Modulul IV. Primul ajutor medical: definiţie, reguli generale de organizare.

Traumatismele. Entorsele. Luxaţiile. Fracturile. Imobilizarea provizorie în

caz de fracturi şi luxaţii

Primul ajutor medical: definiţie, reguli generale de organizare

Prin urgenţã se înţelege suferinţa violentã, aparutã pe neaşteptate, care

obligã la mãsuri medicale grabnice.
Ajutorul pe care îl acordã o persoanã victimei imediat dupã accident se
numeşte prim ajutor.

Ce trebuie sã facem când acordãm primul ajutor.

 În primul rând trebuie sã ne interesãm asupra cauzei care a determinat

accidentul, pentru a ştii cum sã acordãm primul ajutor.
 Sã scoatem victima de sub influenţa cauzei care a determinat accidentul.
 Trebuie sã punem victima în condiţii bune pentru a-i acorda primul ajutor:
într-o camerã aerisitã cu temperatura de confort (180C-200C) la umbrã, dacã e o
zi calduroasã. Accidentatul trebuie menţinut întins într-o poziţie comodã, care sã
nu-i agraveze starea.
 Sã facem un examen rapid al stãrii generale a victimei, mai ales în ceea ce
priveste respiraţia şi circulaţia, pentru cã de aceasta depinde felul în care trebuie
acordat primul ajutor.Vom observa dacã pacientul respirã şi îi vom cerceta
pulsul; în cazul cã nu receptãm pulsul, vom pune imediat urechea pe toracele
victimei pentru a asculta bãtaile inimii.
 În cazul în care accidentatul nu respirã sau nu i se percep bãtaile inimii, îi
vom acorda imediat primul ajutor: respiraţie artificialã - de preferat “gurã la
gurã” - şi masaj cardiac extern, pentru a determina reluarea respiraţiei şi a
circulaţiei.
 Dacã victima are o pierdere de sânge se vor lua imediat mãsurile necesare
pentru oprirea hemoragiei.
 Dacã accidentatul prezintã rãni se vor aplica pansamente sterile.

1
 În caz cã este vorba de mai mulţi accidentaţi, ne vom orienta, pe baza examinãrii
rapide fãcute tuturor, asupra celor în stare mai gravã, pentru a le acorda acestora,
preferenţial, primul ajutor.
 Este obligatoriu sã îndepartãm mulţimea, care prin agitaţia pe care o creeazã şi
prin acţiunile sau sfaturile nepotrivite, dãuneazã salvãrii victimei.
 Examinarea trebuie fãcutã cu foarte mare grijã pentru a nu înrãutãţi starea
accidentatului, dar cât mai complet. Dacã este nevoie, tãiem îmbrãcãmintea
pentru a-l examina mai bine sau pentru a face manevrele necesare respiratiei şi
circulaţiei.
 Trebuie avut grijã ca manevrele pe care le efectuãm sã nu înrãutãţeascã starea
victimei. Spre exemplu, în caz de fracturi, mişcarea oaselor fracturate produce
dureri care agraveazã starea bolnavului.
 Ori de câte ori este posibil trebuie sã apelãm imediat la ajutorul unui medic sau al
unui cadru sanitar mediu.
 Trebuie sã asigurãm transportul accidentatului la spital, în bune condiţii, apelând,
când este posibil, la o ambulanţã.Transportul cu un autoturism sau cu un camion
poate agrava de multe ori starea victimei. De aceea, dacã suntem obligaţi sã
transportãm victima cu astfel de mijloace, trebuie sã gasim posibilitatea ca
bolnavul sã stea întins, iar dacã are fracturi, sã facem o imobilizare provizorie a
acestora.
 De asemenea, trebuie sã avem grijã, pe cât posibil sã pãstrãm în situaţia în care le-
am gãsit, cauzele care au produs accidentul, pentru a permite organelor de anchetã
sã execute cercetãrile legale.
 Este bine sã însoţim victima la spital pentru a da lãmuririle necesare asupra
cauzelor accidentului, a modului de comportare a victimei, precum şi a primului
ajutor acordat, sau cel puţin sã informãm complet pe cel care transportã
accidentatul la spital.

Ce nu trebuie sã facem când acordãm primul ajutor

 Este foarte important sã nu stârnim panicã. Sã procedãm energic dar sã nu luãm

mãsuri pripite, periculoase.
 Trebuie sã avem grijã sã nu înrãutãţim starea accidentatului. Acestuia nu i se vor
face miscãri forţate, nu va fi ridicat în poziţie verticalã.
 Nu este indicat sã oferim accidentatului grav sã bea multã apã, mai ales dacã
suspectãm şi o loviturã în abdomen cu rupturã de stomac sau dacã accidentatul are
tendinţã la vãrsãturi.
 Trebuie sã acţionãm cu foarte multã energie, dar cu prudenţã, pentru a nu fi supuşi
şi noi la accidente sau a pune în pericol viaţa altor persoane.
Se recomandã ca fiecare persoanã sã aibã în dotare, acasã, la locul de
muncã şi obligatoriu în autoturism o trusã de prim ajutor. Aceasta trebuie sã
conţinã în mod obligatoriu:
 Douã pachete de tifon sigilate şi sterile.
 Un pachet de vatã sterilã şi unul de vatã nesterilã pentru curãţirea rãnilor.
 Douã pansamente mari şi douã mici sub formã de rulouri de 10 metri, sigilate şi
sterile.
2
  O rolã de leucoplast lat şi una de leucoplast îngust.
 Un pachet cu pansamente mari autoadezive cu Rivanol, sigilat şi steril.
 Un pachet cu pansamente mici autoadezive cu Rivanol, sigilat şi steril.
 Trei bandaje triunghiulare pentru imobilizarea luxaţiilor şi a fracturilor.
 Patru bandaje mari de tifon.
 Un termometru.
 Ace drepte şi curbe şi un mosor de aţã.
 O pensã anatomicã şi una chirurgicalã.
 O foarfecã cu capete rotunde.
 Un bisturiu.
 O sticlã cu alcool medicinal.
 O sticlã cu soluţie de Rivanol
 O sticlã cu soluţie de tincturã de iod.
 Un tub de unguent cu hidrocortizon.
 O cutiuţã cu acid boric.
 Trei seringi cu ace de unicã folosinţã.
 Medicamente: algocalmin, aspirinã, paracetamol, laxative, antidiareice,
antihistaminice.
 O agendã cu numerele de telefon şi adresa de la: salvare, pompieri, medic, poliţie,
spital, farmacie, stomatolog.

Traumatismele

Prin traumatisme se înţelege ansamblul de manifestãri şi de consecinţe locale şi

generale, care apar şi se dezvoltã în urma acţiunii unui agent traumatizant asupra
organismului.
Traumatismele se clasificã dupã mai multe criterii:
1. Dupã agentul traumatizant existã traumatisme mecanice, termice, electrice,
chimice, prin iradiere, prin explozii.
2. Dupã numãrul regiunilor anatomice traumatizate:
- traumatisme unice, multiple, asociate, combinate.
- politraumatisme cu interesarea funcţiilor vitale.
3. Dupã cauza care le-a produs:
- accidentale: circulaţie, industrie, cãderi, sport, casnice etc
- agresiuni;
- în scop suicid.
4. În funcţie de existenţa unei soluţii de continuitate tegumentarã:
- contuzii sau traumatisme închise;
- plãgi sau traumatisme deschise.

3
 Traumatismele mecanice sunt cele mai frecvente. Atunci când acţioneazã mai
mulţi agenţi vulneranţi, se produc leziuni combinate. Politraumatismele reprezintã 10-12
% din traumatisme, ele se caracterizeazã printr-un plus de gravitate, rezultat din
concomitenţa leziunilor multiple şi din dereglarea funcţiilor vitale cardio-circulatori şi
respiratorii.

1. Contuziile

Contuziile sau traumatismele închise sunt modificãri structurale şi funcţionale

produse în ţesuturi în urma unui agent traumatizant, care nu creeazã o soluţie de
discontinuitate la nivelul tegumentului sau al mucoasei.
Agentul traumatizant este reprezentat de un corp contondent cu o suprafaţã mai
mare şi netedã.
Contuziile se clasificã în:
I. Contuzii superficiale, care la rândul lor se împart în:
1. Contuzii ale tegumentului:
a). Escoriaţia superficialã este o pierdere de epiderm, pânã la stratul cornos, care
nu sângereazã şi care poate fi o potenţialã poartã de intrare pentru microbi.
b). Escoriaţia profundã depãşeşte stratul cornos al pielii, sângereazã şi trebuie
consideratã ca şi o plagã. Acestea douã se trateazã prin badijonãri cu substanţe
antiseptice.
c). Impregnãrile sunt reţineri de microparticule de pãmânt, nisip, metale în
tegumente. Se îndepãrteazã prin spãlare sau instrumental.
d). Flictena traumaticã rezultã prin decolarea dermoepidermicã, are conţinut
serohemoragic şi este rezultatul stazei venoase şi a edemului post traumatic. Ea apare în
primele minute sau ore. Poate apãrea şi în hematoame profunde sau în fracturi. Se
trateazã prin puncţionare şi pansament steril.
e). Necroza cutanatã post traumaticã se produce prin întreruperea circulaţiei în
zona tegumentarã interesatã. Se formeazã o escarã care se va elimina şi va lãsa în urma ei
o plagã. Ea se poate produce şi prin compresiune de la interior, relizatã de un hematom
sau de fragmente osoase fracturate. Se trateazã prin excizie, evacuarea hematomului,
pansamente, la nevoie grefã cutanatã.
f). Echimoza este o revãrsare subdermicã de sânge. Iniţial ea are o culoare roşie,
violacee, ulterior ea devine albastrã-vânãtã, galben-verzuie pe mãsura resorbţiei şi
dispare fãrã urme în douã trei sãptãmâni. Ele pot apãrea precoce, imediat, la locul
contuziei sau apar tardiv la câteva ore, prin difuzarea la distanţã de zona contuzionatã. De
exemplu, în fracturile bazei craniului pot apãrea hematoame palpebrale, subconjunctivale,
pe peretele posterior al faringelui. Se trateazã prin aplicare de comprese reci şi unguent
cu Lasonil.
g). Hematomul apare din cauza ruperii vaselor sanguine mai mari. El poate fi mic
(câţiva ml) sau mai mare (1000-3000 ml), ca în cazul zdrobirilor musculare, fracturilor de
coapsã şi bazin. Hematomul circumscris (localizat) este bine delimitat de ţesuturile
adiacente, apare ca o tumefacţie dureroasã mai moale şi fluctuentã, cu crepitaţie la centru
şi mai consistentã la periferie. El poate avea pulsaţii, dacã comunicã cu o arterã.

4
Hematomul pielii pãroase a capului se numeşte bosã sanguinolentã. Hematomul difuz se
realizeazã prin difuzarea sângelui pe tecile vasculonervoase în interstiţiile musculare.
Este întins şi difuz, poate deveni compresiv asupra elementelor vasculare. Hematoamele
se pot infecta. Ele se trateazã cu aplicaţii reci umede sau uscate şi unguent cu Lasonil.

2. Contuziile hipodermului se pot solda cu ruperea reţelei vasculare şi cu necrozã

asepticã. În contuziile hipodermului se poate produce şi necroza tegumentului. Regiunea
prezintã edem, echimoze, hematoame subcutanate.
a). Revãrsatul serolimfatic este o formã particularã de contuzie hipodermicã şi
constã în acumularea unui lichid seros între faşcia de înveliş şi faţa profundã a
hipodermului; rezultã în urma unui impact traumatic tangenţial. El se produce pe faţa
anterolateralã a abdomenului, la coapsã, în regiunea fesierã şi lombarã. Colecţia nu
prezintã fluctuenţã dar se deplaseazã odatã cu mişcãrile corpului. Prevenirea acestul
revãrsat serolimfatic se face prin pansament compresiv.

II. Contuziile profunde. Sunt contuziile fasciilor de înveliş, aponevrozelor, hernia

muscularã, ruptura muscularã; vor fi tratate ulterior.
Din punct de vedere topografic deosebim:
1.Contuzia abdominalã poate fi numai parietalã, când intereseazã numai
tegumentul sau musculatura şi parietovisceralã (60%), când prin structurile parietale sunt
interesate şi unul sau mai multe viscere abdominale.
Contuziile parietale mai frecvente sunt echimozele, hematoamele, revãrsatul
serolimfatic, ruptura muşchiului drept abdominal. Organele parenchimatoase sau cavitare
pot prezenta echimoze, hematoame subseroase, rupturi parţiale sau complete.
Nu existã paralelism între amploarea leziunilor parietale şi a celor viscerale.
Existã situaţii când leziunile parietale sunt minime, dar viscerele abdominale pot prezenta
leziuni majore.
Ruptura de organe parenchimatoase se traduce prin sindromul de hemoragie
internã intraperitonealã, iar ruptura de organe cavitare se traduce prin iritaţie peritonealã
posttraumaticã. Aceste sindroame se integreazã în abdomenul acut.
Durerea abdominalã este mare, spontanã şi accentuatã la palpare. Bolnavul are o
atitudine antalgicã şi anume, flexiunea membrelor inferioare pe abdomen pentru
relaxarea musculaturii abdominale. La palparea abdomenului se înregistreazã apãrarea
muscularã: o rigiditate muscularã tonicã, permanentã, invincibilã, împiedicând prin
rezistenţa opusã orice palpare profundã. Bolnavul mai poate prezenta vãrsãturi şi semnele
hemoragiei: ameţealã, tahicardie, tahipnee, paloare, sete accentuatã.
Un astfel de accidentat trebuie transportat la spitalul cel mai apropiat, evitând a-i
provoca mişcãri care îi pot accentua hemoragia.
Nu orice loviturã abdominalã puternicã provoacã rupturi ale organelor interne. E
bine sã se ştie cã uneori lovituri relativ uşoare pot sã rupã un organ. De aceea, dacã
observãm cã dupã o loviturã în abdomen durerea nu înceteazã, ci devine din ce în ce mai
puternicã şi se însoţeşte şi de alte semne dintre cele menţionate mai sus, este obligatoriu
sã fie cerut ajutorul medicului fãrã întârziere.
Uneori pot sã aparã accidente grave la câteva zile dupã o loviturã, timp în care
bolnavul s-a simţit bine. Apar dureri abdominale, ameţeli, care ne obligã sã consultãm de
urgenţã medicul.

5
 2. Contuzia toracicã poate fi toracicã simplã sau cu interesarea organelor
endotoracice.
Contuzia parietalã se traduce prin durere, hematom, perceperea unei
discontinuitãţi în cazul rupturii musculare (pectoral).
În cadrul contuziilor toracice: comoţia şi compresia toracicã realizeazã douã
aspecte particulare.
Comoţia toracicã rezultã prin aplicarea unei forţe contondente mari pe regiunea
sternalã sau precordialã, se poate manifesta prin apnee sau dispnee, paloare, puls abia
perceptibil, tensiune arterialã scãzutã. Ea este cauzatã de reflexe inhibitorii vagale,
uneori poate duce la exit instantaneu. Se trateazã prin resuscitare cardiorespiratorie,
oxigenoterapie.
Compresia toracicã se realizeazã prin comprimarea violentã a toracelui între douã
planuri rigide. Clinic se pune în evidenţã prin existenţa mãştii cervicofaciale: peteşii şi
hemoragii în teritoriul cav superior: faţã, gât, umeri. Cedeazã spontan în 10-15 zile.
Tratamentul constã în analeptice cardiovasculare, oxigenoterapie şi la nevoie respiraţie
artificialã.
În cazul contuziilor mai intense se pot produce fracturi costale, disjuncţii
condrocostale şi luxaţii costale. Acestea se manifestã prin durere vie într-un punct fix,
crepitaţii. Se trateazã prin infiltraţii analgezice cu xilinã.
Deoarece capetele coastelor rupte pot sã rãneascã plãmânii sau vasele mari, în
contuziile puternice ale toracelui, pânã la clarificarea prin examen radiologic a stãrii în
care se gãsesc coastele, sã se imobilizeze toracele cu o faşã latã trasã circular sau cu o
bucatã de pânzã, fãrã a merge prea jos pentru a nu stânjeni respiraţia.
Leziunile endotoracice se manifestã prin colecţii endotoracice sau în cazurile mai
grave prin semne de insuficienţã respiratorie acutã.

3. Contuzia cerebralã sau traumatismele craniocerebrale. Deşi nu revendicã

întotdeauna şi imediat un tratament obligatoriu lezional, trebuie luate mãsuri adecvate
deoarece de ceea ce se face în primele ore depinde viitorul unui traumatizat
craniocerebral. În traumatismele craniocerebrale prima mãsurã terapeuticã este asigurarea
respiraţiei, chiar prin intubaţie, deoarece „salvarea vieţii înseamnã de fapt salvarea
creierului” care este un mare consumator de oxigen. În traumatismele craniocerebrale se
întâlnesc urmãtoarele posibilitãţi clinice:
- comoţia, cauzatã de izbirea substanţei cerebrale de pereţii osoşi, fãrã leziuni
anatomice şi cu recãpãtarea rapidã a stãrii de conştienţa.
- contuzia, care este o alterare a substanţei cerebrale, apãrând starea de comã care
persistã în funcţie de intensitatea leziunilor.
- compresiunea prin hematom extradural sau subdural, care determinã apariţia
stãrii de comã, cu duratã variabilã, dupã localizarea hematomului.
Ca rezultat al traumatismului cranian se descriu patru grade de profunzime a
comei:
1. Coma vigilã (de gradul I), în care starea de veghe este încã prezentã, dar s-a
instalat deja un grad de somnolenţã. Se poate comunica cu bolnavul, dar cu
dificultate. Este stadiul de comã uşoarã, accidentatul reacţionând la un stimul
dureros.

6
 2. Coma carrus ( de gradul II), în care bolnavul nu reacţioneazã la excitanţi
dureroşi, însã îşi pãstreazã reflexele oculare, cutanate şi osteotendinoase. Nu are
reflex de deglutiţie, fiind un stadiu grav de comã.
3. Coma profundã (de gradul III), în care toate reflexele sunt dispãrute, putând
surveni tulburãri respiratorii şi circulatorii, manifestate prin depresiune
respiratorie şi chiar stop respirator, hipotensiune şi în final stop cardiac.
4. Coma depãşitã (de gradul IV) este rezultatul reluãrii contracţiei spontane a
cordului dupã 3-4 minute de viabilitate a creierului, deci este un bolnav
decerebrat, irecuperabil ca individ conştient.

Coma instalatã imediat dupã accident nu are valoare prognosticã, pupilele

reacţioneazã la luminã şi reflexele osteotendinoase sunt normale. Deseori apar la început
semne foarte grave: contracturi în extensiune, pronaţia şi extensiunea membrelor
superioare la excitaţia dureroasã, anizocorie sau midriazã inertã, hipersecreţii
traheobronşice.
Fracturile situate la baza craniului pot fi însoţite de leziuni ale trunchiului cerebral
şi se manifestã de la început prin comã vigilã care apoi se aprofundeazã, afectând
respiraţia şi circulaţia. Accidentatul poate sã aibã pierdere de sânge pe nas, echimoze în
jurul ochilor, respiraţie neregulatã şi foarte zgomotoasã.
Aceşti bolnavi trebuie transportaţi cu mare grijã la spital, deoarece în timpul
transportului, fiecare mişcare bruscã poate înrãutãţi situaţia.

4. Traumatismele vertebromedulare. În traumatismele coloanei vertebrale se pot

produce contuzii, dilacerãri, întreruperi funcţionale incomplete sau complete parţiale ale
mãduvei spinãrii. Sunt localizate de obicei în regiunea cervicalã şi lombarã; segmentele
toracal şi sacral sunt mai fixe şi mai rigide. Aceste leziuni se manifestã prin paraplegie
flascã totalã, anestezie totalã, dispariţia reflexelor, tulburãri sfincteriene.
În caz de suspiciune de fracturã de coloanã vertebralã, ridicarea accidentaţilor se
va face cu deosebitã grijã evitându-se torsiunea axului craniocervicotoracic imprimându-
se o uşoarã tracţiune craniopedioasã constantã. Se contraindicã flectarea sau torsionarea
regiunii cervicale, deoarece se pot produce secţiuni ale mãduvei spinãrii. Transportul se
va face pe un plan dur, aplicând saci cu nisip de o parte şi de alta a regiunii
temporooccipitale.
Leziunile nervoase se manifestã prin imposibilitatea mişcãrii membrelor
inferioare (paraplegie), în caz de leziuni în segment lombar; şi/sau tetraplegie în caz de
leziuni în regiuni înalte. Dacã leziunea este situatã în zona cervicalã a mãduvei spinãrii,
deasupra originii nervului frenic, se indicã de extremã urgenţã respiraţie artificialã,
deoarece mişcãrile diafragmei sunt abolite.

5. Traumatismele maxilofaciale se caracterizeazã prin:

- asfixie, produsã prin edem al planşeului bucal, acumulãri de secreţii şi cheaguri
sanguine, edem al glotei, cãderi ale bazei limbii în faringe, ca urmare a fracturilor
mandibulei, aspiraţii de fragmente osoase, dinţi sau proteze.
- primul ajutor constã în tracţiunea limbii cu o pensã sau cu mâna şi fixarea ei la
exterior, aspirarea corpilor strãini din faringe sau extragerea lor cu o pensã şi la nevoie
traheostomia şi aspirarea secreţiilor.

7
 - hemoragia poate fi moderatã sau masivã în raport cu vasul lezat. Lezarea arterei
carotide sau a venei jugulare poate duce la moarte la locul accidentului. Se va aplica
hemostaza provizorie prin compresiune digitalã pe marginea medialã a
sternocleidomastoidianului sau pansament compresiv.
- şocul posttraumatic este grav. Primul ajutor constã în oxigenoterapie şi perfuzie
endovenoasã.
- fracturile masivului facial pot fi însoţite sau nu de comoţie cerebralã. Se va
încerca o fixare provizorie prin aplicarea „praştiei mentoniere” sau a unui pansament
compresiv vertex-mandibulã.

2. Plãgile

Plãgile sau rãnile sunt leziuni traumatice caracterizate prin întreruperea

continuitãţii tegumentelor sau a mucoaselor.
Distrugerea ţesuturilor poate fi provocatã de o acţiune mecanicã, termicã, chimicã
sau electricã.
Plaga produce reacţii locale şi uneori ale întregului organism.
Clasificarea rãnilor
1. Plaga este simplã când marginile ei sunt liniare şi regulate.
2. Plaga compusã are marginile neregulate şi intereseazã uneori organe
importante.
3. Plaga este complicatã când în timpul evoluţiei ei se supraadaugã infecţii
grave.
4. Plaga superficialã intereseazã numai pielea.
5. Plaga profundã intereseazã şi restul ţesuturilor; atunci când comunicã cu o
cavitate naturalã (peritoneu, pleurã, pericard), rãnile se numesc penetrante.
Rana penetrantã însoţitã de rãnirea unui organ cavitar se numeşte perforantã.
Oricare dintre aceste rãni pot fi produse în condiţii şi prin acţiuni diferite.
1. Prin acţiune mecanicã se pot produce plãgi prin tãiere, înţepare, contuzie,
muşcãturã, armã de foc.
a). Rana tãiatã poate fi operatorie sau accidentalã. Aceasta din urmã se
produce prin instrumente tãioase, cioburi. În rãnile tãiate marginile pielii sunt regulate,
distrugerile de ţesuturi sunt mici şi vindecarea se face repede.
b). Rana prin înţepare poate fi produsã prin aşchii de lemn, instrumente
ascuţite, împunsãturi de coarne de animale. Se caracterizeazã printr-o rãnire micã a pielii
şi distrugeri limitate de ţesuturi.
O categorie aparte o formeazã rãnile prin înţepãturã de insecte. Acestea sunt
periculoase deoarece în acelaşi timp cu înţepãtura, insecta introduce în ţesuturi substanţe
iritante şi provoacã prurit, transformând înţepãtura într-o poartã de intrare a infecţiei.
Înţepãturile de insecte inoculeazã uneori germenii unor boli generale (paludism, tifos
exantematic).
c). Plãgile prin muşcãturã . Cel mai des întâlnite sunt cele provocate de animale
domestice, mai rar de animale sãlbatice şi foarte rar de cãtre oameni. Pericolul rãnilor
prin muşcãturã este foarte mare deoarece se pot transmite unele boli (turbarea).

8
Muşcãtura de viperã este relativ rarã la noi în ţarã şi este provocatã de muşcãtura viperei
cu corn.
d). Rãnile prin arme de foc pot fi provocate de alice care se împrãştie în ţesuturi
sau prin gloanţe de diferite calibre. Aceste rãni pot fi unipolare, cu oprirea proiectilului în
ţesuturi, sau bipolare, prezentând un orificiu de intrare şi altul de ieşire. Orificiul de
intrare este punctiform, cel de ieşire exploziv, prezentând o rupere radialã a ţesuturilor.
Denumirea rãnilor trebuie sã cuprindã: forma anatomicã, regiunea şi cauza ei.

Simptomele rãnii

Rana se înfãţişeazã în clinicã în mod diferit în raport cu distrugerile de ţesuturi.

Durerea este un simptom constant. Ea nu lipseşte decât la bolnavii în stare gravã
de şoc. Durerea este de intensitate diferitã în raport cu regiunea în care s-a produs rana şi
tipul de ranã. La bolnavul corect tratat şi imobilizat, durerea dispare în 5-6 ore. Dacã
apare dupã câteva zile înseamnã cã a apãrut o complicaţie, de obicei o infecţie.
Alt simptom este impotenţa funcţionalã. Ea este cauzatã de durere şi/sau de
leziunile produse de traumatism: secţiunea de nerv, tendon, ligamente sau deschiderea
unei articulaţii.
În rãnile deschise, pielea este sfâşiatã. Întinderea şi forma leziunilor pielii sunt în
funcţie de agentul vulnerant şi modul lui de acţiune. În ranã se vãd ţesuturile subjacente:
muşchi, tendoane, os, viscere. Ţesuturile au la început o culoare roşie-sângerândã.
Ţesuturile descoperite se deshidrateazã repede, se usucã, se cianozeazã, ceea ce face sã se
modifice caracterul iniţial al rãnii.
Orice ranã este însoţitã de hemoragie. Importanţa hemoragiei depinde de natura
vasului interesat. Caracterele ei sunt variabile în raport cu natura vasului care sângereazã.
Rãnile infectate sunt însoţite, de obicei, de simptome generale: febrã şi frison.
Durerea prelungitã produce tulburãri din partea sistemului nervos central: agitaţie şi
nelinişte.

Tratamentul rãnii

1. Prima atitudine în tratarea unei plãgi este suprimarea durerii prin imobilizarea
regiunii şi administrarea de antialgice.
2. Oprirea hemoragiei prin hemostazã provizorie.
3. Curãţirea rãnii şi pansarea ei corectã.
4. Seroterapia antitetanicã şi antigangrenoasã; antibiotice.
5. Transportul accidentatului se va face în condiţii care sã înlãture durerea.
Regiunea rãnitã va fi imobilizatã, poziţia bolnavului în timpul transportului
fiind cea de repaus. Transportul sã nu fie obositor.

Se vor îndruma obligatoriu la spitalul de urgenţã urmãtoarele plãgi:

- superficiale întinse;
- prin contuzie cu pierderi mari tegumentare;
- cele la care nu s-a putut preciza dacã sunt sau nu profunde;
- cele profunde;

9
 - cele însoţite de fracturi, cu leziuni tendinoase, articulare sau
nervoase;
- cele ale mâinii;
- cele penetrante (la nivelul ochilor implicã pansarea ambilor ochi).

Primul ajutor în accidentele ochilor

La nivelul ochilor pot fi întâlnite contuzii, plãgi tãiate sau înţepate, cu sau fãrã
corpi strãini şi arsuri.
Cel care a suferit un astfel de accident prezintã urmãtoarele semne: lãcrimare,
fotofobie, dureri la nivelul ochiului, scãderea acuitãţii vizuale.
La examenul ochiului se constatã înroşirea conjunctivei, umflarea pleoapelor,
înceţoşarea corneei, prezenţa de hemoragii conjunctivale şi intraoculare, plãgi simple sau
perforante, fragmente din corpul care a produs lovitura.
Tratamentul plãgilor oculare trebuie fãcut numai de medic. Acidentatul va fi
îndrumat de urgenţã la specialist, dupã ce i s-a aplicat un pansament protector fãcut dintr-
o compresã sterilã sau o batistã foarte curatã.
În cazul plãgilor perforante, în acordarea primului ajutor, se va evita în primul
rând agravarea leziunilor şi se vor face cât mai puţine manevre la nivelul regiunii lezate.
Este recomandabil sã se aplice un pansament, care sã cuprindã amândoi ochii, chiar dacã
numai unul este rãnit. În acest mod se împiedicã mişcãrile globului ocular rãnit, care ar
face posibilã agravarea leziunii.
Acidentatul va fi transportat cu cel mai rapid mijloc, la o unitate de specialitate.

Primul ajutor în muşcãtura de viperã

Veninul de şarpe conţine substanţe hemolitice, proteolitice, neurotoxice. În

anumite situaţii, muşcãtura de viperã poate periclita viaţa bolnavului.
Manifestãrile locale se caracterizeazã prin durere vie, persistentã, marca dublã a
perechilor de dinţi care pãtrund pânã la hipoderm, edem, eritem, vezicule epidermice.
Manifestãrile generale sunt reprezentate de: greţuri, vãrsãturi, ameţeli,
obnubilare, iar în cazurile grave echimoze, peteşii generalizate, epistaxis, gingivoragii,
hematemezã, hematurie, edem pulmonar acut, colaps, comã şi exitus.
Tratamentul trebuie sã fie energic şi precoce. Tratamentul local constã în
aplicarea unui garou, proximal de leziune, menţinut pânã la 1 orã, sucţiunea cu ajutorul
gurii de cãtre o persoanã care nu are leziuni bucale (30 min.) sau la nevoie incizia în
cruce cu excizia chirurgicalã a plãgii pânã la fascie.
General, se va administra ser antiviperin (10-20 ml. i.m. sau în perfuzie);
hemisuccinat de hidrocortizon, antienzime. Profilaxia antitetanicã este obligatorie.

3. Ruptura muscularã şi ruptura de tendon

10
 Rupturile musculare sunt frecvent leziuni de hiperfuncţie care apar în cursul
eforturilor intense şi rapide: alergãri de vitezã, sãrituri, tenis de câmp etc. Se produc prin
contracturã muscularã bruscã.
Muşchii cei mai des interesaţi sunt: cei de pe faţa posterioarã a coapsei, apoi
adductorii, cvadricepsul femural şi tricepsul sural.
Dintre factori favorizanţi ai rupturilor musculare amintim frigul umed şi omiterea
exerciţiilor de pregãtire a organismului pentru efort, factorul constituţional având şi el un
rol în producerea acestora.
Ruptura muscularã, dupã numãrul de fibre interesate, poate fi: fibrilarã,
fascicularã şi totalã.
Simptomatologia se caracterizeazã prin: apariţia unei dureri vii în timpul efortului,
cu caracter de loviturã de bici, de piatrã, cârcel sau sfâşiere care obligã sportivul sã
întrerupã brusc efortul.
În ruptura fibrilarã, obiectiv nu constatãm nimic deosebit la nivelul leziunii;
pacientul acuzã o durere mai mult sau mai puţin difuzã la palpare.
În celelalte forme de rupturi, imediat dupã accident se palpeazã o denivelare, care
dispare dupã instalarea hematomului. Acesta apare sub forma unui infiltrat difuz, cu
echimozã la distanţã, în cazul în care s-a rupt şi fascia de înveliş. Echimoza apare la
câteva zile de la accident.
Hematomul se poate prezenta şi sub formã de colecţie, care se transformã într-un
chist.
Tratamentul rupturilor musculare este conservativ şi chirurgical. Tratamentul
conservativ se aplicã în rupturile fibrilare şi fasciculare. El constã în aplicarea unor
comprese reci şi bandaj compresiv pentru 24-48 ore pentru a împiedica formarea
hematomului. Primele comprese e bine sã fie rãcite cu Kelen.
În rupturile fasciculare se face o imobilizare pentru câteva zile cu o atelã, în
poziţia de relaxare a muşchiului lezat.
Dupã 2-3 zile de la rupturã se poate începe fizioterapia.
Masajul este contraindicat în rupturile musculare deoarece, aplicat mai ales în
faza iniţalã a rupturii, poate produce osificãri la nivelul leziunii.
În cazul rupturilor musculare tratate conservativ, activitatea sportivã va fi reluatã
numai dupã dispariţia durerii la palpare, ceea ce corespunde cu 10 zile pentru rupturile
fibrilare şi 20-30 de zile pentru cele fasciculare. O vindecare incompletã expune la
recidive.
În caz de rupturã muscularã totalã se impune tratamentul chirurgical. Ca prim
ajutor, se imobilizeazã în atelã, se aplicã pansasment compresiv cu Kelen şi se transportã
la spital.
Ruptura muscularã se poate produce şi prin traumatizare directã.
Hernia muscularã se produce prin ruptura fasciei musculare. Clinic, se recunoaşte
prin existenţa unei tumori de consistenţã moale, nedureroasã, palpabilã când muşchiul
este în relaxare şi care dispare odatã cu contracţia sa.
Hernia muscularã se întâlneşte mai frecvent la muşchii biceps brahial, drept
anterior, triceps sural, muşchii antebraţului, tibialul anterior. Faşcia nu are tendinţã
spontanã la vindecare, motiv pentru care este necesarã suturarea ei.

11
 Ruptura de tendon este o leziune de hiperfuncţie. Ea interseazã tendoanele care au
suferit un oarecare grad de degenerescenţã grãsoasã. Uneori se prodce smulgerea inserţiei
osoase a tendonului.
Tendonul lui Achile este cel care suferã cele mai multe rupturi. De cele mai multe
ori sediul rupturii se gãseşte la trecerea tendonului în muşchi.
În ruptura acestui tendon existã o durere localizatã la nivelul tendonului,
impotenţã funcţionalã manifestatã prin imposibilitatea ridicãrii pe vârful piciorului şi la
palpare se pune în evidenţã o depresiune care întrerupe continuitatea tendonului. Mai
târziu, când tumefacţia din jurul tendonului a dispãrut, aceastã depresiune se vede la
inspecţia din profil a gleznei.
Tratamentul cel mai eficace este cel chirurgical.
Ca prim ajutor se face o imobilizare provizorie a gleznei, piciorului şi gambei (în
unghi drept) şi se transportã la spital.

4. Crampa muscularã

Numitã şi „cârcel” este un accident frecvent întâlnit la sportivi şi în special la

înotãtori. Apare în general la sportivii obosiţi, la cei care alocã prea puţin timp pregãtirii
organismului pentru efort, la cei emoţionaţi şi la cei surmenaţi. Frigul şi rãceala apei sunt
factori favorizanţi ai crampei musculare.
Uneori crampa muscularã poate apãrea ca urmare a unei contuzii musculare şi se
poate asocia cu fenomene de rupturã de fibre musculare sau tendinoase.
Crampa apare sub forma unei dureri vii, constrictive, bruşte şi cu tendinţa
extinderii de la un fascicul de fibre la un muşchi sau un grup de muşchi.
În timpul crampei, muşchiul interesat se gãseşte într-o contracţie tonicã,
prezentând la palpare o consistenţã durã, ducând la impotenţa funcţionalã a membrului
respectiv.
Durerea se exacerbeazã prin încercarea de efectuare a mişcãrii active şi este
amelioratã sau poate sã disparã prin scurtarea pasivã a muşchiului (flexiune).
În caz de rupturã muscularã, manevra de scurtare a muşchiului nu aduce nici un
fel de ameliorare. Durerea în acest caz este mult mai circumscrisã, limitându-se la locul
rupturii, fãrã iradiere. La locul rupturii musculare se pot observa hematoame sau
echimoze.
Tratamentul constã în: punere în repaus; manevra de scurtare a muşchiului;
comprese calde sau aer cald; masaje foarte uşoare pe zona dureroasã cu revulsive locale,
alcool.

Entorsele

12
 Entorsele sunt cele mai frecvente leziuni traumatice ale articulaţiilor.

Mecanism de producere
Entorsele sunt leziuni traumatice închise ale articulaţiilor şi sunt cauzate de
mişcãri forţate care depãşeşte amplitudinea fiziologicã, sau de mişcãri nefiziologice ale
articulaţiei respective. Prin aceste mişcãri forţate sau anormale se produce modificarea
temporarã a raporturilor anatomice ale suprafeţelor articulare, dar acestea revin la situaţia
normalã spontan şi imediat dupã încetarea forţei traumatice.

Etiologie
Entorsele sunt întâlnite la toate vârstele, preponderent la adult. Cele mai frecvente
sunt cele ale articulaţiilor tibiotarsianã, genunchi, radiocarpianã şi interfalangiene.
Cauza determinantã este mişcarea greşitã sau un „pas greşit” care forţeazã
articulaţia în varus (adducţie), valgus (în abducţie), hiperextensiune, hiperflexiune sau
produce o rãsucire anormalã. Aceste mişcãri survin în timpul activitãţilor sportive, în
cãdere, mai rar în accidente de circulaţie.
Existã factori predispozanţi de ordin general (oboseala, obezitatea, hipotonia
muscularã, poliomielita, leziunile nervoase) sau de ordin local (laxitate articularã
congenitalã sau câştigatã, consecutivã unei entorse anterioare, aplazii sau hipoplazii
capsuloligamentare) sau încãlţãminte nepotrivitã.

Leziuni patologice articulare

Într-o entorsã se produc leziuni capsuloligamentare, sinoviale, fiind posibile şi
leziuni osteocartilaginoase.
Leziunile iniţiale sunt capsuloligamentare, fiind reprezentate de dezinserţia,
întinderea sau ruptura ligamentelor colaterale (mai rar ale ligamentelor intraarticulare),
rupturi ale capsulei, leziuni ale cartilajului articular sau mici smulgeri osoase.
Intraarticular se produce fie un revãrsat hemartrozic, fie unul hidartrozic.
Leziunile secundare sunt reprezentate de tulburãri vasomotorii ale pãrţilor moi
periarticulare, având drept consecinţã producerea unui edem.
Tardiv pot apãrea tulburãri de staticã şi mers (instabilitate articularã), blocaj
articular, atitudini vicioase cauzate de cicatrizãri defectuoase.
Entorsa este o afectare traumaticã de cele mai multe ori cu leziuni minime, dar cu
tulburãri funcţionale imediate importante. Deşi pare o leziune banalã şi benignã iniţial, ea
poate duce, ulterior, la sechele grave, atunci când este netratatã sau incorect tratatã.

Diagnostic
Simptomul dominant este durerea vie, uneori cu caracter sincopal,
spontanã sau la palpare, localizatã la nivelul articulaţiei, durere care se accentueazã la
mobilizarea pasivã sau activã.. Durerea se atenueazã în orele urmãtoare accidentului.
Uneori, dupã o atenuare a durerii, ea se poate reinstala cu acelaşi caracter violent.
Uneori, cu ocazia producerii entorsei se poate percepe un zgomot de rupturã,
pocniturã la nivelul articulaţiei.

13
 Este prezentã o impotenţã funcţionalã şi, uneori o poziţie antalgicã în
semiflexiune.
Articulaţia este tumefiatã, pot exista echimoze, se pot evidenţia semne de colecţie
intraarticularã. În entorsele grave se pot pune în evidenţã mişcãri anormale.
Palparea şi cercetarea mobilitãţii trebuie facutã cu blândeţe, din cauza durerilor.
Temperatura localã este crescutã. Durerea este maximã la palparea locului rupturii sau al
dezinserţiei ligamentare. Articulaţia poate avea mişcãri anormale în sens lateral sau
anteroposterior.

Clasificarea entorselor
Entorsele sunt de trei grade.
- Gradul I, entorse uşoare. Este prezentã întinderea ligamentarã; durerea
şi tumefacţia sunt moderate.
- Gradul II, entorse moderate: se caracterizeazã prin rupturi ligamentare
parţiale, dureri mai accentuate, echimoze, revãrsat inraarticular.
- Gradul III, entorse grave, cauzate de rupturi ligamentare, capsulare sau
ale elementelor fibrocartilaginoase intraarticulare. Faţã de entorsele de
gradul II, prezintã în plus mobilitate articularã anormalã.
Diagnosticul diferenţial se face cu luxaţia şi fracturile închise, care au semne
specifice de manifestare.

Evoluţie şi prognostic
Entorsele uşoare şi moderate au o evoluţie favorabilã, se vindecã în 1-2
sãptãmâni. Entorsele grave, dacã nu au fost tratate corect, se pot vindeca sechelar cu
laxitate şi instabilitate articularã, redori articulare, osteoporozã algicã, atrofii musculare,
calcifieri periarticulare, atroze.
Prognosticul este bun, exceptând entorsele grave şi netratate ale articulaţiilor
mari, care pot lãsa sechele funcţionale importante prin instabilitate articularã. Recidivele
entorselor fac prognosticul nefavorabil.

Tratament şi prim ajutor

Tratamentul entorselor urmãreşte urmãtoarele obiective:
- suprimarea durerii;
- combaterea edemului;
- cicatrizarea leziunilor capsuloligamentare;
- prevenirea laxitãţii ligamentare, a atrofiei musculare, a redorilor
articulare şi a osteoporozei.
Aceste obiective se pot atinge printr-o imobilizare precoce şi corectã, respectarea
timpului de imobilizare, tratament fizioterapic şi de recuperare funcţionalã.
În entorsele uşoare se indicã repaus relativ al articulaţiei, cu imobilizare în faşã
moderat strânsã sau bandaj elastic compresiv. Durerea se poate combate cu antialgice
generale. Se pot aplica comprese reci. Pentru entorsele gleznei se recomandã un bandaj în
„8” şi imersia piciorului bandajat, de 2-3 ori pe zi in soluţie Burow. Membrul respectiv se
pune în poziţie de drenaj postural. Imobilizarea se menţine 4-5 zile.
În entorsele medii şi grave, ca prim ajutor se face imobilizarea provizorie şi se
îndrumã la medicul ortoped.

14
Entorse mai des întâlnite
În activitatea sportivã, cele mai frecvente entorse sunt cele ale genunchiului şi ale
articulaţiei tibiotarsiene.
Entorsa genunchiului poate fi însoţitã de leziuni ale ligamentelor şi ale
meniscurilor.
În entorsele cu leziune ligamentarã, elementele care suferã sunt: capsula
articularã, ligamentul colateral medial, ligamentul colateral lateral, şi ligamentele
încrucişate. Mai frecvent este interesat ligamentul colateral medial (schi).
În entorsa uşoarã durerea este prezentã la inserţia femuralã a ligamentului
colateral medial sau lateral. Nu sunt prezente mişcãri de lateralitate în articulaţie.
În entorsa de gravitate mijlocie este prezentã ruperea parţialã a unuia din
ligamentele colaterale, hidartroza este abundentã, conturul rotulei este şters. Durerea este
mare şi însoţitã de şchiopãtare. Genunchiul fiind în extensiune, se obţine o mişcare de
lateralitate.
În entorsele grave pot fi prezente şi rupturi ale ligamentelor încrucişate. În acest
caz apare la nivelul genunchiului mişcarea “de sertar”: genunchiul în flexiune de 900,
platoul tibial se deplaseazã înainte şi înapoi faţã de condilii femurali.
Ca şi tratament, în entorsa uşoarã este suficient un bandaj elastic pus în formã de
„8” sau o genunchierã. Entorsele mijlocii şi grave se trateazã prin puncţie evacuatorie şi
imobilizare în aparat gipsat.
Tratamentul insuficient şi reluarea activitãţii sportive înainte de vindecare
contribuie la instalarea artrozei genunchiului.
Leziunile traumatice ale meniscurilor sunt frecvent întâlnite în traumatologia
sportivã. Meniscurile se rup în urma traumatismelor indirecte. Meniscul intern se rupe
atunci când un picior este fixat pe pãmânt, încãrcat cu greutatea corpului şi cu genunchiul
în flexiune şi i se imprimã coapsei o rotaţie internã bruscã, cu extensiune. Meniscul
extern se rupe când coapsa executã o rotaţie externã. Este prezentã durerea şi blocarea în
extensiune.
Primul ajutor constã în imobilizarea provizorie cu bandaj compresiv sau atelã şi
îndrumarea bolnavului spre serviciul de ortopedie.
Entorsa articulaţiei tibiotarsiene survine foarte des în cãzãturile la schi şi în
jocurile sportive. Forma cea mai obişnuitã se produce la rãsucirea piciorului în var cu
lezarea ligamentului colateral extern. Entorsa cu rãsucirea piciorului în valg (în afarã)
este mai rarã. Entorsa uşoarã se manifestã prin durere vie şi de scurtã duratã, în momentul
producerii ei. Sportivul poate continua activitatea sportivã fãrã o prea mare jenã
articularã. Peste câteva ore, cu ocazia repausului, durerile reapar cu intensitate mai mare,
ceea ce face mersul dificil. La palpare, durerea este localizatã pe linia articularã, pe linia
ligamentelor întinse.
La entorsa gravã, durerea din momentul accidentului este mare şi nu diminuã în
intensitate, astfel încât sportivul trebuie sã întrerupã activitatea. Tumefacţia în jurul
maleolelor apare rapid, iar a 2-a, a 3-a zi apare şi echimoza. Controlul radiografic este
obligatoriu, deoarece fracturile maleolelor îmbracã acelaşi tablou clinic cu al entorselor
grave.
Prim ajutor – anestezie cu Kelen şi bandaj cu faşã elasticã pentru imobilizare
provizorie.

15
 Sunt cu totul contraindicate infiltraţiile cu novocainã în entorse, cu scopul de a da
sportivului posibilitatea sã concureze, deoarece din lipsa de control asupra articulaţiei
anesteziate, se pot produce noi entorse cu agravarea leziunilor.
Respectarea perioadei de repaus sportiv, pânã la vindecarea entorselor, este de
mare importanţã, deoarece reluând activitatea sportivã înainte de vindecarea completã,
apar: prelungirea edemului, care se transformã în edem dur, calcifieri capsuloligamentare,
artroza.

Luxaţiile

Luxaţiile sunt leziuni caracterizate prin deplasarea completã a extremitãţilor

articulare, cu pierderea permanentã a raporturilor anatomice normale ale suprafeţelor
articulare ale unei articulaţii. Pierderea parţialã a contactului se numeşte subluxaţie.
Luxaţiile traumatice se însoţesc întotdeauna de ruptura capsulei articulare şi a
ligamentelor. Luxaţiile traumatice reprezintã 1,5-3% din totalitatea traumatismelor din
activitatea sportivã.
În general, se considerã cã este luxatã extremitatea perifericã a membrului sau a
segmentului de membru.
Frecvenţa luxaţiilor diferã dupã articulaţia interesatã şi este dependentã de
structura anatomicã a articulaţiei, soliditatea elementelor ligamentare şi a capsulei
articulare, amplitudinea mişcãrilor articulaţiei. Luxaţiile membrelor superioare sunt de 7-
8 ori mai frecvente decât ale membrelor inferioare.

Etiologie

Luxaţiile traumatice sunt mai frecvente la vârsta mijlocie. Sunt rare la copii,
datoritã elasticitãţii elementelor articulare şi a forţei musculare mai reduse. Sunt mai
frecvente la bãtrâni şi la bãrbaţii în activitate.
Existã urmãtorii factori etiologici:
- factorii predispozanţi: aplazii sau hipoplazii ale unor formaţiuni osoase sau
fibrocartilaginoase, modificãri ale epifizelor osoase, aplazii şi paralizii musculare.
- factorul cauzal este reprezentat de forţa traumaticã, care poate acţiona direct
asupra articulaţiei sau la distanţã de articulaţie.

Mecanism de producere

Mecanismul de producere al unei luxaţii poate fi direct şi indirect. Cele mai multe
luxaţii se produc prin mecanism indirect.
În mecanismul direct, forţa traumatizantã acţioneazã asupra unuia din capetele
articulare, scoţându-l din articulaţie. Acest mecanism este rar şi se realizeazã în contuziile
violente sau în cãderile pe regiunile articulare.

16
 Prin mecanismul indirect, luxaţia se produce prin mişcãri anormale şi de mare
ampitudine imprimate articulaţiei. Este cazul cãderilor cu rãsucire sau sprijin pe o
extremitate a membrului, al smulgerii membrelor.
În cazuri rare, se pot produce luxaţii prin contracturi musculare puternice.

Leziunile patologice articulare

În luxaţii sunt prezente rupturi mai limitate sau mai întinse ale capsulei şi ale
ligamentelor articulare, uneori realizându-se dezinserţii capsulare parţiale.
În funcţie de întinderea acestor leziuni, se pot realiza pierderi parţiale (subluxaţii)
sau complete ale contactelor dintre suprafeţele articulare.
Cartilajele articulare, meniscurile şi alte elemente fibro-cartilaginoase din
componenţa articulaţiilor pot fi fisurate, rupte sau detaşate.
În cazuri mai rare luxaţia se asociazã cu fractura; dacã este întreruptã
continuitatea tegumentarã se realizeazã fractura deschisã.
În pãrţile moi periarticulare se produce o creştere a permeabilitãţii vasculare, care
are ca efect producerea edemului şi a revãrsatului hemartrozic.
Musculatura periarticularã suferã leziuni de rupturã, elongaţie sau contracturã.
Retracţia muscularã consecutivã acestor leziuni se dezvoltã rapid, putând fixa solid osul
luxat într-o atitudine vicioasã. Contracţia muscularã, pe mãsura trecerii timpului devine
tot mai stabilã şi mai puţin reversibilã. Dacã luxaţia nu este redusã, procesul inflamator şi
hemartroza duc la înlocuirea cavitãţii articulare cu ţesut cicatriceal, ceea ce face
imposibilã reducerea articulaţiei pe cale sângerândã.
În cursul luxaţiilor se pot produce leziuni prin elongaţie, contuzie sau rupturã a
muşchilor, vaselor şi nervilor.

Diagnostic

Diagnosticul, în general, nu este greu şi se pune pe baza anamnezei, care ne aratã

momentul şi circumstanţele traumatice accidentale şi pe baza examenului clinic.
Subiectiv, durerea este vie, uneori violentã, atroce, localizatã la nivelul
articulaţiei. Durerea se accentueazã la tentativele de mobilizare pasivã sau activã.
Impotenţa funcţionalã este completã. Dacã sunt comprimate elementele vasculare
sau nervoase pot fi prezente parestezii, anestezii.
La inspecţie se poate semnala deformarea pronunţatã a regiunii, comparativ cu
zona simetricã sãnãtoasã. Este prezentã o poziţie vicioasã, forţatã, caracteristicã a
membrului cu modificarea axului membrului luxat, comparativ cu reperele anatomice
învecinate. Este prezentã o modificare a lungimii membrului, cel mai des o scurtare şi
mai rar o alungire. Mişcãrile active sunt absente; la câteva zile poate apãrea o echimozã
periarticularã. Paloarea sau cianoza accentuatã sunt semne ale interesãrii traumatice
vasculare.
La palpare, durerea se exacerbeazã. Se poate semnala modificarea raporturilor
dintre reperele anatomice osoase. Se poate palpa uneori lipsa epifizei osoase din cavitatea
articularã. Poziţia vicioasã nu poate fi corectatã.
Trebuie cãutatã existenţa pulsului distal faţã de articulaţie.

17
Complicaţii

Complicaţiile pot fi imediate sau tardive.

Dintre complicaţiile imediate amintim:
- deschiderea articulaţiei care poate duce la infectarea ei;
- asocierea luxaţiei cu fractura; luxaţia reapare dupã reducere;
- luxaţia poate fi ireductibilã atunci când între capetele articulare se
interpun pãrţi de capsulã, ligamente, muşchi, sau capul articular s-a
angajat într-o breşã a capsulei;
- lezarea sau compresiunea elementelor vasculare şi nervoase care este
însoţitã de semne de ischemie acutã a membrului, distal faţã de sediul
luxaţiei, sau semne de deficit nervos motor sau senzitiv;

Complicaţii tardive:
- necroza asepticã a unui segment osos, prin devascularizarea sa;
- redori articulare;
- calcifieri periarticulare ale hematoamelor;
- luxaţia recidivantã.

Primul ajutor în luxaţii vizeazã calmarea durerii şi imobilizarea provizorie.

Reducerea luxaţiei se face numai de cãtre medic. Durerea se calmeazã cu antialgice.
Imobilizarea urmãreşte imobilizarea segmentului în poziţie antalgicã şi
împiedicarea oricãrei mişcãri de la nivelul articulaţiei, prin fixarea, atât a segmentului de
membru proximal, cât şi a celui distal, prevenirea complicaţiilor vasculare şi nervoase. Ea
se realizeazã cu faşã, eşarfã, cearceaf, atelã.
În cazul în care luxaţia este deschisã se va aplica un pansament steril.
Dupã imobilizarea provizorie, accientatul va fi trimis de urgenţã la spital.
Menţionãm câteva luxaţii mai frecvente:
 Luxaţia de maxilar inferior survine de obicei brusc în cazul unui cãscat exagerat.
Bolnavul simte o trozniturã şi o durere vie în dreptul tâmplelor şi nu mai poate sã
închidã gura. În asemenea cazuri vom îndruma bolnavul la spital.
 Luxaţia de umãr este cea mai des întâlnitã. Umãrul este cãzut, capul întors pe
partea afectatã, bolnavul îşi menajeazã membrul superior de orice mişcare,
susţinându-l cu membrul sãnãtos. Membrul interesat este în poziţie de abducţie,
flectat în articulaţia cotului, şi pare a fi alungit. Luxaţia de umãr poate fi însoţitã
de fractura de col chirurgical al humerusului. Ca prim ajutor, se introduce în axilã
un sul fãcut dintr-un prosop, o perniţã sau un tampon mare de vatã şi se aplicã o
eşarfã sau un pansament care sã susţinã membrul superior flectat din cot.
Accidentatul va fi trimis la spital.
 Luxaţia cotului se produce prin cãderi pe membrul superior în hiperextensiune.
De obicei se luxeazã ambele oase ale antebraţului, cea mai frecventã fiind luxaţia
posterioarã. În regiunea cotului apare o proeminenţã posterioarã, membrul
superior se aflã într-o poziţie de semiflexiune, olecranul este situat sub linia
epicondilianã. Epifiza humeralã se poate palpa în plica cotului. Imobilizarea se
face în eşarfã, cu cotul flectat, sau într-o atelã de sârmã îndoitã în formã de “L”.
Bolnavul este trimis la spital.

18
  Luxaţia de şold. Membrul inferior are o poziţie caracteristicã, uşor flectat din şold
şi rotit înafarã sau înãuntru. Imobilizarea se va rezuma la suluri de cearceaf, sau
perne puse de o parte şi de alta a membrului inferior, pentru a limita mişcãrile
dureroase. De extremã urgenţã se va trimite bolnavul la spital.
 Luxaţia genunchiului şi a articulaţiei tibiotarsiene se recunosc prin deformarea
regiunii din cauza deplasãrii epifizelor. Ca prim ajutor se efectueazã imobilizarea
provizorie la fel ca în fracturile gambei şi coapsei.
 Luxaţia metacarpofalangianã a policelui. Este caracteristicã deformaţia în formã
de “Z”. Ea se produce în hiperextensiunea forţatã a policelui. Ea poate fi
incompletã, când falanga are încã contact cu metacarpianul şi completã, când
ajunge pe faţa dorsalã a metacarpianului.

De reţinut Luxaţiile de orice fel se trateazã numai de cãtre medic. Tratamentul

constã în reducerea luxaţiei şi imobilizarea articulaţiei.
În timpul acordãrii primului ajutor nu vom încerca sub nici un motiv sã reducem
o luxaţie. Ajutorul se va rezuma la aplicarea unui pansament steril, dacã luxaţia este
deschisã sau dacã accidentatul este rãnit, imobilizarea provizorie corectã şi trimitrea
bolnavului la spital.

CAPITOLUL IX

Fracturile

Fractura este întreruperea parţialã sau totalã a continuitãţii unui os. Fractura
osului împreunã cu leziunile ţesuturilor învecinate realizeazã „focarul de fracturã”. În
fracturi sunt prezente şi fenomene generale de intensitate variabilã.

Cauzele fracturilor

Cauza fracturii este forţa traumaticã care întrece rezistenţa osului şi care se
exercitã direct asupra osului sau la distanţã asupra scheletului.
Fracturile pot surveni în accidente de circulaţie, cãderi în competiţii sportive,
agresiuni. Fracturile se pot produce izolat sau în cazul politraumatismelor.
Fracturile survin pe un organism sãnãtos sau bolnav, pe un os sãnãtos sau
patologic.
La copii, fracturile sunt mai rare datoritã elasticitãţii scheletului. Vârsta şi sexul
predilect pentru producerea fracturilor este bãrbatul adult. La femei frecvenţa creşte odatã
cu vârsta, din cauza osteoporozei.

Mecanismul de producere poate fi direct sau indirect.

În mecanismul direct, agentul traumatic produce fractura la locul unde acţioneazã
(contuzie).

19
 În mecanismul indirect, sediul fracturii este situat la distanţã de locul de acţiune al
agentului sau a forţei traumatice. Forţele care produc fractura acţioneazã:
- prin presiune la nivelul epifizelor (cãderea în picioare sau pe mânã);
- prin flexiune sau îndoire;
- prin rãsucire (rãsucirea corpului cu piciorul fixat –accident frecvent la schi);
- prin tracţiune ( contracţii musculare violente).

Clasificarea fracturilor

Fracturile pot surveni pe oasele sãnãtoase în condiţiile traumatismului, sau pe

oase patologice, când forţa care produce fractura este de micã intensitate.
Dupã sediul topografic al liniilor de fracturã, existã fracturi diafizare, epifizare
(deseori intraarticulare) şi metafizare. La copii şi adolescenţi, adeseori se produce
decolarea epifizarã, care este o fracturã la nivelul cartilajului de creştere.
Dupã întinderea liniei de fracturã existã fracturi complete, care intereseazã toatã
lungimea osului şi incomplete. Cele complete, dupã forma liniei de fracturã pot fi:
transversale, longitudinale, oblice, spiroide, în formã de „T”, „Y”,”V”.
Dupã numãrul liniilor de fracturã, se definesc fracturi duble, multiple şi
cominutive. În cazuri mai rare poate fi vorba de smulgerea unor fragmente osoase.
Fracturile incomplete se întâlnesc, aproape exclusiv, la copii. Ele îmbracã aspecte
variate:
- înfundãri de calotã cranianã;
- fractura în lemn verde (intereseazã numai jumãtate din grosimea
osului, împreunã cu periostul);
- fractura subperiostalã (deformãri în grosime);
- fisura osoasã.
În funcţie de deplasarea fragmentelor existã fracturi fãrã deplasare şi fracturi cu
deplasare (sub acţiunea forţelor musculare).
Deplasarea poate fi:
- longitudinalã – cu încãlecarea sau îndepãrtarea elementelor osoase;
- lateralã – în grosime;
- unghiularã;
- prin rotaţie, rãsucire.
Fractura se însoţeşte de leziuni ale pãrţilor moi, produse de acţiunea directã a
agentului traumatizant sau prin acţiunea fragmentelor osoase fracturate. Periostul, capsula
articularã, ligamentele, musculatura pot fi contuzionate. Vasele sanguine pot fi rupte şi
atunci apar hematoame sau pot fi comprimate, instalându-se fenomene de ischemie acutã.
Comprimarea, elongarea sau ruperea nervilor se traduce prin semne neurologice,
senzitive sau motorii: hipoestezii, parestezii, anestezii, respectiv deficit motor.
Dacã este interesat şi tegumentul se realizeazã o comunicare cu exteriorul şi se
produce o fracturã deschisã.
Ele pot leza şi organe abdominale (ficat, splinã, vezicã urinarã) sau toracice
(plãmân).

Simptomatologie

20
 Într-o fracturã existã simptome şi semne locale şi generale.
I. Semnele locale sunt de douã feluri: de probabilitate şi de certitudine.
Semnele de probabilitate
o Durerea este vie, persistentã, localizatã la nivelul fracturii. Ea se accentueazã la
tentativele de mobilizare pasivã sau activã şi la palparea focarului de fracturã.
Durerea se amelioreazã sau dispare în repaus absolut.
o Impotenţa funcţionalã este parţialã în fracturile incomplete şi totalã în fracturile
cu deplasare. Se recomandã prudenţã în testarea impotenţei funcţionale, deoarece
o fracturã incompletã se poate transforma într-una completã.
o Deformarea regiunii se poate produce din cauza deplasãrii fragmentelor osoase,
constituirii hematomului sau edemului.
o Scurtarea segmentului de membru, dacã fragmentele osoase se încalecã.

Semne de certitudine:

Gãsirea unui singur semn de certitudine este suficient pentru afirmarea

diagnosticului de fracturã.
 Mobilitatea anormalã în focarul de fracturã, spontanã sau provocatã; în fracturile
incomplete sau angrenate ea lipseşte;
 Crepitaţia osoasã se aude sau se percepe palpatoric la mobilizarea fragmentelor
fracturate.
 Netransmiterea mişcãrii spre celelalte segmente ale membrului;
 Întreruperea continuitãţii anatomice se poate observa la oasele superficiale (tibie,
ulnã, rotulã, falange). Acest semn dispare odatã cu constituirea edemului sau a
hematomului.
 Prezenţa discontinuitãţii osoase pe radiografie este semnul cel mai edificator.
Cãutarea semnelor de certitudine trebuie fãcutã cu blândeţe, pentru a nu accentua
suferinţa bolnavului şi a nu provoca complicaţii.
II. Semnele generale.
Sunt datorate leziunilor asociate din cadrul politraumatismelor, şocului traumatic
sau hemoragiei. Poate fi prezentã starea generalã alteratã, agitaţia, setea, tahicardia,
polipneea şi frisoanele. Febra apare din cauza resorbţiei hematomului, în primele zile. În
urmãtoarele zile poate apãrea din cauza unei supuraţii în focarul de fracturã deschisã.
Evoluţia unei fracturi necomplicate este spre vindecare, prin formarea calusului,
care realizeazã consolidarea osoasã. Când fractura s-a consolidat, dispar durerea,
impotenţa funcţionalã şi mobilitatea anormalã.
Complicaţiile fracturilor sunt locale şi generale; apar din cauza unui tratament
incorect.
I. Complicaţiile locale sunt imediate şi tardive.
a). Complicaţiile locale imediate
- Lezarea tegumentelor fãrã deschiderea focarului de fracturã;
- Hematoamele, care prezintã riscul suprainfecţiei;
-Complicaţiile articulare: luxaţii ale extremitãtilor articulare,
hidartroze, hemartroze, artrite;
- Leziunile pãrţilor moi. Acestea se pot interpune între
fragmentele fracturate.

21
 - Leziunile vasculare se produc prin compresiune, contuzie,
rupturã, plagã; prin ruptura vascularã se poate produce un hematom compresiv.
- Leziunile nervoase se pot produce prin elongare, compresiune,
rupturã, mai ales la nervii cu traiect aproape de schelet. Cele mai frecvente leziuni sunt
ale nervilor radial, axilar, ischiadic, sciatic popliteu extern. Manifestarea clinicã constã în
durere vie cu caracter de arsurã, pareze, paralizii, hipoestezie sau anestezie în teritoriul de
distribuţie al nervului respectiv. În cazul fracturilor coloanei vertebrale se pot produce
leziuni ale mãduvei spinãrii.
- Fractura deschisã se poate infecta. Deschiderea fracturii se poate
face şi secundar prin mişcare activã, manopere incorecte de mobilizare sau în timpul
transportului. Fractura deschisã poate constitui poarta de intrare pentru tetanos sau
gangrena gazoasã.
b). Complicaţiile locale tardive
Cele mai multe complicaţii locale tardive sunt cauzate de tulburãri ale
evoluţiei normale a formãrii calusului.
- Întârzierea de formare survine în caz de: reducere incorectã,
imobilizare necorespunzãtoare, boli cronice.
- Calusul vicios, hipertrofic, poate îngloba şi elemente învecinate:
vase, nervi.
- Dezaxarea este rezultatul lipsei de reducere, de imobilizare sau al
suprimãrii timpurii a imobilizãrii.
- Pseudartroza este lipsa de consolidare a unei fracturi, dar cu
cicatrizarea capetelor fracturate şi formarea unei false articulaţii. Se caracterizeazã prin
durere, impotenţã funcţionalã, mobilitate anormalã în focarul de fracturã.
- Cicatricea cutanatã aderentã la oasele superficiale.
- Osteoporoza algicã se manifestã prin durere vie, edem, tegumente
întinse, umede şi calde, cianotice sau palide, limitarea mişcãrilor.
- Calcifierile şi osificãrile hematoamelor, capsulei articulare şi a
ligamentelor.
- Atrofiile musculare şi redorile articulare. Se combat prin
menţinerea imobilizãrii numai atât cât este necesar, mobilizare activã cât mai precoce.

Tratamentul fracturilor cuprinde trei etape: primul ajutor, transportul şi

tratamentul de specialitate.

Primul ajutor la locul accidentului

Degajarea accidentatului trebuie fãcutã cu prudenţã şi pricepere, pentru nu a

completa sau complica o fracturã: deschiderea fracturii, leziuni vasculare sau nervoase.
Se evitã rãsucirile în ax, flexiunile-extensiunile, abducţiile-adducţiile forţate.
Accidentatul este sumar examinat, stabilindu-se dacã este o fracturã
închisã sau deschisã şi unde este sediul fracturii.
În fractura deschisã se face toaleta primarã minuţioasã, mecanicã şi
chimicã a plãgii, cu îndepãrtarea corpilor strãini din plagã. Îmbrãcãmintea sau
încãlţãmintea se secţioneazã.
În caz de hemoragie arterialã sau venoasã se aplicã garoul.

22
 În cazul leziunilor asociate, cu consecinţe vitale, se iau mãsuri de
resuscitare cardiorespiratorie şi hemostazã, care primeazã faţã de tratamentul fracturilor.
Scopul local principal al primului ajutor la locul accidentului îl constituie
imobilizarea provizorie a segmentului fracturat. Imobilizarea sedeazã durerea, previne
şocul traumatic şi apariţia complicaţiilor. Durerea va fi sedatã prin antialgice administrate
oral sau intramuscular.
Imobilizarea provizorie se realizeazã cu mijloace improvizate sau
specializate. Improvizat, imobilizarea se realizeazã cu bucãţi sau atele de scândurã, metal,
cartoane, beţe etc. sau cu ajutorul membrului contralateral sãnãtos, pentru membrele
inferioare. Membrul superior se poate imobiliza cu ajutorul unei eşarfe sau prin
introducerea mâinii în haina deschisã la un nasture şi fixarea braţului de torace cu un
bandaj sau cu un bandaj toracobrahial Dessault.
Mijloacele specializate de imobilizare provizorie sunt : feşile gipsate, atela
Kramer, gutierele (jgheaburile) de sârmã, tablã, carton presat.
Dacã dezaxarea este mare se poate încerca reaxarea segmentului de
membru, cu prudenţã, în limitele suportabilitãţii dureroase. Ca o regulã generalã, se
imobilizeazã obligatoriu şi cele douã articulaţii, proximalã şi distalã, faţã de focarul de
fracturã.
Fractura costalã se manifestã prin dureri de intensitate variabilã, surdã în
repaus respirator, dar care devine acutã în inspiraţie. Durerea se accentueazã la inspiraţie
profundã, efort, tuse sau la palpare. La palpare se pot percepe crepitaţii.
La fracturile cu volet costal, apar în timpul respiraţiei, mişcãrile „în contratimp”
ale voletului.
Accidentatul este transportat spre cea mai apropiatã unitate specializatã.
Fracturatul nu este tansportat niciodatã fãrã o imobilizare provizorie.

Imobilizarea provizorie în caz de fracturi şi luxaţii

Importanţa imobilizãrii provizorii este foarte mare. Ea înlãturã mişcãrile capetelor

osoase din focarul de fracturã, sedeazã durerea, previne deplasãrile oaselor în timpul
transportului şi fereşte de complicaţii.
Lipsa primului ajutor poate prelungi timpul de vindecare, poate provoca
infirmitãţi sau poate duce la moartea accidentatului.
În acordarea primului ajutor trebuie sã se ţinã seama de câteva reguli de conduitã.
A. Mijloace improvizate. Pentru a executa o imobilizare provizorie, atunci când
nu avem la îndemânã mijloace specializate, putem utiliza: cozi de mãturã, scânduri,
crengi, snopi de trestie sau coceni, vergele de fier.
B. Mijloace specializate de imobilizare
Atelele de lemn sunt executate din scândurele de brad, tei, plop, placaj şi au
diferite dimensiuni dupã regiunea în care urmeazã a fi întrebuinţate.

23
 Atelele de sârmã sunt executate dintr-o împletiturã metalicã în formã de scarã. Ele
prezintã un mare avantaj deoarece se pot îndoi dupã forma regiunii în care se aplicã. Mai
existã atele confecţionate din metale uşoare sau tablã.
Gutierele sunt fãcute din sârmã împletitã sau din tablã.
Orice mijloc de imobilizare provizorie vine sã înlocuiascã scheletul rupt al
regiunii şi în felul acesta sã nu permitã mişcãri la nivelul focarului de fracturã.
Atelele se aplicã de obicei de o parte şi de alta a membrului fracturat şi se
solidarizeazã de acesta prin legãturi de faşã, chingã sau orice alt mijloc ce ne stã la
îndemânã (batiste, legãturi, prosoape).
În timpul aplicãrii vom cãuta ca atelele sã fie bine învelite în vatã, sau dacã nu
dispunem de vatã, într-o ţesãturã moale, pentru a nu rãni pielea regiunii pe care se aplicã.
Din aceleaşi motive nu se aplicã atele pe faţa sub care osul se gãseşte imediat sub piele.
Pentru ca între atele şi regiunea ce urmeazã a fi imobilizatã sã existe un contact
cât mai bun, golurile care apar ca urmare a nepotrivirii de formã, vor fi umplute cu vatã.
Se vor aplica întotdeauna atele care întrec în lungime regiunea bolnavã, astfel
încât sã imobilizeze cel puţin articulaţiile situate deasupra şi dedesubtul fracturii. De
exemplu, pentru o fracturã de coapsã vom utiliza atele care sã treacã în sus, de şold şi în
jos, de genunchi.
Pentru a feri bolnavul de dureri şi pentru a evita o complicaţie ce poate surveni în
timp ce executãm imobilizarea, aceasta trebuie fãcutã de cel puţin douã persoane: una
executã cu blândeţe o uşoarã tracţiune în axul membrului, susţinând cu palma focarul de
fracturã, iar cealaltã aplicã atelele dupã regulile enumerate mai sus.
O atenţie deosebitã trebuie acordatã fixãrii atelelor, deoarece o strângere
exageratã poate sã opreascã circulaţia sângelui sau poate sã comprime un nerv important.
Dupã imobilizarea provizorie corectã, bolnavul nu trebuie sã acuze dureri mai
mari ca înainte, nu trebuie sã simtã regiunea sub tensiune, iar în focarul de fracturã nu
trebuie sã existe mişcãri. Numai dupã aceasta vom transporta bolnavul la spital, pentru
tratament de specialitate.

Fracturi mai des întâlnite, caracteristici şi prim ajutor

1. La nivelul capului se întâlnesc deseori fracturi ale cutiei craniene. Ele pot fi
întâlnite la nivelul bolţii craniene sau la baza craniului şi pot avea diferite aspecte, de la
simpla înfundare (asemãnãtoare felului cum se înfundã coaja unui ou lovit), pânã la
fracturi deschise cu hemoragii mari, cu prezenţa în ranã a unor pãrţi distruse ale
creierului, meningelui sau cu pierderi de substanţã cerebralã şi sânge prin nas şi urechi.
În general, loviturile puternice în regiunea cranianã, duc la pierderea cunoştinţei.
Dacã fractura este situatã pe linia medianã a bolţii craniene existã pericolul rãnirii
sinusului venos sagital superior, având ca şi consecinţã o hemoragie puternicã.
Aceşti bolnavi nu trebuie mişcaţi de prisos şi trebuie transportaţi cât mai urgent la
spital. În caz de fracturã deschisã se va aplica un pansament steril. Dacã sângerarea este
mare, vom ridica cu mare grijã, capul, ceva mai sus decât corpul.
2. La nivelul feţei meritã o atenţie deosebitã fractura maxilarului inferior. Deseori,
în urma unei lovituri puternice, fragmente de os şi dinţi scoşi pãtrund în faringe şi,
împreunã cu sângele, pot îneca bolnavul.

24
 În aceste cazuri vom scoate cu degetele corpii strãini din faringe şi vom întoarce
bolnavul pe o parte, pentru ca sângele sã nu-l înece. Şi aceşti bolnavi trebuie duşi de
urgenţã la spital.
3. Coloana vertebralã se fractureazã mai ales în regiunile cervicalã şi lombarã.
Aceste fracturi, în aproape jumãtate din cazuri, lezeazã mãduva spinãrii şi dau paralizii.
Pentru a nu se agrava starea bolnavului, acolo unde bãnuim o fracturã de coloanã sau
dacã bolnavul nu poate mişca unul din cele patru membre, nu vom permite nici o mişcare
de pe loc pânã la sosirea unui mijloc de transport. Punerea acestor bolnavi pe o targã sau
pe un alt mijloc improvizat şi transportul lor este un act de mare rãspundere.
Fracturile de coloanã vertebralã fãrã paralizii se pot recunoaşte dupã durerea vie
într-un punct fix, pe care îl putem uşor descoperi la apãsarea cu degetul pe şira spinãrii.
Uneori se simte o micã proeminenţã la locul unde durerea este cea mai mare.
O atenţie deosebitã trebuie acordatã fracturilor coloanei cervicale. Orice mişcare
într-un astfel de caz poate duce la moartea instantanee a accidentatului. De aceea, ca
primã mãsurã vom cãuta sã imobilizãm capul şi gâtul bolnavului. Cel mai bun mijloc
provizoriu este reprezentat de douã perniţe sau douã cãrãmizi învelite, puse de o parte şi
de alta a capului (guler cervical, dacã existã în trusã).
4. Fracturile cutiei toracice se produc mai ales în caz de strivire. Ele se recunosc
dupã greutatea cu care respirã accidentatul, durerea ascuţitã ca o loviturã de cuţit la
fiecare inspiraţie. Durerea este prezentã şi la locul unde coastele sunt rupte. Uneori, un
vârf de coastã ruptã înţeapã plãmânul şi atunci aerul pãtrunde sub piele şi formeazã
emfizemul cutanat, diagnosticat prin tumefierea pielii şi prin crepitaţiile care se simt la
apãsare. În fracturile costale mai pot apãrea ca şi complicaţii pãtrunderea aerului în pleurã
– pneumotorace şi a sângelui în pleurã – hemotorace.
Fracturile costale se imobilizeazã înfãşurând toracele, în timpul expiraţiei cu o
faşã latã pe care o fixãm cu ace de siguranţã. Bolnavul va fi transportat în poziţie
semişezândã.
La nivelul peretelui toracic pot fi prezente plãgi, prin care la fiecare inspiraţie,
aerul din afarã pãtrunde în interiorul toracelui. În aceste cazuri este necesar sã executãm
de urgenţã un pansament steril care sã opreascã pãtrunderea aerului în cavitatea toracicã,
dupã care bolnavul este transportat imediat la spital.
5. Fracturile de bazin se produc de obicei prin cãderi de la înãlţime sau prin
strivire. Ele se recunosc prin faptul cã bolnavul, în decubit dorsal, nu poate sã ridice
cãlcâiul de pe planul patului şi prin durerea vie din regiunea pubianã şi sacralã. Aceste
cazuri nu necesitã nici o imobilizare provizorie şi accidentatul trebuie dus pe o targã tare
la spital.
6. La nivelul braţului fracturile pot fi situate la nivelul humerusului, mai aproape
de umãr sau de cot.
Fracturile situate aproape de umãr pot fi uneori incomplete şi greu de recunoscut,
neevidenţiindu-se decât prin durere şi o uşoarã impotenţã sau numai o jenã funcţionalã.
Accidentatul prezintã o atitudine caracteristicã, capul aplecat pe partea bolnavã, umãrul
uşor coborât, braţul lipit de corp şi susţinându-şi cotul cu mâna sanãtoasã.
Imobilizarea fracturilor de humerus se face cu blândeţe, pentru a nu leza nervul
radial între fragmentele osoase. Se aplicã o atelã pe faţa internã a braţului, de la axilã
pânã dincolo de cotul îndoit şi altã atelã pe faţa externã, care urcã mai sus de umãr. Apoi
cu o faşã se fixeazã atelele de braţ. Se poate utiliza şi o atelã lungã de sârmã pe care o

25
îndoim deasupra umãrului şi în unghi drept dedesubtul cotului. În lipsa acestor atele
putem solidariza membrul superior, cu cotul îndoit, pe peretele toracic sau putem aplica o
singurã eşarfã, dacã fractura este incompletã.
Pentru fracturile situate mai aproape de cot, cea mai bunã imobilizare o obţinem
utilizând o atelã de sârmã pe care o îndoim în formã de „L” şi o fixãm de membrul
superior, cu cotul îndoit. Antebraţul se suspendã într-o eşarfã.
7. La nivelul antebraţului fracturile pot interesa ambele sau numai unul din cele
douã oase. Pentru fracturile apropiate de cot, imobilizarea provizorie se face cu atele de
sârmã îndoite în formã de „L”.
Pentru restul fracturilor sunt suficiente douã atele din lemn aplicate pe faţa
anterioarã şi posterioarã a antebraţului şi strânse cu o faşã. Atelele trebuie sã treacã mai
jos de articulaţia pumnului. Dupã fixarea atelelor, cotul se flecteazã şi antebraţul se agaţã
de gât cu o eşarfã.
8. Fracturile femurului se pot situa în orice parte a osului. La persoanele în vârstã
sunt frecvente fracturi ale colului femural, care se mai numesc fracturi de şold. În aceste
fracturi întreg membrul inferior nu poate fi mişcat şi stã de cele mai multe ori rãsucit în
afarã, în aşa fel încât marginea externã a membrului inferior vine în contact cu suprafaţa
de sprijin. Membrul inferior este scurtat. În lipsa unui mijloc de imobilizare, vom pune de
o parte şi de alta a membrului inferior câte un obiect de sprijin, pentru a evita mişcarea de
rãsucire.
Pentru imobilizarea provizorie a fracturilor de femur existã dispozitive special
executate. Cele mai simple sunt executate din mai multe atele din lemn, articulate, dintre
care cea exterioarã se întinde de la axilã pânã la cãlcâi, iar cea internã de la cãlcâi pânã la
rãdãcina coapsei. Acest dispozitiv se fixeazã prin chingi de torace, bazin şi membrul
inferior.
În lipsa acestui dispozitiv se va folosi orice alt mijloc, cu condiţia sã imobilizeze
atât şoldul, cât şi genunchiul.
9. Fracturile situate la nivelul gambei se întâlnesc foarte des. De multe ori
fractura este deschisã, deoarece tibia, pe o mare parte a ei, este acoperitã numai de piele.
Imobilizarea provizorie se va face cu douã atele de lemn aplicate intern şi extern, care vor
trece de genunchi şi de gleznã. Se poate folosi şi o atelã lungã de sârmã îndoitã la un
capãt în formã de „L” şi aplicatã înapoia gambei, talpa sprijnindu-se pe latura micã a
acestui ”L”.
Pentru fracturile membrului inferior, în cazul în care nu avem la îndemânã nici un
mijloc de imobilizare, se poate utiliza ca atelã membrul sãnãtos, de care fixãm bine prin
câteva legãturi, membrul fracturat.

Întrebări:
1. Care sunt obiectivele primului ajutor in caz de ruptura musculara ?
2. Cum se imobilizează o fractură la nivelul gambei?
3. Ce este luxaţia?
4. Ce este voletul costal?

26
Modulul V. Hemoragia. Hemostaza. Înecul şi alte accidente acvatice. Stopul
cardiorespirator. Metode de resuscitare cardiorespiratorie

Rezumat: Noţiuni despre hemoragie şi oprirea ei, accidente, stop cardiorespirator.

Resuscitatrea cardiorespiratorie.

Hemostaza

Hemostaza defineşte totalitatea proceselor sau mijloacelor ce concurã la oprirea

unei hemoragii.
Clasificare
Dupã modul în care organismul reuşeşte prin mijloace proprii sã opreascã
hemoragia sau sunt necesare intervenţii terapeutice pentru oprirea ei, hemostaza se
clasificã în :
1. Hemostaza spontanã (fiziologicã) grupeazã fenomenele fiziologice care duc la
oprirea unei hemoragii. În primul rând se produce spasmul vasului lezat. Timpul al doilea
se caracterizeazã prin aderarea şi agregarea plachetelor sanguine în zona vascularã lezatã.
Se formeazã cheagul plachetar. În stadiul urmãtor se formeazã fibrina ce include în
reţeaua ei globulele roşii, formându-se cheagul roşu. Hemostaza este realizatã.
2. Hemostaza provocatã reprezintã oprirea unei hemoragii prin mijloace chimice
sau fizice. Ea se subîmparte în preventivã şi curativã.
a). Hemostaza preventivã. Prin ea se înţelege totalitatea modalitãţilor prin
care se urmãreşte evitarea unei hemoragii. Se subîmparte în hemostaza medicamentoasã
şi hemostaza chirurgicalã.
- Hemostaza medicamentoasã foloseşte agenţi terapeutici cu
acţiune generalã şi localã. Agenţii hemostatici cu utilizare localã sunt: frigul; apa
oxigenatã în hemoragiile capilare; fibrina sub formã de burete, pulbere sau peliculã;
trombina uscatã – aplicatã în plãgi sau în hemoragiile mucoase; gelatina uscatã
„Gelaspon” se aplicã pe suprafeţele sângerânde; celuloza oxidatã – pe plãgi sângerânde;
perclorura de fier 4%; adrenalina – în hemoragiile capilare în suprafaţã.
- Hemostaza chirurgicalã se subîmparte în hemostaza provizorie şi
hemostaza definitivã.

Hemostaza provizorie

Reprezintã o mãsurã de prim ajutor, ce are ca scop oprirea hemoragiei pânã în

momentul în care se poate aplica o metodã de definitivare a hemostazei.
În unele cazuri, datoritã însumãrilor efectelor hemostazei fiziologice, hemoragia
se poate opri definitiv, hemostaza provizorie transformându-se în hemostazã definitivã.
Este cazul hemoragiilor de la nivelul vaselor mici sau a hemoragiilor capilare.
I. Hemostaza provizorie prin poziţionarea segmentului lezat
1. Ridicarea la verticalã a unui membru (pacientul fiind în decubit dorsal) poate
duce la oprirea unei hemoragii venoase, permiţând apoi aplicarea unui pansament
compresiv la nivelul leziunii vasculare. Exemplul tipic este reprezentat de hemoragia care
se produce la nivelul unei vene varicoase de la membrul inferior. În aceste cazuri,

27
sângerarea este deosebit de abundentã chiar când este vorba de leziuni minime (poate
merge pânã la exsanguinare). Abundenţa sângerãrii nu permite evidenţierea leziunii decât
dacã ridicãm la verticalã membrul afectat. Dupã oprirea sângerãrii se aplicã un
pansament compresiv sau se sutureazã plaga.
2. Flectarea puternicã a antebraţului pe braţ, a gambei pe coapsã, a coapsei pe
abdomen, poate duce la oprirea unei hemoragii arteriale produsã distal de plica de
flexiune: plica cotului, plica poplitee, plica inghinalã. În plica de flexiune se aşeazã un
rulou de material textil care sã comprime artera, iar flectarea segmentului este menţinutã
cu ajutorul unei feşi sau a unei eşarfe.
II. Hemostaza provizorie prin compresiune.
Compresiunea se poate exercita local sau la distanţã de capetele vasculare lezate.
1. Hemostaza prin compresiune localã se poate realiza prin: compresiune digitalã
în plagã, tamponament compresiv, pansament compresiv, pensare provizorie şi suturã
etanşã.
a). Compresiunea digitalã este o mãsurã care permite câştigarea timpului
necesar pentru a putea aplica o mãsurã mai bunã de hemostazã provizorie sau definitivã.
Este directã şi se aplicã în cazurile de hemoragii din arterele mai mari sau în caz de
hemoragii ale vaselor aflate sub aparat gipsat. Poate salva viaţa accidentaţilor.
b). Tamponamentul compresiv cu ajutorul compreselor sau a meşelor cu
care se „plombeazã” cât mai etanş plaga care sângereazã. Succesiunea gesturilor va fi:
toaletã mecanicã şi chimicã, tamponament, bandaj. Tamponamentul compresiv poate opri
hemoragia arterialã sau capilarã.
c). Pansamentul compresiv se utilizeazã în plãgile superficiale. Bandajul
de fixare va fi compresiv, fãrã însã sã suprime circulaţia venoasã sau arterialã.
d). Pensarea provizorie a vasului se realizeazã cu ajutorul penselor
hemostatice. Pensa se aplicã dupã „ uscarea de sânge a plãgii” pentru a se evidenţia
capetele vasului. Pensa trebuie sã fie bine fixatã cu faşã sau benzi de leucoplast, în aşa
fel, încât sã nu se deplaseze în timpul transportului.
2. Hemostaza prin compresiune la distanţã se poate realiza fie selectiv, la nivelul
vasului lezat, fie circular.
a). Compresiunea selectivã la nivelul vasului lezat se face în funcţie de
calibrul şi de traiectul vasului, cu ajutorul unuia sau a mai multor degete, cu pumnul sau
chiar cu ambele mâini. Compresiunea se face pe traiectul anatomic al arterei, în locuri
speciale, între plagã şi pompa cardiacã, sau cu o presiune mai mare decât cea
intraarterialã. Se comprimã şi capãtul distal la arterele mari.
Inconveniente: este obositoare, imobilizeazã o persoanã, este greu de menţinut în
timpul transportului, necesitã cunoştinţe anatomice. Permite însã organizarea unei
hemostaze mai bune.
Artera carotidã comunã se comprimã în şanţul carotidian, între conductul
laringotraheal şi muşchiul sternocleidomastoidian, pe planul coloanei vertebrale
(tuberculul anterior al vertebrei C6).
Artera subclavicularã se comprimã înapoia mijlocului claviculei, pe planul
coastei întâi.
Artera axilarã se comprimã în axilã, pe planul capului humeral.
Artera humeralã se comprimã în şanţul bicipital medial, pe planul osos humeral.

28
 Artera femuralã se comprimã la baza triunghiului Scarpa, pe planul osos al
bazinului sau pe traiect la nivelul coapsei, pe planul osos femural.
Aorta abdominalã se comprimã cu pumnul în dreptul ombilicului, contra coloanei
lombare.
b). Compresiunea circularã comprimã global toate structurile anatomice.
Aceasta trebuie astfel efectuatã, încât sã comprime artera lezatã, pentru a nu realiza
numai o stazã venoasã, dar sã nu fie nici prea brutalã şi sã zdrobeascã ţesuturile din zona
de aplicare, ceea ce ar duce la leziuni ireversibile.
Este o metodã eficientã dar trebuie aplicatã pe o duratã cât mai scurtã deoarece
poate produce leziuni ischemice la nivelul membrului respectiv sau poate pune în pericol
viaţa bolnavului dupã suprimarea compresiunii.
Compresiunea circularã se realizeazã cu ajutorul garoului, care este un tub de
cauciuc, suficient de lung ca sã permitã 2-3 ture în jurul membrului. Garoul poate fi
improvizat din materiale avute la îndemânã. Se interzice categoric utilizarea materialelor
subţiri şi complet inextensibile (sârmã), care ar putea duce la secţiuni anatomice. Se
interzice aplicarea garoului în jurul gâtului.
O compresiune circularã eficientã se poate realiza cu ajutorul tensiometrului în
care se depãşeşte cu câţiva cmHg tensiunea arterialã a pacientului.
Garoul se aplicã cât mai aproape de plaga vascularã dar nu în dreptul articulaţiilor
mari.
Eficienţa aplicãrii garoului este probatã de oprirea sângerãrii şi dispariţia pulsului
distal. Apariţia cianozei demonstreazã o constricţie insuficientã, doar venoasã.
Capetele garoului trebuie bine fixate prin înnodare sau cu pense, pentru a nu se
desface în timpul transportului. La garou se ataşeazã un bilet cu datele de identitate ale
accidentatului, diagnosticul, mãsurile terapeutice luate şi ora precisã a aplicãrii
garoului.
Pentru a limita efectele constricţiei cât mai mult la nivelul vasului lezat, se poate
introduce sub garou, la nivelul mãnunchiului vascular, o faşã sau un sul de tifon sau alt
material textil (garou cu pelotã).
La nivelul segmentelor mai groase (coapsã), pentru a mãri forţa de compresiune,
se poate utiliza garoul cu tourniquet, care se realizeazã aplicând o turã laxã în jurul
segmentului, sub care se introduce un obiect, alungit care sã permitã rãsucirea garoului
pânã la obţinerea hemostazei.
În teritoriul exclus circulator au loc tulburãri importante cu virarea
metabolismului spre anaerobiozã, cu acumulare de cataboliţi de tip histaminic.
Tulburãrile depind de toleranţa la ischemie a ţesuturilor şi de durata ischemiei. Cele mai
sensibile la ischemie sunt terminaţiile nervoase, explicând durerile mari care apar. Nervii
ischemiaţi vor prezenta tulburãri anatomofuncţionale care pot merge pânã la paralizii
definitive. Hipoxia marcatã duce la creşterea permeabilitãţii capilare, la leziuni ale
endoteliului capilar şi microtromboze.
Aceste tulburãri se manifestã clinic numai în momentul suprimãrii garoului şi sunt
direct proporţionale cu: durata ischemiei, cantitatea de ţesuturi ischemiate, temperatura
mediului şi durata ischemiei.
Dacã constricţia circularã a depãşit timpul de douã ore, la suprimarea garoului se
produce “şocul de degarotare” (hipotensiune, dispariţia pulsului periferic), din cauza
invadãri masive a organismului de cãtre substanţele acumulate în teritoriul ischemiat.

29
 Din cauza posibilitãţii apariţiei acestui şoc, dacã garoul trebuie menţinut mai mult
de douã ore, la fiecare 30 min. garoul va fi slãbit 5-10 min., timp în care hemostaza va fi
asiguratã prin compresiune digitalã. Aceasta va permite reoxigenarea ţesuturilor prin
intermediul reţelei vasculare colaterale.
Consecinţele garoului pot fi diminuate şi prin scãderea temperaturii membrului
(pungi cu gheaţã) ce va duce la reducerea intensitãţii metabolismului.
Ridicarea garoului menţinut timp îndelungat trebuie fãcutã de chirurg pe masa de
operaţie în condiţii de anestezie generalã combinatã cu anestezie localã la nivelul
rãdãcinii membrului.
Ridicarea garoului este admisã numai dacã nu au apãrut semne de rigiditate
muscularã sau semne de gangrenã.
Hemostaza în epistaxis
Bolnavul care prezintã o hemoragie nazalã trebuie aşezat pe scaun, cu capul uşor
înclinat pe spate, sprijinit pe spãtarul scaunului, departe de calorifer sau sobã. Bolnavul
trebuie ferit de cãldura soarelui. Se va scoate cravata şi se vor desface legãturile din jurul
abdomenului.
Dacã hemoragia este uşoarã, ea se opreşte fie spontan, fie prin unele mãsuri
simple. Cea mai simplã mãsurã este ca bolnavul sã apese cu degetul aripa nazalã
respectivã. Aripa nazalã va fi împinsã şi lipitã de peretele opus, pe care se gãseşte zona la
nivelul cãreia se produc cele mai multe sângerãri. Presiunea digitalã asupra aripii nazale
se poate face dupã ce în prealabil s-a introdus în fosa nazalã un mic tampon de vatã. Este
recomandabil ca tamponul de vatã sã fie îmbibat uşor într-o soluţie de apa oxigenatã sau
de antipirinã.
Sãngerarea se opreşte imediat dupã luarea acestei mãsuri. Nu ne grãbim cu
scoaterea tamponului, pentru a nu îngreuna procesul local de oprire a sângerãrii.
Chiar dacã bolnavul şi-a oprit sângerarea, el se va prezenta la controlul de
specialitate.
În cazurile în care aceste prime mãsuri au rãmas fãrã efect asupra hemoragiei
nazale, este necesarã urgenta prezentare la medic, pentru a se preciza cauza sângerãrii şi
pentru luarea anumitor mãsuri.

Înecul şi alte accidente acvatice

Sub denumirea generalã de înec sunt cuprinse o multitudine de accidente severe

care se produc din cauza apei sau în apã. Aceste accidente pot fi încadrate în trei mari
grupe:
1. Înecul propriu-zis prin imersie sau submersie.
2. Hidrocuţia sau moartea subitã la contactul cu apa.
3.Traumatismele grave sub apã sau la suprafaţa apei (traumatismele craniene,
toracice sau abdominale).
La aceste grupe se poate adãuga o a patra:

30
 4. Accidente acute mortale produse întâmplãtor în timpul înotului sau din cauza
efortului respectiv: infarct miocardic, accident vascular cerebral, claudicaţie intermitentã,
crizã epilepticã, crampã muscularã etc.

1. Înecul propriu-zis

Acesta se produce, fie prin dispariţia accidentatului sub suprafaţa apei, fie prin
necunoaşterea înotului, fie prin epuizarea fizicã sau panicã.
Accidentatul are o evoluţie fazicã: dupã o apnee reflexã cu spasm glotic, urmeazã
o stare de agitaţie, mişcãri de respiraţie cu inundarea plãmânilor cu apã, deglutiţie cu
pãtrunderea apei în stomac, apare apoi o stare comatoasã cu apnee, relaxare muscularã,
inima continuând sã batã timp de 4-12 minute de la imersie, în funcţie de rezistenţa la
lipsa de oxigen (vârstã, stare de sãnãtate, stare de antrenament). Stopul cardiac se poate
produce însã şi în primele 2-3 minute. La aceastã formã de înec şansele de supravieţuire
sunt mai mari, dacã scoaterea din apã s-a fãcut la timp, înaintea producerii stopului
cardiac.
Pentru salvator are importanţã, în scoaterea înecatului, dacã apa respectivã este
stãtãtoare (lac liniştit şi curat sau extrem de poluat, plin de ierburi şi mâl), curgãtoare sau
mare sãratã cu valuri Condiţiile de salvare se schimbã iarna în caz de spargeri ale gheţii şi
dispariţia sub gheaţã.
Pentru reanimare şi pentru şansele de supravieţuire are importanţã dacã apa în
care s-a produs înecul este apã dulce sau sãratã, apã curatã sau bogatã în reziduuri, cu
mâl, sau dacã este apã extrem de rece.
Sunt importante de cunoscut urmãtoarele:

- apa dulce, limpede, pãtrunsã în cãile aeriene şi în plãmân pânã la alveolele

pulmonare este hipotonã (mai puţin concentratã) faţã de sânge. Din aceastã cauzã ea va
intra, în cantitãţi uneori mari, în circulaţia sanguinã prin pereţi alveolari, producând
hemodiluţie, creşterea volumlui circulant cu afectarea inimii (decompensare acutã) chiar
în primele minute, şi o hemolizã de diverse grade, prin mecanism osmotic secundar;
- apa sãratã, concentratã a mãrii, oceanelor şi a lacurilor sãrate, pãtrunsã în
alveolele pulmonare, fiind mai concentratã în sãruri decât sângele (hipertonã), atrage apa
în alveole şi cãile aeriene producând edem pulmonar acut (spumã rozã la gurã şi la nãri),
care îngreuneazã eliberarea cãilor respiratorii în efortul de reanimare;
- apa bogatã în reziduuri chimice acţioneazã în funcţie de densitatea ei, şi produce
întotdeauna iritaţii grave ale cãilor respiratorii şi bronhopneumonii de aspiraţie;
- apa foarte rece a lacurilor alpine (4-60 C), dar mai ales apa cu gheaţã din timpul
iernii (în jur de 10 C) obligã, dupã reanimarea victimei, la terapia hipotermiei accidentale.
Supravieţuirea la un înecat depinde de:
- viteza de salvare, timpul optim fiind în primele 4-5 minute de la imersie, dacã
inima continuã sã batã;
- eliberarea imediatã a cãilor aeriene superioare şi inferioare, pânã la nivelul
sacilor alveolari. Intubaţia trahealã şi evacuarea stomacului pe sondã Faucher sunt
manevrele ideale;
- respiraţie artificialã eficientã, la nevoie masaj cardiac extern şi factorul „timp de
rãspuns” la aceste manevre;

31
 - rezistenţa la hipoxie a victimei, vârsta şi starea sãnãtãţii ei, anterior accidentului;
- tipul de apã în care s-a produs înecul şi temperatura ei. În condiţii de hipotermie
timpul de salvare se poate prelungi, cu riscul complicaţiilor ulterioare prin frig.
Reanimarea, în caz de înec, trebuie sã urmeze cu rigurozitate tehnica reanimãrii
respiratorii şi cardiace, în funcţie de timpul scurs de la cãderea în apã şi starea
accidentatului dupã salvare. Mãsurile sunt:
- eliberarea cãilor aeriene;
- respiraţia artificialã;
- masaj cardiac extern la nevoie;
Transportul se va face urgent la spital, sub manevre de reanimare.

Reguli specifice în reanimarea înecaţilor

- Salvatorul trebuie sã cunoascã perfect şi sã aibã o mare experienţã în scoaterea

înecaţilor (Instructaj salvamar), în primele momente aceştia fiind agitaţi şi periculoşi.
Mulţi salvatori neexperimentaţi au fost înecaţi de victimele agitate.
- În apã micã, iar la copii chiar şi în apã adâncã, se poate începe respiraţia
artificialã “gurã-la-gurã”, sau o a doua persoanã apasã lateral toracele victimei, cãnd
capul este în afara suprafeţei apei.
- Niciodatã nu se va încearca masajul cardiac în apã, tehnica fiind imposibilã -se
pierde timp preţios.
- La scoaterea din apã pe o scândurã, pe un buştean, în barcã, pe plajã, se
examineazã rapid dacã existã respiraţie spontanã sau dacã existã puls la carotidã sau nu.
Culoarea înecatului poate fi variatã: alb-lucioasã, pãmântie, cianoticã şi nu i se va da
importanţã, ci se vor începe urgent manevrele de reanimare.
- Prima încercare de reanimare a înecatului, dupã o rapidã dezobstrucţie a cãilor
respiratorii, se face prin respiraţie “gurã-la-gurã”, sau mai ales, în caz de trismus, prin
respiraţie “gurã-la-nas”. În cazul acesta salvatorul îşi dã seama de obstrucţia cãilor
aeriene cu apã şi de gradul acestei obstrucţii.
Dacã prima insuflaţie corectã nu este urmatã de expansiunea inspiratorie a
toracelui, se continuã eliberarea cãilor aeriene superioare prin curãţarea orofaringelui de
corpii strãini (apã, secreţii, mâl, nisip).
Scurgerea apei din cãile aeriene superioare este uşuratã de întoarcerea victimei în
poziţie ventralã sau lateralã, cu capul decliv. Copiii pot fi ţinuţi cu capul în jos, fixaţi de
glezne, pentru câteva secunde. Adulţii pot fi sprijiniţi de genunchiul îndoit al salvatorului,
având toracele şi capul decliv şi aplicându-se câteva lovituri între omoplaţi pentru
uşurarea evacuãrii apei. Accidentaţii nu vor fi învârtiţi sau scuturaţi cu capul în jos,
deoarece, în felul acesta se agraveazã leziunile cerebrale.
- Manevrele de dezobstrucţie se efectueazã repetat, în perioade care nu depãşesc 5
secunde, pentru a nu întrerupe respiraţia artificialã şi, mai ales, masajul cardiac extern. La
înecaţi, de real folos sunt manevrele de respiraţie artificialã indirecte, efectuându-se
compresii energice asupra toracelui, victima aflându-se în decubit ventral (metoda
Schäfer). Aceste mişcãri respiratorii externe uşureazã evacuarea apei din plãmâni şi
stomac, dar ele trebuie obligatoriu intercalate cu respiraţia artificialã prin insuflaţie.

32
Aceasta din urmã este singura care, prin presiunea pozitivã din timpul inspirator destinde
alveolele pulmonare şi se opune peliculei de apã.
- Înecaţii pot înghiţii, în timpul accidentãrii, cantitãţi mari de apã care destind
stomacul, jenând astfel mişcãrile respiratorii şi mai ales menţinând pericolul secundar al
înundãrii prin vomã, a cãilor respiratorii deja eliberate. Se va introduce de la început o
sondã nasogastricã.
- În timpul respiraţiei artificiale, mai ales în primele momente, presiunea de
insuflaţie trebuie sã fie mai mare ca de obicei, pentru a învinge pelicula de apã alveolarã,
iar în înecul cu apã marinã, pentru a combate edemul pulmonar acut.
- În prezenţa truselor necesare şi a specialiştilor cu experienţã, executarea de la
început a intubaţiei traheale, a aspiraţiei traheobronşice pe sonda de intubaţie, în afara
evacuãrii stomacului pe o sondã gatricã, cresc şansele supravieţuirii.
- Transportul victimei spre un centru de reanimare spitaliceascã se va face de
extremã urgenţã, în timpul transportului continuându-se, fãrã întreruperi mai mari de 5
secunde, reanimarea cardiorespiratorie.

2. Hidrocuţia

Este un accident supraacut, produs la contactul accidentatului cu apa rece sau la

primul contact al apei cu zona reflexogenã faringolaringianã. Se caracterizeazã prin
oprirea reflexã a inimii, înaintea înecului propriu-zis. Este posibil ca în cãile aeriene sã nu
mai fie timp de pãtrundere a apei, deşi frecvent, în momentul relaxãrii şi scufundãrii,
odatã cu 1-2 respiraţii agonice, apa poate inunda plãmânii. Mecanismul morţii este stopul
cardiac primar, iar şansele supravieţuirii sunt minime, dacã masajul cardiac nu a început
în primele 30-90 secunde.
Hidrocuţia reprezintã un exemplu de stop cardiac (moarte clinicã) produs înaintea
opririi respiraţiei. Elementul reflex are rol esenţial în explicarea mecanismului morţii prin
hidrocuţie.
Timpii reanimãrii în hidrocuţie sunt urmãtorii:
- poziţionarea accidentatului în decubit dorsal pe un plan dur, dupã scoaterea cât
mai rapidã din apã;
- eliberara cãilor aeriene superioare, aprecierea dacã apa a inundat sau nu
plãmânii. Dacã da, se vor face aspiraţie şi evacuare;
- masajul cardiac extern se începe în primele 30-90 secunde. El trebuie alternat cu
respiraţia artificialã.
Tratamentul victimei va fi strict asistat şi se va continua reanimarea pânã la spital.

3. Traumatismele în apã sau sub apã

Aceste accidente pot fi uşor confundate cu înecul, deşi cauza accidentului este
traumatismul, care face imposibilã autosalvarea prin înot sau ieşirea din apã.
a). În plonjon obişnuit sau de la înãlţime mai mare se pot produce:
- traumatisme craniene, cu intrarea instantanee în comã profundã
traumaticã;
- traumatisme abdominale cu explozii de organe cavitare;
- rupturi viscerale însoţite de hemoragie internã, cu lipotimie.

33
 În aceste condiţii accidentale, victimele rãmân sub suprafaţa apei şi sunt
considerate înecate.
În salvarea şi reanimarea unor accidentaţi de acest fel se ţine seama de leziunile
respective, de hemoragia internã, de fracturile costale sau vertebrale. Dacã se suspecteazã
de la început o fracturã de coloanã vertebralã cervicalã, accidentatul, încã din apã trebuie
întins şi fixat pe o scândurã, în locul hiperextensiei capului se va face numai luxaţia
anterioarã a mandibulei, fãrã mobilizãri în focarul de fracturã.
Este necesar imediat consultul unui specialist chirurg.
În toate cazurile, în primul rând se acordã atenţie stãrii funcţionale
cardiorespiratorii şi, la nevoie, se încep manevrele de reanimare, care vor fi continuate pe
tot parcursul transportului la spital.
b). Înecul produs în urma unui accident medical sau neurologic în timpul
înotului sau al şederii în apã:
- o crizã puternicã cardiacã: anginã pectoralã, aritmie gravã, infarct
miocardic;
- un accident vascular cerebral cu intrare în comã;
- o crizã de epilepsie;
- leşin;
- claudicaţie;
- crampã muscularã.
Înecul secundar în astfel de cauze are şanse minime de resuscitare şi
supravieţuire.
c). Alte accidente produse în mediul acvatic de schiul nautic, scufundãrile
profesionale sau sportive, cu aparate de gaze comprimate.
În timpul practicãrii schiului nautic, înecul primar este mai rar întâlnit, deoarece
sportivi respectivi sunt buni înotãtori, iar barca tractoare este întotdeauna prin apropiere.
Sunt posibile traumatisme diverse ca fracturi şi luxaţii, leziuni ale unor organe interne,
din cauza cãderilor în mare vitezã şi a contactului brutal cu apa. Transportul la spital se
va face cu supravegherea funcţiilor vitale, şi la nevoie cu susţinerea acestora.
d). Leziuni de presare a apei la viteze mari se pot produce în:
- plãmâni, simulând edemul pulmonar acut;
- în globii oculari, cu tulburãri vizuale grave şi chiar dezlipiri de retinã;
- în urechi şi sinusuri.
Sub acţiunea de presiune a apei se produc rupturi vasculare cu producere de
hemoragii, însoţite de vertij, surzire, incoordonare motorie şi stãri de lipotimie
periculoase.
În toate aceste cazuri, dupã scoaterea din apã a accidentatului, acesta va fi
transportat de urgenţa la spital sub supravegherea stãrii de conştienţã şi a funcţiilor
vitale.

Embolia gazoasã în mediul acvatic (boala de cheson)

Embolia gazoasã, în sporturile nautice care utilizeazã aparaturã de suprapresiune,

este posibilã şi extrem de periculoasã.

34
 Semnele emboliei gazoase, indiferent de cauza ei, sunt:
- nelinişte, prurit al tegumentelor;
- dureri musculare, articulare şi abdominale;
- dispnee severã, greaţã, vomã;
- spumã de edem pulmonar acut la nivelul gurii şi nasului;
- tulburãri de echilibru şi de vedere;
- tulburãri neuropsihice, pânã la stãri de agitaţie sau comã;
- fãrã un prim ajutor poate urma un stop respirator şi
cardiac.
Dacã accidentul se produce în apã liberã prin scufundarea adâncã, accidentatul cu
agitaţie psihomotorie, îşi poate scoate masca de oxigen, urmând o înecare propriu-zisã,
agravatã de embolia iniţialã. Acelaşi lucru se poate produce la scufundãtori, prin stare
euforicã sau beţia cu azot. Accidentatul nu-şi poate da seama de pericolul în care se aflã.
În caz de salvare accidentatul trebuie ţinut liniştit, va inhala oxigen pe mascã; la nevoie,
se elibereazã cãile aeriene, mai ales în caz de edem pulmonar acut. În cazuri grave se va
face reanimarea respiratorie şi cardiacã.
În toate accidentele de decompresiune bruscã, introducerea imediatã într-o camerã
de recompresiune poate salva o situaţie foarte gravã.

Intoxicaţia cu oxigen în mediul acvatic

Intoxicaţia cu O2 este posibilã la scufundãtorii care respirã O2 pur prin mãşti

etanşe, în mod repetat şi mai ales în şedinţe prea lungi. Ca semne posibile amintim: tusea,
iritaţia bronşicã şi spasme ale cãilor aeriene, cu insuficienţã respiratorie obstructivã,
vertij, tremurãturi musculare, anxietate şi agitaţie, convulsii.
Primul ajutor constã în:
- oprirea administrãrii oxigenului;
- controlarea libertãţii cãilor aeriene;
- urmãrirea respiraţiei şi pulsului;
- se poate administra Diazepam, 10 mg. cu rol liniştitor,decontracturant
muscular, anticonvulsivant;
- sub strictã supraveghere, bolnavul va fi transportat la spital.

Stopul cardiorespirator

Metode de resuscitare cardiorespiratorie

35
 Stopul cardiac reprezintã încetarea bruscã şi neaşteptatã a funcţiei eficiente a
inimii.
Într-o primã perioadã -potenţial reversibilã- ineficienţa contracţiei cardiace se
rãsfrânge asupra a douã zone: circulaţia cerebralã şi miocardicã.
Stopul cardiac este precedat sau urmat de stopul respirator. Chiar dacã bolnavul
mai schiţeazã câteva mişcãri respiratorii, valoarea lor funcţionalã este redusã.
Mãsurile de reanimare respiratorie şi cardiacã formeazã un tot unitar.
Pentru evitarea leziunilor postanoxice ireversibile ale scoarţei cerebrale, care se
instaleazã la 3-5 minute de la instalarea stopului cardiac, se impune suplinirea funcţiei
miocardului prin circulaţie şi respiraţie artificialã. Resuscitarea cardiacã este inseparabilã
de cea respiratorie şi se efectueazã concomitent de una sau douã persoane.
Stopul cardiac se manifestã prin: pierderea cunoştinţei, abolirea reflexelor,
prãbuşirea circulaţiei, absenţa pulsului la arterele periferice şi a presiunii sanguine,
coloraţia palid-cenuşie sau cianoticã a tegumentelor, hipotonie muscularã generalizatã,
oprirea respiraţiei, midriazã progresivã (semn tardiv), lipsa sângerãrii rãnilor.
Esenţiale pentru stabilirea diagnosticului sunt:
- pierderea cunoştinţei;
- absenţa pulsului la artera carotidã sau femuralã;
- respiraţie opritã sau agonicã.
Primul ajutor în tratamentul stopului cardiac constã în restabilirea unei circulaţii
cerebrale şi miocardice eficiente, în intervalul de 2-4 minute.
În faţa unui caz de insuficienţã cardiorespiratorie, cel ce acordã primul ajutor
trebuie sã aibã în vedere:
1. aplicarea imediatã şi pe loc a mãsurilor de reanimare;
2. asigurarea permeabilitãţii cãilor respiratorii;
3. precizarea dacã victima are sau nu respiraţie spontanã; dacã nu are se instituie
imediat respiraţia artificialã.
4. precizarea dacã victima are sau nu bãtãi cardiace; dacã nu are, se va efectua
imediat masajul cardiac extern pentru reluarea funcţiei cardiace.

Metode de resuscitare cardiorespiratorie

I. Mãsurile de reanimare se hotãrãsc şi se executã foarte rapid. În aceste cazuri

nu minutele ci secundele conteazã. Nu se pierde timpul cu manevre inutile. Cu excepţia
cazurilor apãrute în mediul toxic pentru victimã şi reanimator, ajutorul medical este
acordat „pe loc”: victima nu este mutatã, nu este transportatã.

II. Asigurarea permeabilitãţii cãilor respiratorii

Victima este aşezatã imediat în decubit dorsal, pe o suprafaţã planã tare, în
vederea aplicãrii mãsurilor de reanimare cardio-respiratorie.
Reanimatorul aşazã o mânã pe fruntea victimei şi cealaltã sub gâtul victimei şi îi
produce hiperextensiunea capului. Prin aceastã manevrã se elibereazã cãile respiratorii,
prin proiectarea anterioarã şi cranialã a epiglotei şi a limbii odatã cu mandibula.

36
 Dacã aceastã manevrã de hiperextensiune a capului nu este eficientã, în sensul cã
limba cade în faringe şi obstrueazã aditusul laringian, atunci se procedeazã astfel:
reanimatorul stând la capul victimei, prinde cu mâinile din ambele pãrţi mandibula, având
policele la nivelul mentonului şi restul degetelor pe unghiul mandibulei; apasã cu policele
puternic pe menton şi împinge în sus şi înainte unghiul mandibulei; gura se deschide, iar
mandibula, cu limba şi epiglota, sunt luxate înainte.
Pentru deschiderea gurii se pot întrebuinţa la nevoie, pense speciale sau obiecte,
cum ar fi coada de lingurã sau furculiţã, care se introduc între arcadele dentare.
Se face toaleta cavitãţii bucale cu un tampon de tifon montat pe o pensã, cu o
batistã sau cu o bucatã de pânzã învelitã pe indexul reanimatorului. Se scot protezele,
dacã existã, se scoate conţinutul existent din cavitatea bucofaringianã, manual sau prin
aspiraţie cu sonde, tuburi de aspiraţie, pipete etc.
Prin introducerea unei canule bucofaringiene se asigurã permeabilitatea
bucofaringianã, iar limba este ţinutã în poziţie „înainte” şi protejatã.
Dupã asigurarea permeabilitãţii cãii bucofaringiene, se precizeazã, se verificã,
dacã victima are sau nu respiraţie spontanã, prin observarea mişcãrilor cutiei toracice şi
prin apropierea urechii şi a obrazului de gura bolnavului pentru a sesiza mişcarea aerului
şi prin simţ tactil.
Dacã nu are respiraţie spontanã, se trece imediat la respiraţie artificialã.
Se face o primã ventilaţie „gurã la gurã”. Victima este menţinutã cu capul în
hiperextensiune, cu o mânã a reanimatorului sub capul victimei, pe care îl împinge în sus,
în timp ce cealaltã mânã apasã fruntea şi cu celelalte degete prinde şi închide nãrile
victimei. Reanimatorul, dupã ce inspirã adânc îşi aplicã etanş buzele peste gura victimei.
În timpul primei insuflaţii, reanimatorul îşi dã seama dacã sunt sau nu permeabile
cãile respiratorii. Dacã simte rezistenţã la insuflaţie, victima fiind aşezatã în poziţie
corespunzãtoare, atunci se pune problema unei obstrucţii pe cãile respiratorii, prin corpi
strãini, prin secreţie, prin lichid. În acest caz se întoarce victima în decubit lateral, se
forţeazã deschiderea gurii şi cu degetele index şi mediu se cautã şi se scot eventualii corpi
strãini. Dacã tentativa nu reuşeşte, se loveşte de câteva ori cu pumnul regiunea
interscapulovertebralã a victimei şi se continuã încercãrile de scoatere a corpilor strãini
prin introducerea degetelor în cavitatea bucofaringianã a victimei.
În obstrucţia cãilor aeriene cu alimente sau cu corpi strãini se recomandã apãsarea
diafragmului de jos în sus, astfel încât acesta, sã împingã cu suprapresiune aerul aflat în
bronhii şi trahee, favorizând astfel eliminarea corpilor strãini.
În caz de invadare a cãilor aeriene superioare cu lichid, se face drenaj postural,
aşezând victima în decubit lateroventral cu înclinarea capului în jos cu 100. Se încearcã
eliminarea lichidului şi prin metoda compresiunii diafragmului.
Dupã ce s-a asigurat cale liberã ventilaţiei, se continuã aplicarea respiraţiei
artificiale “gurã-la-gurã”.

III. Respiraţia artificialã se aplicã în caz de stop respirator. Actul respirator este
vital pentru organism, deci oprirea lui este o cauzã a morţii.
Dacã inima nu s-a oprit, ci numai respiraţia, datoritã faptului cã sângele conţine o
cantitate de oxigen, aceastã perioadã în care celulele continuã sã trãiascã poate fi
apreciatã pânã la 10 minute. Dacã omul este agitat se consumã mai repede oxigenul

37
dizolvat în sânge, astfel cã intervalul de epuizare a cantitãţii de oxigen scade la 6 minute.
În caz de stop respirator, inima se opreşte în 5-6 minute.
Perioada de când s-a oprit respiraţia şi inima şi pânã se produc distrugerile în
creier se numeşte moarte aparentã, din care, uneori, omul poate fi salvat. Dacã în acest
interval nu se reuşeşte sã se aprovizioneze creierul cu oxigen, se produce moartea
definitivã.

IV. Masajul cardiac extern este cuplat întotdeauna cu respiraţia artificialã.

Metode de respiraţie artificialã

Cele mai bune metode de respiraţie artificialã trebuie sã îndeplineascã anumite

condiţii:
- sã se înlãture obstacolele care se gãsesc pe cãile aeriene;
- sã se poatã vehicula o cantitate suficientã de aer prin plãmân;
- metoda sã se poatã aplica în orice loc, sã fie uşor de învãţat şi aplicat.
Metodele de respiraţie artificialã sunt directe şi indirecte.

1. Metode directe de respiraţie artificialã

Se bazeazã pe insuflarea aerului în plãmâni. Aceasta se poate realiza, fie cu aer
expulzat de la un salvator, fie cu aer insuflat de diferite aparate.
Metodele directe sunt mai eficiente decât cele indirecte din mai multe motive:
 se introduce în plãmâni de 2-3 ori mai mult aer;
 mâinile salvatorului pot fi folosite pentru a da capului accidentatului poziţia cea
mai bunã pentru ca drumul aerului sã fie cât mai liber;
 se pot aplica în orice loc, spaţiu mic, teren accidentat, în barcã etc.;
 metodele sunt mai simple, se învaţã de oricine în timp foarte scurt, tehnica fiind
uşor de reţinut;
 se pot aplica şi la cei la care nu s-a oprit complet respiraţia.

Tehnica respiraţiei „gurã la gurã”

Accidentatul este aşezat în decubit dorsal. Salvatorul se aşazã de o parte a capului

victimei. Victima este menţinutã cu capul în hiperextensiune, cu o mânã a reanimatorului
sub capul victimei, pe care îl împinge în sus, în timp ce cu cealaltã mânã apasã fruntea şi
cu degetele prinde şi închide nãrile victimei.
Salvatorul, dupã ce inspirã adânc, îşi aplicã etanş gura sa de cea a victimei, direct
sau mai bine prin intermediul unui tifon sau batiste, şi suflã puternic în gura victimei,
apoi se ridicã şi lasã victima sã expire pasiv.
Salvatorul va urmãri dacã în urma insuflãrii de aer, toracele victimei se ridicã,
aceasta fiind dovada cã respiraţia artificialã a reuşit.
Respiraţia ”gurã la gurã” se face în ritm de:
- 30 de ori pe minut cu debit mediu – 200 ml./insuflaţie;
- 15-16 ori pe minut cu debit mare – 500 ml./insuflaţie.
Respiraţia „gurã la gurã” se cupleazã cu masajul cardiac extern:

38
 - o insuflaţie la 5 compresiuni asupra cordului, la un ritm de 60 pe minut sau
- 2-4 insuflaţii rapide, una dupã alta, fãrã pauzã pentru expiraţia pasivã din partea
victimei, tot la 15 compresiuni cardiace, la un ritm de 80 compresiuni pe minut.
Este posibil ca în scurt timp bolnavul sã-şi reia mişcãrile respiratorii proprii. La
început aceste mişcãri iau aspectul unui suspin neregulat. În general, mişcãrile respiratorii
proprii sunt superficiale, astfel încât respiraţia artificialã trebuie continuatã.
Este obligatoriu ca salvatorul sã supravegheze eficacitatea respiraţiei artificiale.
Mişcãrile cutiei toracice trebuie sã semene cu o respiraţie normalã. Salvatorul trebuie sã
simtã pãtrundera aerului în plãmânii victimei, el trebuie sã audã intrarea şi ieşirea aerului
şi sã vadã ridicarea şi coborârea pieptului. În caz contrar, el va verifica libertatea cãilor
aeriene sau va mãri puterea şi volumul de aer ce se introduce în plãmâni.

2.Metode indirecte de respiraţie artificialã

Se mai numesc metode manuale. Se bazeazã, pentru crearea ventilaţiei, pe
compresiuni pe torace care duc la expulzia aerului şi tracţiuni ale braţelor ce mãresc
diametrele cutiei toracice şi produc aspirarea aerului.

Metoda Silvester
Victima este aşezatã în decubit dorsal pe un plan dur, cu umerii ridicaţi pe un sul
introdus dedesubt. Salvatorul se aşazã în genunchi, la capul victimei. Din aceastã poziţie
salvatorul prinde încheieturile mâinilor victimei.
Expiraţia: mâinile victimei sunt duse pe peretele anterolateral al toracelui şi cu ele
se apasã puternic toracele, diminuând astfel diametrul anteroposterior al acestuia. Acest
timp trebuie sã dureze 2 secunde.
Inspiraţia: salvatorul trage cât mai puternic şi cât mai mult în extensiune forţatã,
membrele superioare ale victimei.
Ritmul este de 16-18 cicluri respiratorii pe minut.
Contraindicaţii: fracturi ale membrelor superioare, fracturi ale toracelui. Eficienţa
metodei este redusã.

Metoda Schäfer
Este indicatã în caz de înec. Victima este aşezatã pe sol, în decubit ventral, cu
fruntea sprijinitã pe membrele superioare flectate. Sub epigastrul bolnavului se aşeazã un
sul. Reanimatorul stã cãlare pe coapsele victimei, cu mâinile aplicate pe baza toracelui.
Expiraţia: se apasã cu ambele mâini, cu toatã puterea, cu toatã greutatea, pe baza
toracelui. Dureazã 2 secunde.
Inspiraţia: se revine la poziţia iniţialã.
Ritmul trebuie sã fie de 16-18 cicluri pe minut.
Metoda are o eficacitate redusã.

Masajul cardiac extern

Reanimarea cardiacã se face prin masaj cardiac extern.

Masajul cardiac extern începe imediat ce se constatã lipsa bãtãilor cardiace, lipsa
pulsului carotidian.

39
 Victima este aşezatã în decubit dorsal pe o suprafaţã planã, durã. Primele manevre
care se încearcã sunt:
- hiperextensiunea capului, pentru eliberarea cãilor respiratorii;
- se ridicã membrele inferioare în poziţie verticalã şi se menţin ridicate 5-15
secunde: dacã este un singur reanimator se începe reanimarea (respiraţie artificialã –
masaj cardiac extern) dupã 5 secunde; dacã sunt doi reanimatori se menţin membrele
inferioare la verticalã 15 secunde, dupã care se începe reanimarea;
- concomitent cu ridicarea membrelor inferioare, se aplicã bãtãi ferme, cu
marginea ulnarã a pumnului în porţiunea inferioarã a sternului;
Dacã nu se obţin rezultate se începe masajul cardiac extern.
Reanimatorul se aşeazã lateral, în dreptul toracelui victimei, (în genunchi dacã
victima este pe sol şi în picioare dacã victima este pe pat). Apoi se fixeazã locul unde se
va executa compresiunea: în jumãtatea inferioarã a sternului pe punctul dintre stern şi
procesul xifoid, la trei lãţimi de deget mai sus de vârful procesului xifoid. Zona este
fixatã cu ajutorul degetelor cu care se urmãreşte marginea coastelor false pânã la stern.
La nivelul acestei zone se aşazã podul palmei celeilalte mâini, astfel încât
persiunea sã se exercite pe eminenţele tenarã şi hipotenarã, iar degetele mâinii sã nu
atingã peretele toracic în timpul compresiunii. Peste palma aşezatã deasupra zonei de
compresiune se aşazã, similar, şi palma cealaltã. Mâinile reanimatorului trebuie sã fie
paralele, iar compresiunea se va face perpendicular pe toracele victimei. Presiunea se
executã cu braţele întinse, fãrã a flecta coatele.
Se executã o presiune regulatã, continuã, astfel încât sternul sã coboare 3-5 cm.
spre coloana vertebralã. La sfârsitul compresiunii se menţine o scurtã pauzã (pentru
asigurarea golirii cât mai complete a inimii) şi apoi se decomprimã, palmele rãmânând pe
toracele victimei.
Eficienţa masajului cardiac extern este apreciatã prin:
- reapariţia pulsului carotidian, sincron cu compresiunea toracicã;
- creşterea TA la peste 60-70 mmHg. (pe cadranul unui tensiometru aplicat pe
braţul victimei şi în a cãrui manşetã s-a pompat aer pânã la 60 mmHg., apar mici oscilaţii
ale acului manometric, în momentul în care, prin compresiune asupra inimii, tensiunea
depãşeşte 60 mmHg);
- regresiunea midriazei în sistola eficientã;
- recolorarea tegumentelor;
- reluarea contracţiilor cardiace spontane.
Ritmul masajului cardiac este cuplat cu respiraţia artificialã.
De regulã se asigurã 60-80 de compresiuni pe minut, cuplate cu 15 respiraţii „gurã
la gurã”, în cadenţa de o compersiune pe secundã.
Dacã este un singur reanimator, acesta va face 2-4 insuflaţii rapide una dupã alta,
fãrã pauzã de expiraţie pentru victimã, urmate de 15 compresiuni cardiace mai rapide,
într-un ritm de 80 pe minut.
Dacã sunt doi reanimatori, unul pentru respiraţie şi altul pentru masaj cardiac
extern, tot la a 5-a compresiune cardiacã în ritm de 60 pe minut, se face o respiraţie.
Complicaţiile masajului cardiac extern sunt: fracturi condrocostosternale; prin
fragmente osoase se pot produce rupturi de ficat, splinã, cord cu hemotorace şi
hemoperitoneu, perforaţia stomacului, peritonitã.

40
 Contraindicaţiile sunt: traumatismele toracice cu pneumotorace; tamponadã
cardiacã în hemopericardul posttraumatic; operaţii recente pe torace; torace rigid;
embolie gazoasã.
Indicaţiile masajului cardiac extern. Stopul cardiac apare în:
a). asfixie prin înec, strangulare, traumatisme toracice, come profunde, intoxicaţii;
b). leziuni cardiace: electrocutare, infarct miocardic;
c). reflexe inhibitorii puternice prin traumatizarea regiunilor: sinus carotidian,
epigastru, regiune testicularã.

Factorii favorizanţi în instalarea stopului cardiac sunt:

a). boli cardiace: tulburãri de conducere şi de vascularizaţie;
b). bolnavi hiperexcitabili: Basedow, hipertensiune arterialã;
c). hipoxia de altitudine: alpinism, aviaţie.

Masajul cardiac extern la copii

- Sternul se maseazã cu o singurã mânã, apãsând doar 2-3 cm. spre coloana
vertebralã.
- Deoarece prin hiperextensiunea capului se ridicã şi regiunea superioarã a
spatelui, se va pune, între umerii victimei, o pãturã sau un cearceaf împãturite.
- Raportul compresiune / respiraţie este de 3/1, la un ritm de 80-100 compresiuni
şi 20 respiraţii pe minut.
De reţinut
- În prezenţa unei opriri a inimii, odatã cu începerea masajului cardiac extern se
va chema medicul prin altã persoanã. În nici un caz nu se va pãrãsi victima pentru aceastã
solicitare. Nici în timpul transportului nu se va opri masajul cardiac extern.
- Dacã şi respiraţia este opritã se executã şi respiraţie artificialã, una fãrã alta
neavând nici o valoare.
- Cauzele frecvente ale stopului cardiac sunt stãrile de asfixie. De aceea uneori o
inimã care bate foarte slab îşi poate reveni dupã respiraţia artificialã.
- Masajul cardiac va fi efectuat numai de persoane care cunosc tehnica.
- Compresiunile se fac numai cu podul palmei.
- Ritmul va fi de 60 pe minut.
- La 2-3 minute se va controla prin puls eventuala reluare a bãtãilor inimii.

Întrebări:
1. Cum se realizează hemostaza prin compresiune la distanta ?
2. Unde se aplică garoul în cazul hemoragiei la nivelul gambei?
3. Ce metode indirecte de respiraţie artificialã cunoaşteţi?

Modulul VI. Tulburări şi leziuni produse de temperatura mediului ambiant asupra

organismului uman. Primul ajutor în accidentele provocate de energia electrică

41
Rezumat: Cele mai frecvente tulburãri şi leziuni produse de temperatura mediului
ambiant asupra organismului uman.Acordarea primului ajutor în caz de insolaţie, arsuri,
hipotermie, degerături, electrocutare.

1. Accidente cauzate de temperatura ridicatã a mediului

Acţiunea cãldurii poate determina asupra organismului fenomenele cunoscute sub

forma arsurilor de diferite grade şi poate cauza tulburãri generale ale organismului sub
forma insolaţiei.
În practica sportivã, cauza determinantã este reprezentatã de acţiunea cãldurii sub
formã de raze solare şi mai rar sub formã de aer cald.
Factorii favorizanţi în apariţia acestor tulburãrii sunt:
- lipsa unui echipament de protecţie corespunzãtor;
- lipsa de obişnuinţã faţã de acţiunea razelor solare;
- expunerea prelungitã la cãldurã excesivã, chiar dacã este folosit un echipament
de protecţie adecvat, poate produce insolaţia.
Tulburãrile cauzate de acţiunea razelor solare apãrea în practicarea oricãrui sport,
atunci când acesta se desfãşoarã sub influenţa lor.
Arsurile şi insolaţia apar mai rapid în sporturile nautice şi în sporturile de iarnã
practicate sub un soare puternic, din cauza acţiunii de reflectare a razelor de cãtre apã
respectiv zãpadã. Pe munte, chiar pe timp de ceaţã, pot apãrea fenomene de insolaţie în
lipsa unui echipament de protecţie: este sindromul de raze infraroşii.
Arsurile produse de acţiunea razelor solare asupra tegumentelor sunt arsuri de
gradul I, caracterizate prin: eritem intens la nivelul tegumentelor expuse, uşoarã
tumefiere a lor, senzaţie precoce de usturime intensã sau durere, senzaţie de tensiune la
nivelul leziunii.
Dacã întinderea tegumentarã depãşeşte 1/3 din suprafaţa totalã a corpului, chiar
dacã eritemul şi acuzele subiective locale sunt reduse, pot sã aparã fenomene generale
care caracterizeazã sindromul de insolaţie: stare generalã alteratã, ameţeli, temperatura
urcã rapid la 390 Celsius şi este însoţitã de frisoane mici şi repetate. Insolatul prezintã
deseori fenomene nervoase sub forma unor stãri de agitaţie. Mult mai rar, şi în special în
cazuri grave, insolatul devine obnubilat inert.
Din partea aparatului digestiv apar: senzaţie vie de sete, greţuri, vãrsãturi şi
scaune diareice.
Aparatul cardiovascular reacţioneazã prin: TA scãzutã, puls rapid şi filiform.

Primul ajutor

Mãsurile de urgenţã în eritemul solar încep cu scoaterea accidentatului de sub

influenţa razelor solare sau a cãldurii excesive.
Tegumentele cu eritem vor fi badijonate cu alcool tanat 1% sau soluţie de tanin
10-20%, sau pudrate cu pulbere de tanin. Tegumentele vor fi lãsate întotdeauna
descoperite. Vor fi evitate aplicaţiile de apã rece în scop calmant, acestea producând
întinderea leziunilor.

42
 Mãsurile de prim ajutor în insolaţie se vor lua în funcţie de fazele acesteia.
În apariţia insolaţiei existã de obicei o primã fazã prevestitoare caracterizatã prin:
dureri de cap, ameţeli, moleşealã, senzaţie de înfundare a urechilor, greaţã, transpiraţie,
înroşirea puternicã a obrajilor, accelerarea pulsului şi a respiraţiei. În faţa acestor
tulburãri trebuie luate imediat urmãtoarele mãsuri:
- bolnavul va fi dus la umbrã şi instalat în poziţie culcatã sau semişezândã, cu
capul ceva mai în sus;
- se vor aplica comprese reci pe frunte, pe ceafã şi pe piept;
- dacã bolnavul nu varsã, i se vor da câteva înghiţituri de apã rece sau cafea.
În faza avansatã de insolaţie se vor lua urmãtoarele mãsuri:
- scoaterea accidentatului din mediul respectiv şi ducerea la umbrã;
- administrarea unui sedativ - Extraveral;
- adminitrarea de medicamente care scad temperatura - Aspirinã;
- îndepãrtarea îmbrãcãminţii şi aplicarea de comprese reci, împachetãri reci sau
bãi reci, pânã când temperatura corpului va scãdea la 380C;
- dacã bolnavul este conştient i se va da sã bea apã uşor sãratã.
În general, în cazuri nu prea grave, în urma acestor mãsuri starea insolatului se
restabileşte treptat, el putând fi transportat la domiciliu, unde trebuie sã rãmânã în repaus
24-48 ore. Niciodatã nu este prudent ca bolnavul, simţind cã şi-a revenit, sã se grãbeascã
sã-şi reia activitatea.
În cazurile grave, cu fenomene de obnubilare, din care bolnavul nu şi-a revenit
dupã acordarea primului ajutor, se impune transportarea acestuia de urgenţã la spital.
Mãsuri de prevenire
- purtarea unui echipament corespunzãtor, cu acoperirea capului în caz de soare
puternic;
- expunerea treptatã la soare;
- expunerea la soare în orele în care razele infraroşii sunt în cantitate mai micã.

2. Accidente cauzate de acţiunea frigului

În cursul perioadelor de iarnã, a turismului şi sportului în acest sezon se pot

produce accidente grave, mergând pânã la moarte, din cauza expunerii la frig.
Acţiunea frigului asupra organismului poate determina leziuni locale de diferite
grade ale membrelor şi regiunilor mai slab vascularizate sau mai puţin protejate, ori poate
influenţa întregul organism determinând starea de îngheţ (hipotermia accidentalã).

Congelaţia reprezintã apariţia tulburãrilor periferice de tip vasoconstrictor la

nivelul tegumentelor şi ţesuturilor subjacente sub influenţa frigului. Se pot întâlni trei
grade ale congelaţiei:
 Gradul I, în care dupã o perioadã de vasoconstricţie poate urma o perioadã
de hiperemie trecãtoare;
 Gradele II şi III, când este prezentã inflamaţia progresivã şi necroza.
Cauza determinantã este reprezentatã de acţiunea frigului asupra tegumentelor,
acţiune întãritã de vânt şi de umezealã.

43
 Dintre factorii favorizanţi amintim:
- irigaţia deficitarã a extremitãţilor corpului: mâini, picioare, nas, urechi;
- starea de subalimentaţie, care duce la scãderea rezistenţei organismului la
factorii externi nocivi;
- echipamentul necorespunzãtor stãrii vremii şi acţiunii întreprinse;
- factori neprevãzuţi: rãtãcirea pe drumurile din munţi pe timp de iarnã, ceaţa,
înnoptarea în condiţii improprii.
Congelaţia poate apare la sportivii care practicã sporturi de iarnã: schiori,
alpinişti, turişti şi mai rar la patinatori.
Principalele semne care permit stablirea diagnosticului, alãturi de condiţiile în
care apar tulburãrile sunt:
- rãcirea tegumentelor, care la început au un aspect palid;
- amorţirea extremitãţilor atinse;
- scãderea gradului sensibilitãţii.
Într-un stadiu mai avansat:
- tegumentele devin roşii-violacee, reci, cu un aspect lucios;
- senzaţie de înţepãturã sau mâncãrime, tensiune localã;
- poate apãrea rigiditatea muscularã în teritoriul afectat.

Primul ajutor în congelaţia de gradul I

- Sportivul va fi scos de sub influenţa frigului şi a vântului şi dacã este posibil va

fi transportat într-o încãpere nu prea încãlzitã;
- Vor fi îndepãrtate cauzele care ar putea împiedica buna circulaţie la nivelul
leziunilor: îmbrãcãmintea sau încãlţãmintea prea strâmtã.
- Se vor lua mãsuri care sã restabileascã circulaţia în zona lezatã. Acest lucru se
obţine prin reîncãlzirea tegumentelor interesate cu ajutorul unor fricţiuni energice fãcute
cu o bucatã de postav uscat sau chiar cu zãpadã, pânã la revenirea la normal a culorii
acestora. Trebuie multã atenţie pentru a evita traumatizarea tegumentelor prin fricţiune.
Ele sunt contraindicate dacã au apãrut leziuni tegumentare. În cazul fricţiunii cu zãpadã,
se va avea grijã, ca la sfârşit, tegumentele sã fie perfect uscate, apoi sã fie pudrate cu talc.
Se acoperã apoi pãrţile lezate cu fulare moi de lânã uscate.
Dacã teritoriile atinse sunt mai mari şi sunt situate la nivelul membrelor, se vor
efectua mişcãri energice ale acestora;
- Vor fi evitate la început încãperile prea încãlzite, expunerea regiunilor congelate
la foc sau bãi fierbinţi, care produc pareze vasculare în teritoriul atins;
- În cazul în care existã tendinţã de avansare a leziunilor, cu apariţia de forme
buloase sau necrotice, bolnavul va fi transportat de urgenţã într-un serviciu chirurgical.
Se va asigura înainte un pansament uşor antiseptic al leziunilor, cu soluţie de
permanganat de potasiu 1/5000.

Îngheţul sau hipotermia accidentalã este un accident posibil în practicarea

sporturilor de iarnã, mai ales atunci când sportivul se gãseşte într-un punct îndepãrtat de
orice adãpost.
Apariţia hipotermiei accidentale este favorizatã de:

44
 - participarea individualã la activitãţi sportive îndepãrtate de adãposturi sau
cabane, rãtãcirea de coechipieri, rãtãcirea drumului, sau prin izolare forţatã într-un punct
greu accesibil pentru a putea primi prim ajutor eficient şi rapid;
- condiţii nefavorabile de mediu: viscol, temperaturi excesiv de scãzute;
- îmbrãcãminte necorespunzãtoare sau insuficientã;
- alimentaţie insuficientã în raport cu clima sau efortul depus;
- obosealã prin lipsã de antrenament;
- insuficienta cunoaştere a tehnicii sportului respectiv;
- rezistenţa psihicã scãzutã;
- inhibiţia centrilor termoreglãrii prin intoxicaţie cu alcool, prin unele
medicamente, prin inhalarea de oxid de carbon, favorizeazã şi agraveazã hipotermia. De
aceea, sportivii şi turişti nu trebuie sã ingereze iarna bãuturi alcoolice sau sã se
odihneascã în încãperi cu încãlzire improvizatã.

Tabloul simptomatic al îngheţului cuprinde douã perioade:

1. O perioadã premergãtoare, în care primul ajutor este eficient şi rapid. În
aceastã perioadã apar: senzaţia de frig, oboseala excesivã şi starea de somnolenţã care
dau bolnavului necesitatea imperioasã de a se opri din mers şi a se culca; apare o scãdere
marcatã a voinţei de a continua drumul sau de a rãmâne treaz.
2. În perioada de stare primul autor este mai dificil, cu rezultate greu de prevãzut.
Hipotermia accidentalã poate fi:
- hipotermie cu „apãrare maximã”, când organismul a fost pânã atunci sãnãtos cu
funcţii biologice normale;
- hipotermie cu „apãrare minimã”, în intoxicaţii etilice barbiturice, pe un
organism epuizat deja sau bolnav.
Tabloul clinic al hipotermiei variazã dupã nivelul termic, cauza hioptermiei,
terenul accidentatului (constituţie, reactivitate).
Hipotermia accidentalã se produce atunci când temperatura centralã a corpului
scade sub 350C. Manifestãrile patologice nu devin evidente decât la 320C, iar riscul de
deces este sub 250C. S-au descris salvãri dupã hipotermie la 200 sau chiar 180 C.
- Alterarea stãrii de conştienţã apare sub 350C. În formele grave coma este
profundã şi constantã. Nu existã totuşi un paralelism între gradul comei şi temperatura
centralã. Areflexia este prezentã.
- Tegumentele sunt reci, cu aspect cadaveric, palide, violacee sau marmorate.
- Rigiditatea muscularã creşte odatã cu aprofundarea hipotermiei. Pe acest fond de
hipertonie pot apãrea şi crize tonice cu durata de câteva minute (convulsii).
- Midriazã sau miozã cu abolirea reflexului corneean şi fotomotor.
- Respiraţia este superficialã şi rarã.
- Bradicardie, puls dificil de perceput, scãderea progresivã a TA.
- La 250C coma este profundã şi existã riscul de stop respirator şi cardiac.
- Se poate instala tabloul clinic de moarte aparentã cu comã profundã, respiraţii
imperceptibile, puls foarte rar şi slab (3-4 pe minut), paloare, cianozã marmoratã.
Evoluţia spontanã spre vindecare nu este posibilã, fiind strict necesarã reîncãlzirea
terapeuticã.

45
 Unele aspecte ale hipotermiei

1. Contactul corpului cu apa rece în naufragii, înotul accidental în apã rece,

înecaţi cu reanimare reuşitã.
Cãderile în apã şi contactul îndelungat cu apa rece determinã:
- scãderea brutalã a temperaturii externe şi apoi interne;
- epuizarea rezervelor energetice;
- epuizare nervoasã cu indiferenţã, obnubilare, comã;
- acidozã metabolicã;
- fibrilaţie ventricularã.
Pierderile de cãldurã ale organismului variazã între 1500-2500 kcalorii pe orã.
Aceste pierderi pot fi compensate numai în primele 30 de minute.
În momentul salvãrii, accidentaţii în hipotermie au temperatura externã de 25-
27 C, iar cea rectalã de maximum 300C. Sunt obnubilaţi, epuizaţi sau comatoşi, cianotici.
0

Temperatura corpului continuã sã scadã o perioadã, cu 2-30C, dupã scoaterea din mediul
rece.
Momentul reîncãlzirii este extrem de periculos, reactivarea circulaţiei, prin
mobilizarea metaboliţilor acizi, putând determina stop cardiac.

2. Iarna se poate produce contactul indirect al organismului (prin intermediul

echipamentului) cu mediul rece solid (cãderile de gheaţã sau zãpadã). În aceste cazuri se
poate ajunge la imposibilitatea mobilizãrii (rãnire, comã, etilism acut) şi îngropãri în
zãpadã prin avalanşe.
Schiorii sau turiştii accidentaţi, care nu se pot deplasa sau sunt împiedicaţi,
derutaţi de condiţiile atmosferice, vor încerca sã se autosalveze, în aşteptarea echipelor
„salvamont” prin urmãtoarele mãsuri:
- pãstrarea calmului şi luciditãţii, fãrã agitaţie şi mişcãri inutile;
- crearea unui adãpost din zãpadã sau gheaţã, bine izolat de vânt;
- semnale de alarmã, zgomote, strigãte repetate la 10 secunde, semnale luminoase;
În caz de avalanşe, moartea se produce în trei feluri:
- sufocare prin zãpadã densã cu grosime de peste 2 metri;
- leziuni ale corpului, lovituri în cursul avalanşei;
- hipotermie propriu-zisã agravatã de hipoxie.

3. Contactul direct al organismului, insuficient echipat, cu aerul rece la –35-400

C (în marşuri şi deplasãri), dupã 30 de minute de mers, cãile aeriene nefiind protejate,
produc o expectoraţie sanguinolentã, epistaxis, epuizare, somnolenţã şi comã.
În funcţie de condiţiile instalãrii şi de momentul salvãrii, hipotermiile accidentale
îmbracã trei forme:
 Hipotermia uşoarã cu obosealã, adinamie, scãderea la 35-360C a temperaturii
corpului, frisoane;
 Hipotermia moderatã, în jur de 33-340C, cu obnubilare, indiferenţã şi somnolenţã;
 Hipotermia severã cu scãderea temperaturi sub 300C, cu stare de comã şi
posibilitatea stopului cardiac, la scãderea mai accentuatã a temperaturii.
Mãsuri de prim ajutor

46
 În stadiul premergãtor se vor lua urmãtoarele mãsuri:
 Stimularea voinţei în mod insistent;
 Ingerarea de bãuturi calde şi stimulante (ceai, cafea). Sunt contraindicate bãuturile
alcoolice, care dupã o scurtã perioadã de stimulare, micşoreazã rezistenţa
organismului la efort şi mãresc pierderea de cãldurã a organismului;
 Ingerarea de alimente cu putere caloricã şi uşor absorbabile: zahãr, ciocolatã.
În perioada de stare, mãsurile care vor fi luate vor fi în funcţie de condiţiile
existente:
o Salvarea propriu-zisã, descoperirea şi scoaterea accidentatului din mediul
rece trebuie imediat urmatã de reanimare respiratorie şi cardiacã;
o Transportarea accidentatului într-un loc adãpostit, ferit de vânt şi
umezealã. În cazul în care cabana nu este accesibilã, se pot improviza
adãposturi pe loc: groapã în zãpadã, paravane de stâncã sau copaci, cort;
o Învelirea accidentatului în pãturi încãlzite, saci de dormit uscaţi şi eventual
încãlziţi;
o În reanimarea respiratorie în hipotermiile grave nu se fac respiraţii
artificiale exagerate, deoarece alcaloza gazoasã împiedicã eliberarea
oxigenului din hemoglobinã, la nivelul ţesuturilor în suferinţã de oxigen.
Respiraţia artificialã va fi moderatã, executatã cu calm. La cei scoşi de sub
avalanşe, la înecaţi, comatoşi, se va face în prealabil eliberarea cãilor
aeriene superioare;
o Dacã se constatã absenţa pulsului la artera carotidã se va face masaj
cardiac extern;
o Moartea subitã poate apãrea oricând în prima orã, ca şi în prima
saptãmânã de la salvarea unui accidentat;
o În condiţiile de hipotermie moartea aparentã este posibilã. Manevrele de
reanimare pot fi eficiente şi dupã perioade mai lungi de aplicare a lor.
Leziunile cerebrale ireversibile, prin stopul cardiac, apar mai târziu, uneori
dupã 20-30 minute de lipsã a circulaţiei cerebrale, dacã temperatura
organismului a scãzut la 250C şi nu s-a produs fibrilaţia ventricularã.
o Transportul rapid spre spital şi începerea imediatã a reîncãlzirii prin
mijloace improvizate sunt mãsuri obligatorii.
o Dacã accidentatul este în stop cardiac şi respirator, se continuã fãrã opriri
mai lungi de 5-8 secunde, manevrele de reanimare.
o Dacã accidentatul este rãnit se practicã simultan primele ajutoare:
hemostazã şi imobilizarea fracturilor;
o Dacã accidentatul este conştient, i se administreazã bãuturi încãlzite.
o Fricţionãrile energice şi masajele cu zãpadã, prosoape, sunt periculoase,
deoarece ele agraveazã starea accidentatului prin hemoragii, hematoame
sau leziuni vişcerale. De asemenea se pierde timpul preţios al reanimãrii,
al transportului şi al reîncãlzirii clinice. Accidentele prin stop cardiac se
produc în timpul reîncãlziri prin: hipovolemie, vasodilataţie perifericã,
acidozã metabolicã, hiperpotasemie.
o Transportul spre un serviciu de terapie intensivã se va face în aşa fel, încât
accidentatul sã nu simtã influenţa frigului (învelit în pãturi, blãnuri, sac de
dormit) şi nici a oboselii. Transportul ideal este asigurat de elicopter.

47
 Mãsurile de reîncãlzire sunt externe şi interne:
Mãsurile externe. În hipotermiile uşoare şi moderate, reîncãlzirea se face treptat
prin:
- mijloace improvizate: butoaie cu apã caldã, iradieri, bãi calde;
- îngheţatul nu va fi masat energic, reîncãlzirea se va face gradat, fãrã a se neglija
reanimarea cardiorespiratorie;
- prin acoprirea cu pãturi încãlzite se reuşeşte o creştere cu 1 sau 20C pe orã a
temperaturii corpului.

Prevenirea accidentelor prin frig

 Orice sportiv sau turist trebuie sã acorde o atenţie deosebitã pregãtirii fizice,
echipamentului şi cunoştinţelor necesare practicãrii sportului sau a etapei propuse.
 Nu se planificã iarna eforturi şi etape de drum, fãrã rezerve alimentare suficiente
şi de calitate (concentrate, termos cu bãuturi calde), dar fãrã droguri excitante şi
fãrã alcool. Se anunţã întotdeauna intinerariul propus şi se iau precauţii de
semnalizare şi alertã (lanternã, chibrituri, fluier, pistol cu rachete de semnalizare).
 În caz de pericol sau accident, dacã cel accidentat este singur sau dacã nimeni din
grup nu se poate deplasa, va folosi semnalizarea de pericol şi ajutor a codului
internaţional: şase semnale scurte pe minut, deci un semnal la zece secunde:
strigãt, luminã, fluier, împuşcãturi.
 Iarna nu se pleacã niciodatã singur în escalade sau turism. Nu se practicã schiul
fond la temperaturi sub –150C şi nici un fel de plecare pe viscol sau ceaţã sau la
temperaturi de sub -20 pânã la - 250C.
 În caz de cãdere, accidentare gravã, rãtãcire, epuizare, trebuie sã se pãstreze
calmul, se dozeazã eforturile de alertare şi rezervele de hranã şi bãuturã, se
improvizeazã un adãpost contra frigului, vântului şi umezelii.
 În adãpost se evitã panica, se executã exerciţii fizice. Nu se admite culcatul pe jos,
poziţia cea mai bunã de aşteptare fiind sezând cu genunchi strânşi. Nu se vor
consuma bãuturi alcoolice, ele echivaleazã cu sinuciderea.
 Este mai bine sã se aştepte ajutoarele, decât sã se plece fãrã nici o orientare în
viscol, ceaţã, noapte.
 Cei cãzuţi în apã rece nu vor înceta mişcãrile de înot, alternând poziţia ventralã cu
cea dorsalã şi fãcând mişcãri energice la apariţia senzaţiei de somn.
 Cei prinşi de avalanşe vor încerca sub stratul de zãpadã, fãrã panicã şi orientând
poziţia corpului, sã degaje un spaţiu pentru respiraţie, în jurul gurii şi a nasului şi
un spaţiu liber în jurul toracelui.
 Cel ce descoperã pe accidentat sau îngheţat examineazã rapid starea acestuia,
funcţiile vitale. La nevoie se încep manevrele de reanimare.

Primul ajutor în accidentele provocate de energia electricã

48
 În 60% din cazuri, electrocutarea se produce prin contactul direct cu diferitele
elemente aflate sub tensiune, iar în 40% din cazuri prin contact indirect cu elemente care
intrã sub tensiune datoritã izolaţiei necorespunzãtoare.
Electrocutarea depinde de tensiunea şi intensitatea curentului. Un curent de
intensitate:
- 25-75 mA produce tetanizarea muşchilor toracici cu blocarea respiraţiei;
- între 75 mA – 4 A moartea survine rapid prin fibrilaţie ventricularã;
Tensiunea:
- 80% din electrocutãrile casnice se produc la o tensiune de 220–250V;
- la o tensiune de 500 V moartea este fulgerãtoare;
- la o tensiune înaltã de 5000 – 50.000 V sunt posibile carbonizãri izolate ale
braţului şi ale capului.
Curenţii de joasã tensiune produc spasme ale musculaturii pe conductor, iar la
tensiuni înalte persoana poate fi aruncatã la distanţã de sursa de curent prin contracţia
muscularã puternicã care se produce.
Din punct de vedere medical existã douã forme:
- electrocutarea cu pierderea cunoştinţei, dar cu pãstrarea respiraţiei şi a
circulaţiei;
- electrocutarea cu pierderea cunoştinţei, a respiraţiei şi a circulaţiei.
În salvarea unui electrocutat existã douã momente:
- îndepãrtarea victimei de sursa de curent electric, şi
- reanimarea victimei.

Îndepãrtarea victimei de sursa de curent electric

În cazul curenţilor de înaltã tensiune, la care degajarea victimei nu s-a realizat în

mod spontan, victima rãmânând imobilizatã la locul accidentului, prima mãsurã este
întreruperea curentului electric de la tabloul de comandã.
Se va evita atingerea directã a victimei şi pãtrunderea pe teritoriul pe care se aflã
firul conductor, deoarece acesta poate fi încãrcat electric pe o razã de câţiva metri.
Degajarea victimei se va face numai dupã întreruperea curentului electric şi
punerea la pãmânt a circuitului, deoarece uneori, instalaţia decuplatã poate sã pãstreze o
sarcinã electricã periculoasã pentru salvator.
În cazul curenţilor de joasã tensiune prima mãsurã este întreruperea curentului
electric. Dacã tabloul de comandã este departe sau dificil de atins, salvatorul va trebui sã
taie conductorul sau sã degajeze victima imediat.
Conductorul poate fi tãiat cu un cleşte cu mânere izolate sau cu un topor cu coadã
de lemn uscat (nu lãcuit).
Degajarea victimei se poate realiza prin utilizarea de beţe, scaune, prãjini de lemn
uscat. Dacã aceste materiale lipsesc, se pot utiliza stofe de lânã sau flanelã îndoite de 3-4
ori, prin intermediul cãrora se apucã acele pãrţi ale hainelor care sunt în contact mai mic
cu corpul victimei (reverele hainelor sau poalele lor), trãgând cu putere de acestea. Se
recomandã ca aceste manevre sã se execute cu o singurã mânã.
La liniile aeriene de curent electric, unde desprinderea rapidã şi sigurã a victimei
nu se poate realiza, se vor pune peste conductorii liniei aeriene un alt conductor metalic.

49
Acesta va avea un capãt introdus în pãmânt. Persona care executã aceastã operaţie va
avea echipament de protecţie (mãnuşi izolatoare şi bocanci cu talpã izolatoare).
Acordarea primului ajutor se va face dupã degajarea victimei. Aceasta se va culca
pe un loc uscat, i se va desface gulerul, cravata, cureaua, sutienul. Se va curãţa cavitatea
bucalã de corpi strãini, sânge, mucozitãţi şi alte secreţii. Dacã are protezã se va scoate
afarã.
În cazul în care victima este în stop respirator şi cardiac se va face respiraţie
artificialã “gurã-la-gurã” şi masaj cardiac extern.
Dupã restabilirea respiraţiei şi a circulaţiei se va trece la pansarea plãgilor şi la
imobilizarea eventualelor fracturi.
Energia electricã se transformã în energie caloricã care determinã apariţia unei
arsuri electrice. Aceasta se produce la locul de intrare şi de ieşire a curentului electric şi
se numeşte „marcã electricã”. Marca poate fi o leziune micã, punctiformã, de culoare
galben-brunã, sau o leziune mare care poate merge pânã la carbonizarea unei regiuni. În
general, aceste arsuri se suprainfecteazã şi lasã nişte cicatrici sechelare.
Pe arsurã se aplicã un pansament steril de tifon. Nu se vor aplica nici un fel de
substanţe sau alifii cu antibiotice.
În cazul fracturilor se va face imobilizarea provizorie a acestora.
Victima va fi transportatã de urgenţã la primul cabinet medical sau la spital.

Întrebări:
1. Ce este marca electrică?
2. Ce semne şi simptome prezintă o perssoană cu insolaţie?
3. Care sunt semnele hipotermiei?

Modulul VII. Accidente frecvente în activitatea de educaţie fizicã şi sport

Rezumat: Cauzele leziunilor traumatice întâlnite în activitatea sportivã.Leziunile

traumatice din cadrul activitãţii sportive, pe ramuri de sport

Accidente frecvente în activitatea de educaţie fizicã şi sport

1. Cauzele leziunilor traumatice întâlnite în activitatea sportivã

În prevenirea leziunilor traumatice din activitatea sportivã, rolul determinant îl are
antrenorul, la fel de importantã fiind şi colaborarea dintre antrenor şi medicul sportiv.
Pentru a putea preveni leziunile traumatice, trebuie cunoscute cauzele
accidentelor de cãtre: antrenor, medicul sportiv, sportivi şi de cei care îngrijesc terenurile
de sport.
Cauzele leziunilor traumatice sportive ţin de: sportivi, echipament sau materiale
sportive, teren de sport şi antrenor.
Dintre cauzele care ţin de sportiv amintim: tehnica greşitã, antrenamentul
insuficient, pergãtirea insuficientã pentru efort, neatenţia, supraaprecierea posibilitãţilor

50
personale, oboseala (cele mai multe accidente se produc la sfârşitul antrenamentului),
supraantrenamentul, surmenajul, boala şi reluarea timpurie a antrenamentului dupã o
leziune traumaticã sportivã anterioarã.
În sporturile de echipã, una din cauzele frecvente de accidentare este brutalitatea
adversarului ( 25% la fotbal).
Leziunile traumatice pot fi cauzate de echipamentul şi materialul sportiv, când
acestea nu sunt adaptate sportivului, sunt de calitate inferioarã sau defecte.
Terenul poate fi şi el o cauzã de accidentare atunci când este neregulat sau
alunecos, în cazul terenurilor pentru jocurile sportive, pârtie nebãtutã sau zãpadã
neuniformã la schi, gheaţã cu fisuri la patinaj, viraj greşit calculat sau pârtie inegal
îngheţatã la bob, saltea prea micã sau prea subţire la gimnasticã sau lupte etc.
Antrenorul poate fi învinuit de producerea leziunilor traumatice din cadrul
activitãţii sportive în cazul defectoasei organizãri a şedinţei de antrenament
(neindividualizarea antrenamentului, nerespectarea prescripţiilor medicale, nerespectarea
succesiunii în instruire) sau a lipsei de asigurare a sportivului în timpul exerciţiului la
gimasticã.
Mãsurile de prevenire a leziunilor traumatice întâlnite în activitatea sportivã sunt:
1. învãţarea unei tehnici corecte;
2. dozarea progresivã a efortului şi trecerea gradatã de la exerciţii uşoare la cele
mai dificile;
3. pregãtirea corespunzãtoare a organismului pentru efort;
4. atenţie în timpul antrenamentului;
5. controlul medical iniţial, controlul medical periodic şi înregistrarea datelor de
autocontrol medical, ca pe baza lor sã poatã fi descoperite cazurile de supraantrenament,
surmenaj sau boalã;
6. utilizarea de echipament şi materiale sportive adecvate şi de bunã calitate.
Întrebuinţarea echipamentului de protecţie: cascã, protectoare dentare, apãrãtori, gulere,
cotiere etc.
7. amenajarea terenurilor sportive pentru ca antrenamentele şi concursurile
sportive sã se poatã desfãşura în bune condiţii;

51
 8. buna organizare a antrenamentelor de cãtre antrenor, din punct de vedere
metodic şi disciplinar, buna organizare a competiţiilor conform regulamentelor;
9. arbitrajul sã penalizeze sportivii cu un comportament brutal, la cele mei mici
abateri de la regulament;
10. educarea sportivilor pentru practicarea unui joc fãrã brutalitãţi, în spiritul
respectului reciproc şi prelucrarea cazurilor de accidentãri, cu analiza cauzelor, în scopul
preveniri lor.
Medicul sportiv are sarcina de a colabora cu antrenorul în conducerea
antrenamentului sportivilor, pentru a preveni accidentãrile.
Conform regulamentului diferitelor discipline sportive, medicul are dreptul sã
întrerupã o competiţie sau sã împiedice desfãşurarea ei dacã condiţiile de desfãşurare ar
periclita integritatea corporalã a sportivilor. Pentru a-şi putea da un aviz competent,
medicul trebuie sã cunoascã bine ramura sportivã în care este chemat sã dea asistenţã
medicalã, el însuşi fiind practicant al sportului respectiv.

XVII. 2. Leziunile traumatice din cadrul activitãţii sportive, pe ramuri de sport

Atletism

- În alergãrile de vitezã ruptura muscularã este leziunea caracteristicã. Cele mai

multe rupturi se întâmplã în momentul startului. Mai frecvent lezaţi sunt muşchii biceps
femural şi semimembranos; mai rar cvadriceps. În cursul alergãrii mai poate surveni şi o
smulgere a spinei iliace anterosuperioare sau a trohanterului mic.
- La alergãtorii de garduri şi la sãritorii în înãlţime pot apãrea rupturii musculare

pe adductori.

- Sãritorii în lungime au rupturi mai dese pe cvadriceps.

- Alergãtorii de fond şi mãrşãluitorii fac tenosinovite ale muşchilor gambei şi
fracturi ale metatarsianului II şi III, considerate ca fracturi de obosealã ale elementelor de
susţinere a bolţii plantare. Fractura de tars îşi face debutul insidios, prin dureri la nivelul
metatarsianului respectiv, dureri care se accentueazã la mers. De cele mai multe ori existã

52
un edem al feţei dorsale a piciorului, rar o echimozã plantarã. Fractura netratatã de la
început prin imobilizare în aparat gipsat dã naştere unui calus hipertrofic.
- Sãritorii în înãlţime şi cei în lungime dar mai ales sãritorii cu prãjina, prin
aterizare greşitã suferã entorse ale gleznei sau ale genunchiului.
- La aruncãtorii de suliţã apare frecvent, la nivelul cotului, epitrohleita. Durerile la
acest nivel apar din cauza smulgerilor care se produc la nivelul inserţiei pe epitrolee a
rotundului pronator. Aceasta se întâmplã la aruncãrile cu o tehnicã incorectã, când în
trecerea braţului în dreptul capului, acesta se gãseşte departe de cap. Muşchiul rotund
pronator are o acţiune de pronaţie şi de flexiune a antebraţului. În momentul aruncãrii
suliţei cu o tehnicã incorectã, antebraţul este în pronaţie şi cotul în extensiune. Ca urmare,
rotundul pronator este pus în conflict cu cele douã acţiuni ale sale şi astfel se produc mici
smulgeri la inserţia pe epitrohlee, apãrând durerile caracteristice.
O leziune mai puţin frecventã la aruncãtorii de suliţã este întinderea nervului ulnar
la nivelul cotului.
- Leziuni traumatice în atletism pot surveni şi la aruncãrile neatente de disc, suliţã,
ciocan, greutate. Unele dintre ele pot fi foarte grave: fracturi de tars prin cãderea greutãţii
pe picior, perforãri cu suliţa.
Astfel de accidente pot fi evitate printr-o bunã organizare, de cãtre antrenor, a
şedinţelor de antrenament.

Fotbal

Fotbalul este sportul care dã cele mai multe leziuni traumatice. Un sfert dintre
acestea ar putea fi evitate dacã s-ar juca fãrã brutalitãţi.
- Majoritatea leziunilor intereseazã articulaţia genunchiului: entorse cu leziuni
ligamentare, rupturi de menisc. Acestea se produc prin rotaţia în sens invers a coapsei
faţã de gambã.
- A doua leziune, ca frecvenţã, este entorsa de gleznã, care se produce prin
exagerarea poziţiei de varus a piciorului cu interesarea ligamentului colateral extern.
- Dintre fracturi, cea mai frecventã, este cea a tibiei, în treimea medie, şi survine
prin traumatism direct asupra ei, în momentul când doi jucãtori atacã mingea.

53
 - Portarul este expus traumatismelor directe ale capului din partea atacanţilor
adverşi, atunci când prinde mingea de jos; prin aterizare pe mâini se poate produce
fracturã de scafoid.
O leziune caracteristicã portarului este bursita olecranianã, care se produce prin
cãderea pe coate, dupã prinderea mingii din poziţie lateralã.
- Prin plonjarea portarului pe picioarele atacantului se pot produce fracturi de
gambã sau leziuni grave ale genunchiului.
- La lovitura de cap pot surveni hematoame, plãgi contuze ale pielii capului sau
ale arcadelor orbitare.
Pentru prevenirea accidentelor în jocul de fotbal este necesar ca jucãtorii sã fie
educaţi în sensul excluderii brutalitãţilor din joc. Sã fie penalizate toate actele de
brutalitate, iar cei care comit astfel de acte intenţionat, sã fie sever sancţionaţi. Portarilor
trebuie sã li se atragã atenţia asupra gravitãţii leziunilor pe care le pot provoca şi pe care
le pot suferi. Portarii sã poarte cotiere la primele simptome de bursitã olecranianã.
Jucãtorii sã întrebuinţeze apãrãtori de gambã. Sã nu reînceapã jocul înainte de completa
vindecare a entorselor, iar dupã vindecarea lor sã utilizeze glezniere sau bandaje elastice.
Terenul sã fie fãrã neregularitãţi, fãrã pietre, gropi iar antrenamentele pe teren desfundat
sã se practice cât mai rar.

Handbal, volei, baschet

Leziunile traumatice survenite în cadrul acestor jocuri cu mingea sunt cauzate de

cãderi, lovituri între jucãtori şi mai ales de lovituri cu mingea, acestea din urmã fiind
caracteristice.
În aceste jocuri predominã leziunile membrului superior, care depãşesc jumãtate
din numãrul leziunilor.
- Portarul de handbal este mai puţin expus loviturilor datoritã faptului cã regula
jocului impune o distanţã minimã de 6 metri de la care mingea este aruncatã spre poartã.
- Prinderea incorectã a mingii produce leziuni ale degetelor cu entorse, luxaţii şi
fracturi. Ruptura tendonului extensorului sau dezinserţia de pe falanga distalã este
frecventã. Ea se produce atunci când degetele fiind în extensiune se face o bruscã

54
flexiune a falangei prin lovirea mingii. Clinic se manifestã prin imposbilitatea de a
efectua extensiunea activã a ultimei falange. Tratamentul constã în imobilizarea
degetului timp de 3-4 sãptãmâni în aparat gipsat cu hiperextensiunea ultimei falange.
- La baschet se poate produce mai rar, ruptura tendonului lui Achile. Se rezolvã
prin plastia de tendon.

Rugby

Este sportul care dã numãrul cel mai mare de leziuni traumatice. Dacã se practicã
corect, numãrul leziunilor este mai mic, fãrã sã scadã spectacolul sportiv.
- Leziunile survin mai ales cu ocazia placajelor, în special când un jucãtor este
placat de mai mulţi adversari.
- Fentele şi cãzãturile din fente dau leziuni ale genunchiului, leziuni ligamentare
şi leziuni de menisc.
- Prin cãzãturi frecvente pe umãr se produc entorse, subluxaţii şi luxaţii ale
claviculei la una din cele douã extremitãţi. Articulaţia acromioclavicularã este cel mai
frecvent luxatã. În aceastã luxaţie existã semnul caracteristic al clapei de pian:
extremitatea lateralã a claviculei, luxatã deasupra acromionului, poate fi readusã în
contact cu acesta, prin apãsare de sus în jos asupra ei. Clavicula se reluxeazã, ridicându-
se ca o clapã de pian, îndatã ce încetãm sã exercitãm presiunea asupra ei.
Luxaţia posterioarã a claviculei, sub trapez, este o formã mai rarã de luxaţie, în
care lipseşte “semnul clapei de pian”.
Tratamentul subluxaţiei acromioclaviculare constã în imobilizarea cu benzi de
elastoplast trase în aşa fel încât sã se apese 1/3 externã a claviculei şi sã se ridice cotul în
sus. Tratamentul este operator.
- Dintre fracturi, cea mai frecventã este cea a claviculei. Tratamentul fracturii fãrã
deplasare este cel conservator (imobilizare în aparat gipsat cu umãrul în sus şi înapoi); în
fracturile cu deplasare, tratamentul este chirurgical.
- Prin lovirea cu capul în regiunea lombarã, la placaje, poate surveni fractura
proceselor costiforme lombare.

55
 Tenis

- Leziunile produse prin rachetã şi minge sunt rare şi fãrã o gravitate deosebitã.
Existã posibilitatea rupturii irisului în urma unei lovituri cu mingea a globului ocular.
- Caracteristicã pentru tenis este epicondilita care survine din cauza tracţiunilor
intense şi repetate ale muşchilor care se inserã pe epicondili. În urma micilor smulgeri se
produc iritaţii periostale. Survine mai ales la sportivii obişnuiţi sã strângã racheta tot
timpul loviturii şi mai ales la lovitura de stânga.
Pentru prevenirea epicondilitei, racheta trebuie sã fie bine strânsã în timpul lovirii
mingii, restul mişcãrii trebuie fãcut cu musculatura mai mult sau mai puţin relaxatã. La
lovitura de stânga mingea trebuie lovitã înainte de linia corpului.
- În urma antrenamentelor excesive poate apãrea tenosinovita extensorilor şi
artralgia de efort a pumnului.
- Ruptura muscularã a tricepsului sural sau a plantarului subţire se produce cu
ocazia extensiei piciorului la lovitura de smash sau serviciu. Se întâlneşte preponderent la
jucãtorii în vârstã, din cauza scãderii elasticitãţii musculare. Pentru prevenirea acestor
rupturi se recomandã, în special pe timp rece şi umed, o bunã pregãtire a organismului
pentru efort.

Box

Leziunile traumatice intereseazã membrele superioare şi capul.

- Fractura bazei primului metacarpian cu subluxaţie este tipicã. Ea survine în
loviturile laterale.
- Sunt frecvente şi fracturile diafizare ale celorlalte metacarpiene, mai ales ale
celui de al doilea.
- Mai rare fracturi de scafoid.
- La cei care boxeazã cu pumnul în flexiune se produce artroza
carpometacarpianã, ca urmare a entorselor repetate la acest nivel.
- La cei obişnuiţi sã se apere de lovituri cu antebraţul, din cauza loviturilor
repetate pe care le primeşte nervul ulnar, se produce nevrita.
- Loviturile la cap, când ating urechea, dau hematoame ale pavilioanelor, care în
timp, dau aspectul tipic al urechii boxerului, cu îngroşarea pavilionului urechii.
Tratamentul în acest caz constã în puncţie evacuatorie şi bandaj compersiv cu ajutorul
unui bandaj de ghips.
- Fractura oaselor nazale duce la aspectul de nas în şa. Se mai pot produce fracturi
ale mandibulei şi ale dinţilor.
- În box se întâlnesc entorse de gleznã, cot, pumn, umãr şi mai rar de genunchi.

56
 - Contuziile pãrţilor moi dau plãgi ale arcadei orbitare sau ale buzelor.
- Caracteristic boxului este knock out-ul sau KO. Acesta se produce la lovituri
puternice în menton, în regiunea sinusului carotidian, în regiunea epigastricã sau
pericardiacã, în hipocondrul drept-ficat. La KO poate duce şi un cumul de lovituri mai
puţin puternice asupra acestor regiuni. În cãzãturile la podea se pot produce fracturi ale
bazei craniului sau hemoragii cerebrale.
Pentru prevenirea leziunilor traumatice se recomandã folosirea mãnuşilor şi cãştii,
protezã dentarã de cauciuc, tehnicã corectã de lovire.
KO este o cãdere la podea de scurtã duratã 1-3 secunde. Reprezintã o pierdere
trecãtoare, instantanee a cunoştiinţei, exprimatã prin pierderea controlului central al
poziţiei ortostatice, în urma unui traumatism (lovitura de pumn) într-o regiune reflexã.
Boxerul cade la podea ca „secerat” dar se ridicã foarte repede, reflex. Arbitrul
controleazã starea boxerului, poziţia de gardã, luciditatea şi de regulã permite continuarea
luptei.
Protecţia sportivilor reclamã ca la juniori sã se acorde un interval de timp mai
mare pânã la meciul urmãtor şi sã se efectueze a doua zi un examen neuropsihiatric
minuţios şi EEG, iar în cazul cãderilor repetate la podea, chiar în cazul câştigãrii
meciurilor sã impunem o restricţie competiţionalã de o lunã (la fel ca la KO).
KO se poate produce şi prin lovituri nepermise de regulament în zona scrotalã sau
lombarã şi se însoţesc de pierderea cunoştinţei peste 9 sec. şi întreruperea meciului.
Reprezintã o formã de şoc, cu pierderea cunoştinţei şi însoţitã imediat sau la
distanţã de complicaţii grave uneori letale.

Sindroame encefalitice posttraumatice recente

Coma cerebralã este cea mai frecventã şi cea mai benignã dintre sindroamele
traumatice craniocerebrale. Caracteristicã boxului este KO.
Simptome:
- pierderea cunoştinţei total reversibilã pentru secunde sau minute;
- tahicardie, bradicardie, extrasistole reversibile;
- apnee urmatã de hiperpnee;
- dispnee cu revenire la normal;
- vomã inconstantã.
La revenirea cunoştinţei avem amnezie lacunarã pentru perioada traumatismului.
Tratament:
- repaus 5-6 zile sub control medical;
- control neurologic obligatoriu.

57
 Sindroame encefalitice porttraumatice tardive
Encefalopatia traumaticã este consecinţa necrozelor produse de procesele
distrofice şi discirculatorii cauzate de traumatisme repetate, care duc la o atrofie corticalã
generalizatã sau localizatã, hidrocefalie.
Clinic existã stãri psihopatoide, ca epilepsia traumaticã şi demenţa.
Apare la boxerii care au recepţionat lovituri puternice la cap şi KO-uri repetate.
Ca urmare, se constituie mici focare hemoragice în substanţa cerebralã cu evoluţie spre
necrozã.
Boxerul lezat prezintã instabilitate motorie şi de coordonare, tulburãri de echilibru
care lasã impresia de ebrietate, vorbire greoaie cu logoclonie, tremor digital, scãderea
marcatã a facultãţilor psihice, în special a atenţiei şi memoriei. În formele grave apar
sindroamele parkinsoniene, însoţite de tulburare psihicã de tip demenţial.
Se recomandã controale periodice, EEG de 2-3 ori pe an şi dupã fiecare KO,
investiaţii tomografice computerizate sau RMN la 1-2 ani, dupã caz.

Lupte

Leziunea caracteristicã luptãtorilor este periartrita scapulo-humeralã, care survine

în urma repetatelor entorse şi traumatisme pe care le suferã articulaţia.
Simptomatologia se caracterizeazã printr-o durere persistentã, surdã, localizatã în
umãr, cu accentuarea la efort. În cazurile mai vechi se poate instala o redoare articularã
cu hipertrofia deltoidului.
- Entorsele cotului şi ale mâinii sunt frecvente.
- Destul de frecventã este luxaţia cotului.
- Prin contracţii puternice survin rupturi musculare în muşchii cefei, muşchii
pectorali, muşchii spatelui şi muşchii cvadriceps.
- Se pot întâlni hematoame ale pavilionului urechii.
-Sunt frecvente fracturile costale şi disjuncţiile condrocostale. Ca accidente grave
se pot întâlni fracturi cu luxaţii ale vertebrelor cervicale.
Pentru evitarea accidentelor la lupte se impune luarea unor mãsuri:
 saltelele trebuie sã fie suficient de mari pentru a evita contuziile şi
entorsele care survin atunci când luptãtorul cade pe podea;
 luptãtorii de categorii diferite sã nu efectueze antrenamente între ei,
deoarece la diferenţe mari de categorie pot apãrea accidentãri la cei din
categorii inferioare;
 nu se recomandã pierderea forţatã a greutãţii;

58
 Gimnastica la aparate

Poate da leziuni traumatice la cãderea de pe aparat, la lovirea de aparat şi la

aterizarea greşitã.
- Prin cãderea de pe aparat şi lovirea de aparat se pot produce contuzii, fracturi şi
entorse care intereseazã în mod egal membrele superioare şi inferioare. Mai mult de 50%
din leziunile traumatice din cadrul activitãţii sportive la femei sunt cauzate de gimnastica
la aparate.
Cele mai grave leziuni traumatice se întâmplã la bara fixã. Cãderea din
“giganticã” poate da fracturi ale craniului sau ale coloanei vertebrale.
- Aterizãrile de pe aparate pe podea, când salteaua nu e suficient de latã, pot cauza
fracturi ale calcaneului, metatarsienilor şi fracturi de gleznã.
În urma cãzãturilor pe mâini survin fracturi ale extremitãţii distale ale radiusului
sau de scafoid.
Se mai pot întâlni luxaţii de semilunar şi entorse ale mâinii.
- Cãzãturile de pe aparate pot da contuzii musculare şi ale organelor genitale.
- Ca leziuni de hiperfuncţie amintim: tenosinovitele muşchilor antebraţului,
scleroza ţesutului dermic din palmã;
- La exerciţiile la cal cu mânere pot apãrea entorse ale degetelor cu ruperea
ligamentelor articulaţiei metacarpofalangiene, din cauza prizei greşite a mânerului.
- În urma sãriturilor la cal şi ladã survin iritaţii periostale ale vârfului rotulei prin
tracţiunea pe care o executã tendonul rotulian la bãtaia şi aterizarea rigidã.
Pentru evitarea multor accidente se impune respectarea mãsurilor de prevenire:
 execuţiile sã se efectueze sub supravegherea antrenorului sau a unui coechipier,
care sã fie pregãtit sã acorde un sprijin în momentul critic al exerciţiului sau în
cãzãturã;
 la exerciţiile la barã fixã sã se utilizeze protectoare pentru palme şi praf de
magneziu pentru a nu aluneca mâinile;
 sã se exerseze aterizãrile de la aparat şi cãzãturile cu rostogolire;
 aparatele sã fie bine fixate.

Scrimã

59
 - Leziunile traumatice sunt produse aproape exclusiv prin înţeparea cu floreta
ruptã. Se citeazã perforãri ale carotidei, arterei humerale sau femurale, perforãri ale
trunchiurilor nervoase, ale organelor abdominale şi ale inimii.
- Epicondilita este asemãnatoare cu cea a jucãtorilor de tenis.
- Alte leziuni care pot surveni sunt rupturile musculare ale adductorilor şi
tricepsului sural, care se produc în momentul asaltului.

Înot

Aproape cã nu existã leziuni din cauza naturii mediului în care se practicã.

- La polo pe apã survin entorse ale degetelor şi contuzii fãrã importanţã deosebitã;
- La sãrituri de pe trambulinã se pot produce leziuni grave atunci când apa nu este
suficient de adâncã. Deosebit de gravã este luxaţia de coloanã vertebralã cervicalã
însoţitã de secţionarea mãduvei spinãrii.
- Se mai pot produce entorse lombare, leziuni discale.
Pentru prevenirea accidentelor grave la sãrituri, trambulinele nu se instaleazã
decât conform cu regulamentele în vigoare.

Hipism

Leziunile traumatice pot fi datorate cãzãturilor de pe cal, loviturilor cu copita şi

cãzãturilor împreunã cu calul. Acestea din urmã sunt grave când calul cade peste cãlãreţ.
În aceste cazuri toate fracturile sunt posibile. Tipicã pentru accidentele de cãlãrie este
fractura de claviculã.
Dintre luxaţii, cea mai frecventã este cea acromioclavicularã. Luxaţia piciorului în
articulaţia mediotarsianã se produce în cãzãturã, atunci când cãlãreţul rãmâne cu piciorul
atârnat în scãriţã.

Schi
Leziunile se produc prin traumatisme directe şi indirecte.
- Cele prin traumatisme directe sunt contuzii, plãgi contuze şi fracturi, care survin
prin lovirea schiorului de diferite obstacole.
- Cele indirecte sunt cauzate de tehnica deficitarã, deci sunt specifice schiului.

60
 Traumatismele directe se întâlnesc mai ales la schiorii avansaţi, iar cele indirecte
mai ales la începãtorii care au deficienţe de tehnicã.
Cele mai frecvente leziuni sunt:
- entorsa gleznei;
- fractura maleolei laterale;
- fractura spiroidã în 1/3 inferioarã a gambei;
- entorsa de genunchi;
- fractura femurului în 1/3 superioarã;
Aceste leziuni traumatice apar din mai multe cauze: tehnicã greşitã, obosealã,
lipsã de pregãtire fizicã, curaj excesiv, imprudenţã, echipament necorespunzãtor, calitatea
zãpezii.
O prizã greşitã a beţelor de schi şi o poziţie greşitã a lor la coborâre pot provoca
leziuni ale ochilor şi feţei în cãdere.
- În cãderea pe umãr se pot produce luxaţi acromioclaviculare şi scapulohumerale,
însoţite uneori de paralizii ale nervului axilar.
Pentru prevenirea accidentelor în schi, sunt necesare:
 o bunã pregãtire fizicã;
 învãţarea unei tehnici corecte;
 utilizarea unui echipament de calitate;
 prudenţã în caz de condiţii nefavorabile;
 porţile bine aşezate;
 pârtii de competiţie regulamentar amenajate.

Întrebări:
1. Care sunt cele mai frecvente leziuni la fotbal?
2. Care sunt leziunile mai frecvente la nivelul genunchiului?
3. Ce metode de prevenire a accidentelor în sport cunoaşteţi?

BIBLIOGRAFIE

1. Acalovschi, I. – Manopere şi tehnici în terapia intensivã. Ed. Dacia, Cluj-

Napoca, 1989.

61
2. Acalovschi, I. – Manual de anestezie şi terapie intensivã. Tipografia UMF,
Cluj-Napoca, 1997.
3. Andercou, A. – Lucrãri practice de propedeuticã chirurgicalã.Tipografia UMF,
Cluj-Napoca, 1991.
4. Andercou, A. – Traumatismele abdominale. Tipografia UMF, Cluj-Napoca,
1993.
5. Andercou, A. – Urgenţe chirurgicale traumatologice. Ed.Dacia, Cluj-Napoca,
1993.
6. Beuran, M. – Ghid de urgenţe în ORL, oftalmologie şi chirurgie
cervicooromaxilofacialã. Ed. Scripta, Bucureşti, 1998.
7. Beuran, M; Ulmeanu, G. – Ghid de urgenţe pediatrice. Ed. Scripta, Bucuresti,
1997.
8. Boloşiu, H. D. – Semiologie. Ed.Medex, Cluj-Napoca, 1994.
9. Dorofteiu, M. – Mecanismele hemostazei sanguine. Ed. Dacia, Cluj-
Napoca, 1989.
10. Drãgan, I. şi colab. – Practica medicinii sportive. Ed. Medicalã, BucureŞti,
1989.
11. Georgescu, M – Îndrumar de lucrãri practice pentru control medical şi prim
ajutor medical. Curs IEFS, Bucureşti, 1986.
12. Georgescu, M; Alexandrescu, C. – Primul ajutor în accidente şi
îmbolnãviri subite. Curs IEFS, Bucureşti, 1988.
13. Ionescu, A. – Bazele teoretice şi practice ale îngrijirii arşilor. Ed.
Medicalã. Bucuresti, 1978.
14. Kaufman, A. – Propedeuticã, semiologie şi patologie chirurgicalã, Vol. I şi II.
Litografia UMF, Cluj-Napoca, 1990.
15. Kory Calomfirescu Ştefania – Semiologia sistemului nervos. Tipografia
UMF, Cluj-Napoca, 1995.
16. Mãnãstireanu, D. – Curs practic de urgenţe medico-chirurgicale. Primul ajutor
specializat în urgenţele medicale. EDP, Bucureşti, 1996.
17. Mogoş, V. T. – Oprirea cardiorespiratorie. Urgenţe în medicina clinicã. EDP,
Bucureşti, 1992.
18. Niculescu, Gh. – Fiziopatologia degerãturilor şi implicaţiile
terapeutice.Rev. Sanit. Milit. Nr. 2, 1985.
19. Niculescu, Gh; Mãnãstireanu, D. – Tehnica îngrijirii bolnavului şi elemente de
prim ajutor primar şi specializat. EDP, Bucureşti, 1994.
20. Pop, Rodica – Oftalmologie. Casa Cãrţii de Ştiinţã, Cluj-Napoca, 1995.
21. Prişcu, Al. – Chirurgie. Vol. I EDP, Bucuresti, 1995.
22. Sepulveda, S. – Ghid practic de medicinã de urgenţã prespitaliceascã. Ed.
Libra, Bucureşti, 1995.
23. Tomescu, E. – Urgenţe şi manevre în practica ORL de cabinet.Ed. Dacia,
Cluj-Napoca, 1996.
24. Zamora, C. D; Pop, Monica – Elemente practice de pneumoftiziologie. Ed.
Casa Cãrţii de Ştiinţã, Cluj-Napoca, 1996.
25. Zegreanu, Gr. I. – Practici de acordare a primului ajutor. Ed.Argonaut, Cluj-
Napoca, 1999.
26. XXX – American Red Cross – Lifeguarding today, Mosby Lifeline, 1995.

62