Traducători şi traduceri

din perspectiva literaţilor români din perioada interbelică

Dr. Mihai Draganovici

1. Introducere
Dacă analizăm istoria activităţii translatologice de la începuturile sale şi până în epoca
modernă, atunci constatăm că discuţiile teoretice având ca temă centrală această activitate umană
apar o dată cu primele traduceri realizate. Şi nu mă refer aici la criticii traducerilor care să fi
analizat fiecare translaţie în parte, ci la traducătorii înşişi care şi-au exprimat părerile referitoare la
munca lor, scriind despre problemele pe care le-au întâlnit şi despre provocările pe care a trebuit să
le depăşească. Cea mai cunoscută lucrare de genul acesta, cel puţin în spaţiul cultural german este
„Sendbrief vom Dolmetschen” (Scrisoare despre tălmăcire) a lui Martin Luther. El justifică aici
deciziile pe care le-a luat atunci când a realizat traducerea Bibliei şi explică filozofia care s-a aflat
în spatele muncii sale.
Şi în spaţiul cultural românesc au existat situaţii în care traducătorii au analizat şi discutat ei
înşişi demersul lor translatologic. Unul din primii, care a urmat probabil exemplul lui Martin
Luther, a fost meşterul tipograf, Diaconul Coresi, care şi-a desfăşurat activitatea în oraşul
Târgovişte din sudul României şi care a explicat deciziile luate în cazul traducerilor religioase
apărute în tipografia sa. El spunea, precum Luther, că a tradus astfel încât
„…să înţeleagă toţi oamenii cine-s rumâni creştini, cum grăieşte şi sfântul Pavel,
ap(o)s(to)l… În sfânta besearecă mai bine a grăi cinci cuvinte cu înţeles decât zece mie de
cuvinte neînţelese în limba striină.“1
Şi Coresi este numai unul dintre numeroasele exemple ale traducătorilor şi literaţilor români
care au dorit să explice mai îndeaproape cititorilor modul în care au procedat.
Perioada la care doresc să mă refer în lucrarea mea este epoca interbelică. O epocă de mare
efervescenţă culturală în care multe personalităţi ale timpului, care erau şi traducători, şi-au
exprimat poziţia faţă de procesul translatologic şi faţă de traducători în general. Mă voi referi la nu
puţinele articole pe această temă care au apărut în presa vremii şi în care sunt redate păreri
pertinente şi relevante referitoare la temele mai sus menţionate.
În ele am putut întâlni consideraţii asupra procesului translatologic, asupra traducătorului
însuşi şi ceea ce este cel mai interesant este faptul că multe dintre aceste opinii anticipează teoriile
de specialitate de azi.

1
Lungu-Badea cit. în Draganovici 2012 pg.176
 2. Consideraţii privind traducerea
Deja în perioada interbelică existau autori care considerau că traducerile jucau un rol
deosebit în contextul unei culturi date. Despre acest subiect a scris Ion Ştefan un articol publicat în
Universul Literar. Sub titlul „Problema traducerii şi nivelul culturii“2 el abordează tema
traducerilor şi a raporturilor lor cu cultura ţintă. Ştefan începe consideraţiile cu o afirmaţie destul de
surprinzătoare a lui Octav Sluţiu, care e de părere că traducerile sunt de fapt elementul cel mai
relevant dintr-o cultură şi că ele sunt de fapt elementul care oglindeşte gradul ei de evoluţie.
„O cultură nu se măsoară decât după calitatea traducerilor sale. Ce şi cum se traduce?
Răspunsul la aceste două simple întrebări ne arată stadiul la care a ajuns o cultură.“3
Pornind de la această afirmaţie, autorul face referire la cultura unui popor care nu este
reprezentată de nivelul cultural la care a ajuns poporul respectiv, ci de personalităţile, care de fapt
nu reprezintă marea masă. În această situaţie se află de exemplu scriitorii al căror grad de cultură se
situează mult peste medie. El face referire în mod concret la literatura rusă şi reprezentanţii acesteia,
Turgheniev, Tolstoi und Dostoievski, care au scris operele lor „…într-o vreme când Rusia era o
junglă de analfabeţi”4. În aceeaşi situaţie se găsea şi cultura română în epoca marelui Eminescu, a
cărui operă nu reflectă, conform opiniei lui Ştefan, nivelul mediu al culturii române, ci „îl depăşeşte
cu înălţimea cu care culmile domină văile”5.
Prin urmare nu literatura este aceea care reprezintă gradul de educaţie al unui popor, ci în
mult mai mare măsură traducerile care apar în acea perioadă, căci, spune Ştefan în continuare, ele
corespund circumstanţelor culturale în care au fost create. Ele sunt deci actuale în acel moment.
„Deci traducerea este confundată cu momentul cultural în care apare, fiind reclamată de
atmosfera morală şi intelectuală a acelui moment. Ceea ce impune traducerea unei opere
este contemporaneitatea ei cu o anumită mentalitate,…” 6
În finalul articolului său, Ion Ştefan accentuează pe lângă importanţa traducerilor, adică pe
lângă ce se traduce, şi cum sunt realizate acestea. Modul în care este realizată o translaţie depinde
de aşteptările receptorului. Ştefan subliniază în sensul teoriilor translatologice funcţionale de azi
importanţa funcţionalităţii unei translaţii în contextul culturii ţintă. Această funcţionalitate depinde
de cei cărora li se adresează traducerea şi care în definitiv formează marea masă a populaţiei care
stabileşte ştacheta la care se înalţă cultura respectivă.
Şi Adrian Maniu este de părere în articolul său „Arta de a tălmăci“7 că traducerile sunt în
orice caz o parte componentă a culturii respective şi că ele îmbogăţesc această cultură în care au

2
Ion Ştefan: „Problematica traducerilor şi nivelul culturii” în Universul Literar Nr.37, 6 sept.1941
3
ibidem
4
ibidem
5
ibidem
6
ibidem
7
Adrian Maniu: „Arta de a tălmăci” în Rampa Nr.2899, 24 sept. 1927, pg.1
apărut. Asupra rolului fecund al translaţiilor se opreşte şi Romulus Vulcănescu în articolul
„Traduttore, creatore“8. El nu le consideră în nici un caz drept o trădare a culturii naţionale, ci mai
curând un câştig nepreţuit pentru cititor, a cărui forţă creatoare este astfel impulsionată. Vulcănescu
face în acest caz referire, în sensul esteticii receptării unei opere literare a lui Hans Robert Jauß9, la
lărgirea orizontului cultural al receptorului, care astfel se contopeşte cu cel al traducerii.
„Traducerea deschide perspective nebănuite cercetătorului asiduu pe care le închide în
mod normal, ca într-o raclă de cleştar, limba de bază a originalului. Ea fructifică imaginea
creatoare a cetitorului şi îndeamnă la muncă, este eminamente emulativă.”10
Literaţii vremii au luat poziţie în articolele lor faţă de controversa clasică în istoria
traducerilor, şi anume faţă de dihotomia referitoare la traducerea cuvântului sau traducerea sensului.
În timp ce unii dintre ei sunt adepţii unei adaptări la contextul culturii ţintă, deci a unei localizări,
alţii sunt de părere că spiritul culturii operei originale ar trebui să răzbată şi în traducere. Camil
Petrescu susţine în articolul său „Delimitări critice. Limba literară“11 transferul atmosferei
originalului în traducere, care nu are voie să devină o localizare a textului sursă. El se opune
înlocuirii elementelor tipice culturii sursă cu altele care sunt cunoscute numai în cultura ţintă,
respectiv cea română, pentru că astfel se pierde esenţa originalului. În acest sens el aminteşte câteva
exemple precum senior Lorenzo tradus prin coane Lorenzo, sau soupréfet tradus prin zapciu,
noţiuni care nu redau ceea ce s-a dorit a fi în original. În viziunea lui Petrescu, o traducere trebuie să
fie precisă, adică să respecte normele lingvistice şi să traducă cu exactitate cuvântul.12 Numai astfel
o operă tradusă îşi poate păstra individualitatea, energia şi coloritul local, neîncercând prin toate
mijloacele obţinerea unei localizări.
Pentru că la începutul pasajului anterior vorbeam despre dihotomia referitoare la modul în
care trebuie să fie o traducere, în spiritul acestei polemici a existat şi un răspuns la articolul amintit
mai înainte venit de la cunoscutul lingvist român Tudor Vianu. În articolul „Limba Literară“13 el
îl contrazice pe Camil Petrescu în ceea ce priveşte păstrarea sipritului originalului, acesta
considerând procesul traducerii drept „potrivirea expresiei unei culturi străine la spiritul nostru
prin intermediul sistemului de noţiuni al culturii căreia îi aparţinem“14. Vianu este susţinătorul
orientării către cultura ţintă, deci adaptarea traducerii la aşteptările publicului ţintă. La aceasta însă
trebuie să precizez că el nu absolutizează acest procedeu, ci susţine utilizarea sa acolo unde se
potriveşte în textul ţintă.

8
Romulus Vulcănescu: „Traduttore, creatore” în Presa Nr.10, 14 ian. 1940
9
vezi Jauß 1970 op.cit.
10
ibidem
11
Camil Petrescu: „Delimiări critice. Limba Literară.” în Revista Română Nr.2, iul.1924
12
ibidem pg.8
13
Tudor Vianu: „Limba Literară” în Revista Română Nr. 3,4, aug.-sept. 1924, pg.16-20
14
ibidem pg.18
 3. Consideraţii privind traducătorul
Nu numai în ceea priveşte traducerile şi-au exprimat opinia literaţii români, ci şi în ceea ce
priveşte traducătorii, sau mai precis calităţile şi abilităţile pe care aceştia trebuie să le aibă pentru a
fi capabili să producă o traducere bună.
În acea perioadă se cerea de la un traducător în primul rând să stăpânească foarte bine cele
două limbi implicate în procesul translatologic: limba sursă şi limba ţintă. Sorin B. Rareş este de
aceeaşi părere în articolul său „Traduttore, Traditore“15, însă el cere de la traducător ca acesta să
posede şi calităţile autorului textului sursă şi să fie capabil să pătrundă şi spiritul acestuia. În afară
de aceasta el trebuie să intre şi în atmosfera şi spiritul contextului sursă şi să le interiorizeze. Eman.
Cerbu, un alt literat al timpului care a scris despre acest subiect, îşi începe consideraţiile intitulate
16
„A traduce bine…“ respingând concepţia potrivit căreia un translator trebuie să cunoască foarte
bine limba ţintă şi numai bine limba sursă. Este necesar ca el să cunoască ambele limbi foarte bine
pentru a putea înţelege şi cele mai mici fineţuri, însă spune în continuare că nu este suficientă doar
cunoaşterea acestor două limbi, ci un bun translator trebuie să fie şi „...meşter al frazei şi meşter în
discernământ, adică şi intelectual şi inteligent”17.
Însă asta nu este suficient pentru Cerbu, el presupunând ca de la sine înţeles că un translator
este şi un „specialist”, adică un specialist în realizarea unui text. Noţiunea de specialist utilizată de
Cerbu se suprapune parţial peste cea folosită mai târziu de Reiß/Vermeer „Expert al comunicării
interculturale”18, însă aici nu se vorbeşte explicit despre cunoştinţele culturale ale translatorului, ci
se face referire numai la cunoaşterea tipului de text, căci dacă ar fi specialist în redactarea
scrisorilor, atunci o scrisoare tradusă trebuie să prezinte toate caracteristicile unei scrisori. Cerbu
este unul dintre puţinii care atrag atenţia la respectarea caracteristicilor tipului de text, de care s-a
ocupat mai târziu în amănunt Reiß, analizându-le relevanţa pentru procesul translaţiei.19
Şi Adrian Maniu este convins de faptul că un translator nu este un amator, ci un
profesionist.20 El consideră activitatea translatologică drept o profesie şi deci pe traducător un
expert care îşi cunoaşte meseria şi o exercită în mod profesionist, căci o exprimare pe înţelesul
tuturor este dificilă pentru că „înţelegerea variază de la creer la creer“.21 Această afirmaţie a lui
Maniu anticipează teoria „Scenes and Frames“22, care prin dinamica sa ia în considerare scenele
care se formează în mintea fiecărui receptor, adică experienţele sale personale care sunt legate de

15
Sorin B. Rareş: „Traduttore, traditore” în Mişcarea Nr. 1534, 8 iun. 1936, pg.2
16
Emanuil Cerbu: „A traduce bine …” în Rampa Nr. 1128, 3 aug. 1921, pg.1
17
ibidem
18
vezi Reiß/Vermeer 1991 op.cit
19
vezi Reiß 1971 op.cit. und Reiß/Vermeer 1991 op.cit
20
Adrian Maniu: „Arta de a tălmăci” în Rampa Nr.2899, 24 sept. 1927, pg.1
21
ibidem
22
vezi Vannerem/Snell-Hornby op.cit. şi Vermeer/Witte op.cit.
fiecare eveniment. Translatorul trebuie deci să-i cunoască pe cei cărora li se adresează textul ţintă şi
să conceapă textul, deci cadrul scenei, de asemenea manieră încât acesta să fie receptat în mod
adecvat.
“Artistul care îşi cunoaşte meseria trebuie să găsească o medie a înţelegerii, stabilind astfel
maxim de precisiune în claritatea exprimării.“23
Traducătorul nu trebuie numai să-l ia în considerare pe receptor, el trebuie să fie şi cu
autorul pe aceeaşi lungime de undă. Sorin B. Rareş cere unui translator să aibă cel puţin acelaşi
talent „cât umbra scriitorului străin pe care vrea să-l redea cititorului român“24. El merge însă şi
mai departe cu cerinţele sale faţă de translator, referindu-se şi la sufletul care trebuie să se
contopească cu traducerea.
„Dar tălmăcitorul trebuie să dovedească a poseda suflet. A simţi vibraţiile intime pe care
le-a avut cândva creatorul originalului, de a pătrunde şi străbate lumina psihologică pe
care acesta a pătruns-o şi străbătut-o. De a se contopi cu atmosfera şi spiritul ce
predomină.”25
George Bariţiu este de asemenea de părere că translatorul trebuie să redea gândurile
autorului, în special în cazul poeziei, ca şi când acesta din urmă ar fi scris în limba ţintă.26
Cuvintele pe care le foloseşte autorul sunt precum diamante, spune Maniu, au atâtea faţete
câte idei se pot exprima prin ele.27 Numai când cunoşti foarte bine efectul cuvintelor asupra acelora
care vorbesc aceeaşi limbă, numai atunci poţi încerca să scrii, însă numai când înţelegi fiecare sens
vizibil sau ascuns în ambele limbi, numai atunci poţi încerca să traduci.
Adrian Maniu consideră traducerea ca un tablou ale cărui culori nu vor reda niciodată
perfect realitatea. Deci nici traducerea nu va putea reda perfect textul original. Acest fapt însă nu va
împiedica translaţia să devină o operă de artă. El subliniază în acest articol şi gradul de dificultate
dublu al activităţii translatologice în comparaţie cu munca autorului şi cere un efect asemănător al
textului tradus cu cel al originalului:
„În timp ce un scriitor urmăreşte estetica gândului său, un traducător depune o muncă
îndoită: el supraveghează continuu realizarea gândului (autorului n.n.), dar îşi înfrânge
capriciul inspiraţiei, obligând fraza să urmărească efecte apropiate celor din cealaltă
limbă.“28
Efectul dorit este atins însă şi prin stăpânirea tuturor nuanţelor ideilor care aparţin
mentalităţii unei civilizaţii, căci frumuseţea unui cuvânt poate diferi de la o limbă la alta şi numai

23
Adrian Maniu: „Arta de a tălmăci” în Rampa Nr.2899, 24 sept. 1927, pg.1
24
Sorin B. Rareş: „Traduttore, traditore” în Mişcarea Nr. 1534, 8. Jun. 1936, pg.2
25
ibidem
26
cit. în Ion Gherghel: „Problema traducerii artistice” în Gazeta Transilvaniei Nr.3, 9. Jan.1941, pg.2
27
Adrian Maniu: „Arta de a tălmăci” în Rampa Nr.2899, 24 sept. 1927, pg.1
28
Adrian Maniu: „Arta de a tălmăci” în Rampa Nr.2899, 24 sept. 1927, pg.1
când cunoşti valoarea efectelor acestor cuvinte în cele două limbi, numai atunci poţi încerca să
traduci. Astfel, în opinia lui Maniu, un translator poate evalua cel mai bine efectul unei traduceri şi
obţine funcţia ei adecvată în situaţia culturii ţintă. Din perspectiva teoriilor funcţionale ale
traducerii, aceasta este premisa cea mai importantă pentru a avea succes în demersul translatologic.
Un ultim autor al cărui articol „Arta de a traduce“ va fi analizat aici este I.V. Pătrăşcanu.29
El cere traducătorului să cunoască în orice caz la perfecţie limba sursă, respectiv limba ţintă, însă nu
se limitează numai la asta, ci insistă şi asupra necesităţii unei educaţii culturale solide, descriind în
continuare şi calităţile şi abilităţile care sunt necesare azi unui traducător profesionist. Asta
înseamnă că traducătorul nu trebuie doar să ştie să scrie, să citească şi să vorbească limba străină
respectivă, ci trebuie să cunoască şi istoria şi structura limbii în cauză. Să apoi urmează calităţile
esenţiale pe care trebuie să le aibă un „expert al comunicării interculturale”: el trebuie să cunoască
literatura, viaţa socială, istoria şi geografia care ţin de cultura ţintă. El trebuie să fi trăit în mijlocul
poporului pentru care se realizează traducerea şi „trebuie [...] să gândească în acea limbă şi să
trăiască spiritul limbii“30.
Pătrăşcanu merge şi mai departe şi îi cere traducătorului să cunoască şi tehnica romanului, în
cazul în care traduce un roman, şi acelaşi lucru este valabil şi în cazul unei piese dramatice sau a
unei poezii. Astfel anticipează ceea ce Katharina Reiß va face mai târziu cu tipurile de text
relevante pentru traducere.31
Exact ca în cazul traducerilor literare, translatorul trebuie să dovedească că are şi cunoştinţe
de specialitate atunci când traduce un text de specialitate, dacă nu cumva chiar să fie un specialist în
domeniu. Căci numai un specialist poate traduce un asemenea text, iar dacă ne referim la literatură,
atunci numai un literat poate traduce un text literar.
„Îşi poate oricine închipui ce traducere ar face un literat, dacă ar încerca să traducă opera
unui mare fisician sau fisicianul să traducă pe Dante, Goethe sau Shakespeare.32
În final, în afară de aceste abilităţi pragmatice care sunt indispensabile unui expert, se cere de la un
traducător simţ artistic, pe care nu îl are oricine.
„El (simţul artistic n.n.) vine fără să ştii de unde. Este acea scânteie divină care luminează
numai calea celor aleşi de Providenţă.”33

4. Concluzii
În perioada interbelică, în România au existat nenumăraţi literaţi care s-au ocupat cu
problematica traducerii şi care prin contribuţiile lor, în cazul nostru articolele publicate în presa
29
I.V.Pătrăşcanu: „Arta de a traduce” in Cuget Clar Nr.31, 10 feb.1937, pg.486-487
30
ibidem pg.486
31
vezi Reiß, Katharina 1971 op.cit. şi Reiß/Vermeer 1991 op.cit
32
I.V.Pătrăşcanu: „Arta de a traduce” in Cuget Clar Nr.31, 10 feb.1937, pg.486
33
ibidem pg.487
vremii, au anticipat direcţiile moderne din translatologia de azi. Pentru ei nu era importantă numai
stăpânirea celor două limbi implicate în procesul traducerii, ci de ex. şi să simtă culturile sursă şi
ţintă ca şi când ambele ar fi native. În afară de aceasta trebuiau să stăpânească şi caracteristicile
relevante pentru traducere ale tipului de text tradus. Lor li se cereau şi cunoştinţe de specialitate
atunci când traduceau un text specializat şi, în general, o atitudine profesionistă în fiecare situaţie.
Toate elementele amintite au fost analizate ştiinţific şi aprofundate mai târziu. Însă în comparaţie cu
articolele ştiinţifice de azi, cele din perioada interbelică prezintă anumite trăsături eseistice, iar
limbajul utilizat prezintă pe alocuri trăsături cu adevărat poetice.
Teoriile de azi îşi propun să descrie procesul translatologic cu o cât mai mare acurateţe şi
încearcă să explice cât mai precis fiecare pas care ar putea contribui la realizarea încununată de
succes a unei traduceri. Terminologia folosită este de aceea în cazul articolelor teoretice foarte
specializată şi de aceea greu inteligibilă pentru neiniţiaţi. Spre deosebire de aceste articole teoretice,
cele publicate în presa interbelică sunt mai curând gânduri referitoare la această tematică şi nu o
încercare de a pune la punct o teorie ştiinţifică. Pentru că pe de o parte presa, chiar dacă
specializată, nu era un mediu propice pentru publicarea unor teorii ermetice, iar pe de altă parte la
vremea respectivă nu se impusese încă o teorie a traducerii care să aducă cu sine şi o terminologie
corespunzătoare. E adevărat că existau contribuţii ştiinţifice, dar ele tratau în majoritate numai
veşnica dihotomie – traducerea cuvântului sau a sensului.
Doar cu puţin timp înainte de acea perioadă, adică între anii 1900-1919, apăruseră termenii
foarte uzitaţi în zilele noastre, Interculturalitate sau Multiculturalitate34, iar la sfârşitul anilor 90 a
fost introdus conceptul Transculturalitate35, care tinde azi să înlocuiască din ce în ce mai mult
ceilalţi doi termeni „clasici” amintiţi mai înainte.
Această orientare culturală a procesului translatologic nu a mai fost apoi luată în considerare
în perioada teoriilor orientate spre lingvistică, noţiunea de cultură fiind utilizată numai în foarte
mică măsură. De-abia când procesul traducerii a fost privit ca activitate translatologică36 care se
desfăşoară între două culturi şi care este facilitată de un expert al comunicării interculturale, de-abia
atunci a trecut în prim plan noţiunea de multiculturalitate sau interculturalitate şi a început să i se
acorde atenţia cuvenită.
Oricât de precise şi acurate s-ar dori însă teoriile translatologice de azi, spre deosebire de
autorii din perioada interbelică, ele scapă din vedere faptul că un traducător nu este numai un expert
sau un profesionist în domeniu, ci, câteodată, pentru a fi într-adevăr un traducător bun trebuie să fie
şi menit pentru aceasta.

34
vezi Wills, 1998, pg.21
35
vezi Welsch 2009 op.cit.
36
vezi Holz-Mänttäri 1984 op.cit.
 Bibliografie
Articole citate din reviste
Cerbu, Emanuil – A traduce bine …, în Rampa Nr. 1128, 3 aug. 1921, pg.1
Gherghel, Ion – Problema traducerii artistice, în Gazeta Transilvaniei Nr.3, 9 ian.1941, pg.2
Maniu, Adrian – Arta de a tălmăci, în Rampa Nr.2899, 24 sept. 1927, pg.1
Pătrăşcanu, I.V. – Arta de a traduce, în Cuget Clar Nr.31, 10 feb.1937, pg.486-487
Petrescu, Camil – Delimitări critice. Limba Literară, în Revista Română Nr.2, iul.1924
Rareş, Sorin B. – Traduttore, traditore, în Mişcarea Nr. 1534, 8 iun. 1936, pg.2
Ştefan, Ion – Problematica traducerilor şi nivelul culturii, în Universul Literar Nr.37, 6 sept.1941
Vianu, Tudor – Limba Literară, în Revista Română Nr. 3,4, aug.-sept. 1924, pg.16-20
Vulcănescu, Romulus – Traduttore, creatore, în Presa Nr.10, 14 ian. 1940

Articole de specialitate
Draganovici, Mihai (2012) - Anfänge der übersetzerischen Tätigkeit in der rumänischen Kultur.
Theoretische und praktische Beiträge bis ins 19. Jh., în: Kalverkämper H./Schippel L. – Vom Altern
der Texte. Bausteine für einer Geschichte des interkulturellen Wissenstransfers, Berlin, Ed.
Frank&Timme
Holz-Mänttäri, Justa (1984) – Translatorisches Handeln. Theorie und Methode. Annales
Academiae Scientarum Fennicae. Ser. B 226. Helsinki
Jauß, Hans Robert (1970) – Literaturgeschichte als Provokation der Literaturwissenschaft,
Frankfurt/Main, Ed. Suhrkamp
Reiß, Katharina (1971) – Möglichkeiten und Grenzen der Übersetzungskritik, München, Ed. Hueber
Reiß, Katharina/Vermeer, Hans J. (1991) – Grundlegung einer allgemeinen Translationstheorie,
Tübingen, Ed. Max Niemeyer
Vannerem, Mia/Snell-Hornby, Mary (1986) – Die Szene hinter dem Text: „scenes-and-frames
semantics" in der Übersetzung, în: Snell-Hornby, Mary (Hrsg.): Übersetzungswissenschaft - eine
Neuorientierung. Tübingen, Ed. Francke
Vermeer, Hans J./Witte, Heidrun (1990): Mögen Sie Zistrosen? Scenes & frames & channels im
translatorischen Handeln. Heidelberg, Ed. Groos
Welsch, Wolfgang (2009) – Was ist eigentlich Transkulturalität? în: Lucyna Darowska, Claudia
Machold (Ed.): Hochschule als transkultureller Raum? Beiträge zu Kultur, Bildung und Differenz.
transcript, Bielefeld 2009.
Wills, Wolfram (1998) – Die Entwicklung der Sprechmittlerberufe im 20. Jh., in Snell-Hornby,
Mary u.a. (Ed.): Handbuch Translation, Tübingen, Ed. Stauffenburg