Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie

“Nicolae Testemițanu”
Catedra de educatie fizica

Referat
Pe tema: „Efectele activității motrice
asupra sistemului endocrine”

A elaborat: Garbi Anna,

studentă a. I, grupa 1901

A verificat: Miron Svetlana

Chișinău, 2019
 Omul reprezintă un sistem biologic cu mari posibilităţi adaptative datorită
plasticităţii sistemului nervos, cardiovascular şi respirator, metabolico-endocrin,
cât şi a capacităţii de a compensa deficienţele de mediu. Dar, fatigabilitatea acestor
sisteme, graniţele stocării informaţiilor, a variaţiilor fazice ale capacităţii de efort,
suprasolicitarea, pot deveni factori limitativi ai adaptabilităţii umane în timpul
activităţilor de zi cu zi, în procesul antrenamentului. Prin urmare, sportivul,
individul trebuie ocrotit, apărat, păzit, protejat, etc.

Omul se caracterizează prin capacitatea de a se adapta la cele mai variate

condiţii de viaţă, de efort fizic şi intelectual. Acest proces, în afara altor factori, se
poate realiza şi prin exerciţiu, instruire şi antrenament. Se impune astfel formarea
deprinderilor motrice cât mai raţional, iar tehnica să fie însuşită corect chiar în
perioada iniţială a activităţii sportive. Problemele fiziologice de analiză a dinamicii
capacităţii de efort, ritm, volum, intensitate (analiza ergonomică a acestora),
durată, tip de antrenament, timp şi mijloace de refacere, influenţa lor asupra
organismului şi, dacă ne mai referim şi la siguranţa funcţională a organismului
uman sub influenţa factorilor stresanţi, vom realiza că aceştia tulbură stereotipurile
dinamice fixate şi în final chiar mecanismul coordonării senzitivo-motrice.

Sistemul endocrin împreună cu sistemul nervos au rolul de a regla creşterea

şi dezvoltarea organismului, precum şi adaptarea şi corelarea activităţii diferitelor
aparate şi sisteme la condiţiile în permanentă schimbare ale mediului intern şi
extern.

Sistemul endocrin este constituit din glande care nu au canal excretor, iar
produşii de secreţie sunt eliminaţi direct în sânge.

Cele mai importante glande endocrine sunt: hipofiza, suprarenalele, tiroida,

paratiroidele, epifiza, timusul, cărora li se adaugă pancreasul şi gonadele. Produşii
de secreţie ai glandelor endocrine – hormonii – sunt eliminaţi pemanent în cantităţi
minime în sânge sau limfă, fiind transportaţi până la nivelul structurilor celulare,
unde reglează intensitatea şi viteza desfăşurării anumitor procese specifice, prin
activarea sau inhibarea activităţii unor sisteme enzimatice.

Hipofiza sau glanda pituitară se află situată la baza creierului, are o formă
ovoidă de mărimea unui bob de fasole ce cântăreşte aproximativ 0,5 kg şi este
formată din 3 lobi – anterior, intermediar şi posterior. Lobul anterior secretă
hormonii adenohipofizari ce au rol în creşterea organismului. Hormonul de creştere
se secretă în tot cursul vieţii iar inaniţia, hipoglicemia, stările de stres produc
descărcări crescute a acestor hormoni. Insuficienţa secreţiei în perioada de creştere
are ca rezultat nanismul hipofizar (piticismul), excesul de hormoni în perioada de
creştere a organismului este urmat de gigantism iar dacă survine la adult provoacă
acromegalia, caracterizată prin creşterea extremităţilor şi a volumului visceral. De
asemenea acţionează asupra activităţii tiroidei, glandelor sexuale suprarenale
stimulându-le sau inhibându-le funcţia. Lobul intermediar produce un hormon care
provoacă pigmentarea pielii, ca urmare a dispersiei granulelor de melanină din
celulele melanofore din piele. În lipsa hormonului pielea se decolorează. Lobul
posterior hipofizar, prin hormonii secretaţi, are acţiune în conservarea apei în
organism prin scăderea eliminărilor hidrice renale.

Glandele suprarenale sunt în număr de două, sunt situate la polul superior al

rinichiului şi sunt alcătuite din două organe endocrine diferite ca origine, structură
şi funcţie: zona corticală şi zona medulară. Aceste glande secretă hormoni cu
diverse roluri în organism:

- un amestec între adrenalina şi noradrenalină cu rol în metabolismul

energetic, relaxarea muşchilor traiectului digestiv, a bronhiilor şi a vezicii urinare,
anxietate şi frică etc;

- mineralocorticoizi, glucocorticoizi şi hormoni sexuali cu diferite roluri în

acţiuni metabolice, sangvine, digestive, renale.

Tiroida – este cea mai voluminoasă glandă endocrină (25 – 30 gr) şi este
situată în partea anterioară a gâtului. Principalul efect al hormonilor tiroidieni este
cel calorigen, care constă în stimularea oxidărilor tisulare şi a consumului de O2,
evidenţiat prin creşterea metabolismului bazal (M.B.)în aproape toate ţesuturile
metabolice active, cu excepţia creierului, testiculilor, uterului. După extirparea
chirurgicală a tiroidei scade progresiv M.B., concomitent cu consumul de O2 al
ţesuturilor, iar administrarea de hormoni tiroidieni exercită efecte inverse.
Insuficienţa tiroidiană determină tulburări variate în funcţie de gradul deficienţei
hormonale şi de vârsta la care a intervenit. Incapacitatea genetică a glandei de a
secreta hormoni se manifestă prin cretinismul guşogen, caracterizat printr-o
dezvoltare fizică şi psihică deficitară, piele uscată şi îngroşată, guşă endemică,
deformaţii osoase, defecte ale dentiţiei, dezvoltarea întârziată a organelor genitale.
Insuficienţa tiroidiană apărută mai târziu are efecte mai puţin grave, la adult se
manifestă prin mixedem, piele uscată şi îngroşată, stimularea anabolismului,
urmată de creşterea în greutate, căderea părului, anemie, senzaţia permanentă de
frig, reacţii motorii şi psihice întârziate. Hiperfuncţia tiroidiană provoacă
stimularea catabolismului, urmată de nervozitate, intoleranţă la căldură, tremurături
ale mâinilor, piele caldă şi umedă, creşteri ale M.B.
 Paratiroidele (două perechi la om) sunt situate pe faţa posterioară a lobilor
tiroidieni. Au rol în stimularea resorbţiei intestinale a calciului, acţionând în strânsă
legătură cu vitamina D; scade eliminările urinare de calciu stimulând eliminările de
fosfaţi şi K; la nivelul oaselor mobilizează sărurile fosfo-calcice. Insuficienţa
paratiroidiană provoacă tetania caracterizată prin scăderea calcemiei, creşterea
fosfatemiei, creşterea excitabilităţii neuromusculare manifestată prin spasme ale
musculaturii striate (cea a laringelui poate provoca moartea prin asfixie).
Hiperfuncţia paratiroidiană este caracterizată prin demineralizări osoase dureroase,
cu deformări şi fracturi, creşteri ale calcemiei, urmate de depuneri fosfo-calcice în
ţesuturile moi sau de formare de calculi urinari.

Pancreasul endocrin secretă doi hormoni foarte importanţi: insulina şi

glucegonul. Insulina este fixată rapid în multe ţesuturi şi în special în ficat şi
rinichi. Are rol în reglarea metabolismului intermediar, stimulează pătrunderea
glucozei în anumite celule şi intensifică consumul tisular de glucoză. Reglarea
secreţiei de insulină se face predominant prin nivelul glicemiei. Scăderea cantităţii
de insulină activă la nivel tisular determină diabetul zaharat. Hipersecreţia insulinei
este caracterizată prin hipoglicemie ce are consecinţe în special asupra sistemului
nervos central. Alterările funcţionale ale sistemului nervos, consecutive
hipoglicemiei, pot merge până la instalarea unei stări de comă.

Epifiza (glanda pineală) este situată în partea posterioară a diencefalului.

Glanda atinge dezvoltarea maximă în copilărie şi apoi începe să involueze înainte
de pubertate. Funcţiile epifizei nu sunt încă bine cunoscute.

Timusul este un organ limfoid dotat şi cu rol endocrin situat înapoia

sternului. Dezvoltat maxim în copilărie, după pubertate involuează, dar nu dispare
complet nici la vârste foarte înaintate. Hormonii secretaţi ajută la imunitatea
celulară a organismului.

Activitatea fizică poate să menţină/îmbunătăţească structura diferitelor

ţesuturi şi organe (muşchi, tendoane, inimă, vase, etc), să le ameliorezi funcţiile şi
să contracareze efectele degenerative datorate inactivităţii (sedeentarismului) şi
înaintării în vârstă. In multe ţări occidentale este promovată noţiunea de fitness
(„condiţia fizică") pentru care sunt pregătiţi specialişti în instituţii de învăţământ
superior care au denumiri adaptate la competenţele mai largi pe care le are
absolventul.

Exerciţiul fizic produce efecte pozitive în sfera psihică dar şi asupra unor
categorii de boli: suferinţe lombare, endocrine, cancerigene dar mai ales asupra
bolilor cardio-vasculare (cardiopatia ischiemică, in primul rând) care apar la vârste
din ce în ce mai tinere şi produc cel mai mare număr de decese. Ateroscleroza
(depunerea grăsimilor pe pereţii vaselor de sânge) în artera aortă începe de la
aprox. 3 ani şi poate cuprinde arterele coronariene (care irigă muşchiul inimii),
favorizând cardiopatia ischiemică, începând de la 10 ani şi crescând riscul la
infarct miocardic.

Modificarile endocrine in effort: Hormonii creaza un fond general de

adaptare la efort prin mobilizarea adecvata a resurselor functionale si mentinerea
hormostaziei generale in conditiile specifice efortului fizic intens.

Echilibrul homeostatic include verigi multiple ce constau in directionarea

metabolismului glucidic si hidromineral, adaptarea la stress, termoreglare, adaptari
circulatorii si respiratorii. in adaptarea la efort, asupra sistemelor functionale
intervin ansambluri endocrine care asigura o mobilizare mai rapida a tuturor
functiilor. Interventia mecanismelor endocrine estedependenta si de integritatea
morfofunctionala a sistemului, de intensitatea si volumul efortului, de gradul de
antrenament, starea emotionala, dar si de conditiile externe (frig, hipoxie,
temperaturi ridicate).

 in efortul fizic intens, dar de scurta durata prevaleaza activitatea simpato-

adrenala (MSR). Adrenalina si noradrenalina secretate de glanda
medulosuprarenala determina efecte vegetative (adaptarea cronotropa si
inotropa a inimii, intensificarea circulatiei) si metabolice.
 in efortul fizic prelungit este implicat in principal axul hipofizocortico-
suprarenalian care regleaza producerea de minerale si glucocorticoizi cu
efecte metabolice asupra metabolismului glucidic si lipidic (gluconeogeneza
si lipoliza). Alti hormoni ce intervin sunt STH (hormonul de crestere),
glucagonul, ADH (hormon antidiuretic). Se asociaza inhibatia secretiei de
insulina si instalarea treptata a utilizarii lipidice predominant.
 in eforturile cu solicitari nervoase si psihice predomina activitatea simpato-
adrenala si tiroidiana.
 in perioada de refacere intervin in principal hormonii glucocorticoizi,
androgeni, tiroxina, insulina, STH.

Explorarea sistemului endocrin in medicina sportive: in medicina sportiva,

metodele de determinare a nivelului hormonal nu fac parte din bateria de teste
uzuale, fiind rezervate unor aspecte particulare.

Rolul factorilor hormonali asupra proceselor de creştere este foarte important,

activitatea lor fiind coordonată de sistemul hipotalamo-hipofizar
 Hipofiza îşi exercită rolul direct asupra creşterii prin hormonul somatotrop
(STH).
Hormonii tiroidieni au o actiune puternică asupra osteogenezei şi joacă un rol în
metabolismul proteic şi mineral.
Timusul participă în procesele de creştere şi dezvoltare din primele luni, cu
imprimarea unor caractere constitutionale.
Suprarenalele, prin componenta corticală, participă la metabolismul bazal, al
glucidelor, al apei şi sărurilor minerale. Substanta medulară a suprarenalei,
sinergică cu sistemul nervos simpatic, participă la reglarea circulatiei periferice şi a
functiilor musculare.
Începând din perioada pubertară, intră în functie hormonii gonadali, apar
caracterele sexuale secundare, iar anabolismul proteic este stimulat şi urmat de
dezvoltarea sistemului muscular şi a fortei.

Efectele exerciţiilor fizice asupra organismului:

– Normalizează tensiunea arterială;

– Îmbunătăţeşte calitatea respiraţiei;

– Creşte buna dispoziţie şi reduce anxietatea (stare de nelinişte, de aşteptare

încordată, însoţită de bătăi, dificultăţi în respiraţie etc., întâlnite în unele boli de
nervi), mânia, simţul lipsei;

– Îmbunătăţeşte imaginea de sine

– Îmbunătăţeşte metabolismul;

– Echilibrează sistemul endocrin;

– Stimulează sistemul imunitar;

– Creşte puterea de judecată, profunzimea gândirii şi judecata;

– Reglează şi normalizează activitatea digestivă;

– Prin exerciţiu fizic regulat poate fi redusă tensiunea musculară cu senzaţie de

relaxare etc.

Este clar stabilit că sportul produce modificări în funcționarea și forma

corpului. Mecanismele prin care activitatea fizică ne modifică starea mentală și
emoțiile sunt însă mai puțin înțelese. În februarie 2016, Felipe Schuch și colegii
săi au publicat un studiu în Neuroscience and Biobehavioral Reviews, în care au
investigat răspunsurile neurobiologice după exercițiul fizic, la persoanele cu
tulburare depresivă majoră. Cu alte cuvinte, aceștia au fost interesați să afle ce se
schimbă în corp și creier în timpul sportului și cum ar putea aceste schimbări să
ducă la îmbunătățirea stării mentale. Cercetătorii au sintetizat datele din 20 de
studii, incluzând 1353 de persoane diagnosticate cu tulburare depresivă majoră. Au
fost analizate probe de sânge, înainte și după ce făceau sport. Cercetătorii
argumentează că etiologia tulburării depresive majore este necunoscută și
multifactorială. Ei subliniază că exercițiul fizic induce răspunsuri acute (efecte
trecătoare care apar imediat după o rundă de exerciții) și răspunsuri cronice
(schimbări care apar după o perioadă mai lungă de antrenament), ambele având
efecte asupra sistemului endocrin, neurogenezei, inflamației, stresului oxidativ și
activității corticale. Se consideră că interacțiunile complexe dintre aceste sisteme ar
putea oferi un răspuns explicativ pentru efectul antidepresiv al sportului, dar ele nu
sunt pe deplin înțelese. Din acest studiu a reieșit că sportul a redus semnificativ
anumiți markeri ai inflamației și a crescut nivelul unor hormoni și al unor substanțe
biochimice care se crede că au o contribuție la sănătatea creierului. Sunt necesare
însă mai multe studii pentru a se ajunge la o explicație fermă.

Folosirea exercițiilor fizice și a mișcării ca mijloc de prevenire sau de tratare

a bolilor datează de mii de ani. Medicii celebri din antichitate au folosit cultura
fizică, la nivelul înțelegerii lor de pe atunci, dar și astăzi multe aplicații curente își
trag originea din observațiile acestora.

Astfel Esculap, recomanda pentru vindecarea bolilor regimul alimentar,

medicamentele, masajul și mișcarea, iar Hipocrat, părintele medicinei, arăta că
exercițiile fizice și masajul influențează favorabil respirația, circulația și
metabolismul general, relaxează musculatura și echilibrează activitatea sistemului
nervos.

La romani se practicau pe scară întinsă masajul, băile și înotul (numai la

Roma se construiseră 850 de stabilimente, numite therme, în care se practicau
înotul și baia în scopuri igienice.)

Din trecutul culturii fizice medicale pot fi amintite indicațiile pe care le

dădea Celsus de a se practica exercițiile fizice și masajul în tratamentul paraliziior
și al bolilor cornice, dar și pe cele ale chirurgului A. Pare care recomanda masajul
și mobilizarea în tratamentul fracturilor, precum și pe cele ale lui Locke , care
recomanda pentru păstrarea sănătății, plimbari în aer liber, băile reci, înotul, băile
de soare, viață ordonată și mișcarea.

În planul științelor medicale, deși unele boli par a fi de domeniul trecutului,

altele se găsesc în continuă ascensiune dominând de departe tabloul morbidității pe
plan mondial: obezitatea, diabetul, bolile cardiovasculare, boala neoplazică, boli
neuropsihice, etc.

La originea a numeroase boli este incriminat din ce în ce mai mult

sedentarismul, care împreună cu alimentația nerațională, fumat, alcoolism, stress,
pot fi considerate responsabili ai unor situații nedorite.

Adrian N. Ionescu – întemeietorul acestei specialități în România, definește

Cultura fizică medicală ca disciplină ale cărei mijloace proprii (gimnastică
medicală și masajul), ajutătoare și asociate sunt folosite în scop profilactic și
terapeutic. Ca disciplină teoretică, Cultura fizică medicală studiază efectele
mijloacelor și metodelor folosite, fixează indicațiile și contraindicațiile acestora.

Cultura fizică medicală folosită în scop profilactic urmărește păstrarea și

îmbunătățirea stării de sănătate, asigurarea creșterii normale și a dezvoltării fizice
armonioase, mărirea potențialului biologic și a capacității funcționale a
organismului.

In scop terapeutic, cultura fizică medicală se folosește pentru suprimarea

unor stări patologice și restabilirea echilibrului fiziologic, corectarea deficiențelor
morfologice și funcționale, recuperarea funcțională a convalescenților și
deficienților, în vederea readaptarii lor la condițiile de viață și muncă.

În vederea realizării acestor deziderate, Cultura fizică medicală folosește în

special exercițiile fizice, sistematizate, în procedee și gimnastica medicală.

În gimnastica medicală, adaptarea continuă a exercițiilor fizice la

particularitățile și necesitățile individuale a impus stabilirea unor principii
generale, care trebuie respectate atunci când se instituie și se aplică tratamentul cu
mijloacele culturii fizice medicale.

Cultura fizică medicală cuprinde o serie de principii generale și caractere

particulare, ea constintuind:

- O terapie naturală, deoarece folosește ca mijloc de bază mișcarea, fiind în

legătură cu factorii naturali de mediu.

- O terapie activă, deoarece omul face tratamentul în mod conștient și

voluntar.

- O terapie complexă, deoarece asociază mișcarea cu alți factori, cum ar fi

dieta, substanțele farmaceutice, fizioterapia.
- O terapie funcțională, deoarece nu urmărește numai vindecarea anatomică ci
mai ales pe cea funcțională, neurmotorie, respiratorie, circulatorie, metabolică.

- O terapie psihică, deoarece influențează activ starea neuropsihică a

pacientului, creînd o dispoziție afectivă favorabilă vindecării.

Exerciţiul fizic este mijlocul principal al educaţiei fizice, care constă în

acţiuni motrice, voluntare, efectuate sistematic după o metodă bine precizată, în
vederea îndeplinirii scopului şi a sarcinilor instructiv-educative din domeniul
educaţiei fizice.

În gimnastica medicală prin exerciţiu fizic se înţelege o activitate statică şi

dinamică, executată şi repetată în limitele anatomice şi fiziologice normale, în
vederea obţinerii unor efecte urile organismului.

Există mai multe clasificări ale influenţelor exerciţiului fizic, care au la bază
localizarea, intervalul necesar apariţiei acestor efecte, precum şi persistenţa lor. Se
constată astfel că în urma practicării sistematice a exerciţiului fizic apar în
organism efecte locale sau generale, imediate sau tardive, trecătoare sau de lungă
durată, care îmbunătăţesc structura şi funcţionalitatea ţesuturilor organelor şi
aparatelor corpului omenesc.

Cele mai evidente efecte sunt: morfogenetice (plastice), fiziologice şi

educative. Acestea se observă la cei care practică timp îndelungat exerciţiile fizice
în vederea atingerii unor scopuri bine precizate.

Cel mai frecvent folosite sunt exercițiile grupate după efectele lor: în
gimnastică respiratorie, gimnastică abdominală și gimnastică pentru reeducare
neuromotorie.

În tratamentul complex al bolilor endocrine, pe lângă mijloacele specific

endocrinoterapeutice sunt utilizaţi si alţi factori terapeutici nespecifici. În această
categorie de factori intră şi cultura fizică medicală. Ea este indicată în unele
afecţiuni endocrine hiper şi hipofuncţionale. Exerciţiul fizic exercită efecte
favorabile în această categorie de afecţiuni, prin acţiunea sa de stimulare a
metabolismului şi de reglare a funcţiilor sistemului nervos central şi vegetativ.

Hipotiroidia

Este o afecţiune caracterizată prin insuficienţa secreţiei de hormoni tiroidieni cu

modificări la nivelul tuturor sistemelor şi aparatelor.

Tratamentul curativ al hipotiroidiei constă în terapia cu hormoni tiroidieni

(terapie de substituţie), regim alimentar hipolipidic, hipocaloric, cură heliomarină
şi gimnastică medicală. Aplicarea acesteia din urmă se face individualizat, ţinând
seama de forma clinică, eventuala afectare a miocardului, vârsta pacientului. Se
observă următoarele efecte ale exerciţiului fizic:

- Stimularea metabolismului şi ameliorarea proceselor de oxidare celulară.

- Stimularea secreţiei de ACTH (hormon hipofizar care stimulează

suprarenala) şi a funcţiilor corticosuprarenalei.

- Antrenarea aparatului cardiovascular cu îmbunătăţirea circulaţiei

periferice şi favorizarea resorbţiei lichidelor interstiţiale.

- Ameliorarea ventilaţiei pulmonare.

- Stimularea tonusului şi motilităţii intestinului.

- Reglarea funcţională a sistemului nervos vegetativ şi ameliorarea

tonusului neuropsihic.

Gimnastica medicală se poate aplica după ce s-a obţinut compensarea bolii

prin hormonoterapie. Şedinţa de gimnastică este compusă din exerciţii active libere
şi cu rezistenţă, ale trunchiului şi membrelor, interesând grupele musculare mari.
Gimnastica abdominală constă în efectuarea unor exerciţii izotonice pentru muşchii
abdominali, prin mişcări active de flexie ale trunchiului pe membrele inferioare şi
exerciţii izometrice. Prin mişcări active de flexie scadată a membrelor inferioare pe
trunchi. Un alt element important al şedinţei este gimnastica respiratorie, care
îmbunătăţeşte elasticitatea şi mobilitatea cutiei toracice. Practicarea moderată a
anumitor sporturi (înot, ciclism, tenis de câmp şi de masă, volei) are efecte
favorabile asupra îmbunătăţirii funcţiilor organismului hipotiroidienilor, având un
efect relaxant neuropsihic.

Diabetul zaharat

Este o afecţiune caracterizată prin dereglarea metabolismului glucidic,

datorită unui hipoinsulinism şi în care factorul ereditar joacă adesea un rol foarte
important.

Tratamentul acestei afecţiuni este constituit dintr-un regim igieno-dietetic

personalizat, terapie cu insulină sau antidiabetice orale, cultură fizică medicală.
Prin practicarea culturii fizice medicale se urmăreşte obţinerea următoarelor efecte
favorabile:

- Scăderea glicemiei prin favorizarea consumului de glucoză de către

sistemul muscular.
 - Stimularea metabolismului energetic şi intensificarea arderilor celulare.

- Ameliorarea sensibilitatea la insulină.

- Ameliorează profilul lipidic.

- Scădere ponderală

- Îmbunătăţirea circulaţiei periferice şi a stării de troficitate a diferitelor

sisteme şi aparate.

- Ameliorarea tonusului neuro-psihic şi a rezistenţei faţă de factorii

stresanţi.

În cadrul şedinţelor de gimnastică se pot executa mişcări active ale

trunchiului şi membrelor care pun în activitate grupele musculare mari. Exerciţiile
de respiraţie se asociază cu acelea de trunchi şi membre, punându-se accent pe faza
expiratorie. Mişările se vor executa în ritm rapid şi cu schimbarea diferitelor poziţii
fundamentale: culcat, şezând, stând.

Intensitatea şi durata exerciţiilor vor fi dozate în funcţie de vârsta

pacientului, starea funcţională a aparatului cardiovascular şi locomotor.

Se recomandă evitarea exerciţiilor de mare intensitate şi durată, care pot

favoriza apariţia crizelor de hipoglicemie.

Este indicată practicarea cu moderaţie a anumitor sporturi precum: ciclism,

înot, tenis, volei, patinaj, plimbări.

În concluzie, exerciţiul fizic este foarte important in tratarea acestor afecţiuni

prin modificările pe care le produce. Şedinţa de cultură fizică medicală trebuie să
cuprindă o parte pregătitoare, introductivă (încălzire) de circa 10-15 minute, în care
se face foarte gradat trecerea organismului de la starea de repaus la starea de efort,
o parte fundamentală, sau lecţia propriu-zisă, cu o durată de aproximativ 20-40 de
minute, în care sunt incluse toate exerciţiile prezentate, insistându-se în special
asupra poziţiei corecte a corpului şi asupra respiraţiei, şi o parte finală de încheiere,
relaxare sau de liniştire a organismului, în care prin mişcări executate in ritm lent,
odihnitor (cu accent mare pe respiraţie), se face revenirea organismului la normal.
 Bibliografie

1.Schuch, F. B., Deslandes, A. C., Stubbs, B., Gosmann, N. P., da Silva, C. T. B.,
& de Almeida Fleck, M. P. (2016). Neurobiological effects of exercise on major
depressive disorder: A systematic review. Neuroscience & Biobehavioral
Reviews, 61, 1-11.

2. Ioan Drăgan- Cultura fizică şi sănătatea, Editura Medicală

3. Tiberiu Vlad- Curs de Cultură fizică medicală