Todescu Diana Ionela

Facultatea de Litere - Master de Limbi, Literaturi și Civilizații Străine (Spaniolă)

Discurs asupra metodei

René Descartes
- rezumat -

Ne vom îndrepta atenția spre o lucrare importantă din repertoriul creativ al autorului cunoscut
și sub numele latin, Cartesius, notând elementele esențiale din fiecare parte. Încă de mic copil este
pasionat de temele tratate în această carte, fiind strâns legată de studiile făcute, precum: latină,
greacă, matematică, fizică, logică, morală și meafizică. Exemplarul avut la dispoziție este tradus de
Cr. Totoescu, publicat la editura științifică, București, 1957. Structura cărții, împărțită în șase părți,
este anticipată printr-un Cuvînt introductiv, realizat de Gh. Pușcașu.
Vom continua cu o scurtă prezentare a Cuvîntului introductiv, unde ni se oferă o panoramă cu
privire la identitatea și evoluția intelectuală, socială a autorului, dar și despre conținutul părților ce
unesc acest întreg, intitulat Discursul asupra metodei de a ne conduce bine rațiunea și a căuta
adevărul în științe. Se punctează anul de publicație a acestei lucrări, 1637, fiind în același timp și
anul ce îi consacră numele autorului. Această lucrare reprezintă deschiderea raționalismului în
filozofia modernă și combaterea misticismului, teologismului și dogmatismului medieval și
scolastic. Descartes se manifestă în prima jumătate a secolului XVII, epocă în care omul dă curs
rațiunii, gândirii libere, descătușându-se de dogmele rigide. Natura se transformă într-un obiect de
studiu, de cercetare științifică, trecând de la eticheta scolastică de res diaboli la res hominis. În acest
secol se dezvoltă o serie de științe care vor fi baza filozofiei moderne, precum: matematica, fizica,
astronomia etc. Filozofia modernă este caracterizată ca fiind o ideologie a burgheziei în opoziție cu
feudalismul. Descartes a fost primul raționalist francez, pentru el cunoașterea este patronată de
rațiunea de tip matematic, unde nu exclude experiența, dar va sublinia faptul că experiența nu poate
fi un instrument cu care se poate atinge certitudinea. Înainte de a intra în dezvoltarea fiecărui
conținut a fiecărei părți, Descartes ne lasă câteva indicii cheie.
Partea întâi debutează cu o definiție a bunului simț, fiind un drept împărțit tuturor. Pentru
Descartes, bunul simț este chiar posibilitatea de a judeca bine și de a deosebi adevărul de fals. În
această parte, bunul simț devine un sinonim al rațiunii, iar această rațiune este un dar primit în mod
egal de fiecare dintre noi. Nu există oameni cu mai multă sau mai puțină rațiune, există doar
modalități diferite de a ne conduce gândirea. Bunul simț sau rațiunea devine o cracteristică
distinctivă a oamenilor față de animale. În continuare va combate o idee scolastică, aceea că forma
definește tipul sau specia și accidentele sunt forme neimportante și variabile, spunând că ”... nu
există înzestrare mai mare sau mai mică decît în accidente și nicidecum în formele sau naturile
indivizilor dintr-o aceeași specie.” ( Descartes, 1957: 32-33) În continuare, autorul subliniază faptul
că nu intenționează să sugereze o anumită metodă, pe care ar putea să o catalogheze ca fiind corectă,
ci va încerca să vorbească despre propria metodă pe care s-a străduit să o ducă la bun sfârșit.
1
Accentuează nota de sinceritate pe care o dă scrierii sale și faptul că el nu se consideră o entitate
superioară publicului cititor, pentru a da povețe. Fiecare va alege ce e bun, iar ce nu se potrivește va
ignora. Alt subiect abordat de Descartes este cel al cunoașterii, care se presupune că se dobândește
pe parcursul anilor de studiu. Trăiește această experiență a studiilor cu speranța de a intra în rândul
celor învățați, dar la finalul ciclului, constată că este copleșit de îndoieli și rătăciri. Reușește totuși
să găsească pozitivul din fiecare materie studiată, cum ar fi: studiul limbilor ce ajută la înțelegerea
textelor vechi, fabulele care ascut mintea, poezia care mângăie și încântă intelectul etc. ( Descartes,
1957: 35-36) Descrie pe scurt fiecare disciplină, menționându-le atuurile. La finalul acestei părți,
autorul ia o decizie cu privire la căutarea unei științe în concentrul celor inventate, identificate,
consolidate și studiate deja. Hotărârea sa se îndreaptă spre propria persoană, năzuința că ar putea
găsi mai mult adevăr într-o știința creată în funcție de propriile sale nevoi, idei, dorințe, concepte și
concepții.
În partea a doua, autorul se situează în Germania, mai exact în Bavaria. La început ne
punctează ideea că lucrul făcut de tine însuți, ca singularitate și nu în grup, va fi rezultatul cel mai
bun și mai valoros. Face mai multe comparații, ne ilustrează mai multe situații, dintre care o să
alegem una: ” ... dacă Sparta a fost altădată atît de înfloritoare, aceasta nu s-a întâmplat pentru că
fiecare lege în parte era bună, de vreme ce unele erau foarte ciudate și chiar potrivnice bunelor
moravuri, ci pentru că, fiind făcute de un singur om, ele tindeau toate către același scop.”
( Descartes, 1957: 42) Continuă prin a-și menționa parcursul lucrării, luând fiecare opinie pe care
și-o însușise ca fiind corectă și aplicabilă, analizându-le, trecându-le prin filtrul rațiunii, stabilind în
final altele sau poate aceleași dar trecute prin rațiunea sa. Mai apoi, desparte lumea în două tipuri:
cei care se consideră mai capabili decât sunt, emit judecăți, neputând avea destulă răbdare pentru
a-și ordona gândurile. Aceștia dacă vor fi puși în situația de a se îndoi de judecățile primite, nu vor
fi capabili să mențină un drum drept și vor rămâne în rătăcire. A doua categorie ar fi a celor care au
destulă modestie, pentru a nu se considera mai puțin capabili de a deosebi adevărul de fals, dar care
trebuie să se mulțumească cu învățăturile primite, fără a căuta altele mai bune. ( Descartes, 1957: 45)
Descartes ne mărturisește că dacă nu ar fi avut mai mulți dascăli și nu ar fi călătorit, s-ar fi situat în
cea de-a doua categorie a lumii. Încearcă să explice faptul că, detașarea de convingerea din
exemplele și din obiceiurile pe care le-am văzut sau cu care am fost învățați, permite un loc liber
convingerii primite din partea cunoașterii certe.
În continuare ne va prezenta scopul său, de a găsi o metodă potrivită pentru a testa capacitatea
de gândire a minții sale. Alege câteva metode legate de studiile sale, pe care le va dezvolta pe
parcurs. Din ramura filozofiei, va alege logica, iar din ramura matematicii va alege analiza
Todescu Diana Ionela
Facultatea de Litere - Master de Limbi, Literaturi și Civilizații Străine (Spaniolă)
geometrilor și algebra. Logica apare ca fiind o artă sau o știință care mai degrabă ne ajută să
explicăm altuia, lucruri știute. Analiza geometrilor este o artă sau o știință abstractă a anticilor, care
studiază figuri și care nu poate antrena intelectul, fără a obosi imaginația. Ultimul instrument,
algebra modernilor este o artă sau o știință a cifrelor și a regulilor, care după Descartes nu face
altceva decât să încurce mintea, să o încețoșeze. (Descartes, 1957: 47) Această analiză, l-a făcut pe
Descartes să găsească o altă metodă, care să păstreze avantajele acestor trei științe, îndepărtând
lipsurile lor. Realizează o comparație cu Statul, care va fi condus mai bine, atunci când va avea
puține legi ce vor fi respectate cu strictețe. În urma acestei comparații își formează propriile reguli
de la care nu se va abate în drumul său spre atingerea scopului prezentat la început.
- Prima regulă presupune neacceptarea unui lucru ca fiind adevărat, fără a se înfățișa în mod
concret și evident minții, evitând preconcepția și prejudecata;
- A doua regulă ar fi să rezolve dificultățile întâlnite, pas cu pas și să le împartă de câte ori va fi
nevoie pentru a găsi soluția;
- A treia regulă menționează respectarea ordinii gândurilor de la cele mai simple la cele mai
complexe, parcurgând încetul cu încetul demersul cunoașterii;
- Ultima presupune să aducă cât mai multe enumerări peste tot unde este necesar și să realizeze
revizuiri cât mai generale, astfel încât să nu lase minții loc de omisiune. (Descartes, 1957: 48-49)
După aceste percepte, insuflate de logică, va menționa faptul că înlănțuirea aparține geometrilor,
care permite realizarea unei ordini în mintea noastră. Dacă vom accepta această ordine, vom deduce
unele din altele toate lucrurile pe care vrem să le verificăm ca fiind adevărate, nu-i va mai scăpa
minții noastre nici cele mai îndepărtate și ascunse lucruri. Descartes, recunoaște meritul
matematicienilor, de a găsi adevărul în științe, dând argumente solide, demonstrate și de la care va
lua drept folos obișnuirea minții de a se alimenta doar cu adevăruri. Această ultimă metodă îi oferă
siguranța că-și va folosi la orice pas rațiunea.
Partea a treia va introduce o nouă noțiune, aceea de morală. Descartes își va pune bazele
într-o morală provizorie, pentru atunci când va fi forțat de rațiune să fie nehotărât. Aceasta se
constituie din trei sau patru maxime. Prima maximă este cea în care trebuie să rămână fidel legilor
și obiceiurilor patriei sale, conservând dogmele religiei cu care a crescut. Cea de-a doua maximă
marchează importanța puterii de a rămâne pe linia țelului tău, fără a te abate imediat ce ai
întâmpinat un obstacol. Trebuie să-ți urmezi direcția și să o schimbi doar în fața unor motive
puternice. Atunci când nu ne este cu putință să decidem anumite opinii ca fiind adevărate, trebuie să
ne îndreptăm analiza către cele mai probabile și să le urmăm până vom ajunge la cele certe. Cea
de-a treia maximă se referă la autocontrol, la acceptarea lumii așa cum este, fără a încerca să o
schimbăm, deoarece ceea ce putem schimba este în gândirea noastră. Puterea noastră de a manipula

3
lucrurile, ordinea lumii, stă în gândirea noastră. Puterea minții decide parcursul nostru prin lume,
stările, emoțiile, expectativele pe care le proiectăm. ( Descartes, 1957: 52-55) La finalul acestei
părți realizează o concluzie unde desparte în două ramuri părerile avute sau primite. Primele sunt
părerile pe care le acceptă pentru a-și pune ordine în viață, sunt cele din domeniul moralei, iar
celălalte sunt ”adevărurile religiei”, adică părerile teoretice prin care se constituie știința și pe care
le pune sub semnul îndoielii, a rațiunii. (Descartes, 1957: 57-58) Încheierea acestei părți este
finalizată cu o descriere a mutării sale în Olanda, la Amsterdam.
Partea a patra debutează sub semnul îndoielii, neștiind dacă va fi pe gustul tuturor, primele
sale meditații acolo, care erau metafizice. Totuși va încerca să vorbească despre ele, va menționa
din nou faptul că este bine să urmăm părerile îndoielnice ca și cum ar fi sigure. Încearcă o nouă
strategie, aceea de a respinge ”... ca absolut fals tot ceea ce puteam să-mi închipui că ar cuprinde
cea mai mică îndoială, pentru a vedea dacă nu va rămâne după aceea în convingerea mea ceva care
să fie cu totul neîndoielnic.” (Descartes, 1957: 61) În acest moment se produce un declic, dacă avea
această dorință de a gândi că totul este fals, înseamnă ca el reprezenta ceva. Apare acum prin
această îndoială metodică, primul principiu al filozofiei: cogito, ergo sum. Principiul acesta îl ajută
pe Descartes să delimiteze corpul de suflet. Corpul este doar un suport material, o carcasă care nu
ne ajută să gândim, deci nu ne propune ca fiind entități care există. Sufletul, în schimb, este acea
substanță care produce gândirea și implicit existența. Chiar dacă sufletul ar fi prins într-un trup sau
nu, el nu va înceta să existe.
Un alt subiect abordat în cadrul aceste părți este căutarea acelei ființe perfecte, desăvârșite care
ne învață să gândim. Faptul că avem această capacitate de a gândi nu ne situează ca fiind niște ființe
desăvârșite, deoarece Descartes plasează cunoașterea într-o aură a perfecțiunii. Gândirea ne-a fost
sădită de o entitate care este cu mult mai desăvârșită decât a noastră. Răspunsul la această reflecție
este Dumnezeu. Îndoiala, nestatornicia, tristețea sunt caracteristici ale ființelor umane, nu aparțin lui
Dumnezeu, deoarece el este infinit, atotputernic și atotștiutor. Deosebirea dintre natura intelectuală
și cea corporală, îl conduce pe filozof la ideea că noi reprezentăm un compus, iar compusul este
privit ca un defect ce ne împiedică a fi perfecți asemeni lui Dumnezeu. (Descartes, 1957: 63-65)
O altă constatare realizată în această parte este faptul că tot ceea ce cunoaștem își are rădăcinile
într-o idee despre acele lucruri care ne pot fi înfățișate vederii. Oferă câteva exemple, despre faptul
că noi cunoaștem noțiunea de sferă/ de triunghi, deoarece răspunsul se află în ideea de sferă/
triunghi. Toate aceste idei ne conduc spre concluzia că noi trăim cu niște proiecții și în aceste
proiecții mintale despre lucruri. Intelectul este cel care ne asigură de ceea ce simțim, iar printre noi
sunt și ființe care se limitează la imaginație și la ceea ce observă cu ochiul liber, neîncercând
vreodată să calce pe meleagurile transcendenței. De asemenea, menționează că ceea ce este adevărat
Todescu Diana Ionela
Facultatea de Litere - Master de Limbi, Literaturi și Civilizații Străine (Spaniolă)
în gândurile noastre trebuie să se afle în cele pe care le avem când suntem treji, mai mult decât în
cele din visele noastre. (Descartes, 1957: 69)
Penultima parte a lucrării menționează un tratat pe care l-a scris, dar nu a putut să-l publice,
acesta era sub numele de Tratatul despre lumină. Descartes încearcă să cuprindă anumite informații
pe care nu ar vrea să le lase uitării, în această lucrare. Asemeni unui pictor care nu poate ilustra
toate fețele, alegând doar una, cea mai importantă, așa a procedat și filozoful nostru în acel tratat,
încercând să cuprindă tot ceea ce știa despre lumină. De acest concept, lumină, a prins și alte
informații care se leagă de acesta, cum ar fi: stele, comete, soare, univers, planete, corpurile de pe
pământ și omul. Formulează aceste legături, deoarece lumina se reflectă sau se propagă din acestea,
iar omul este cel care asistă la spectacolul produs de lumină. (Descartes, 1957: 71) O sursă de
lumină identificată și cunoscută, a fost focul care poate face schimbul de la căldură la lumină și
invers. Fascinația filozofului asupra acestei surse a fost procesul de transmutație a cenușii în sticlă.
Mai târziu prezintă faptul că rațiunea este cea care ne face să acționăm în toate tipurile de situații,
realizând astfel o disincție între oameni și animale. Oferă spre exemplu cazul oamenilor surzi și
muți care încearcă să inventeze cu ajutorul rațiunii un alt sistem de înțelegere, folosind alte
organe,pe când animalele nu dețin această caracteristică. Această parte se încheie cu o concluzie
privitoare la delimitarea sufletului de trup, care după Descartes are ”o natură cu totul independentă
de trup”, nefiind supus morții în același timp cu trupul. (Descartes, 1957: 87)
Ultima parte explică motivul pentru care nu a reușit să publice tratatul. Acesta cuprindea toate
lucrurile dezvoltate și în această lucrare, iar după trei ani de la terminarea tratatului s-a aflat și
motivul nepublicării. Continuă prin a face câteva mențiuni cu privire la experiențele care ne sunt
necesare pe măsură ce înaintăm în cunoaștere. La începutul drumului nostru către cunoaștere este
recomandabil să urmăm acele experiențe care se înfățișează simțurilor noastre în mod natural și
incontrolabil. Descartes și-a dorit ca lucrările sale să fie publicate după moartea sa, pentru ca
impresiile și controversele să nu-i irosească timpul din cursul vieții. Își păstrează modestia până la
final, adăugând faptul că lucrările sale nu sunt atât de complete. Ceea ce ar mai fi de spus, trebuie să
fie consemnat de însăși persoana sa, deoarece nu putem să ne însușim atât de bine ceva învățat de la
altcineva, cum o facem cu ceea ce inventăm noi în mod direct.
Descartes nu și-a dorit niciodată glorie și reputație, deoarece aceste merite recunoscute public
aduc neliniște și perturbă bunul demers al instruirii. Unul din motivele scrierii a fost plăsmuirea
năzuinței sale de a atinge acel nivel al instruirii. Planul său a suferit câteva întârzieri, deoarece avea
nevoie de mai multe experiențe ce nu le putea realiza de unul singur.
Ca o concluzie, această lucrare tratează mai multe direcții începând cu definiția bunului simț
echivalent rațiunii, continuând cu găsirea unor metode și a unor principii după care să-și ghideze
rațiunea, perceptele și ideile revoluționare. În toată gama științelor, apare și regăsirea lui Dumnezeu.