HIPERPROTECȚIONISMUL AFECTIV

CAUZE ȘI CONSECINȚE

Familia reprezintă o formă de organizare caracterizată prin integritate, un mediu moral

şi afectiv, o structură bio-psiho-socială generatoare de continuitate şi afirmare deplină a fiinţei
umane, un mod de intermodelare şi sincronizare, unitate de interacţiuni şi intercomunicări
personale, un cadru care asigură crearea şi menţinerea echilibrului psihic.1
Considerată drept spaţiul cel mai profund de relaţii afective, un refugiu din calea
adversităţilor, familia este şi cel mai activ centru de agresivitate, poate şi pentru că aici fiecare îşi
poate dezveli adevărata faţă a personalităţii sale. (C. Păunescu., 1994, pag. 90). Autoritatea este
tot atât de nefastă ca şi neintervenţia: într-un caz se creează situaţii frustrante, de unde decurg o
agresivitate refulată şi anxietate, în celălalt caz se ajunge la insecuritate, lene şi răsfăţ.2
Hiperprotecționismul ca atitudine parentală este unul dintre dușmanii dezvoltării
copilului sau tânărului. Frica este cea care-i împinge pe părinți să devină excesiv de protectori,
să-și trateze copiii ca pe niște bibelouri, însă mesajul din spatele unei asemenea atitudini este „Tu
nu poți. Tu nu vei reuși.” 3
În ultima perioadă, tot mai mulți părinți confundă hiperprotecționismul cu implicarea
activă în viața copilului. Astfel, din motive precum lipsa comunicării cu proprii părinți, atitudini
precum „eu știu ce-i mai bine pentru copilul meu” sau lipsa partenerului, unii părinți se
transformă în „monstruleți” capabili să creeze copii, și implicit adulți dependenți emoțional,
anxioși, timizi, incapabili să-și ia propriile decizii. Desigur, acest subiect se poate trata din
perspectivă teoretică, însă pentru o mai bună înțelegere a efectelor pe care le are
hiperprotecționismul afectiv asupra copiilor, am ales să expun în continuare, cazuri concrete.
⁂ Cazul 1 – A.L, 30 de ani, educatoare, F.L. – copilul în vârstă de 2 ani;
Am fost de multe ori martora crizelor lui F. și tot de atâtea ori m-am întrebat care este de
fapt problema lui. A. este o educatoare desăvârșită care reușește de zece ani să scoată

1
Educație parentală – Suport de curs, Univ. Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, p.24
2
Ibidem, p. 25
3
Dizabilitatea: Traume si strategii personale de recuperare, Revista PSYCHOLIGIES, noiembrie, 2011
 generații de copii cuminți și responsabili și totuși copilul ei este cel mai inadaptat dintre toți.
Am reușit pe parcursul unui an să înțeleg de unde vine problema:
- Nu l-a lăsat niciodată cu altcineva decât soțul ei deși ar fi avut variante, din motive
precum „cine știe ce-i face soacră-mea” sau „o dădacă este complet exclusă, dacă mi-l
învață prostii?”. Consecințele nu au întârziat să apară, căci în lipsa mamei, F. și-a
dezvoltat tot felul de comportamente precum: țipete, plans până la epuizare, lovirea altor
copii etc. De asemenea, timpul maxim petrecut fară mama sa a ajuns să fie sub 10
minute.
- A refuzat să-l înscrie la grădiniță într-o altă grupă pe motiv că nu este altă educatoare mai
bună decât ea. Și în acest caz au apărut consecințe precum: reacții violente atunci când A.
se ocupă de alți copii, dorința constantă de a fi luat în brațe.
- Nu are nimeni (altă educatoare, îngrijitoare, coleg) voie să-l atingă pe F. în vreun fel iar
în cazul unei altercații cu un alt copil, am surprins-o adesea certând celălalt copil: „Te-a
mușcat F.? Nu trebuia să-l superi!” sau „Tu l-ai împins primul pe F.! E vina ta!” Desigur,
toate acestea se petrec în fața lui F.
Deși la o vârstă atât de fragedă putem să găsim tot felul de scuze pentru F., realitatea dureroasă
este aceea că cel mai probabil va ajunge un copil tot mai dependent de mama sa.
Posibilă cauză a hiperprotecționismului: soțul lucrează în străinătate, iar în lipsa lui, toată
afecțiunea lui A. se propagă asupra fiului ei. F. a devenit astfel centrul Universului și cel mai
probabil ieșirea din acest spațiu va fi anevoioasă.

⁂ Cazul 2 – V.P, 28 de ani, inginer.

V. este dovada vie a consecințelor hiperprotecționismului mamei. Crescut de un tată
extrem de dur și o mamă care a încercat să compenseze prin a-i face toate poftele, dar nu fără a
sublinia sacrificiul ei enorm, a ajuns la vârsta de 28 de ani să fie pus în situația de a alege între
mamă și soție. Pe de o parte, mama îl șantajează emoțional astfel încât acesta să se mute acasă
împreună cu soția, pentru că altfel, „ea va muri singură”, pe de altă parte, soția își dorește să-și
întemeieze familia departe de influența nocivă a soacrei. Consecința cea mai nefastă a
comportamentului mamei este teama de responsabilitate a fiului, trecerea soției în plan secund și
urmarea unei singure voci: cea a mamei.
 Orice părinte își dorește tot ce este mai bun pentru copil, însă mulți, în special mamele,
tind să cadă în capcana protecției excesive care în timp, se va transforma în posesivitate. Nu
degeaba, în ultima perioadă, tot mai multe persoane ajung să apeleze la ajutorul psihologului.
Nesiguranța în care se află după o perioadă atât de lungă în care au fost protejați de orice pericol,
lovește exact ca un inamic nevăzut, iar lupta cu acesta devine extrem de greu de purtat. Emoțiile
acumulate din neputința de a-și lua propriile decizii se transformă de cele mai multe ori în furie,
frustrare, blocaj emoțional.

⁂ Cazul 3
O situație foarte des întâlnită este aceea a părinților care trăiesc într-un permanent război
cu profesorii; fie că elevul a luat o notă mică, fie că primește prea multe teme, fie că anumite
lecții, materiale, materii i se par nepotrivite, iar lista poate continua. Astfel, din dorința de a-și
vedea copilul excelând prin note, acest tip de părinți omit faptul că „modelează” un viitor adult
ignorant, sfidător, cu convingerea clară că totul i se cuvine fără efort.

Limita dintre protecția părintească sănătoasă și cea dusă la extrem a devenit foarte subțire.
În opinia mea, înainte de a deveni părinte și a-ți asuma rolul de prim educator al copilului,
trebuie să te asiguri că ai o gândire sănătoasă, că știi diferența dintre necesar și prea mult și mai
ales, că înțelegi necesitatea copilului de a-și părăsi „cuibul” la un moment dat; iar când va face
asta, trebuie să te asiguri că-i va fi benefic în primul rând lui, și mai apoi ție.

BIBLIOGRAFIE
1. Catalano, H., Educație parentală – Suport de curs, Univ. Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca;
2. Dimitriu, E., Dialog therapeutic. Despre timiditate, Editura PROHUMANITATE,
București, 1998;
3. Dizabilitatea: Traume si strategii personale de recuperare, Revista PSYCHOLIGIES,
noiembrie, 2011;
4. www.scribd.com ;
5. www.mediafax.ro