Pseudoeducația și efectele târzii ale copilăriei în viața de adult

Pedagogia neagră

Încă din viața intrauterină primim anumite semnale la care noi răspundem prin intermediul
mișcărilor corporale. Ieșim de acolo cu o serie de cunoștințe insuflate de părinți și de lumea
exterioară cu care am avut contact. Din acest moment, în interiorul părinților se dezvoltă un
sentiment de posesivitate care este reprezentat de un drum ce se bifurcă în două cărări: o cărare este
proiecția iubirii sănătoase, iar cealaltă cărare este proiecția iubirii nesănătoase, a dominării
copilului. Ne vom îndrepta atenția asupra celei de-a doua problemă, cea a dominării copilului, unde
apare inconștient o falsă impresie de educare ce va avea pe parcursul anilor consecințe grave în
personalitatea și în viața educabilului.
Această pseudoeducație este teoretizată de psihologul Alice Miller, care o numește
”pedagogia neagră” . ”Pedagogia neagră” este de fapt o atitudine conștientă sau inconștientă
manifestată de părinți pentru a-și educa copilul prin prisma a ceea ce este moral și corect din
perspectiva lor. Se recurge la diverse mijloace precum: șantajul emoțional, umilirea, violența fizică
și verbală, pedeapsa, abuzul, minciuna etc. În diversele cărți de psihologie consultate, apare
frecvent referința la influența religiei asupra gândirii noastre, în special la cea de-a cincea poruncă
biblică din Decalog : ” Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca bine să-ți fie ție și mulți ani să trăiești
pe pământ.”. Printr-o inversiune ar apărea o condițională și s-ar transmite o idee negativă ca o
amenințare, aceea dacă nu-ți cinstești părinții nu-ți va fi bine și nu vei trăi mulți ani pe pământ. În
momentul în care copilul nu este de acord cu ceea ce i-au făcut părinții, spre exemplu: i-a dat o
palmă pentru că a căzut și și-a murdărit hainele noi, apare negarea și autoblamarea: Părinții mei au
grijă de mine, eu nu am fost atent și am meritat palma. Psihologul Marinela Rusu concluzionează
acest aspect prin următoarea idee: ” Din păcate, oamenii maltratați în copilărie se pot strădui să
respecte cea de-a cincea poruncă dar numai printr-o refulare masivă și prin disocierea de emoțiile
lor reale. Aceștia nu-si pot respecta și iubi părinții pentru că încă se tem inconștient de ei.”1
Toate reacțiile noastre la viața adultă sunt semnale primite din inconștientul nostru.
Inconștientul fiecărui om este definit de Alice Miller în cartea sa Revolta trupului ca ”... istoria
personală păstrată în totalitate chiar în trupul său, dar accesibilă conștientului nostru numai pe
bucăți mici.”.2 Dacă la naștere copilul nu primește resursele afective necesare ( dragoste,
disponibilitate de a comunica, grijă, protecție etc.) va rămâne cu dorința de a-și satisface aceste
nevoi primare sau chiar nu-și va putea exterioriza anumite emoții, nu va avea o gamă largă de
reacții la anumite emoții naturale, doar pentru că nu îi sunt cunoscute. Toate așteptările sale din
copilărie vor fi transmise mai departe în drumul maturizării sale. În continuare vom extrage diverse
cazuri, exemple de pseudoeducație din copilărie și consecințele acesteia asupra sănătății noastre
psihice și corporale.
Alice Miller oferă atât exemple ale unor oameni cunoscuți, cât și exemple din viața unor
oameni obișnuiți. Aceasta pune foarte mult accent pe urmările fizice în urma ”pedagogiei negre”,
considerând a fi principala cauză a bolilor și a morții timpurii. Ni se oferă o paletă largă, iar la
fiecare caz apare un alt mebru al familiei ce afectează viața omului matur. În destul de multe cazuri
apare figura paternă, cum ar fi la Dostoievski, Cehov, Kafka și Schiller, fiind totodată un personaj
important în firul epic al operelor sale. Acesta apare în diverse ipostaze, precum: alcoolic, tiran,
violent, abuziv etc. Ei nu reușesc să mărturisească amintirile copilăriei prin viu grai și încearcă să se
refugieze și să controleze emoțiile refulate în scris. Pe lângă faptul că încearcă să se destăinuie, să

1
Marinela Rusu Adolescenții secolului XXI – Oportunități și riscuri în dezvoltarea personală, Iași, editura Terra Nostra,
2018, pg. 219.
2
Alice Miller Revolta trupului, București, editura Nemira, 2006, pg. 7.

1
se apere de ceea ce simt cu adevărat, ei caută un sprijin în cititori. Cititorii în momentul în care intră
în lumea scrisă, încep să se identifice și să regăsească anumite momente în viața lor. Acest lucru am
putea să-l considerăm un fel de terapie, doar că este una indirectă, deși ea poate fi directă în
momentul în care cititorii își manifestă opiniile în urma lecturii. Chiar am putea spune că în acest
caz, cititorul poate fi ceea ce numește Alice Miller ”Martor Conștient”3.
Altă cauză este figura maternă, ea apare la Rimbaud și Marcel Proust. În primul caz, dat
fiind că mama era foarte severă și copilul nu a primit iubirea ei de la început, ajunge să se urască,
considerând că există o problemă la el. Sentimentul de ură față de sine și căutarea unei iubiri
neîmpărtășite se oglindesc frecvent în poezia sa. 4 În cel de-al doilea caz, mama controla mereu
viața copilului, iar în momentul maturizării și a apariției sentimentului de autonomie, acest lucru se
transformă într-o frică de a nu fi respins și de a nu mai primi iubirea mamei sale, dacă se va opune.
Un impact complex, având la bază mai multe surse, este cazul Virginiei Woolf. Aceasta
primește influențe din familie, dar și din literatură. În familie este abuzată sexual de frații vitregi,
acest lucru reprezentând o traumă destul de severă, iar pe lângă această lovitură, mai primește una
în momentul în care nu se poate destăinui părinților. Faptul că nu are încredere în cei care i-au dat
viață, ascunde anumite reacții ale părinților față de ea, în copilărie, ceea ce îi acutizează trauma
inițială. Observând că nu are niciun sprijin din partea familiei, apelează la literatură. Neavând
maturitatea necesară pentru a face distincția între a fi și a nu fi de acord cu opiniile celorlalți, în
urma lecturii operei lui Freud, ajunge să se îndoiască de propriile sale amintiri și își găsește o vină a
sa.
În toate aceste cazuri, efectele târzii ale copilăriei apar sub formă de boli, depresii, sinucideri
și în special moartea timpurie. Pentru că am fost crescuți cu această idee de idolatrizare a părinților
și pentru că am primit afirmații precum: „Bătaia e ruptă din Rai.”; ”Eu ți-am dat viață și tu trebuie
să mă asculți.”; ”Eu te-am făcut, eu te omor.”, tindem să găsim un defect la propria persoană și să
dezvoltăm anumite stări, emoții ce ne afectează în viața de adult. Ajungem să fim confuzi, nu mai
reușim să facem distincția între ceea ce știm și ceea ce simțim. În toate propozițiile de mai sus
există un serviciu, o datorie și o plată, fiind prezentă și religia. Acest lucru ne determină să îi vedem
pe părinții noștri, în prima etapă ca ”părinți perfecți/divini”, așa cum îi numește Susan Forward,
făcând corespondența cu zeii vechilor greci.5
Citind despre aceste cazuri, am făcut imediat corelația cu niște situații pe care le-am întâlnit
de-a lungul activităților pe care le-am desfășurat și în cadrul cercului de interes. În cadrul practicii
pedagogice, mi-a trezit interesul imediat un băiețel, acesta avea 10 ani și refuza să răspundă la oră,
era violent cu colegii săi și mai mereu încruntat. Atunci când l-am întrebat care este cauza lovirii
colegului său, răspunsul său a fost să dea vina pe acel copil. Mai târziu a venit la mine și
surprinzător a simțit nevoia să-mi spună că mama sa se va căsători cu nașul său de botez. Mi-am dat
seama că-l afectează la momentul acela, dar acum realizez că va rămâne marcat și că îi va fi afectată
personalitatea. Este posibil ca părerea lui să nu fi fost luată în considerare sau din inferioritate să nu-
și fi putut exprima dezacordul, el fiind furios pe această situație, a început să-și canalizeze
sentimentele către ceilalți, ca o răzbunare și să-și inhibe orice manifestare publică.
O primă situație întâlnită în cercul de prieteni, o fată de 21 de ani suferă de anorexie, pentru
că mereu părinții făceau remărci la greutatea sa. Orice mânca o făcea să se simtă vinovată, îi era
teamă ca mama sa să nu-i spună că mănâncă prea mult, că nu e bine ce mănâncă, pentru că se va
îngrășa. Tatăl său îi spunea mereu că nu o va plăcea nimeni, că nu va putea avea o relație dacă arată

3
Alice Miller Revolta trupului, București, editura Nemira, 2006, pg. 12.
4
Idem, pg. 39.
5
Dr. Susan Forward Părinții toxici – Vindecă-ți rănile din copilărie și reia controlul asupra vieții tale, Brașov, editura
Adevăr Divin, 2017, pg. 15-17.

2
așa, că vor fugi toți când o vor vedea. Toate aceste lucruri în primă fază au făcut-o să manânce pe
ascuns ceea ce nu îi era permis, mai apoi a intrat în depresie și s-a ambiționat să se înfometeze. Ea
va rămâne mereu complexată de greutatea sa, va avea o teamă de a mânca anumite alimente la care
a fost apostrofată de părinți și dacă nu va beneficia de un sprijin competent, va persista cu această
boală și cu această obsesie psihică.
O altă situație, un băiat de 21 de ani care în copilărie a primit o educație strictă, nu înjura
nimeni și nu era permis acest lucru în casă. Iar această reacție a indivizilor la furie, nu îi era
cunoscută, până în momentul în care a făcut contact cu anturajul de prieteni. A început să folosească
și el aceste reacții pe ascuns, dar în momentul în care tatăl său a început să înjure pentru prima dată
de față cu el, toată admirația pentru acel tată perfect, pe care-l credea în copilărie s-a spulberat,
trădându-i încrederea și dezamăgindu-l profund. E ca și cum au avut un pact, o regulă ce trebuia
respectată și el a încălcat-o. Acest exemplu a devenit unul pozitiv la maturitate, deoarece a reușit să
conștientizeze și să se despartă de modelul negativ din reacția tatălui, fapt care l-a determinat să-și
tempereze furia și pentru a nu fi în poziția de a-i jigni și de a-i umili pe ceilalți, și-a creat un
mecanism de protecție, râsul.
Susan Forward vorbește despre un caz unde părinții insistă asupra dezamăgirii pe care i-a
provocat-o copilul, terorizându-l psihic. Sandy, o femeie de 28 de ani, cu toate atuurile, se simte
incompletă, incapabilă de a-și întemeia propria afacere. Chiar și sarcina sa reprezintă o dezamăgire,
dar această dezamăgire pornește dintr-o întâmplare din copilăria sa. În liceu, fiind și o fată
dezvoltată, băieții îi făceau curte, iar în momentul în care a fost sărutată de un băiat, tatăl său a
strigat în gura mare, de față cu toți vecinii, că este o curvă și că va ajunge în iad. Aceste vorbe
primite din partea tatălui, care a crescut-o cu niște dogme catolice riguroase, a declanșat următorul
pas, fata s-a resemnat cu noua sa condiție și la 15 ani rămâne însărcinată, făcând chiar și un avort.
Umilințele părinților au urmărit-o și în viața adultă, simțind că nu are niciun drept sa existe, iar
pentru a-și recâștiga părinții, face tot ceea ce ii se spune. Aceste probleme dn copilărie îi afectează
și căsnicia. 6Și-a format atât ea, cât și părinții săi un mecanism de apărare, negarea. În momentul în
care părinții neagă, noi devenim frustrați și ajungem să ne îndoim de propriile amintiri. Dr. Susan
Forward definește negarea ca fiind ”cel mai primitiv, dar și cel mai puternic mecanism psihologic
de autoapărare.”7
David P. Celani în cartea sa Plecarea de acasă oferă foarte multe exemple cu privire la acest
mod de a educa copii. Primul său caz a fost a unui antrenor care suferea de depresii recurente,
acestea au fost cauzate de neimplicarea afectivă a părinților în copilăria sa. Din cauza indiferenței
parentale, copilul la adolescență a dezvoltat o sensibilitate la critici, considerându-se inferior. O altă
consecință purtată din copilărie, a fost frica de eșec, de a nu comite greșeli în activitatea sa. Cauza
acestor probleme emoționale este comportamentul tatălui în cadrul lecțiilor de pescuit și de
vânătoare, acesta bătea din palme, fiind un semnal pentru atunci când greșea. Astfel în momentul în
care a fost pus în situația să-și descrie în câteva cuvinte copilăria, răspunsul său a fost: ”un orfelinat
privat și secret.”. 8
George, în copilărie a fost obligat de mama sa să mănânce tot ceea ce îi punea în farfurie,
fără a ține cont de preferințele sale culinare, impunându-i chiar și o limită de timp. Dacă nu
îndeplinea condițiile puse de aceasta, era pedepsit.9 Acest abuz de putere a determinat mai târziu,

6
Dr. Susan Forward Părinții toxici – Vindecă-ți rănile din copilărie și reia controlul asupra vieții tale, Brașov, editura
Adevăr Divin, 2017, pg. 18-19.
7
Idem, pg. 21.
8
David P. Celani Plecarea de acasă – Cum să te eliberezi de trecut, București, editura Trei, 2009, pg. 11-12.
9
Idem, pg. 25-26.

3
rușinea față de propriile slăbiciuni și frica de a se apropia de ceilalți. Cel mai grav comportament
declanșat de copilărie a fost furtul ca strategie de răzbunare împotriva dominației mamei.10
Un alt exemplu din lumea artistică este legat de Kathryn Harrison care în volumul Sărutul
descrie în ce fel a conștientizat sinele său rănit, apelând la anorexie pentru a sfida remărcile mamei
sale referitoare la greutatea sa.11
O altă constatare făcută de autor, în urma lecturării unui pasaj preluat dintr-un articol de
John Leo din revista Time, în legătură cu Greta și Freda Chaplin, gemene, în vârsta de 37 de ani,
care au rămas în urmă din punct de vedere al dezvoltării psihice, comportându-se ca niște copii.
Aceste comportamente imature la această vârstă înaintată se datorează lipsei unei figuri parentale,
ele încearcă reciproc să suplimenteze rolul de părinte și de aceea rămân blocate din punct de vedere
psihologic, fiind ”cantonate la un stadiu incipient de evoluție”.12
În fiecare adult trăiește un copil ce trebuie vindecat pentru a se putea încheia procesul de
maturizare. Vindecarea însă, nu vine din iertare așa cum mulți militează pentru asta, inclusiv Susan
Forward la început de carieră miza pe acest tratament. Văzând că acest tratament, pe parcursul
terapiei clienților săi, nu funcționează, deoarece aceștia nu făceau niciun progres, a început să
studieze îndeaproape conceptul de iertare. A ajuns la concluzia că iertarea ”încetinește procesul
vindecării” și că în același timp este constituită din două componente: ”renunțarea la dorința de
răzbunare și absolvirea vinovatului de răspundere”.13 A doua componentă ridică câteva semne de
întrebare, dacă am ierta persoana ce ne-a făcut rău, nu ar putea oare să considere că nu a fost ceva
grav și să repete comportamentul, iar noi să trecem prin aceleași lucruri? Important este să
conștientizăm ceea ce ni s-a întâmplat în copilărie și să ne desprindem de ceea ce Alice Miller
numește ”părinți interiorizați”14, care încă își continuă opera în noi.
În toate exemplele menționate mai sus se observă faptul că părinții judecă copilăria ca o
etapă defectă ce trebuie reparată sau îmbunătățită și astfel afectează ceea ce se numește inteligența
emoțională. Acest tip de inteligență oferă posibilitatea individului să-și exprime liber emoțiile și în
același timp îi construiește capacitatea de a le recunoaște. Pentru a fi înzestrați copii cu inteligența
emoțională, părinții au cel mai important rol, acela de a-i ghida și de a-i încuraja să-și recunoască și
să-și asculte emoțiile. Un exemplu des întâlnit în copilărie este acel moment când în urma unor
emoții puternice, copilul răspunde la acestea prin plâns. Imediat părintele îi șterge lacrimile, se uită
în jur cu precauție și îi spune acestuia ”Nu mai face asta, nu e bine să plângi în public, vei arăta că
ești slab și te vei face de râs.”. În acel moment, copilul va considera că este greșit să se lase copleșit
de emoții și să le recunoască, identificându-le ca pe un defect ce îi va afecta viața. La vârsta adultă
va simți rușine, se va ascunde, chiar putând să cadă în depresie, fiind obsedat de cuvintele părintelui
său, considerând că ceea ce a reprimat în copilărie îl urmărește și că este o persoană slabă,
incapabilă să se controleze și să fie superior celorlalți. Conform opiniei Marinelei Rusu, emoțiile
”convertesc trecutul , adesea inconștient și, adesea prin mesajele propriului corp. Mintea va învăța
să descifreze aceste mesaje și va transforma astfel, emoțiile în sentimente conștiente.”15

10
Idem, pg. 30-31.
11
Idem, pg. 38.
12
David P. Celani Plecarea de acasă – Cum să te eliberezi de trecut, București, editura Trei, 2009, pg. 65.

Dr. Susan Forward Părinții toxici – Vindecă-ți rănile din copilărie și reia controlul asupra vieții tale, Brașov, editura
13

Adevăr Divin, 2017, pg. 171.

14
Alice Miller Revolta trupului, București, editura Nemira, 2006, pg. 155.

Marinela Rusu Adolescenții secolului XXI – Oportunități și riscuri în dezvoltarea personală, Iași, editura Terra
15

Nostra, 2018, pg. 222.

4
 O altă problemă des întâlnită, chiar și în ziua de azi, poate din ce în ce mai frecventă, este
imposibilitate copiilor de a se separa de familie, incapacitatea lor de a pleca de acasă. Acestea
reprezintă niște consecințe târzii ale copilăriei, deoarece așa cum constată și David P. Celani copii
ce au fost îngrijiți și au primit iubirea necesară în primii ani de viață, se desprind mult mai ușor
decât acei copii lipsiți de atenția părinților, martori sau părtinitori la abuzurile acestora.16 Un
exemplu, dat de autor, pentru imposibilitatea copiilor da se separa de părinți este cazul unei mame a
unei fetițe de șase ani, Nancy care nu putea să se desprindă de mama sa. În pofida abuzurilor, a
umilințelor, a bătăii și a învinuirii pentru insuccesul mamei sale, din copilărie, Nancy și-a convins
soțul și s-au mutat la câteva străzi distanță de casa mamei sale. O suna în fiecare zi, primea vizite
zilnice din partea mamei în casa sa, continuând să pună presiune pe ea, să îi controleze viața și în
același timp chiar să ajungă să-și piarda identitatea.17 Prin gestul său de a fi aproape de mama sa,
chiar dacă avea deja o familie pentru care trebuia să se preocupe, Nancy încerca să-și satisfacă
nevoile sale refuzate în copilărie. ”Lipsa de afectivitate cu care s-au confruntat în copilăria timpurie
îi ține blocați pe acești tineri într-o adolescență (sau copilărie) prelungită, nepermițându-le să se
dezvolte normal.”18 Există de fapt un amestec între iubire și ură pentru aceeași persoană, mama, iar
din această fuziune rezultă tensiunea emoțională și dependența de mama neglijentă.
Având în vedere toate aceste cazuri, David P. Celani a identificat câteva mecanisme
defensive:
1) ”Sinele rănit”19 acesta este primul mecanism care oferă posibilitatea copilului de a rămâne
atașat de părinții săi. Acest sine rănit este profund ascuns în interiorul educabilului, doar
pentru a nu da frâu liber emoțiilor de furie. Frecvent se apelează la acest mecanism, din
cauza fricii de abandon, din cauza temerii de a nu pierde iubirea părinților.
2) Al doilea mecanism, David P. Celani îl numește ”sinele optimist”.20 Copilul încearcă să își
creeze o imagine pozitivă asupra părinților: ”Sunt niște părinți buni.”, ”Nu au greșit cu
nimic, totul e spre binele meu.” În acest stadiu copii își construiesc niște speranțe, trăiesc cu
iluzia că odată cu trecerea timpului lucrurile se vor schimba, părinții vor avea o altă atitudine
față de el, atunci când va crește mai mare. Iar aici nu doar părinții văd copilăria ca o etapă
defectă, ci și copilul, sperând că într-o etapă următoare el va fi ceea ce părinții vor să fie.
3) Cel mai complex mecanism defensiv este ”apărarea prin clivaj”.21 Acesta este compus din
”sinele rănit” și ”sinele optimist”. Oferă o dublă perspectivă asupra persoanelor importante
din viața copilului sau adultului, cât și asupra situațiilor cu care ajunge în contact. Aceste
proiecții diametral opuse, nu se intersectează. În cazul lui George își separa mama în două
entități disticte: pe de-o parte mama indiferentă, abuzivă care îi provoca furia și sentimentul
de răzbunare, iar pe de-altă parte mama iubitoare, după care tânjea.
4) Ultimul mecanism defensiv este ”apărarea morală”22, copilul încearcă să găsească tot felul
de scuze părinților, fapt ce-l determină să-și caute diverse explicații pe care el le percepe a fi

16
David P. Celani Plecarea de acasă – Cum să te eliberezi de trecut, București, editura Trei, 2009, pg. 16.

17
David P. Celani Plecarea de acasă – Cum să te eliberezi de trecut, București, editura Trei, 2009, pg. 195-196.
18
Idem, pg. 44.
19
Idem, pg. 35.
20
Idem, pg. 77.
21
Idem, pg. 86.
22
Idem, pg. 91.

5
 corecte, logice, instaurându-se imediat vina, autoblamarea. Se realizează în mod conștient.
Acest lucru se întâmplă în cazul Virginiei Woolf, după ce citește opera lui Freud, ea începe
să-și descrie familia pozitiv, își găsește defecte și explicații solide cu privire la reacțiile
fraților și părinților, ceea ce o împinge la vinovăție în primă fază, urmând ca acest proces să
devieze spre confuzie, spre îndoirea de propriile amintiri, conducând la depresie și în final la
sinucidere.
Autorul menționează mai departe faptul că sunt indivizi ce nu se pot detașa de ”sinele rănit” ,
lăsându-l să-i acapareze, iar acest fapt îi determină să își manifestă frustrările din copilărie asupra
celor din jurul lor. Un exemplu ar fi dictatorii, menționați și de Alice Miller în cartea sa Revolta
trupului. Aceștia suferind un abuz de putere excesiv și o lipsă de atenție permanentă din partea
părinților, încep să nu aibă încredere și să ia în derâdere bunătatea celorlalți. Duritatea și exigența,
reprezentau arme cu care își câștigau respectul și atenția din partea celorlalți. Însă această obsesie de
a recupera demnitatea pierdută, nu îi va salva de slăbiciunea din copilărie luată ca un bagaj la vârsta
adultă. Se va întoarce ca un boomerang, fapt care a determinat intrarea lui Hitler într-un buncăr,
respingerea lui Mao de către întregul popor, moartea lui Napoleon în exil, intrarea într-o celulă a lui
Saddam Hussein ș.a.m.d. Ei ”resimt un vid interior și o ură de sine intensă.”23
În concluzie, pseudoeducația pe care părinții o practică în primii ani de viață, cu precădere în
etapa de copilărie, afectează în diverse moduri viața copilului la maturitate. Am observat că modul
de a trata copii prin umilințe, abuzuri, violență fizică și verbală, minciună etc. produc tulburări la
nivel emoțional, psihologic și chiar corporal. Părinții consideră că așa îi modelează corect și îi
motivează pentru a ajunge bine în viață. La baza acestei ”pedagogii negre” stă inconștiența
părinților și chiar nerezolvarea unor probleme venite din partea copilăriei lor, folosindu-se de copii
pentru a se proteja. ”Copilăria oferă cheile pentru întreaga personalitate.”24, ea fiind premisa
multor terapeuți în identificarea cauzelor și a efectelor ce au determinat anumite comportamente și
atitudini în personalitatea pacientului. O definire a personalității o face foarte interesant David
P.Celani, spunând că ”...personalitatea umană este însă asemenea unei carapace de broască țestoasă:
oriunde am merge, o purtăm cu noi.”25.

23
David P. Celani Plecarea de acasă – Cum să te eliberezi de trecut, București, editura Trei, 2009, pg. 103.

Marinela Rusu Adolescenții secolului XXI – Oportunități și riscuri în dezvoltarea personală, Iași, editura Terra
24

Nostra, 2018, pg. 223.

25
David P. Celani Plecarea de acasă – Cum să te eliberezi de trecut, București, editura Trei, 2009, pg. 31.