Modul 3 - Aplicatia 8

Studii de caz

În cele ce urmează, am să vă prezint două cazuri.

1. Preșcolarul C.C., de 5 ani și 8 luni, provenit din o familie biparentală. Tatăl, orfan
instituționalizat în Casa de copii, și, fără experiența unei familii dezvoltate în armonie.
Mama , este la a doua relație,, mai are un copil din prima relație, pe care îl crește
bunica maternă. În prezent, mama a întrerupt orice relație cu bunica maternă, implicit
cu primul copil. De educația copilului se ocupă exclusiv mama, tatăl fiind plecat în
străinătate în tot timpul anului. Acesta revine în țară, în mijlocul familiei de două ori
pe an , perioade scurte. Mama nu lucrează, fiind casnică. Înainte de înscrierea
minorului în învășământul preșcolar, mama duce minorul C.C. la Centru de Sănătate
Mintală Sibiu în vederea diagnosticării, întrucât minorul prezenta dese episoade de
comportare deficitară în diferite situații și contexte. Acesta este diagnosticat cu
,,tulburare de conduită hiperkinetică cu deficit de atenție și dislalie polimorfă,,. În
continuare, mama refuză să accepte că minorul se confruntă cu o problemă, și, merge
la un psiholog autorizat privat pentru rediagnosticare. I se pune un diagnostic
asemănător ca și concept, dar formulat diferit.
La începutul intrării în colectivitate , preșcolarul manifestă violență verbală și fizică în
raport cu toți colegii, urmate de episoade de criză intensă, încercând să transfere
atenția cadrelor spre ceilalți copii, jucând rolul de victimă. Ca urmare, copiii au
început să îl evite.
Manifestările minorului în criză:
-se trântește pe jos
-urlă
-abate atenția spre alt subiect: mama nu îl iubește
-plânge și ne roagă să nu spunem mamei ceea ce a provocat
- aruncă cu jucării și obiecte din preajmă
-se lovește cu capul de pătuțuri
-se pedepsește singur, dându-și palme
-împinge copiii care din întâmplare se află în preajma sa
-se dezbracă de haine și le aruncă la coș
-aleargă plângând și urlând pe holurile instituției

Manifestările copiilor în timpul crizelor:

-se uită speriați, încercând să îl înțeleagă
-se îndepărtează de acesta
-vin spre noi, în încercarea de a spune și descrie ceea ce face minorul,. Nu realizează că
suntem prezente, ataât de puternic este impactul emoțional.
-unii încep să plângâ

Observații: orice cuvânt îi poate provoca frustrare. Rezistența la frustrare este foarte scăzută.
Încearcă să obțină toată atenția asupra sa și să se erijeze în liderul grupului. Dacă în timpul
jocului, unul dintre copii își schimbă interesul față de acțiunea în sine, C.C. strică jocul
instantaneu și aleargă urlând din clasă, pe coridoare, strigând cât poate de tare ca nimeni nu îl
iubește: nici mama, nici copiii. Își exprimă dorința de a sta cu tata în aceste momente. Crizele
pot dura 20 de minute sau chiar 2-3 ore.
Lipsa de personal cu care se confruntă sistemul de învățământ, inclusiv unitatea noastră ne
pune în fața unei provocări majore plină de pericole la adresa acestui copil , dar și a celorlați.
Ne ar fi de un real folos un profesor de sprijin, consilier. Înțelegem că tutorele legal își poate
exprima dorința ca acest copil să nu beneficieze de ajutor psihologic de susținere, și că totul
este doar cu titlul de recomandare., că legislația în vigoare, deși pune mai presus de orice
binele suprem al copilului, în acest caz este depașită de drepturile părintești înțelese și folosite
în interesul părinților. Acest copil riscă să fie marginalizat, stigmatizat, etichetat, îndepărtat
din orice grup macrosocial sau microsocial. În relaționare om la om, reacționează bine., în
orice tip de interrelaționare socială apar problemele.
Pe cât am putut, am încercat mai multe metode.
-l-am luat în brațe și i-am spus că noi toți îl iubim
-i-am spus că îl înțelegem
-l-am rugat să ne descrie ce simte
-l-am rugat să ne spună ce anume îi provoacă suferința
-i-am îndemnat pe copii să îl ierte și să îl înțeleagă, să nu se îndepărteze de el
-i-am sugerat să ceară ajutor atunci când simte că îî crește în intensitate sentimentul de
frustrare
-am convenit, ca atunci când simte că îî crește în intensitate sentimentul de frustrare, să vină
spre noi și să ne luăm în brațe.
Din păcate, deoarece mama îi neagă nevoile esențiale prin neacceptarea naturii tulburărilor de
care suferă, efortul lui de a-și dezvolta mecanisme interioare volitive care să îi regleze
nivelul de reacție la stimuli de natură negativă este minimalizat. Astfel , regresul se
observă după o perioadă de timp mai îndelungată în care lipsește, sau chiar de vineri
până luni.
Am descris succint modul de relaționare cu acest copil. Timp de aproape doi ani și mai bine
m-am documentat, studiind toată literatura de specialitate care acoperă plaja aceasta de
interes. Am încercat să pornesc de la dictonul lui Platon care afirmă că fiecare individ
e unic în toată dezvoltarea sa, și, să nu mă cramponez în limite și tipare. Am fost
deschisă și m-am reglat după copil, câștigându-i încrederea și afecțiunea. De fapt,
aceste două direcții sunt și singurele care îl pot ajuta să se ajute!

2. Al doilea caz, este cazul meu. Surprinzător și simplu aș spune eu. E o redare
subiectivă, de pe ambele planuri: din perspectiva specialistului care analizează cu
acuratețe, și, din perspectiva celui care a trăit un amalgam de emoții și sentimente de
frustrare, de neîncadrare în tiparele societății, de etichetare, de respingere.
Abia după ce am devenit licențiată în psihopedagogie specială, am realizat că sunt
deslexică.

Abia atunci am realizat cât de puternică sunt, cât de mari au fost eforturile mele, cât de
nedrepte au fost situațiile în care am avut nevoie de ajutorul și sprijinul familiei mele și nu l-
am primit., pentru fiecare literă învățată, pentru fiecare cuvânt scris corect, pentru fiecare
lecție citită și de 50 de ori sau temă rescrisă de mai mult de 10 ori., nu m-am mai simțit
vinovată că nu memoram fiecare virgulă și punct, m-am simțit îmbogățită cu toate exeriențele
vacanțelor de vară când reluam toate exercițiile și lecțiile din manualele de engleză, franceză,
chimie. Si, abia acum, după atât de mulți ani în care am simțit că am un ghips invizibil, am
învățat să verbalizez emoții, să am încredere în mine, în capacitatea mea. Fiecare perioadă de
catharsis intens, a lăsat urme adânci. Acum învăț să mă iert. Practic, din introvertită am
devenit extravertită. Parcă am fost într-o cameră cu becul care luminează, aflat aproape de
nivelul solului. Conul de umbră și unghiul de vedere s-a schimbat. Lumea, în existența și
totalitatea ei este aceeași, raportarea mea la lume s-a schimbat!