Educaţia incluzivă în context internaţional

Educaţia incluzivă caută “să răspundă tuturor

necesităţilor copiilor, tinerilor sau adulţilor, cu un
accent deosebit pe cei vulnerabili la marginalizare şi
excludere socială ”

(UNESCO, 1994)
De-a lungul timpului s-a observat că şcolile normale au fost întotdeauna pregătite să îi
excludă sau să îi discrimineze pe copiii care nu se conformau unei anumite „norme“. Această
segregare era justificată în ochii profesioniştilor din domeniul învăţămîntului de progresele
timpurii realizate în domeniul testării psihologice şi a metodelor de evaluare medicală. Pe
parcursul secolului al 20-lea, în multe ţări s-a implementat un sistem separat, segregat de
educaţie pentru copiii consideraţi „handicapaţi“.
Cu toate acestea, din anul 1970, practica de a eticheta copiii şi tinerii pentru a stabili dacă
sunt suficient de „normali“, pentru a primi educaţie într-o instituţie de învăţămînt “normal”,
general, a început să fie pusă la îndoială. De obicei, încercările timpurii de asigurare că toţi
copiii participaseră la cursurile aceleiaşi şcoli normale se realizau prin integrare. Aceste
încercări au limitat succesul, pentru că depind de asimilarea copiilor şi de adaptarea lor la
structurile educaţiei de masă în care politicile, practicile şi curriculumul unei şcoli se
schimbă, în timp ce şcoala însăşi rămîne în mare parte neschimbată. De-a lungul timpului,
s-a recunoscut faptul că asimilarea a fost un execiţiu fără rost şi inuman. Mulţi dintre copiii
„integraţi“ care nu aveau capacitate de asimilare rămîneau izolaţi în structurile noi şi primeau
chiar mai puţin sprijin decît ar fi primit în cadrul ofertei educaţionale „speciale“.
O etapă importantă a traseului parcurs spre incluziune a fost cea de evoluţie de la integrare
la incluziune, deşi mulţi mai folosesc încă termenii de „integrare“ şi „incluziune“ unul în
locul celuilalt. „Integrare“ şi „incluziune“ au de fapt semnificaţii diferite.
Diferenţierea dintre integrare şi incluziune. Se face de multe ori confuzia între termenii de
„integrare“ şi „incluziune“, ceea ce face necesară diferenţierea lor.
INTEGRAREA este asimilarea unui copil/elev în educaţia generală, unde acesta se
adaptează (sau nu) politicilor, practicilor şi curriculum-urilor existente în grădiniţa/şcoala
respectivă, în timp ce instituţia în sine rămîne în mare parte neschimbată, dar cu adăugarea
anumitor elemente care să răspundă copiilor cu nevoi diferite. Cînd se vorbeste de integrare,
se evoca un individ care este în afara grupului şi pentru care se va face un “efort” pentru a-l
primi în grup.
Spre deosebire de aceasta, INCLUZIUNEA pune accentul pe necesitatea ca sistemul
educaţional şi instituţiile educaţionale să se schimbe şi să se adapteze pentru a răspunde
nevoilor elevilor (Ainscow, 1998, Kisanji, 1999).
EDUCAŢIA INCLUZIVĂ presupune un proces permanent de îmbunataţire a instituţiei
şcolare, avînd ca scop exploatarea resurselor existente, mai ales a resurselor umane, pentru
a susţine participarea la procesul de învaţămînt a tuturorcopiilor din cadrul unei comunităţi.
Ideea de incluziune pleacă de la principiul că orice individ, oricît ar fi de diferit, aparţine de
fapt şi de drept grupului social. Există un loc de drept pentru el, şi există o recunoastere a
acestui drept.
Declaraţia UNESCO de la Salamanca şi cadrul de acţiune în educaţia cerinţelor speciale
(1994), adoptată la Conferinţa de la Salamanca (Spania) a fost organizată de UNESCO şi de
Ministerul Educaţiei din Spania şi este considerată ca moment efectiv de lansare a viziunii
educaţiei incluzive în lume.
Recomandările şi principiile cuprinse în Declaraţie sunt semnificative:
- fiecare copil are dreptul fundamental la educaţie şi trebuie să i se asigure şansa de a atinge
şi de a menţine un nivel acceptabil al învăţării;
- fiecare copil are particularităţi, interese, abilităţi şi necesităţi de învăţare unice.
- sistemele educaţionale şi programele de învăţare trebuie proiectate şi aplicate în aşa fel
încît să se ţină cont de marea diversitate a acestor particularităţi şi cerinţe.
- copiii cu cerinţe educaţionale speciale trebuie să aibă acces în şcolile generale, care trebuie
să-i accepte, organizînd o educaţie centrată pe copil, punînd în lucru o pedagogie care poate
satisface necesităţile specifice.
Definiţia dată acum educaţiei incluzive şi principiile acesteia au dobîndit ulterior o largă
recunoaştere internaţională. Educaţia incluzivă, se menţionează în document, încorporează
principiile universal valabile ale unei pedagogii sănătoase, centrate pe copil. Această
pedagogie pleacă de la premisa că “…diferenţele dintre oameni sunt normale, că
învăţămîntul trebuie să se adapteze la aceste diferenţe şi la cerinţele specifice de educaţie
care derivă din ele, mai degrabă deît să obligăm copilul să se adapteze unor aserţiuni pre-
fabricate privind scopul şi natura învăţămîntului”.
Principiul călăuzitor ce stă la baza acestui cadru este acela că şcolile trebuie să-i
primească pe toţi copiii, indiferent de condiţia lor fizică, intelectuală, socială, afectivă,
lingvistică sau de orice altă natură. Trebuie, deci, să fie incluşi copii cu dizabilităţi şi copii
talentaţi, copii ai străzii şi copiii care muncesc, copii proveniţi din zone izolate, din populaţii
nomade sau care aparţin minorităţilor lingvistice, etnice sau culturale, şi copii care provin
din alte zone sau grupuri dezavantajate sau marginalizate.
Conferinţa de la Salamanca a declarat educaţia incluzivă ca o nouă viziune asupra
educaţiei copiilor cu cerinţe educative speciale, dar în acelaşi timp şi ca o componentă a
strategiei generale de atingere a dezideratului educaţiei pentru toţi.
Toţi copiii sunt educabili şi au dreptul la o formă de educaţie pe măsură. De aceea solicitaţi
tot sprijinul de care aveţi nevoie şi ajutaţi copilul să se dezvolte într-un mediu educaţional
normal.
Forumul Mondial al Educaţiei pentru Toţi – anul 2000, Dakar – organizat de agenţiile
ONU (UNESCO, UNICEF, PNUD, UNFPA, precum şi Banca Mondială – aceleaşi care au
organizat şi conferinţa de la Jomtiem, în 1990) - a adus în discuţie şi a accentuat ideea
necesităţii educaţiei incluzive şi pentru copiii cu dizabilităţi, precum şi a corelării ei cu
educaţia pentru toţi copiii.
“Includerea copiilor cu cerinţe/nevoi speciale, a celor din minorităţile etnice dezavantajate
şi din populaţii care migrează, din zone îndepărtate şi izolate şi din periferiile urbane şi a
altora excluşi de la educaţie, trebuie să fie o parte integrantă a strategiilor necesare pentru a
atinge educaţia primară universală, pînă în anul 2015...”.