Economia intreprinderi

Teoria neoclasica se bazeaza pe cinci ipoteze, care sunt:

1Maximizarea profitului
2Rationalitatea deciziilor (rolul calculului economic).Folosirea minimului de
mijloace si obtinerea maximului de rezultate
3Functia economica a întreprinderii consta în transferal factorilor de productie în
produse finite
4Mediul economic este cunoscut. Vânzarile potentiale si viitorul sunt cunoscute
5Limitarea câmpului de aplicare a teoriei la studiul pretului si a volumului de
productie al întreprinderii.
Întreprinderea nu este numai o realitate economica care are o functiune de
productie, cu o relatie stabila între volumul de munca, de capital si de productie, ci
este de asemenea o organizatie în care actioneaza importante mecanisme de
coordonare si de luare a deciziei .
Teoriile moderne despre întreprindere pun accent pe existenta acesteia legata de
munca în echipa care conduce la cresterea productivitatii muncii.
Munca în echipa este rezultatul necesitatii combinarii factorilor de productie care
permite o mai buna diviziune a muncii si astfel fiecare individ se specializeaza în
activitati pentru care el este cel mai competent si participa în grup la obtinerea
profitului.
Fiind o unitate producatoare de marfuri, întreprinderea este si un agent de repartitie
a veniturilor. Din valoarea produsa de întreprindere se scade valoarea consumurilor
intermediare (materii prime, materiale, energie etc.) si rezulta valoarea adaugata.
Finalitatea specializarii si a combinarii factorilor de productie
este eficienta.
Întreprinderea are trei caracteristici principale: este o unitate economica si de
productie, este o celula a societatii, este un centru de decizie economica.
Întreprinderea este o unitate economica si de productie, un agent economic a carui
f
 ÎNTREPRINDEREA ÎN CADRUL SISTEMELOR
SOCIAL-ECONOMICE

Întreprinderea reprezintă astăzi mai mult decât un simplu loc de

producție a bunurilor și a serviciilor, devenind principala organizație în
societatea noastră actuală. Politicile întreprinderii de a investi în cercetare
sau în noi locuri de muncă au un impact pozitiv asupra societății în
ansamblul său. De asemenea, angajamentele sale față de societate, prin
intermediul unor strategii sociale responsabile, deschid noi căi de reformă a
comportamentelor sau, dimpotrivă, accentuează dificultățile în care urmează
să evolueze.
Devenind una din celulele de bază ale societăților noastre
contemporane, întreprinderea este fondată pe democrație și piață. Provocările
cu care aceasta se confruntă în secolul al XXI-lea i-au determinat unii
cerecetători (Capron și Quairel-Lanoizelée, 2015) să parafrazeze unul din
vestitele citate ale lui Andre Malraux despre religie în secolul XX: ”secolul
XXI va fi cel al unei întreprinderi reumanizate sau va fi cel al haosului
economic, social și politic”.
Studiul întreprinderii, al rolului său în societatea umană reprezintă un
demers cultural necesar și interesant pentru viitorii antreprenori și pentru toți
specialiștii care vor evolua în cadrul structurilor sale. O mare parte din
teoriile și practicile care au apărut și care însoțesc lumea întreprinderii devin
repere sau sunt valabile în interiorul tuturor organizațiilor, inclusiv a celor
care se situează în sectorul public sau a dezvoltării de proiecte.

1.1. Concept, definiții, funcții și rol

Activitatea economică este principala preocupare a societății și ea se
derulează în întreprinderi care utilizează resurse și care devin surse de
bogăție pentru aceeași societate.
Rațiunea existenței unei întreprinderi este legată, printre altele, de
faptul că oamenii au nevoie de diverse produse și servicii, pe care nu le obțin
în mod direct. Prin desfășurarea unei activități economice în cadrul unei
întreprinderi, ei au posibilitatea să-și asigure mijloacele financiare necesare
satisfacerii acestor cerințe.
Înainte de a trece la cunoșterea mai amănunțită a întreprinderii este
necesară o scurtă prezentare a diversității termenilor utilizați pentru
desemnarea sa. Acești termeni sunt apropiați unii de alții și corespund unor
abordări specifice, care nu sunt totalmente satisfăcătoare în fața cerințelor
actuale ale economiei și ale gestiunii (Charron, Separi, 2004).
Termenul ”întreprindere” este un termen economic, nerecunoscut în
drept, destul de vag, de imprecis, deoarece înglobează situații și activități
foarte diverse, motiv pentru care este definit în multiple feluri. El corespunde
unei optici macroeconomice interesată de tipologii (în funcție de dimensiune,
de sector, de tipul proprietății etc.), cu o finalitate mai mult descriptivă și mai
puțin analitică, deoarece nu este însoțit de o preocupare reală pentru
dinamica internă proprie întreprinderii. Obiectivul acestui termen este mai
adaptat descrierii funcționării generale a economiei și mai puțin sprijinirii
gestiunii întreprinderii.
Termenul ”societate” are sorginte juridică și nu reține decât una din
formele legale posibile pentru exersarea și încadrarea unei activități
economice, respectiv contractul de societate, indiferent că aceasta din urmă
este de persoane sau de capitaluri. Această denumire privilegiază aspectul
juridic al activității.
Un alt termen, cel de ”instituție”, se referă la organismele sociale și la
ansamblul regulilor social-economice ale unei țări sau ale unei regiuni,
rezultat al unor evoluții istorice multiple, care definesc și garantează
condițiile în care se fac alocarea și utilizarea resurselor. Utilizarea sa este
specifică mai mult în mediului în care evoluează întreprinderea (instituții
bancare, instituții financiare, instituții juridice, instituții administrative etc.).
Întreprinderile trebuie să cunoască și să aplice regulile instituțiilor specifice
mediului lor, deoarece acestea le sunt impuse ca reguli ale jocului. La rândul
lor și întreprinderile încearcă și reușesc uneori, prin acțiuni de lobbying, să
influențeze mediul instituțional.
Termenul cel mai generic și cel mai adaptat gestiunii este cel de
”organizație”, deoarece el integrează atât dimensiunea internă a
întreprinderii, cât și misiunea sa externă. Organizația este ” un ansamblu de
mijloace structurate care instituie o unitate de coordonare cu frontiere
identificabile, funcționând permanent pentru atingerea unui ansamblu de
obiective asumate de către membrii participanți” (Robbins, 1987). Fiind un
cadru structurat pentru o acțiune, organizația acoperă toate formele de
întreprinderi și instituții.
Cele două elemente esențiale ale organizației (întreprinderii) sunt, pe
de o parte, ansamblul structurat al tuturor mijloacelor (resurselor) și, pe de
altă parte, cooperarea necesară a membrilor săi, care sunt actorii ce îi asigură
funcționarea. Din această perspectivă orice organizație este caracterizată
prin:
- diviziunea și coordonarea sarcinilor și a activităților;
- formalizarea regulilor și a procedurilor de funcționare;
- existența unei ierarhii și a unui control;
- o stabilitate relativă (pe termen scurt sau chiar mediu).
Conceptul de organizație, ca și cel de întreprindere, a constituit obiect
de studiu pentru o mulțime de cercetători, care nu au încetat să le
îmbunătățească și să le adapteze dinamicii economice și sociale ale
sistemului în care evoluează. Rămâne de referință sinteza pe care o
realizează Morgan în lucrarea sa ”Images of Organization” (2006), care
consideră organizația o mașină, un organism (sistem) viu, un creier, un
sistem politic, o închisoare mentală și o cultură (tabelul 1.1).
Dezvoltarea contină a economiei a determinat apariția unei tipologii
complexe a întreprinderilor. În încercările lor de a oferi o definiție a
întreprinderii, cei mai mulți teoreticieni au încercat să surprindă
caracteristicile comune ale acestor entități economice din ce în ce mai
diverse.
O definiție larg admisă în economie definește întreprinderea drept ”o
unitate economică autonomă din punct de vedere juridic, care combină
factori de producție (capital și muncă) pentru a produce bunuri și/sau servicii
destinate a fi vândute pe o piață” (Beitonne ș.a., 2001). O definiție curentă,
dar mai puțin precisă, constă în a considera întreprinderea un actor economic
producător de bunuri și servicii pentru alți actori și care obține beneficiu.
(Charron, Separi, 2007).
O altă definiție (Deaconu, 2008) consideră întreprinderea un grup
uman bine structurat și ierarhizat, care utilizează resurse intelectuale, fizice,
financiare pentru a extrage, transforma, transporta, distribui bogății sau
pentru a realiza servicii conform unor obiective stabilite de către o conducere
motivată de către profit și unitate socială.
Definițiile sunt numeroase, dar criticii lor nu încetează să conteste
potențialul lor de a reda complexitatea realității întreprinderilor. Un examen
mai complet ar permite definirea întreprinderii astfel:
- un sistem autonom;
- sistem deschis către ansamblul sistemului social și economic, din
care primește resurse;
- animat de un grup de oameni organizat și ierarhizat;
- dispunând de mijloace juridice, financiare, material și intelectuale;
- urmărind anumite finalități, variabile în funcție de tipul întreprinderii și
concretizat în obiective;
- producând bunuri și/sau servicii destinate satisfacerii cerințelor
pieței (www.entreprise-move.com).
În realizarea scopurilor sale, întreprinderea îndeplinește mai multe
funcții :
1.Crearea de bogăție prin producerea de bunuri și realizarea de
servicii, obiectivul urmărit fiind acela de a realiza un profit după acoperirea
costurilor înregistrate;
2.Comercializarea bunurilor și serviciilor proprii, în vederea
satisfacerii cerințelor clienților și a obținerii de venituri ;
3.Repartiția veniturilor între partenerii implicați: personal,
conducere, deținătorii de capital (asociați, bănci etc), diverse organisme
sociale, statul, întreprinderea însăși. Această funcție este deosebit de
importantă și merită a fi subliniată din cel puțin două considerente:
a) ea antrenează o mare parte a fluxurilor bănești ale întreprinderii;
b) pune în evidență contribuția întreprinderii la susținerea întregii vieți
economico-sociale a unei țări, la susținerea sectoarelor așa-zis
“neproductive”;
4.Inovarea, funcție evidențiată de către economistul austriac
Schumpeter; o mare parte a antreprenorilor refuză rutina și inovează, iar
acest proces se manifestă prin apariția de noi produse/servicii, de noi
procedee (tehnologii), de noi organizări și de noi piețe. Inovarea reprezintă
principala susținătoare a dezvoltării și a progresului societății.
O scurtă analiză a acesor funcții evidențiază rolul de celulă
economică și socială fundamentală pe care întreprinderea îl deține în cadrul
societății.
 Functiunile întreprinderii

Întreprinderea îsi desfasoara activitatea într-un anumit cadru organizatoric ce

reprezinta ansamblul de activitati dinamice, complexe ce se pot grupa pe anumite
functiuni care se conditioneaza reciproc si a carei integrare permite întreprinderii
sa reactioneze la solicitarile mediului, sa se dezvolte continuu, sa evolueze eficient.
În functie de continut, organizarea firmei îmbraca doua forme principale:
organizarea procesuala si organizarea structurala.
Functiunea reprezinta ansamblul activitatilor omogene desfasurate în cadrul
întreprinderii în vederea obtinerii unor obiective partiale, derivate din obiectivele
generale.
Activitatea reprezinta multimea actiunilor de aceeasi natura (tehnica, economica,
comerciala) a caror realizare necesita cunostinte dintr-un domeniu determinat de
specialitate si are ca rezultat îndeplinirea unei parti dintr-o anumita functiune.

La proiectarea functiunilor întreprinderii se tine seama de:

 Criteriul identitatii activitatilor grupate într-o functiune,

 Criteriul complementaritate – gruparea într-o functiune a unor activitati
între, care exista relatii complementare sau de auxiliaritate,
 Criteriul convergentei – gruparea într-o functiune a unor activitati diferite
orientate însa spre realizarea acelorasi obiective.

Pentru o întreprindere moderna se pot defini 5 functiuni de baza:

1. Functiunea de cercetare – dezvoltare,

2. Functiunea de productie,
3. Functiunea comerciala,
4. Functiunea financiar – contabila,
5. Functiunea de personal sau de resurse umane,
6. Functiunea de marketing.

Functiunea = o serie de caracteristici ce îi confera întreprinderii un rol bine

determinat în ansamblul organelor de conducere si organizare.
 Functiunea:

 notiune abstracta – pentru a ordona activitati complexe si diverse ale

întreprinderii în scopul organizarii acesteiaActivitatile reprezinta caracterul
concret, masurabil prin rezultatele obtinute (produse, servicii, documente)
 are un caracter general întîlnindu-se în toate firmele indiferent de domeniul
de activitate, de profil sau dimensiune. (ex: activitatea comerciala în toate
întreprinderile, indiferent daca sunt industriale sau de servicii)
 are o pondere diferita de la o întreprindere la alta în raport de diversa factori
– cel mai important fiind specificul activitatii (ex: cercetarea-dezvoltarea are
o pondere mai mare în întreprinderile care apartin unei ramuri de vîrf).

Functiunea de cercetare – dezvoltare

Functiunea de cercetare - dezvoltare cuprinde ansamblul activitatilor prin care se

studiaza concepte, elaboreaza si realizeaza cadrul tehnic-tehnologic, organizarea si
economicizarea întreprinderii.
Aceasta functiune si cea comerciala asigura adaptarea întreprinderii la mediul
economico-social exterior.

Se disting 2 grupe de activitate:

I. – cercetare stiintifica, inginerie tehnologica, introducerea progresului ethnic.

II. – investitii, modernizari si retehnologizari.

În cadrul primei grupe de activitate sunt cuprinse:

1. Elaborarea planului si programelor de cercetare stiintifica

2. Întocmirea documentatiei tehnico-economice pentru introducerea
progresului tehnic – informatizare, automatizare, robotizare
3. Diferite studii, experimentari, încercari pentru asimilarea de noi produse si
tehnologii si modernizarea celei existente.
 În cadrul celei de a II-a grupa sunt cuprinse activitati privind:

1. Elaborarea planului de investitii

2. Întocmirea documentatiei tehnico-economice pentru investitii
3. Efectuarea diferitelor lucrari de constructii pentru investitiile prevazute si
efectuarea probelor.

Functiunea de productie

Functiunea de productie cuprinde o serie de activitati referitoare la:

1. organizarea de ansamblu a întreprinderilor, sectiilor, atelierelor de productie;

2. organizarea desfasurarii în conditii optime a proceselor de productie
auxiliare, de deservire si conexe.

Functiunea de productie cuprinde totalitatea activitatilor legate nemijlocit de

realizarea productiei:

 Pregatirea productiei care este influentata de gradul de noutate al produsului

ce urmeaza a se fabrica sau un produs nou asimilat sau produs modernizat,
sau produs a carui fabricatie se repeta din acest considerent. Activitatea de
pregatire a productiei este legata direct de activitatea de cercetare, fiind de
cele mai multe ori o continuare a celor mai multe actiuni din cadrul
cercetarii-dezvoltarii.
 Executarea propriu-zisa cuprinde totalitatea activitatilor întreprinse în scopul
realizarii atributiilor si sarcinilor pentru fabricarea produselor finite.
 Activitatea vizînd lansarea si urmarirea productiei; activitati de întretinere,
reparare utilaje, masini, echipamente; activitati auxiliare.

Volumul activitatilor functiunii de productie depinde de întelegerea clara si

ordonata a mediului în care aceasta functiune se integreaza celorlalte activitati
precum si de întelegerea conditiilor în care acesta contribuie la realizarea
activitatii.
Scopul întreprinderii este realizarea de produse conform standardelor de calitate,
cu forta de munca, materii prime, materialele si utilajele, tehnologiile, care se afla
la dispozitia firmei.
Odata cu stabilirea productiei, a tehnologiilor, utilajelor, utilitatilor, standardelor de
calitate, normelor de consum, se stabileste costul produsului.

Functiunea comerciala

Functiunea comerciala include activitati care pot fi grupate în trei categorii si

anume:

1. activitati de aprovizionare tehnico-materiala

2. activitati de livrare de produse (desfacere)
3. activitati de marketing.

În cadrul activitatii de aprovizionare sunt incluse actiuni referitoare la

aprovizionarea firmei cu materii prime, materiale, precum si cele prin care se
asigura repartizarea lor în mod organizat fundamentat stiintific, conform normelor
de consum, în cadrul sectiilor, atelierelor – productie, de baza, de deservire,
auxiliare, conexe.

Activitati specifice:

 determinarea normelor de consum specific, de materii prime, materiale,

combustibil, energie
 determinarea nivelului diferitelor categorii de stocuri, de resurse materiale,
adica stoc initial, curent, de siguranta
 încheierea contractelor de aprovizionare cu furnizorii
 aprovizionarea propriu-zisa cu resurse, primirea, receptie si depozitarea
acestora.

Activitatile privind desfacerea/livrarea produselor se refera la:

 prospectarea pietei pentru stabilirea relatiilor contractuale de desfacere a

produselor, lucrarilor executate/servicii prestate de întreprindere;
 încheierea contractelor pe aceste directii;
  expedierea produselor, executarea lucrarilor/serviciilor, urmarirea
încasarilor, drepturilor financiare ce revin întreprinderii ca urmare a
desfasurarii acestor activitati;
 asigurarea rezolvarii reclamatiilor beneficiarilor în cadrul termenelor de
garantie;
 asigurarea service-ului.

Functiunea activitatii de marketing cuprinde ansamblul actiunilor de studiere a

pietei interne, a necesitatilor si comportamentului consumatorilor în scopul
stabilirii celor mai adecvate modalitati de orientare a activitatii firmei si de crestere
a volumului vînzarilor.

Activitatea de marketing se concretizeaza în:

 Functia de cercetare a pietei si a nevoilor de consum, prin aceasta firma

urmareste prospectarea pietelor prezente si a celor potentiale; studierea
nevoilor, necesitatilor solvabile, a nevoilor de consum în ansamblul lor si a
motivatiei consumatorului.
 Functia de adaptare a întreprinderii la dinamica mediului - aceasta presupune
promovarea spiritului novator al managerilor în întreaga activitate a firmei
astfel încît sa se asigure înnoirea cu frecventa limitata a ofertei de marfuri,
perfectionarea ofertei de produse si comercializarea, diversificarea actiunilor
publicitare pentru cresterea capacitatii întreprinderii de adaptare operativa si
activa la cerintele pietei .
 Functia de crestere a eficientei economice care se asigura prin realizarea
dupa caz a unor elemente de fundamentare, informatii, criterii de evaluare,
de optiune pentru promovarea unor tehnici, modernizarea si eficientizarea
activitatii, tehnicii moderne de promovare a vînzarii.

In prezent marketingul consta într-un pronuntat caracter prospectiv, asigurînd un

suport informational adecvat elaborarii prognozelor si planurilor economice.
 Functiunea financiar – contabila

Functiunea financiar - contabila reprezinta activitatea prin care se asigura

obtinerea si utilizarea rationala a mijloacelor financiare necesare desfasurarii
activitatilor în ansamblu ale firmei, evidenta valorica a activitatii comerciale,
evaluarea modului de realizare a rezultatelor economice generale ale firmelor.

Obiective prioritare ale activitatii financiare: constituirea, repartizarea, utilizarea

si pastrarea mijloacelor banesti, a fondurilor existente la dispozitia firmei.
Obiective prioritare ale activitatii contabile: evidenta întregii activitati economice
si a miscarii mijloacelor de baza ale întreprinderii pe baza de evidenta a
rezultatetlor financiare.

Executarea activitatilor componente ale functiunii financiar-contabile se face în

mod activ prin stabilirea cadrului financiar al procesului economic ce se desfasoara
în firma si în mod pasiv prin înregistrarea datelor economice ale tuturor
activitatilor firmei si a schimbarilor ce se produc în relatia cu partenerii de relatii
economice din afara firmei.

Functiunea de personal/resurse umane

Functiunea de personal / resurse umane cuprinde activitati prin care se asigura

resursele umane necesare realizarii obiectivelor întreprinderii, utilizarea rationala a
acestora, dezvoltarea continua a competentelor personalului, rezolvarea
problemelor de salarizare si sociale.

Activitati specifice pot fi grupate:

 de administrare a personalului - determinarea necesarului de forta de munca,

testarea, încadrarea, evaluarea, promovarea personalului, stabilirea
sistemului de salarizare, aplicarea acestuia, calculul numarului de salariati;
 de prestari servicii pentru salariatii firmei – organizarea pregatirii si
perfectionarii profesioanle a personalului, protectia sociala, asigurarea
conditiilor de igiena, protectia muncii;
  activitati administrative, de secretariat, de protocol - în organizarea
activitatilor acestor functiuni este necesar ca managerul sa asigure un
echilibru între interesele salariatilor, obiectivele si rezultatele întreprinderii;

Interdependenta functiunilor întreprinderii

În practica toate functiunile întreprinderii se afla într-o strînsa interdependenta, se

întrepatrund si se completeaza reciproc, formînd sistemul organizarii procesuale a
întreprinderii.
Manifestarea corecta a unei functiuni determina manifestarea corecta si a
celorlate functiuni; dupa cum aparitia unei dereglari în o functiune provoaca
perturbatii în celellate.