Particularităţi ale tratamentului recuperator în funcţie de tipul de leziune
5) Ortezarea cotului posttraumatic
6) Tratamentul recuperator al cotului operat

1) Particularităţi anatomice şi biomecanice ale cotului

Articulaţia cotului este o articulaţie puţin acoperită de masă musculară, dar înconjurată de
elemente tendinoase care se inseră în această zonă.
Sunt caracteristice pentru cot câteva aspecte de biomecanică semnificative din punctul
de vedere al abordării tratamentului recuperator:
 raportul de subordonare funcţională faţă de umăr
 raportul de subordonare faţă de mână din punctul de vedere al finalităţii actului
motor
 integritatea coatelor asigură raporturile spaţiale bine definite ale celor 2 mâini în
procesul muncii şi al gestualităţii uzuale
 cotul - este o articulaţie caracterizată prin
• mobilitate
• funcţia de pivot intermediar al membrului superior
• stabilitate
 forţa şi rezistenţa musculară – sunt deasemenea esenţiale pentru recuperarea
funcţională, căci un cot mobil dar fără forţă musculară este la fel de disfuncţional
ca unul rigid
 principalii muşchi ce acţionează la nivelul cotului sunt muşchiul biceps şi muşchiul
triceps, în legătură cu care sunt utile unele precizări de biomecanică:
 când cotul este extins brusc într-o mişcare rezistivă, bicepsul brahial se
contractă excentric, gradând ritmul extensiei
 contracţia concentrică a bicepsului, pe parcursul flexiei antebraţulu, este mai
eficientă decât cea excentrică
 tricepsul se contractă concentric atunci când cotul se extinde în lanţ kinetic
închis

1
  dacă se face apoi o flexie lentă a coatelor, tricepsul se contractă excentric,
ceea ce permite controlul mişcării şi prevenirea căderii bruşte a corpului pe
suprafaţa de sprijin
 cei 2 muşchi nu se mai pot contracta activ
 dacă sunt scurtaţi brusc
 dacă sunt alungiţi peste limitele fiziologice
 flexia antebraţului (efectuată de biceps şi brahialul anterior) este antigravitaţională
 brahialul anterior este exclusiv flexor; este muşchi monoarticular de viteză, nu de
forţă
 bicepsul este muşchi flexor al cotului, supinator dar şi stabilizator al umărului
 la flexia contra unei rezistenţe intră concomitent în contracţie şi brahioradialul care
se opune luxaţiei induse de contracţia puternică a bicepsului
 la flexie pot contribui şi muşchii epicondilieni când pumnul este fixat în flexie
dorsală (efect Steidler)
 extensia cotului se poate executa cu forţă musculară minimă
 tricepsul ca extensor este solicitat maximal în mişcarea liberă cu braţul în
antepulsie şi la verticală şi cotul semiflectat
 tricepsul dezvoltă forţă maximă când se execută extensie în jos contra rezistenţei
 mişcările cotului se raportează la celelalte articulaţii ale membrului superior:
• flexia-extensia cotului depind de poziţia umărului
• prono-supinaţia cotului este influenţată de poziţia umărului şi mâinii
• împreună cu antebraţul şi pumnul, cotul face o mişcare combinată prin care
mâna se apropie / se depărtează de extremitatea superioară a corpului (umăr,
cap) sau este rotită cu 1800 (din pronaţie maximă în supinaţie maximă)

Pentru stabilirea unor obiective realiste ale tratamentului recuperator este necesară definirea a
2 noţiuni:
• poziţia de repaus a cotului: flexie 1000 + semipronaţie, cu policele anterior. Această poziţie
nu permite desfăşurarea activităţilor uzuale
• poziţia de funcţiune a cotului: flexie 900 + semipronaţie. Această poziţie permite o flexie
utilă şi o pronosupinaţie maximă.

2) Patologia traumatică şi sechelele posttraumatice ale cotului – aspecte

clinice şi fiziopatologice
Traumatismele diverse pot genera la nivelul cotului următoarele tipuri lezionale:
 contuzii, plăgi, scalpuri, arsuri
 entorse
 luxaţii
 fracturi
 leziuni de nervi şi vase

2
 Aspect radiografic de luxaţie de cot

Aspect radiografic al unei fracturi de cot

Leziunile traumatice de la nivelul cotului pot determina sechele multiple, cu influenţe

funcţionale semnificative asupra acestei articulaţii dar şi asupra membrului superior în ansamblul
său, cu impact asupra gestualităţii uzuale şi a celei legate de activităţile profesionale. Sechelele
posttraumatice ale cotului pot fi clasificate astfel:
 sechele de tip mecanic, ce determină limitarea mobilităţii prin:
 organizarea colagenică consecutivă edemului între planurile de alunecare
 retracţii musculo-tendo-capsulare
 artrita posttraumatică
 calusul vicios
 osteomul periarticular (depunere de calciu uneori chiar în grosimea capsulei)
 cicatricea retractilă
 fragmentul osos intraarticular
 deviaţii axiale
 retracţii ischemice ale flexorilor
 cot balant
 afectarea musculaturii cotului – prin:
 atrofia de imobilizare
 ruptura tendo-musculară
 miozite calcare
 paralizii de nervi periferici ale membrului superior
 ischemia structurilor antebraţului– care duce la retracţie Volkmann sau la necroze
 sechele la distanţă: redoarea umărului, redoarea pumnului, algoneurodistrofie a
mâinii etc

3
 3) Obiectivele şi metodologia tratamentului recuperator al cotului posttraumatic
În general, tratamentul recuperator trebuie să vizeze ca esenţiale:
 creşterea amplitudinii mişcărilor articulare
 creşterea tonusului muscular
 obiective dictate de simptomatologia clinică: tulburări vasculare, edem,
pareze, tulburări trofice etc
Recuperarea funcţională a cotului trebuie să înceapă cu profilaxia redorii sau cel puţin
cu profilaxia unei redori disfuncţionale severe, ceea ce presupune:
• imobilizare de scurtă durată (2 – 4 săptămâni) în aparat gipsat, urmată de
imobilizare în atele bivalve, cu alternarea poziţiei
• imobilizare de la început în atele care se alternează de câteva ori zilnic în
poziţii maxime de flexie – extensie
• mobilizări active ale umărului, pumnului, mâinii pe toată durata imobilizării
• exerciţii decontracturante ale umărului şi coloanei cervico-dorsale
superioare – pe toată durata imobilizării
În cazul tratamentului recuperator al cotului este valabilă o recomandare generală: „evitaţi să
faceţi prea mult, prea repede”
Se poate vorbi despre:
 obiectivele recuperării precoce (din perioada imobilizării)
 troficitatea ţesuturilor
 menţinerea mobilităţii articulare
 obiectivele recuperării după suspendarea imobilizării
 combaterea durerii
 combaterea tulburărilor vasomotorii şi trofice
 recâştigarea mobilităţii articulare
 creşterea forţei musculare

 Metodologia recuperării precoce (din perioada imobilizării)

a)troficitatea ţesuturilor se poate obţine prin recurgerea la
următoarele mijloace specifice:
• unde electromagnetice de înaltă frecvenţă pulsate - pentru grăbirea consolidării
fracturii, a cicatrizării plăgilor, pentru creşterea circulaţiei, pentru resorbţia
hematoamelor şi pentru suprimarea contracturilor musculare – zilnic, apoi 2 -3 /
săptămână. Se poate recurge la aplicaţie locală + generală (pe ficat)
• masajul mâinii, antebraţului şi umărului – pentru ajutarea întoarcerii venoase şi
îndepărtarea edemului
• angiomat – care va avea aceleaşi efecte cu masajul
• posturări ale membrului superior – pentru evitarea declivităţii
b)menţinerea mobilităţii articulaţiilor neafectate se va face prin
mişcări specifice articulaţiilor abordate:
• pentru mobilitatea umărului: abducţii, antepulsii, rotaţii
- treptat se introduc rezistenţe, pentru prevenirea hipotrofiilor
• pentru mobilitatea pumnului: flexie, extensie, deviaţie laterală
- la mişcări de prono-supinaţie se recurge doar în unele tipuri de
fracturi. Aceste mişcări se pierd rapid în traumatismele cotului
• pentru menţinerea mobilităţii mâinii şi degetelor se pot utiliza materiale
ajutătoare dar şi unele activităţi manuale obişnuite care sunt posibile

4
 - exerciţii izometrice sunt utile pentru musculatura intrinsecă şi
pentru musculatura antebraţului
- contrarezistenţa va fi reprezentată de mâna sănătoasă
Mobilizările articulaţiilor libere se adaptează poziţiei membrului superior
imobilizat pentru traumatism al cotului. Se preferă imobilizarea cât mai
aproape de poziţia de funcţiune a cotului.

 Metodologia recuperării după suspendarea imobilizării

a)combaterea durerii – indoloritatea fiind indispensabilă performării
mişcărilor active presupuse de recuperarea cotului. Se poate realiza prin:
• medicaţie antialgică, antiinflamatorie, sedativă
• terapie fizicală analgetică
b)combaterea tulburărilor vasomotorii şi trofice (edem, stază veno-
limfatică, înceinirea circulaţiei arteriolo-capilare, hipotrofia tegumentelor)
se face prin mijloace descrise în capitolul privind recuperarea sechelelor
posttraumatice cutanate şi subcutanate
c) recâştigarea mobilităţii articulare – dacă nu există obstacol osos şi
dacă musculatura este integră anatomic. Durează 4-5 luni. Recuperarea
este dificilă. Se va lucra astfel:
•
flexie – extensie activă pe un arc de 140 - 145 0; pasiv – se mai pot câştiga 10-150
•
prono-supinaţia – pe o amplitudine de aprox. 170 0 (dacă cotul este în flexie de
900). Pronaţia poate fi compensată prin abducţia cu rotaţie internă a umărului.
Supinaţia nu poate fi compensată.
•
sectoare minime utile recomandate: flexie – extensie între 80-120 0 – care poate
deveni funcţională cu compensare din coloana cervicală, umăr, pumn, mână
•
se contraindică mişcările pasive (cu excepţia celor autopasive la scripeţi) şi
tracţiunile, deoarece:
 pot determina inflamaţie şi chiar mici rupturi ale ţesuturilor periarticulare cu
formare consecutivă de hematoame; la cot există tendinţa particulară de a se
produce depuneri calcare la nivelul hematoamelor, ceea ce va determina o
limitare suplimentară a mişcărilor (mai ales la nivelul muşchiului brahial
anterior)
 musculatura cotului este supusă unor efecte mai accentuate ale inducţiei
reciproce. Întinderea pasivă („stretch-reflex”) dezvoltă contracţii simultane ale
antagoniştilor, care se vor opune şi mai mult mobilizării
 constituie o eroare recomandarea de purtare de greutăţi în mână
Metodologia recâştigării mobilităţii cuprinde:
 mişcări pasive cu ajutorul scripeţilor – reglate de durere. Pentru prono-supinaţie:
pacientul prinde mâna homolaterală a asistentului iar braţul trebuie să rămână
nemişcat pentru a nu compensa mişcarea
 mişcările active - sunt fundamentale. Acestea cuprind:
• reeducarea globală a gesticii cotului
 din şezând în pat: retropulsie-abducţie-rotaţie internă cu cotul flectat
variabil, cu apucarea unor obiecte aflate în pat. Ulterior se recomandă
aplicarea de contrarezistenţe
 exerciţii de lansare a unei greutăţi – cu cotul flectat. Contrarezistenţa
este utilă atât pentru extensia cotului cât şi pentru antepulsia-adducţia
braţului

5
  mişcare „de lovire”, cu cotul flectat, cu contrarezistenţă în ambele sensuri
ale mişcării
 exerciţii de „căţărare”, completate cu tracţiune în ax de către asistent
• exerciţii analitice în apă sau pe uscat
 hidrokinetoterapia la 360 în bazin, în căzi mari sau în cădiţe pentru cot.
Se recomandă flexii-extensii ale cotului în poziţia de plutire a corpului (cu
ajutorul flotoarelor)
 exerciţii libere „gimnastice”progresive, de câteva ori pe zi, cu poziţionări
variate ale corpului şi braţului. Recomandare: flexia cotului se va asocia
cu supinaţia iar extensia cu pronaţia. Se lucrează în toate planurile de
mişcare.
• exerciţii de facilitare neuro-musculară proprioceptivă: executând o mişcare
cu rezistenţă se realizează o contracţie izometrică; dacă suprimăm brusc
rezistenţa, pacientul va executa imediat o mişcare activă, în general de
amplitudine superioară celei de până atunci
• terapia ocupaţională şi ergoterapia preferabil în grup, pentru competiţie. Se
recomandă efectuarea terapiei ocupaţionale pe niveluri de activităţi, în
funcţie de scop şi de indicaţii

Se va recurge deasemenea la procedee fizicale ajutătoare (pentru creşterea

elasticităţii ţesuturilor, ameliorarea alunecării planurilor de clivaj, reducerea
contracturilor şi retracturilor), care constau în:
• aplicaţii locale de căldură sau gheaţă
• aplicaţii de ultrasunet – foarte importante pe tendonul şi pe zona de trecere
tendon-muşchi la brahialul anterior şi la triceps, unde este crescut riscul
miozitei calcare
• utilizarea masajulului terapeutic: fricţiuni, petrisaj, masaj profund. Atenţie:
incorect aplicat, poate genera calcificări periarticulare.
• aplicaţii de curenţi de medie frecvenţă, în forme excitomotorii

d)creşterea forţei musculare. Necesită respectarea câtorva principii:


recâştigarea forţei flexorilor cotului este mai importantă decât a extensorilor
(gravitaţia coboară braţul dar se opune flexiei)

eficacitatea flexorilor este maximă la poziţia de 90 0 a cotului iar pentru extensori –
la 20-300

la nivelul cotului, supinatorii sunt mai slabi decât pronatorii

stabilizatorii cotului (muşchii epicondilieni şi muşchii epitrohleeani) se tonifică
izometric, cu pumnul în poziţia care să asigure scurtarea maximă (rotundul
pronator, palmarii, radialii – cu cotul în flexie; cubitalul posterior, scurtul supinator,
extensorul comun, anconeul – cu cotul în extensie). Muşchii epicondilieni sunt:
brahioradialul, anconeul, radialul 1, radialul 2, cubitalul posterior, extensorul comun
al degetelor. Muşchii epitrohleeani sunt: rotundul pronator, palmarul mare,
palmarul mic, cubitalul anterior.

se utilizează posturi optimale

4) Particularităţi ale tratamentului recuperator în funcţie de tipul de leziune

6
 A) Contuziile cotului
Tratamentul complex va apela la mijloace multiple:
• medicaţie antiinflamatoare nesteroidiană şi antialgică
• infiltraţii cu antiinflamatoare steroidiene şi xilină
• comprese cu gheaţă, apoi aplicaţii calde
• aplicaţii de ultrasunet
• curenţi diadinamici
• curenţi de medie frecvenţă
• masaj terapeutic, mai ales profund şi periostal
• repaus parţial
• în epicondilitele posttraumatice, în care s-a produs un blocaj acut în
articulaţia humero-radială prin lezarea bureletului meniscal Testut, se
recomandă manipulările cotului (în hiperextensie sau în adducţie). În
epicondilita internă se recomandă blocajul articulaţiei humero-cubitale

B) Plăgile cotului
Trebuie să fie atent supravegheate şi tratate chirurgical, deoarece pot genera artrite
septice, leziuni de vase şi de nervi periferici. Sechelele arsurilor includ: redoare, paralizii
de nervi periferici, retracţii musculo-tendinoase etc

C) Arsurile cotului
Pot determina perturbări funcţionale, datorită faptului că cicatricile retractile în zona plicii
cotului compromit extensia la nivelul acestei articulaţii. Cicatricile tegumentului de deasupra
olecranului generează o dificultate a flexiei.
Tratamentul recuperator resectă metodologia descrisă la recuperarea sechelelor
posttraumatice cutanate şi subcutanate.
Deteriorările funcţionbale sunt severe în cazul arsurilor profunde care interesează pielea,
musculatura, tendoanele, nervii, articulaţiile.

D) Entorsele cotului
 În entorsele de gradul 1 şi 2 – se apelează la tratament conservator, care cuprinde:
 evitarea eforturilor
 aplicaţii locale de rece
 antiinflamatoare nesteroidiene şi / sau antialgice pe cale generală
 unguente revulsive şi antiinflamatorii
 infiltraţii locale cu hidrocortizon şi xilină
 curenţi diadinamici
 ultrasunet
 diapulse 2 şedinţe zilnic, 3 – 4 zile
 ionizări cu calciu sau anestezice
 masaj terapeutic (netezire, geluire)
 mai târziu: kinetoterapie cu rezistenţă, pentru tonifierea musculaturii
 În entorsele de gradul 3 şi 4 – se procedează la
 imobilizare gipsată 2-4 săptămâni
 apoi kinetoterapie pentru combaterea redorii articulare
 uneori este necesar tratament chirurgical

E) Luxaţiile cotului
În perioada de imobilizare a luxaţiei, obiectivele tratamentului recuperator sunt:

7
 • menţinerea bunei mobilităţi a celorlalte articulaţii
• asigurarea pompajului veno-limfatic
Mijloacele pentru realizarea acestor obiective cuprind:
• mobilizări (mai ales exerciţii de flexie – extensie a mâinii)
• posturarea membrului superior pentru asigurarea circulaţiei de întoarcere
Posibile complicaţii precoce sunt: complicaţiile vasculare (absenţa pulsului la radială,
risc de sindrom Volkmann) şi complicaţiile nervoase – mai ales pe nervul cubital.
După îndepărtarea imobilizării este posibilă constatarea unui deficit de extensie de 15 0 - 200,
ceea ce va impune măsuri specifice de recuperare:
• mişcări active în apă (flexie – extensie, prono – supinaţie, eventual scripetoterapie)
• nu se recomandă: mişcări pasive, tracţiuni, mişcări cu încărcare mare
• dacă nu este contraindicat (cum este cazul luxaţiilor instabile), masajul terapeutic va
consta în neteziri şi fricţiuni blânde
• terapie fizicală adjuvantă, adaptată obiectivelor terapeutice

Sechele posibile consecutive unei luxaţii sunt:

-redoarea articulară – la care se poate ajunge prin: formarea de calcificări,
retractură capsuloligamentară, retractură tendo-musculară, hemartroze, dezvoltarea
artrozelor la vârstnici. În această situaţie, putem utiliza:
 termoterapie – în pregătirea kinetoterapiei active
 masaj terminat cu mişcări active
 exerciţii progresive de tonifiere musculară, fără forţarea rezistenţei articulare
- osteomul sau miozita calcară, cu predilecţie pentru brahialul anterior – situaţie în care se
pot utiliza:
 ultrasunet cu wattaj mare
 termoterapie profundă şi prelungită
 kinetoterapie pentru ameliorarea circulaţiei în muşchiul afectat
 băi galvanice
 asocierea mişcării – tot pentru creşterea fluxului sanguin local
-retracţia Volkmann – va fi abordată în cadrul capitolului privind recuperarea
mâinii posttraumatice

F) Fracturile cotului
a)Fracturi intraarticulare – se însoţesc de:
• decolări periostale, ce pot genera calusuri exuberante sau osificări subperiostale
• deplasări ale fragmentelor osoase care pot deschide articulaţia (cu risc de artrită
sau hemartroză), pot fixa deviaţii axiale ale articulaţiei, pot determina formarea
de calusuri vicioase sau pareze tardive prin cotul var sau valg osteogenetic
• leziuni ligamentare, care pot determina var sau valg
• rupturi musculare – cu formare de hematoame sau întreruperi musculare între
capetele de fractură, consecinţa fiind constituirea pseudartrozei
• lezarea vaselor şi nervilor, cu fenomene ischemice consecutive, pareze, paralizii
• lezarea pielii
• scleroza ţesutului periarticular, inclusiv capsula articulară
Prezentăm sintetic principiile tratamentului recuperator în cazul fracturilor de cot
care interesează articulaţia::
 imobilizarea durează între 2săptămâni şi 2 luni
 recuperarea depăşeşte 2 luni, după care progresele sunt lente
 recomandări pentru perioada cu fenomene inflamatorii sunt:

8
 • medicaţie antiinflamatorie
• aplicaţii locale reci
• aplicaţii locale de substanţe resorbtive
• ionizări cu clorură de calcu
• curenţi diadinamici
• curenţi interferenţiali
• ultrasunet
• diapulse
• masaj cu evitarea cotului
• evitarea mobilizărilor (eventual scripetoterapie sub protecţia
gheţii); posturi schimbate la 3 ore
• atele bivalve, una în poziţie de flexie şi alta în poziţie de extensie
maximă, aplicând terapie fizicală între schimbări
 ulterior se recurge la kinetoterapie activă crescută treptat, limitată de
apariţia fenomenelor inflamatorii. Este esenţială recuperarea sechelelor
fracturilor intraarticulare.
 dacă deficitul este important se pune problema mobilizării sub anestezie
sau a intervenţiei chirurgicale
b)Fracturi extraarticulare . Absenţa reacţiei inflamatorii permite kinetoterapia activă
mai rapidă, cu efect bun asupra recuperării

G) Paralizii ale nervilor periferici

a)paralizia flexorilor cotului( inervaţi de nervul musculocutan)
• se susţine iniţial activitatea lungului supinator, executând ritmic flexii
cu cotul la 900 şi cu antebraţul în poziţie neutră
• când se poate face exact mişcarea se încep exerciţii de tip De Lorme
b)paralizia tricepsului (inervat de nervul radial)
• fără a exista o leziune nervoasă, tricepsul poate fi foarte slab în
fracturile de cot, iar extensia activă este înlocuită de cea prin gravitaţie
sau poate fi trucată prin: m. coborâtori şi rotatori ai umărului,
extensorii pumnului, lungul supinator
• recuperarea necesită poziţionarea atentă a membrului superior: cu
braţul blocat la 900 cu antebraţul complet flectat sau cu braţul
deasupra capului şi cotul complet flectat

H) Epicondilita laterală
Poate fi abordată prin:
 Tratament conservator – care durează 6 săptămâni de tratament în cazul
prezenţei inflamaţiei. Dacă există simptome de tendinoză: recuperarea se obţine
în 3-6 luni.
 Tratament chirurgical: care constă în debridări sau / şi relaxări tendinoase
Recuperare postoperatorie recunoaşte mai multe etape:
• imediat postoperator: se poate recurge la:

orteză amovibilă de cot la 900

aplicaţii de rece

electrostimulare

masaj decontracturant, antialgic

9
 • progresiv se va introduce în programul recuperator kinetoterapia activă
de creştere a forţei şi rezistenţei musculare – de la 2 săptămâni
postoperator, iniţial cu exerciţii izometrice
• de la 6 săptămâni postoperator se recurge la exerciţii de stabilizare
musculară şi articulară a pumnului, cotului şi umărului. Se vizează
deasemenea ameliorarea controlului motor şi recuperarea abilităţilor
I) Epicondilita medială
Nu ridică probleme deosebite legate de tratamentul recuperator.

J) Bursita olecraniană
Beneficiază în primul rând de tratament chirurgical.

K) Sindromul de canal cubital

Tratamentul chirurgical urmăreşte reducerea presiunii pe nervul cubital la trecerea
prin canalul cubital.

Recuperarea postoperatorie presupune respectarea următoarelor principii:

• recuperare se începe precoce în cazul îndepărtării epicondilului medial, ajungându-se
rapid la mişcări active de întindere şi creştere a forţei musculare
• recuperarea este destul de lentă (3 luni) datorită necesităţii de consolidare a
tunelului muscular în cazul transpoziţiei. Se recurge la atelă pentru 3 săptămâni.
După îndepărtarea acesteia se începe recuperarea prin mobilizări pasive
blânde. Mobilizările active încep după 6 săptămâni, iniţial cu exerciţii izometrice.
După 8 săptămâni se recomandă exerciţii active de creştere a forţei şi de
stabilizare a pumnului, cotului şi umărului, apoi exerciţii pentru ameliorarea
dexterităţilor.

L) Sindromul de canal radial

10
 Faţă de epicondilită, în sindromul ca canal radial:
• durerea nu porneşte de la inserţia tendonului pe epicondilul lateral, ci este centrată
la 5 cm mai jos, acolo unde nervul radial intră sub muşchiul supinator
• se resimt durere şi oboseală musculară la nivelul antebraţului
• compresiunea pe nerv în interiorul canalului radial conduce la slăbiciune
musculară la nivelul feţei dorsale a antebraţului şi pumnului, cu deficit de
stabilitate a pumnului şi posibilă mână balantă
• nu se constată deficit de sensibilitate, deoarece porţiunea senzitivă a
radialului se ramifică deasupra cotului şi nu intră în canalul radial

M) Ruptura tendonului distal al bicepsului

Tratament conservator – Durează 3-4 săptămâni şi presupune:

1. evitarea eforturilor fizice
2. tratarea durerii şi inflamaţiei
3. recuperare progresivă – care durează 1-2 luni
4. terapie ocupaţională – deosebit de importantă
Dacă se impune tratament chirurgical recuperarea este mai lungă şi comportă:
• imobilizare până la 6 săptămâni
• începerea recuperării se face sub protecţie de aplicaţii reci şi cu utilizarea
electrostimulării pentru controlul durerii şi inflamaţiei postoperatorii
• masajul terapeutic sau alte forme de terapie manuală sunt utilizate pentru controlul
durerii şi al spasmelor musculare
• se urmăreşte ameliorarea progresivă a mobilităţii pumnului, cotului, umărului
• exerciţiile pentru biceps –încep după 4-6 săptămâni postoperator, iniţial cu exerciţii
izometrice şi cu menajarea tendonului
• după 6 săptămâni se introduc exerciţii active pentru întărire şi stabilizare musculară
pentru întregul membru superior
• tratamentul recuperator durează 2-3 luni
• activitatea normală, de forţă, a bicepsului, poate fi reluată după 4-6 luni

5) Ortezarea cotului
Este utilă în numeroase interesări ale articulaţiei cotului, după cum reiese din sistematizarea
de mai jos a principalelor sale indicaţii:
a)afecţiuni ortopedico-traumatice
• luxaţii ale cotului
• fracturile diafizei humerale

11
 • ruptura ligamentului colateral ulnar la atleţi
• injuriile cotului – la atleţi
b)boli neurologice: sindrom de neuron motor central, sindrom de neuron motor
periferic, miopatii, atrofie spinală pseudopatică
c) boli reumatismale: poliartrita reumatoidă, spondilartrita ankilozantă, epicondilita
externă sau internă, hemartroza cotului, osteocondromatoza cotului
d)sindromul postcombustional
e)afecţiuni osoase – osteomielita, tumori etc

Clasificarea ortezelor de cot:

1)orteze statice pentru cot şi umăr - realizează imobilizarea articulară şi
corecta poziţionare a membrului superior, cu eventuala refacere a
aliniamentului. Rolul acestor orteze vizează următoarele aspecte:
 reducerea durerii
 prevenirea deformărilor
 controlul mobilităţii active
 suplinirea deficitului musculo-ligamentar
 asigurarea condiţiilor de refacere tegumentară (cicatrizarea crează
riscul organizării fibroase şi al retracturii)

2)orteze dinamice pentru cot (şi umăr). Rolul lor este de a asigura susţinerea
şi refacerea funcţională, prin asigurarea mobilizării progresive şi a alungirii
tisulare blânde
Realizarea obiectivelor se face prin intermediul benzilor elastice, arcurilor,
bateriilor, mecanismelor adaptate dar şi prin modificarea cadrului ortezei.
Vom sublinia unele aspecte legate de utilizarea acestui tip de orteze:
 sunt contraindicate la bolnavii spastici
 pot promova fie flexia, fie extensia cotului
 pentru cotul instabil se recomandă orteza funcţională cu sistem de
susţinere de tip pivot în lungul axului articular; manşonul în jurul cotului
conferă stabilitatea

3)orteze de substituţie la nivelul cotului (şi umărului) . Rolul lor vizează:

 asigurarea funcţionalităţii pumnului şi mâinii
 protejează şi/sau suplează grupele musculare
 previn contracturile
 previn traumatismele secundare unor mişcări inadecvate prin
„înlăcătarea” în poziţia necesară, care asigură stabilitatea cotului

12
Regulile programului de recuperare funcţională a cotului ortezat:
1)indoloritatea manevrelor
2)progresivitatea refacerii mobilităţii
3)asistarea exerciţiilor kinetice (orteza funcţională) apoi, în perioada dintre exerciţii:
menţinerea câştigului de mobilitate şi stabilitate articulară (orteză statică), ceea
ce favorizează
 exerciţiile analitice pentru creşterea forţei şi rezistenţei musculare
 recuperarea abilităţii întregului membru superior

6) Tratamentul recuperator al cotului operat

A) Artrodeza de cot

Tratament recuperator presupune respectarea unor reguli:

 dacă s-a utilizat un fixator extern, purtarea lui este recomandată pentru 12
săptămâni
 dacă s-a folosit imobilizare în aparat gipsat (timp în care se pot resimţi dureri sau
limitări de mobilitate la nivelul degetelor şi pumnului), aceasta se înlocuieşte cu
atelă după 6-8 săptămâni
 programul de recuperare funcţională se iniţiază după confirmarea radiologică a
relizării fuziunii osoase
• iniţial: se va proceda la controlul durerii, inflamaţiei, spasmelor musculare
prin utilizarea următorelor mijloace:
 masaj terapeutic
 alte forme de terapie manuală
 mobilizări pasive ale braţului
• exerciţii pentru creşterea forţei musculare, a stabilităţii articulare şi a
controlului motor
• ajustarea activităţilor profesionale pentru a evita suprasolicitarea braţului şi
cotului

B) Artroplastia de cot
Poate presupune utilizarea uneia dintre următoarele tehnici:
rezecţie articulară cu artroplastie de interpoziţie, asociată sau nu cu fixatori externi
endoprotezare parţială
endoprotezare totală rigidă sau fixă

13
 endoproteze mobile şi articulate sau semirigide

Este utilă trecerea în revistă a câtorva aspecte esenţiale legate de endoprotezarea cotului:
Clasificarea endoprotezelor de cot:
1)proteze parţiale (de cap radial)
2)proteze totale nearticulate (de „reacoperire”) – în care piesa humerală şi cea
cubitală „alunecă” una pe cealaltă , stabilitatea fiind asigurată de forma
inplantului (trohleară) dar mai ales de aparatul capsulo-ligamentar şi muscular
3)proteze totale articulate – cele 2 piese solidarizate solid permit doar flexie-
extensie. Riscul este reprezentat de decimentarea rapidă.
Indicaţiile protezelor de cot:
1)poliartrita reumatoidă stadiul III şi IV
2)poliartrita reumatoidă cu sinovectomie şi rezecţie a capului radial fără rezultate
3)ankiloza cotului în poziţii nefuncţionale la bolnavi cu poliartrită reumatoidă
4)artrodeza în poziţie nefuncţională
5)blocaj articular după rezecţie tumorală
6)artroza cu rezecţie ineficientă a osteofitelor
7)traumatismele cotului cu pierderea stabilităţii osoase a articulaţiei şi/sau limitarea
algică semnificativă a amplitudinii de mişcare la pacienţi cu vârstă sub 60 ani
Principiile recuperării bolnavilor cu artroplastie de cot:
 evitarea inflamaţiei superficiale, la nivelul cicatricii, sau profunde– care se realizează
prin respectarea progresivităţii exerciţiilor
 repausul imediat al cotului endoprotezat trebuie să fie procliv, pentru reducerea
edemului
 mobilizarea pasivă imediată nu este obligatorie, dar poate fi utilă dacă durerea la
mobilizare activă este factor limitativ
 mobilizarea precoce – se preferă dispozitive mecanice pentru mobilizare continuă – o
săptămână postoperator
 asistarea ortezării pacientului (orteze statice, dinamice sau cu cuplaj pentru flexie şi
extensie). Iniţial se utilizează ortezarea de repaus în extensie
 mobilizările active sunt permise imediat după remiterea edemului şi durerii
postoperatorii
 sunt interzise mobilizarea intempestivă şi flexia > 90 0 în primele 21 zile, pentru a
permite vindecarea tricipitală
 în perioadele de repaus de după programul kinetic se suspendă cotul în poziţii
alternative de flexie 900 şi extensie maximă timp de 4 săptămâni
 după 4 săptămâni – se revine la activitatea fizică uzuală zilnică, cu adaptare
permanentă la toleranţa cotului operat

Fazele recuperării cotului endoprotezat: recunosc o metodologie specifică:

14
 1) - controlul inflamaţiei precoce postoperatorii – este posibil prin:
• repaus şi protecţie în orteză de repaus posterioară
• postura antideclivă a membrului superior
• supravegherea coloraţiei tegumentului mâinii
• mobilizarea activă imtermitentă a degetelor
• eventual: medicaţie antialgică
2) - controlul şi promovarea unui proces de cicatrizare adecvată a ţesuturilor moi –
până în ziua a 12-a postoperator – beneficiază de următoarele mijloace:
• mobilizări active ale umărului şi pumnului
• mişcări active ajutate, fără rezistenţă pentru flexie şi mişcări pasive pentru
extensie ale cotului endoprotezat
• stimulări electrice pentru favorizarea cicatrizării ţesuturilor moi
3) - recuperarea funcţională, cu refacerea mobilităţii, forţei musculare şi rezistenţei
musculare – începe din săptămâna a 3-a postoperator şi constă în:
• ortezare nocturnă în poziţie de repaus – până în săptămâna a 5-a
• mobilizări active pentru celelalte articulaţii ale membrelor superioare
• mobilizări active asistate şi pasive ale cotului operat în toate axele, cu
respectarea amplitudinii indolore de mişcare
• hidrokinetoterapie
• exerciţii active rezistive, din săptămâna 4 – 6, bazate pe contracţii concentrice
Artroplastia de interpoziţie
Termenul de interpoziţie semnifică faptul că ţesut nou este plasat între suprafeţele afectate
ale articulaţiei cotului. Se realizează astfel o falsă articulaţie. Este un tip de intervenţie
recomandat pentru pacienţi tineri, cu ţesuturi moi periarticulare sănătoase.

Recuperarea presupune purtarea unei orteze pentru 6 săptămâni, după care se

începe procesul de recuperare, care include terapia ocupaţională.
Iniţial se vor aplica diferite metode pentru controlul durerii şi al inflamaţiei, eventual masaj
blând şi alte terapii manuale care să combată spasmul muscular şi durerea.
Kinetoterapia include mişcări active şi stretching pasiv, pentru creşterea stabilităţii articulaţiei.

15