Unitatea de învățare IV

Interpretarea normelor juridice

Durată parcurgere unitate: 2,5 ore

Obiective:
1) Înțelegerea noțiunii de interpretare juridică;
2) Înțelegerea tipurilor de interpretare recunoscute în legislație sau doctrină;
3) Folosirea metodelor de interpretare pe texte de lege;
4) Corelarea noțiunii de interpretare a normei juridice cu noțiunile predate în unitățile
anterioare.
Sarcini pentru studenți:
1) Audierea tutorialului conform planificării realizate la nivel de facultate;
2) Studiu individual al prezentului material;
3) Studiu individual al celorlalte materiale indicate în timpul tutorialului;
4) Analizarea temelor de reflecție;
5) Realizarea exercițiilor practice.

Secţiunea I: Noțiunea de interpretare a normelor juridice

 Intepretarea normei juridice sau hermeneutica juridică reprezintă procesul de
desprindere a sensului normei juridice sau a voinței reale a legiuitorului la momentul
emiterii normei juridice.
Atenție: interpretarea normei juridice nu se face decât atunci când norma este neclară sau
prezintă lacune. Acest principriu își găsește expresia în sintagma în limba latină interpretatio
cessat in claris.
Interpretarea se analizează prin prisma a trei întrebări:
a) Cine este titularul dreptului de a interpreta?

Ca regulă interpretarea se face de către cel de la care a emanat norma juridică (ejus est
interpretari cujus est condere).
Dar, există 3 titulari ai interpretării oficiale: legiuitorul, autoritățile administrației publice și
instanțele de judecată.

b) Ce se interpretează?

Se interpretează:
1) Legea de către legiuitor, judecător sau autoritatea administrativă;
2) Jurisprudența de către judecător sau de către autorii de doctrină;
3) Faptele de către judecător și de către autoritățile administrative;
4) Actele juridice de către judecător.

c) Care sunt metodele interpretării?

Secțiunea II. Metodele de interpretare

 I. Teoriile/Școlile de drept în materia interpretării

a) Școala exegezelor
- este promovată de J. Bonnecasse și E. Gaudemet.
Concepție dominantă: Interpetarea constă în a arăta sensul atribuit de legiuitor textului de lege, iar
în caz de text incomplet sau obscur, să se arate voința legiuitorului.
b) Școala liberului drept sau a cercetării libere a dreptului
- este promovată de Francois Geny
Concepție dominantă: Interpretul ține cont de voința legiuitorului, o cercetează și o respectă, dar
nu trebuie să se limiteze la voința legiuitorului, atunci când nu există lege aplicabilă unui caz,
pentru că este posibil ca legiuitorul să nu fi rezolvat totul prin lege, ci interpretul trebuie să
interpreteze pe baza liberei cercetări științifice, interpretul construind o soluție, întocmai ca
legiuitorul, pornind de la anumite daturi ale dreptului sau pe considerente de echitate, oportunitate.
c) Școala scopului social
Concepție dominantă: Sensul normei juridice trebuie desprins prin raportare la scopul social
urmărit de legiuitor, adică norma relevă o semnificație nouă, fără ca forma ei să fie modificată.

II. Principii de interpretare

În doctrină sunt reţinute, în general, patru mari principii:
a) Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus
Unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem.
b) Specialia generalibus derogant
Legea specială derogă de la cea generală. Corolarul este generalia specialibus non derogant,
adică legea generală nu derogă de la cea specială.
c) Cessante ratione legis cessat ejus dispositio
Legea nu se aplică dacă ipoteza, chiar dacă vizată de litera textului este contrară spiritului
legii. Cu alte cuvinte, legea trebuie aplicată atât în litera, cât și în spiritul ei.
d) Exceptio est strictissimae interpretationis
Excepțiile sunt de strictă interpretare. Dispozițiile restrictive ale legii nu trebuie extinse și la
alte ipoteze decât cele expres prevăzute.

III. Analiza metodelor de interpretare: metoda gramaticală, istorică, logică, teleologică,

sistematică

a) Metoda gramaticală
Presupune analiza regulilor de sintaxă, morfologie, punctuație, ortografie, enumerări etc. în
scopul de a arăta sensul normei de drept.

b) Metoda istorică
Arată occasio legis și presupune desprinderea voinței legiuitorului prin analiza dezbaterilor
parlamentare de la data adoptării actului normativ, a discuțiilor din presa vremii, a
amendamentelor propuse etc.

c) Metoda sistematică
Presupune arătarea sensului normei juridice prin încadrarea în economia actului normativ
sau prin raportarea la alte acte normative.
 d) Metoda teleologică
Presupune înțelegerea sensului normei de drept prin arătarea scopului urmărit de legiuitor.

e) Metoda logică
Arată ratio legis și presupune utilizarea unuia sau mai multor argumente logice:
- ad absurdum înseamnă arătarea adevărului tezei care trebuie demonstrate prin infirmarea
tezei care o contrazice;
- per a contrario înseamnă că dintre două teze de demonstrat și care sunt opuse, una este
adevărată, cealaltă este falsă. O a treia cale este imposibilă (tertium non datur, principiul
terţului exclus).
- a majori ad minus înseamnă că acela care poate mai mult, poate și mai puțin.
- a minori ad majus înseamnă că dacă legea interzice mai puțin, atunci ea interzice și mai
mult.
- a fortiori înseamnă că aplicarea normei juridice la un caz nereglementat de ea este mai
puternică decât cea indicată expres în norma juridică.
- a pari înseamnă că în situații identice, soluțiile juridice identificate prin intermediul
interpretării trebuie să fie identice. În cazul textelor de lege lacunare, argumentul poate fi
regăsit în adagiul ubi eadem ratio, ibi idem jus (unde este aceeași rațiune a legii, se aplică
aceeași dispoziție a ei).

Secțiunea III. Clasificarea interpretării

 După criteriul persoanei care face interpretarea, interpretarea poate fi:

- oficială: când interpretul este o autoritate publică;
- autentică: atunci când e făcută de organul emitent;
- neoficială: realizată de orice persoană privată.

 După criteriul textului supus interpretării, interpretarea poate fi:

- legală sau generală: este făcută de o autoritate publică, este oficială, iar actul normativ
interpretativ face corp comun cu actul supus interpretării;
- de caz sau cazuală: interpretarea este realizată de autoritățile judiciare sau de cele ale
administrației publice (i se mai spune interpretare de caz).

 După criteriul rezultatului interpretării, interpretarea poate fi:

- ad litteram: situațiile care cad sub incidența normei juridice se încadrează perfect în textul
acesteia;
- extensivă: prin interpretare, legea se aplică și la alte situații decât cele express
reglementate, textul legal fiind mai larg.
- restrictivă: textul normei interpretate este mai restrâns decât relațiile sociale care cad sub
incidența ei.

Analogia înseamnă soluționarea cazului dedus judecății, caz pentru care nu există un text de lege
direct aplicabil, prin aplicarea altor texte de lege sau a altor mijloace juridice.
 1) Analogia legis: se aplică atunci când soluționarea cazului dedus judecății și pentru care nu
există o normă juridică direct aplicabilă, se face prin aplicarea unei norme asemănătoare,
dintr-o altă materie;
2) Analogia juris: atunci când pentru litigiul dedus judecății nu există nici măcar o normă
juridică asemănătoare care s-ar putea aplica pentru a-l soluționa, se aplică fie principiile
generală ale dreptului, fie se soluționează prin aplicarea semnificațiilor noțiunilor de
echitate, rezonabilitate și bună-credință.
Rolul analogiei este reglementat expres de Codul civil în art. 1 și de Codul de procedură civilă
în art. 5. Analogia este interzisă în dreptul penal.

Teme de reflecție
1) În cazul în care o normă este neclară, câte metode de interpretare trebuie folosite pentru a
identifica sensul acesteia?
2) Care este rolul analogiei?

Test
1) Metoda logică: definiți, analizați, exemplificați.
2) Definiți și analizați analogia.
3) Enumerați școlile de interpretare.