Cuprins

Introducere.............................................................................................................

Capitolul 1 Evoluția gîndirii manageriale...........................................................

1.1 Cum definim gîndirea manageriala?..................................................................
1.2 Tipuri de manageri.................................................................................
1.3 Managerii secolului XXI.....................................................................
1.4 Stiluri de management.....................................................
1.5.Principii generale și tendințe actuale.................................................................

Capitolul 2 Conceptele adepților școlii empirice .............................................

2.1 Definitia de empirism.........................................................................................
2.2 Evoluția managementului empiric.....................................................................

Bibliografie..........................................................................................................
 Introducere

Textul acestei lucrări a fost scris pentru a vă oferi o sursă educațională si formativă .
Studiind temele care sunt tratate in capitolele lucrării veți face cunoștință cu
terminologia,conceptele,principiile și tehnicile de bază ce formează conceptul gîndirii
manageriale. Subiectele relatate vor lasa o amprenta în activitatea practică,care se
efectuează zilnic in mediul în care trăim (familie,serviciu,scoală,înterprinderii și
instituții) și in care suntem împlicați direct sau indirect ,atît si elementele
fundamentale care permit studiul acestei activități.
Un prim obiectiv al lucrării este de a trezi interesul si atenția asupra conceptelor
care sunt folosite in practica managementului în general.
Studiul conceptelor,principiilor,stilurilor,întelegerea complexității activității
manageriale intr-un mediu social si economic în care se poate manifesta spiritul de
înterprinzator și libertatea de inițiativă va ajuta sa ne formam o viziune proprie
asupra la ceea ce prezinta managementul.
Lucrarea este structurata in 2 capitole în care am desfășurat pe larg, cu exemple din
materialele studiate a complexității managementului . Capitolul 1 cuprinde
semnificația gîndirii manageriale . Gândirea este o funcţie indispensabilă oamenilor,
necesară inclusiv în procesul managerial. Rolul managerilor este să gândească într-o
organizaţie, executanţii trebuind să realizeze deciziile managerilor,asa putem descrie
în maniera științifică managementul. Cunoaşterea semnificaţiei gândirii şi
aptitudinilor manageriale, printr-o schimbare a viziunii şi mentalităţii asupra
societăţii comerciale, prin integrarea acesteia în contextul economic, social şi uman
din care face parte. activitatea managerului şi implicarea acestuia în procesul de
formare şi dezvoltare a gândirii şi aptitudinilor managerului.
Gândirea este un concept cu care managerul operează în permanenţă. Ea apare ca
un proces de reflectare activă în mintea managerului a realităţilor întreprinderii şi a
mediului acesteia. În acelaşi timp, trebuie avut în vedere şi produsul respectivului
proces, de niveluri şi calităţi diferite, care depinde de gradul şi calitatea prelucrării în
laboratorul intelectual a materiei prime receptate de către manager.
Capitolul 2 este axat mai mult pe partea istorică. Desfășurarea conceptelor
adepților școlii empirice . Cum definim empirismul,unde îi sunt originile acestei
filosofii și desigur specificăm cine au fost personalitățile incluse în lista empiriștilor.
Empirismul este curentul filosofic conform căruia toată cunoașterea noastră rezidă în
evenimentele pe care le trăim, pe care le experimentăm.
Din punct de vedere conceptual, empirismul se află în antiteză cu raționalismul.
Prima categorie de filosofi care pot fi considerați empiriști sunt sofiștii, aceștia fiind
urmați de stoici și de adepții lui Epicur, ca un mod de a răspunde viziunii raționaliste
dezvoltate de Platon. În cazul stoicilor, de exemplu, la naștere omul este tabula
rasa mintea sa fiind alimentată cu noi concepte pe măsură ce individul este supus
unor noi experiențe.
 Capitolul 1 Evoluția gîndirii manageriale

1.1 Cum definim gîndirea managerială?

Primele elemente ale acțiunilor practice de management și chiar ale gîndirii

manageriale au aparut în civilizatia sumeriana începînd cu anul 5000 i.e.n., cand erau
folosite diverse documente scrise pentru efectuarea operațiilor comerciale.
Corespondentul semantic al managementului în limba română este „conducere”. În
ultimul timp termenul de „conducere” este tot mai mult înlocuit cu „management”
datorită nu numai unei anumite predispoziţii a specialiştilor dar şi a publicului larg
spre completarea limbii cu neologisme, determinată de tendinţa evidentă de
deschidere a statelor spre exterior dar şi pentru că acest termen are deja recunoaştere
internaţională. Managementului este definit ca procesul de proiectare şi de menţinere
a unui mediu în care persoanele lucrând împreună în grupuri îndeplinesc în mod
eficace scopuri selectate şi bine definite.
Dintre multele definiţii care au fost oferite de-a lungul timpului cea dată de David
Gustafson este simplă şi la obiect : „Managementul este procesul prin care munca
este făcută prin intermediul altora – bine, la timp şi în limita bugetului.”
Managementul nu trebuie însă privit ca o profesiune pasivă care are doar scopul de a
menţine ordinea şi a proteja status quo-ul.
Trebuie subliniat de la început că managementul nu este nou. Conceptele sale
de bază au fost descrise sub diferite forme de mii de ani. Astfel cele dintâi referiri la
management se pot găsi în Vechiul Testament; concepte manageriale foarte valoroase
chiar şi astăzi au fost folosite la construirea Piramidelor din Egipt. De asemenea în
Codul Bunelor Maniere din Babilonia se regăsesc diverse sugestii în acest sens.
Aceste exemple sunt vechi de 30 de secole şi nu sunt singulare.

În evoluia gândirii manageriale se pot identifica 4-5 teorii şi anume:

1. Teoria managementului ştiinţific (F. Taylor)
2. Teoria modernă a managementului operaţional (H. Fayol)
3. Teoria ştiinţelor comportamentale (E. Mayo)
4. Teoria sistemelor (Ch. Barnard)
5. Alte curente moderne în management (P. Druker, A. Maslow).

În sfera afacerilor conceptul de management s-a impus in anul 1941 prin

lucrarea ^ The Managerial Revolution^, publicată de James Burnham la New York,în
care a fost stabilit termenul de manager,ca vector al inovației și progresului,iar
termenul de management,avînd semnificația de analiză a rolului managerului in
societatea contemporană.
Managementul este un termen englezesc de origine franceză. Autorul francez Jean
Chevalier în lucrarea sa „Organisation” susţine că termenul „management” este
derivat din cuvântul francez „menage” care semnifică -„organizarea şi dirijarea unei
case” („l’ordre et le train d’une maison”).
 Corespondentul semantic al managementului în limba română este „conducere”. În
ultimul timp termenul de „conducere” este tot mai mult înlocuit cu „management”
datorită nu numai unei anumite predispoziţii a specialiştilor dar şi a publicului larg
spre completarea limbii cu neologisme, determinată de tendinţa evidentă de
deschidere a statelor spre exterior dar şi pentru că acest termen are deja recunoaştere
internaţională.
Managementului este definit ca procesul de proiectare şi de menţinere a unui mediu
în care persoanele lucrând împreună în grupuri îndeplinesc în mod eficace scopuri
selectate şi bine definite.
Dintre multele definiţii care au fost oferite de-a lungul timpului cea dată de David
Gustafson este simplă şi la obiect : „Managementul este procesul prin care munca
este făcută prin intermediul altora – bine, la timp şi în limita bugetului.”

Managementul nu trebuie însă privit ca o profesiune pasivă care are doar scopul
de a menţine ordinea şi a proteja status quo-ul. Trebuie subliniat de la început că
managementul nu este nou. Conceptele sale de bază au fost descrise sub diferite
forme de mii de ani. Astfel cele dintâi referiri la management se pot găsi în Vechiul
Testament; concepte manageriale foarte valoroase chiar şi astăzi au fost folosite la
construirea Piramidelor din Egipt.
De asemenea în Codul Bunelor Maniere din Babilonia se regăsesc diverse sugestii în
acest sens. Aceste exemple sunt vechi de 30 de secole şi nu sunt singulare.

În evoluia gândirii manageriale se pot identifica 4-5 teorii şi anume:

1. Teoria managementului ştiinţific (F. Taylor)
2. Teoria modernă a managementului operaţional (H. Fayol)
3. Teoria ştiinţelor comportamentale (E. Mayo)
4. Teoria sistemelor (Ch. Barnard)
5. Alte curente moderne în management (P. Druker, A. Maslow)
Gândirea este o funcţie indispensabilă oamenilor, necesară inclusiv în procesul
managerial. Ca mod de gândire amintim că H. Fayol a recomandat ca organizaţia să
fie analizată prin funcţiile sale , considerând că ea este un organism complex, aflat în
evoluţie, încât poate fi comparată cu un organism biologic, a cărui existenţă este
asigurată de îndeplinirea unor funcţii.
Cunoaşterea acestor legi generale ale sistemelor duce la o cunoastere mai bună şi la
o conducere cu eficienţă mai mare a unor sisteme care prezintă dificultate în
abordare.
Înainte de a defini managementul și de a discuta ce fac managerii,este necesar să
examinam mediul în care managerii realizează activitătile lor si îndeplinesc rolul
care-i separă de nonmanageri. Managerii lucrează intr-o organizatie sau
companie,lumea este plină de organizații,acestea pot varia ca domeniu de activitate
,structură,resurse,personal,obiective. Toate insă au anumite elemente în comun.
Un manager poate fi fondatorul sau proprietarul unei organizații și la fel de bine,un
angajat să o dirijeze,să ia decizii și să folosească resursele acestei personal,materiale
pentru ca ulterior sa atinga obiectivele organizației.
Managerul este,în esență,liantul,catalizatorul,forța ce conduce
schimbarea,coordonarea și controlul într-o organizație.
Sarcina lui este să creeze ambianța în care activitatea să fie orientată astfel
încîtmembrii să contribuie la obiectivele grupului cu cel mai scazut volum al unor
resure disponibile ca:bani,timp,efort,disconfort și materiale.
Managementul este arta și știința de a-i face pe alții să acționeze în așa fel încît
să se atingă obiectivele unei organizații;este procesul de statuare și îndeplinire a
obiecctivelor,prin realizarea unor funcții de bază,specifice,în dirijarea și utilizarea
resurselor umane,materiale și financiare ale organizației.
Gândirea este un concept cu care managerul operează în permanenţă. Ea apare ca
un proces de reflectare activă în mintea managerului a realităţilor întreprinderii şi a
mediului acesteia. În acelaşi timp, trebuie avut în vedere şi produsul respectivului
proces, de niveluri şi calităţi diferite, care depinde de gradul şi calitatea prelucrării în
laboratorul intelectual a materiei prime receptate de către manager din mediul
economic trecut şi prezent al unităţii economice, cu ajutorul informaţiei. Nivelul
produsului procesului gândirii depinde de calitatea managerului, de aria şi conţinutul
informaţiei, de capacitatea de percepere şi pricepere a managerului de a supune unor
prelucrări speciale întregul arsenal informatic de care dispune.
Gândirea trebuie să fie sprijinită pe cunoştinţe solide, multidisciplinare: pregătirea
profesională de bază, economică, financiară, comercială, cunoştinţe de ştiinţa
conducerii, cunoştinţe de management în domeniile conduse. Un bun manager este
cel care posedă o gândire creatoare, capabilă să iasă din tipare şi să rezolve probleme
nou apărute, sprijinindu-se pe o preocupare continuă de acumulare de noi cunoştinţe,
ca bază pentru noi decizii. Este necesară o gândire rapidă, logică, analitică, dar şi
sintetică, capabilă să evalueze rapid riscul şi să ia decizia la timpul potrivit. Gândirea
în sine, înţeleasă şi tratată ca o calitate general – umană, în cazul managerului,
trebuie să fie mai flexibilă, să ţină seama de un număr foarte mare de parametri, cu
influenţe pozitive şi negative, să evalueze rapid ansamblul şi să găsească soluţia
(decizia) cea mai justă.
Punând întreprinderea în slujba economiei de piaţă sub raportul tehnico-economic şi,
în acelaşi timp, rezolvând problemele individuale ale salariaţilor sub raportul
intereselor umane, managerul iniţiază şi practică o adevărată filosofie a întreprinderii.
Aceste condiţii şi trăsături componente influenţează şi determină în final filozofia şi
logica gândirii managerului, principiile managementului întreprinderii.
Gândirea managerială se formează într-o măsură însemnată sub influenţa
fenomenelor manageriale pe care acesta este chemat să le cunoască şi să le
influenţeze. Gândirea, în general, este procesul cognitiv cel mai înalt, constând din
reflectarea generalizată şi nemijlocită a obiectelor şi fenomenelor şi a relaţiilor dintre
ele. Gândirea managerială reprezintă o cunoaştere a realităţii manageriale bazată pe
utilizarea cunoştinţelor dobândite anterior. De fapt, în aceasta constă trăsătura
caracteristică esenţială a procesului gândirii manageriale. Procesul economic şi social
al oricărei întreprinderi pune în faţa managerului sarcini ce nu pot fi rezolvate pe
calea perceperii nemijlocite a fenomenelor manageriale sau pe calea reproducerii a
ceea ce a fost perceput anterior.
 Rezolvarea multor probleme manageriale are loc în numeroase situaţii pe cale
indirectă şi se bazează pe concluziile desprinse din cunoştinţele anterioare.
Căutarea unui astfel de răspuns, pe care managerul nu-l poate obţine direct prin
percepţie sau pe calea deducţiilor furnizate de cunoştinţele sale este o activitate de
gândire. Rezultă deci că gândirea managerială este întotdeauna legată de rezolvarea
unei probleme manageriale prin mijlocirea cunoştinţelor dobândite şi pe baza cărora
managerul poate ajunge la anumite concluzii. La baza gândirii stau senzaţiile (proces
psihic de semnalizare-reflectare prin intermediul unui singur analizator, a
proprietăţilor simple şi separate ale obiectelor şi fenomenelor în forma unor imagini
directe, elementare), percepţiile (proces psihic complexsenzorial şi cu conţinut
obiectual realizând reflectarea directă şi unitară a ansamblului însuşirilor şi structurii
obiectelor şi fenomenelor, în forma imaginilor primare) şi reprezentările (reflectarea
sub formă de imagine intuitivă a unui obiect sau fenomen care în momentul respectiv
nu este perceput, dar care a acţionat în trecut asupra analizatorilor, sau 3 astfel spus o
imagine reprodusă, care se bazează pe experienţa perceptivă trecută. Toate acestea
apar în procesul activităţii practice a managerului, ca efect al acţiunii fenomenelor
manageriale asupra analizatorilor. Subliniem semnificaţia lor deosebită deoarece fără
ele gândirea ar fi lipsită de orice conţinut şi practic nu ar fi posibilă. În procesul de
gândire managerul pleacă de Ia cunoaşterea particularului. Prin generalizare, el
descoperă generalul în fenomenele individuale ale realităţii manageriale. Activitatea
de gândire este indisolubil Iegată de practica managerială Practica reprezintă
domeniul de aplicare a rezultatelor activităţii de gândire şi tot ea aduce corective în
activitatea de gândire. La rândul său, practica managerială nu este posibilă în afara
gândirii managerului. Ea este necesară atât în planificarea activităţii manageriale, cât
şi în executarea acesteia. Acţionând, managerul dă un sens acţiunilor sale, îşi propune
ce trebuie făcut, ce modificări să introducă în activitatea sa, cum să înlăture anumite
dificultăţi.

1.2 Tipuri de manageri

Tipul de manager este cunoscut în literatura de specialitate ca ansamblul

caracteristicilor principale referitoare la calitățile,cunoștințele si aptitudinile proprii
unei categorii de manageri,ce le confera aceiaș abordare a aspectelor de bază ale
procesului de management.
Tipul de manager este influențat de tipologia general umana de percepere a lumii
înconjuratoare. Dupa viziunea psihologului elvetian Carl Jung avem doua tipuri de
manageri:

 extravertiții - prezintă persoane deschise lumii

exterioare,exteriorizate,impetuoase;
 introvertiții – persoane interiorizate,adîncite în propria lor
lume,meditative,rezervate;
 Alt autor descrie tipurile de manager in modul urmator(baza clasificării tipurilor
de manageri este urmatorul factor – autoritarismul) :

* participativul - acest tip de manager are o pregătire vastă in domeniul de

activitate al colectivului condus,cit si in domeniul managementului,de unde lipsa
de reticență pentru a rezolva impreuna cu angajații,sefii,colegii problemele
existente. Caracteristic pentru acest tip mai este și un climat de munca
deschis,favorabil pentru dezvoltarea subordonaților si ușurinta în ințelegerea
naturii umane,plus implicarea pe larg in realizarea unor acțiuni pentru dobindirea
scopurilor comune.

* autoritarul – acest tip este caracteristic prin excesul de îndrumări și verificari,un

climat in colectiv auster; situarea pe prim plan a relațiilor ierarhice de
subordonare. Ce ține de consultarea cu angajații,acest procedeu are loc foarte rar
doar cu scopul de a masca unele lacune în pregătire. De specificat ,acest tip de
manager are placerea de a fi totalitar ceea ce semnifica nepriceperea sa si desigur
perceperea relatiilor interumane cu o pondere redusă.

* participativ - autoritar - aici vem o egalitate in toate aspectele relatate mai sus.

Prin tip de manager desemnăm ansamblul de caracteristici principale referitoare la

calitațile, cunoștintele si aptitudinile proprii ale unei categorii de cadre de conducere,
ce le conferă, în esentă, aceeasi abordare în ce priveste aspectele de bază ale
proceselor și relatiilor manageriale, ale comportamentului managerial, deosebite de
ale altor manageri.
În literatura de specialitate tipurile de manageri variază de la un specialist la altul, în
funcție de criteriile specifice care au stat la baza delimitarii lor și de combinatiile
acestor criterii.
Francezul Chalvin delimitează 10 tipuri de manageri: organizatorul, participativul,
intreprinzatorul, realistul, maximalistul, birocratul, demagogul, tehnocratul,
oportunistul, utopistul modernist.
Profesorul american Keith Devis, deosebeste 4 tipuri de cadre de conducere: autocrat,
custodial, sportiv, colegial.
Profesorul polonez Storosciak prezinta doua tipuri: autocrat si democrat.
Pornind de la abordarea scolii sociologice de management și de la celebrele teorii x,
y, z, evidentiam cateva portrete robot în care se poate încadra orice tip de manager:

1. manager populist care se caracterizează prin:

- lipsa unui management strategic;
- prioritate acordată rezolvării unor pretenții salariale;
- tergiverasarea disponibilizării de personal, chiar dacă situația concretă a firmei
o impune;
 - apelarea unor imprumuturi mari pentru salarii care conduce la încalcarea
corelațiilor fundamentale dintre indicatorii economici (productivitate, salariu
mediu).
2. manager autoritar care se caracterizeaza prin:
- acordă o atenție deosebită problemelor restructurării;
- are o bogata experiență autoritară și o personalitate solidă;
- dă dovadă de corectitudine, severitate, exigență, seriozitate față de salariați;
- dezinteres pentru problemele sociale;
- urmareste maximizarea profitului;
- este dispus să-și dea demisia daca nu poate să-și exercite stilul managerial.
3. manager incompetent se caracterizeaza prin:
- nemultumește pe toata lumea;
- absența unui strategii realiste;
- lipsa de inițiativă, curaj în asumarea unor riscuri;
- neadaptarea la schimbarile de mediu ambient;
- ușor coruptibil.
4. manager participativ-reformist se caracterizează prin:
- considera ca poate fi facută restructurarea și asigurarea unui parteneriat al
salariaților, acestia fiind convinși ca ce se intreprinde este in interesul lor;
- spirit inovator, creator,
- curaj în asumarea riscurilor;
- capacitatea ridicată de antrenare;
- disponibilitate prin comunicare;
- flexibilitate în situații de criză sau conflict de muncă;
- strategii clare;
- masuri preventive de evitare a crizelor.
5. managerul conciliator se caracterizeaza prin:
- compromis intre cele doua tendințe considerate comentarii;
- realizează performanțe medii în ambele situații;
- strategii de supraviețuire și o conducere abilă, de pe o zi pe alta,
abilitate in situații conflictuale.

1.3 Managerii secolului XXI

Cu toate ca exista diferențe semnificative privind evoluția lumii afacerilor, în mod

surprinzător se remarcă un consens clar referitor la exigențele fundamentale ce
vizează managerul secolului XXI.
În S.U.A. , mănagerii au deplină încredere în stabilitatea țării lor, însă se tem de
numeraosele reglementări statale și lipsa personalului calificat. Referitor la calitățile
pe care ar trebui să le aibă managerul ideal, americanii subestimează următorii
factori: necesitatea de a cultiva o viziune internațională, impactul pieței unice
europene, importanța cunoasterii limbilor străine.
Este evident faptul că marimea și diversitatea ce caracterizează piața lor națională,
precum și lungul lor trecut de supremație economică impiedică managerii americani
să-și dea seama de absoluta necesitate de a avea în afaceri competente, la nivel
mondial.
În Japonia, managerii consideră că abundența actuală de capital și de personal
calificat se va menține și in urmatorul secol. Ei sunt pregatiți să facă o concurență
agresivă, în special, datorită bunului mers al întreprinderilor si diversificării lor în
direcția activitaților conexe. Chiar și intr-un mediu radical diferit, ei conteaza să fie
competitivi mai ales prin crearea de noi produse, decît prin ameliorarea celor
existente.
În Europa Occidentală, managerii sunt unanimi în a prevedea puține schimbări
extreme în comparație cu colegii lor din alte regiuni. Ei sunt preocupați de
consecințele pieței unice europene largite, însă siguri fiind de tradiționala
superioritate a produselor și serviciilor lor, vor pune, și in viitor, accent pe calitate
pentru a-și dezvolta eforturile de concurență.
America Latină cunoaste un mediu economic caracterizat prin piețe aflate in plina
dezvoltar, fapt ce ii determina pe managerii acestei regiuni sa prevadă o diminuare a
capitalurilor disponibile și o slabire a stabilității monetare. Totodata, ei consideră că
forța de munca este un element major de succes și spera să-și bazeze eforturile de
concurența in special de productivitate.

În ceea ce privește managerul viitorului, majoritatea teoreticienilor și practicanților

consideră ca acesta trebuie să aibă urmatoarele caracteristici:
- viziune lucidă, strategica asupra viitorului intreprinderii unde lucreaza și locul
acestuia în universul global de afaceri;
- capacitatea de comunicare cu personalul și clienții;
- capacitatea de a lega mai sistematizat recompensele cu meritele individuale ale
fiecaruia;
- politica prefecționată de formare și pregatire a managerilor;
- calitatea de lider care să-și convingă colaboratorii pentru a realiza împreună
obiective ambițioase;
- respect fată de ceilalți, de valorile și concepțiile lor;

Avînd in vedere faptul că afacerile evoluează într-un mediu concurențial, din ce în ce

mai complex, doar managerii care au o pregatire și prestație exceptionale pot asigura
existența întreprinderii. Pentru a atrage și reține astfel de persoane, managerul trebuie
să fie un strateg, totodata, să personifice aspirațiile specifice ale intreprinderii.
Confruntati cu bulversarile lumii afacerilor, managerii europeni au sanse sa mareasca
posibilitațile de afirmare a întreprinderii în care lucrează doar dacă dezvoltă anumite
aptitudini și comportamente; capacitatea de schimbare; deschiderea spre nou;
aptitudinea de a invăța pe altii; aptitudinea de a adapta diverse metode și tehnici la
condițiile specifice existente în intreprindere.
În același timp însă, managerii europeni sunt confruntați și cu schimbarea naturii
rolurilor pe care le au.
 Cele mai semnificative sunt urmatoarele:
- la începutul carierei, managerul trebuie să fie discipol, să invețe continuu, mai
ales din experiența celorlalți, din viața organizației;
- sa fie un specialist pentru a putea pretinde și analiza informații atît de necesare
procesului decizional;
- să fie supervizor care să aiba abilitatea de a face sistemele să funcționeze și să
rezolve probleme perturbătoare pentru realizarea performantelor planificate;
- să fie operațional, adică să se concentreze pentru buna funcționare a legăturilor
internaționale dintre obiectivele economice, tehnice, sociale și politice;
- să fie un manager de vîrf, să aibă o viziune clara asupra evoluției viitoare a
intreprinderii.

1.4 Stiluri de management

Stilul de management reprezintă manifestarea calităților ,cunoștințelor și aptitudinilor

managerilor în relațiile cu subordonații,șefii sau colegii.
Într-o accepţiune generală stilul este felul propriu de a fii, de a se comporta și de a
acționa al managerului în procesul conducerii.
Stilul de conducere reprezintă modul concret de exercitare a rolului de manager, de
transpunere efectivă în plan comportamental a exigențelor ce decurg din statutul de
manager. Noțiunea de stil de conducere reunește într-un ansamblu dinamic trasăturile
și particularitațile psihice și psiho-sociale ale managerilor, comportamentele acestora
in exercitarea managementului și condițiile concrete în care se desfasoară activitatea
de management.
Stilul de management reflectă tipul de manager în ceea ce acesta are esențial. De
exemplu,un manager participativ dezvoltă de obicei stilul participativ,dar poate să
adopte și un stil autoritar fată de anumiti subordonați.

Stilul de management este determinat de acțiunea unor factori ca:

 autoritarismul,exprimat prin gradul de concentrare a puterii de către
manageri,de modul de luarea deciziilor;
 directivitatea,care constă în natura ideeilor pe care managerii le dau
subalternilor pe parcursul desfasurării activității;
 relația dintre manager și subordonați,în funcția de care se precizează structura
socio-afectivă a grupului;
 orientarea managerului în raport cu problema subordonaților,prin prisma
priorității care se acordăproblemelor organizației în raport cu interesele
lucratorilor;
 metodele și tehnicile de management utilizate;
Din multitudinea clasificărilor și tipologiilor, cel mai frecvent folosite în diagnoza
stilurilor de conducere sunt realizate în raport cu trei criterii diferite:

a. modul de luare a deciziilor;

b. sistemul de valori care orientează activitatea managerilor;
c. eficiența stilurilor de conducere.

Dupa modul de luare a deciziilor, clasificarea făcuta de Kurt Lewin și colaboratorii

săi în Psyhologie dynamiquie, contureaza trei tipuri de stiluri de conducere:
1. autoritar
2. democratic
3. liber

Stilul de conducere autoritar sau autocratic se caracterizeaza prin centrarea autoritatii;

preponderenta deciziilor unipersonale; accent pe autoritatea formala:
-personalul unitatii este vazut doar ca executant, dreptul de decizie si control
avându-l numai managerul;
- intreaga activitate de management este axată pe sarcini, subordonaților nu li se
explică obiectivele generale ci li se cere doar executarea întocmai a hotărarilor luate;
- corectia abaterilor de la deciziile luate se face prin sanctiuni;
- subordonații sunt apreciați ca fiind lipsiți de spirit creator, trebuind în permanență
să fie îndrumați, controlati, constranși;
- subordonații sunt aspri criticați dar nu se admit aprecierile critice ale acestora;
- relațiile interumane sunt apreciate ca fiind puțin importante sau sunt ignorate.

Acest stil de conducere poate duce la insatisfacție la nivelul subordonaților și chiar la

rezultate negative în activitate: delasare, randament scăzut, parasirea organizației.
Stilul autoritar poate fi adecvat unor situatii speciale, cum ar fi o unitate militara în
dispozitiv de lupta. Stilul autoritar este însa incompatibil cu sistemele moderne,
participative de conducere.

Stilul democratic se caracterizeaza prin incredere mare a managerului in subordonati;

este stimulată formularea de sugestii, propuneri catre subordonati; este apreciata si
stimulata capacitatea creativa a subordonatilor; este incurajata participarea
subordonatilor nu numai la indeplinirea sarcinilor ci si la luarea deciziilor; in
antrenarea personalului la luarea deciziilor si la realizarea acestora sunt folosite
motivatiile, convingerile si recompensele; este incurajata comunicarea pe verticala si
pe orizontala; se pune accent pe relatiile interumane şi pe asigurarea unui climat de
munca agreabil; managerul se bazeaza nu numai pe autoritatea formala, de status ci si
pe autoritatea personala, dobandita; subordonatii sunt informati asupra obiectivelor
unitatii si sunt consultati în problemele de perspectiva; se foloseste pe larg delegarea
de autoritate si raspunderi; se urmareste valorificarea competentelor subordonatilor si
se favorizeaza dezvoltarea personalitatii acestora.
 Exercitarea stilului de conducere democratic asigură o satisfactie mare în munca și
contribuie la cresterea interesului subordonaților pentru realizarea sarcinilor. Pentru
că stilul de conducere democratic să fie eficient este necesar ca subordonații să aibă
deprinderi de conducere colectivă, să aiba un nivel ridicat de competența si
responsabilitate.

Stilul liber, pe care unii autori nu-l considera propriu-zis un stil, se caracterizeaza
prin lipsa totală de participare a managerilor la activitate, grupul fiind lasat sa se
organizeze singur.
Rezultatele practicarii unui asemenea “stil” sunt dezordinea si anarhia.

1.5 Principiile generale și tendințe actuale.

La baza conceperii și exercitării managementului organizațiilor se află un ansamblu

de principii care exprimă nivelul de dezvoltare al știintei managementului, ele
alcătuind un sistem pe baza caruia se concepe și modeleaza managementul
organizațiilor și comportamentul managerilor.
Inainte de a prezenta, pe scurt, principiile managementului, este necesar de
evidențiat, că prima încercare de stabilire a acestor principii, cît și de divizare a
procesului de management în funcții, apartine inginerului francez Henri Fayol
( 1841-1925), diplomat al Scolii de Mine din Saint Etienne, care s-a bazat pe propria
sa experienta in fruntea Companiei Miniere si Siderurgice “ COMMENTRY –
FANRCHAMBAULT- DECAZEVILLE”, in lucrarea sa “Administration industrielle
et generale “ aparuta la Paris in 1966, iar altele s-au consolidat in procesul innoirilor
care au avut loc in timp, in acest domeniu.
Sunt în acest plan, multe puncte de vedere, fiecare cu argumentarea respectiva.

Tocmai de aceea am apelat la o foarte scurta prezentare a principiilor care au devenit,

multe dintre ele, clasice, lasand libertatea de a le utiliza, a face referiri la ele, de a le
completa sau combina, evident, cu scopul final ca principiile sa reprezinte un ghid de
referinta in activitatea de management.

Principiile conducerii formulate de Fayol sunt:

a. Diviziunea muncii
b. Autoritatea şi responsabilitatea
c. Disciplina
d. Unitatea de comandă
e. Unitatea de direcţie
f. Subordonarea interesului personal celui general
g. Remunerarea
h. Centralizarea
i. Lanţul scalar
j. Ordinea
k. Echitatea
l. Stabilirea ocupării postului
m. Iniţiativa
n. Spiritul de ,,corp”

Ca principii generale ale conducerii pot fi descrise:

a. Conducerea prin obiective
b. Învăţarea din experienţă
c. Diviziunea muncii
d. Înlocuirea resurselor rare
e. Convergenţa muncii
f. Funcţiile determină structura
g. Delegarea autorităţii
h. Conducerea prin excepţie
i. Utilizarea celui mai scurt drum, până la decizie.

În activitatea managerială se manifestă în prezent câteva tendinţe noi şi anume:

 în domeniul planificării: alianţele strategice
 în domeniul organizării: cultura organizaţională sau corporatistă
 în domeniul personalului: competenţa, controlul stresului şi plată în funcţie de
performanţă în conducere-dirijare: activitatea antreprenorială desfăşurată în
interiorul organizaţiei
 în activitatea de control: mecanismele de asigurare şi evaluare a calităţii
îngrijirilor de sănătate.
Asa cum am aratat anterior, primul care s-a preocupat de functiile managementului și
a formulat o teorie considerat ca unul dintre clasicii literaturii de management a fost
Henri Fayol.
In lucrarea sa, acesta identifică pentru prima data in cadrul funcțiunii administrative a
organizatiei funcțiile conducerii sub forma celor cinci infinitive care au devenit
celebre: a prevedea, a organiza, a comanda, a coordona, a controla.
Functiile managementului au fost abordate evident intr-o forma originala si de
catre cel mai reprezentativ “ guru” al managementului Peter Drucker, care intr-o
lucrare de referinta defineste cele cinci sarcini fundamentale ale managerului care
sunt:
a) Un manager trebuie sa defineasca obiectivele si natura lor;
b) Un manager organizeaza, adica analizeaza activitatile, deciziile necesare, grupeaza
munca, o divide in activitati si sarcini posibile de condus;
c) un manager motiveaza si comunica;
d) o alta sarcina a managerului e de a masura pentru ca el elaboreaza norme,
analizeaza, evalueaza si interpreteaza performante;
e) un manager formeaza oameni si se formeaza pe el insusi;
Tematica abordata de Peter Drucker este foarte larga, ea nu se rezuma numai la
functiile managementului. Reputatia lui se bazeaza, in principal, pe o lucrare in care
el defineste “ managementul prin obiective” ca fiind prima dintre sarcinile
managerilor de organizatie. Conceptul de management prin obiective, in care se
regasesc toate functiile managementului a fost preluat si de John Whumble, diplomat
la Cambridge, pentru a-l transforma intr-un instrument util pentru manageri.

Capitolul 2. Conceptele adepților școlii empirice

2.1 Definitia de empirism.

Empirismul (din greacă tradurece ca : "test", "încercare") este doctrina filosofică a

testării, a experimentării și a luat înțelesul mai specific conform căruia toată
cunoașterea umană provine din simțuri și din experiență.
Empirismul respinge ipoteza conform căreia oamenii au idei cu care s-au născut,
sau că orice se poate cunoaște fără referință la experiență.
Empirismul contrastează cu raționalismul continental, lansat de René Descartes.
Potrivit raționaliștilor, filozofarea trebuie să aibă loc prin introspecție și
prin raționament deductiv aprioric. Empiriștii susțin că la naștere intelectul este
o tabula rasa, o "foaie albă, fără nici un fel de semne pe ea" și căruia doar experiența
îi poate furniza idei. Problema empiriștilor a fost răspunsul la întrebarea în ce fel
dobândim idei care nu au corespondent în experiență, cum ar fi ideile matemetice de
punct sau de linie.
Nume asociate cu empirismul includ Toma de Aquino, Aristotel, Thomas
Hobbes , Francis Bacon, John Locke (care a dezvoltat inițial această doctrină
în secolul XVII și începutul de secol XVIII), George Berkeley, și David Hume.
Este considerat în mod general ca nucleul metodei științifice moderne, potrivit
căreia teoriile trebuie să se bazeze pe observație mai degrabă decât pe intuiție
sau credință; adică, cercetare empirică și raționament inductiv aposteriori mai
degrabă decât logică deductivă pură.
Empiric este un adjectiv utilizat adesea cu trimitere la știință, atât științe naturale cât
și științe sociale, care înseamnă utilizarea unor ipoteze care pot fi infirmate folosind
observația sau experimentul (cu alte cuvinte prin experiență).
Într-un alt sens, empiric are în știință același sens cu "experimental". În acest sens, un
rezultat experimental este o observație empirică. În acest context, termenul de "semi-
empiric" sau "semiempiric" se folosește pentru a califica metode teoretice care
folosesc parțial axiome de bază sau legi științifice postulate și rezultate empirice
(experimentale). Asemenea metode sunt în contradicție cu metode teoretice ab
initio care sunt pur deductive și se bazează pe un set de afirmații care sunt consistente
una cu alta. Această terminologie este importantă mai ales în chimia teoretică.
Empirismul este teoria conform căreia originea oricărei cunoaşteri este experiența
senzorială. Acesta subliniază rolul experienţei și al dovezilor, mai ales rolul
percepției senzoriale, în formarea ideilor și susține că singura cunoaştere pe care o
poate avea omenirea nu poate fi decât a posteriori (adică, bazată pe experiență).
Majoritatea cercetătorilor empirici exclud, de asemenea, noțiunea de idei înnăscute,
sau ineism (ideea că mintea se naşte cu idei sau cunoștințe și nu este o "tabula rasa"
la naștere).

În scopul construirii unui sistem mai complex de cunoștințe pe baza acestor

observații directe, trebuie să fie utilizată inducția sau raționamentul inductiv (care
face generalizări pornind de la cazurile individuale). Acest tip de cunoaștere este, prin
urmare, de asemenea, cunoscut sub numele de cunoaştere empirică indirectă.

Empirismul este în contrast cu raționalismul, teoria că mintea poate înțelege unele

adevăruri în mod direct, fără să fie necesară intervenţia simțurilor.

Termenul "empirism" are o etimologie dublă, care provine atât din cuvântul grecesc
care semnifică "experiență" cât, mai ales, din folosirea termenului "empiric" specific
clasicismului grec şi roman, referindu-se la un medic a cărui abilitate este dobândită
prin experiența practică, spre deosebire de instruirea teoretica (aceasta a fost
principala sa utilizare).

Termenul "empiric" (mai degrabă decât "empirism"), se referă, de asemenea, la

metoda de observare și experimentare folosită în științele naturii și ştiinţele sociale.
Este o cerință fundamentală a metodei ştiintifice conform căreia toate ipotezele și
teoriile trebuie să fie testate înaintea oricărei observații a lumii naturale, mai degrabă
decât să se bazeze numai pe un raționament a priori, pe intuiție sau pe revelație. Prin
urmare, din punct de vedere metodologic, se consideră că ştiinţa este de natură
empirică.
Empirismul a fost un precursor al pozitivismului logic, cunoscut și sub numele de
empirism logic. Metodele empirice au dominat știința până în ziua de azi. Au pus
bazele metodei științifice, care este perspectiva tradițională asupra teoriei și
progresului în știință. Însă în ulimele decenii mecanica cuantică, constructivismul
și Structura revoluțiilor științifice a lui T. S. Kuhn au constituit niște provocări la
adresa empirismului ca metodă exclusivă după care funcționează știința. Pe de altă
parte, unii afirmă că teorii precum mecanica cuantică oferă un exemplu perfect
pentru soliditatea empirismului; abilitatea de a descoperi până și legi științifice
contraintuitive și abilitatea de a reformula aceste teorii pentru a accepta aceste legi.
2.2 Evoluția managementului empiric

Managementul empiric a aparut odata cu diviziunea muncii și traiul omului în

grupuri organizate. Înainte de a se cristaliza ca știintă, drumul parcurs de
"management" a fost de la o formă embrionară manifestată o data cu constituirea
primelor colectivități umane în comuna primitivă, pâna la începutul secolului XX
când Henry Fayol si Frederich Taylor prin lucrările "Administrația industrială și
generală", respectiv "Principiile managementului științific" au analizat de o manieră
științifică, pentru prima dată, procesul de management și sistemul de management,
elaborând un set de reguli, principii și metode de conducere științifică.
Reprezentantii cei mai împortanți ai școlii empirice sunt:
 Peter Drucker - profesor la Școala Superioara de Afaceri,Univesitatea New
York și consilier de probleme de politic de afaceri și management al unor
mari corporații ca General Motors,Crysler,IBM;
 Ralph Davis - profesor,fost decan al Facultății de Management al
Universității din Ohio;
 A.Sloan junior - fost presedinte al companiei General Motors;
 A.Chandler-profesor la Institutul de Tehnologie-Massachusetts;
 G.H.Symonds-fost profesor la Institutul”Stiinta Managementului”;
 L.E.Newman;
 E.Petersen;
 E.G.Plowman;
 E.Dale-fost presedinte al Aademiei Americane de Management.

Scoala empirică a îmbinat,de regulă,cercetările teoretice cu activitatea

practică.Caracterul pragmatic al școlii se bazează pe studiul experienței
managementului în vederea fundamentării unor recomandări care au de regulă
importanță practică nemijlocită. Reprezentanții acestei școli acordă importanță
deosebită experienței nemijlocite a managementului organizațional,încercînd sa
demonstreze că,în esența sa,activitatea managerială ramîne, în principal,o arta care se
invață nu atît din teorie cît din practică.
Reprezentanții acestei școlii proclamă managerismul ca ultimul cuvîntul științei
managementului.
Doua sunt direcțiile în care s-a dezvoltat activitatea școlii empirice: pe de o
parte,cercetări concrete economico-tehnico-organizatorice ale diferitelor aspecte ale
managementului organizațiilor,iar pe de altă parte,cecetări sociologice cu caracter
aplicativ. Întretăierea celor doua direcții a avut ca urmare faptul că ”managementul
științific” începe tot mai mult să se transforme într-o teorie sociologica aplicativă.
Reprezentanții scolii empirice afirmă ca managementul,ca activitate umană care se
deosebește de celelalte activități,trebuie să joace un rol hotărîtor în exercitarea unui
management competent și eficient al oricarei organizații de afaceri.Așadar școala
empirică fundamentează ideea profesionalizării managementului,adică transformarea
funcției de manager intr-o profesie independentă.
Sociologia aplicativă devine în cadrul școlii empirice un domeniu deosebit al
activității antreprenoriale.
Școala empirică proclamă necesitatea unei ”teorii unitare a activității manageriale
concretizată într-un „sistem al sistemelor”.
Având un dublu caracter,sociologiei industriale îi sunt proprii tendința de a subordona
cercetarea problemelor sociologice obținerii unor rezultate economice.

Din criteriul concepțiilor principalilor reprezentanți ai scolii empirice enumerăm:

1. Peter Druker-natura muncii manageriale:
Empiricii cer ca fiecare individ care exercită o funcție de management trebuie să
stabilească cît din activitatea lui are caracter managerial și cît caracter tehnico-
ingineresc. Peter Drucker a atras atenția asupra caracterului creator al activității
manageriale,ca tocmai această caracteristică a managementului este forța motrice a
oricarei organizații.Drucker a facut o comparație interesantă intre un manager și un
dirijor.
Explicînd natura managementului, Drucker a arătat că managerul îndeplinește doua
obligații specifice care nu sunt practicate de nici unul dintre ceilalți lucrători din
organizație:
• prima obligatie constă în crearea din resursele disponibile a unui tot unitar,denumit
„unitate de producție”. Din acest punct de vedere,managerul se aseamana cu un
dirijor;
• a doua obligație a unui manager este ca, în deciziile și acțiunile sale,se ia în
considerare atît prezentul cît și viitorul,perspectivele dezvoltării companiei.
Munca managerului reprezintă un complex și îndeplinirea fiecarei categorii de funcții
necesită o anumită pregatire profesională și calități diferite.Îndeplinirea funcțiilor este
obligatorie,indiferent daca managerul este conștient sau nu de acesta.

Studiul literaturii de specialitate în domeniul managementului reliefează existenţa

unor multiple clasificări ale şcolilor de management, grupate după principiile şi
natura conceptelor utilizate cu precădere. În opinia specialiştilor români, sunt
considerate 5 curente sau şcoli principale: clasică (tradiţională), sociologică
(behavioristă sau comportistă), cantitativă, sistemică şi contextuală.

1. Şcoala clasică (tradiţională) este reprezentată de F.W. Taylor, considerat

fondatorul ştiinţei managementului, care în lucrarea sa „The Principles of Scientific
Management” publicată în anul 1911 arăta că „sistemul managementului ştiinţific
implică o revoluţie completă a stării de spirit a muncitorilor şi în acelaşi timp o
revoluţie a stării de spirit a celor care sunt de partea conducerii”, identificând
următoarele principii fundamentale ale managementului:
* Studiul tuturor cunoştinţelor tradiţionale, înregistrarea, clasificarea şi
transformarea acestora în legi ştiinţifice;
* Selecţia ştiinţifică a muncitorilor, perfecţionarea calităţii şi cunoştinţelor
acestora;
* Punerea în aplicare a studiului muncii de către muncitori ştiinţific antrenaţi;
* Repartizarea aproape egală a muncii executate în întreprindere între
muncitori şi manageri;
* Realizarea cooperării între oameni, în locul individualismului haotic.

Alţi reprezentanţi de seamă ai acestei şcoli sunt: H. Fayol, G. Barth, H. Gantt, Frank
şi Lillian Gilbreth, E. Filene, H. Koontz, C. O'Donnel.
Fayol adevăratul „părinte” al managementului, un industriaş francez care a scris
lucrarea „Administration Industrielle et Générale”, în care a delimitat funcţiile
managementului şi funcţiunile firmei, a formulat un set de principii ale
managementului şi a identificat atributele managerului. În opinia sa, funcţiile
managementului, funcţiunile organizaţiei şi atributele managerilor sunt:
a. Funcţiile managementului: a prevedea (a evalua viitorul şi a-l pregăti), a organiza
(a întreprinde, a dota o întreprindere cu materiale, utilaje, capital şi resurse umane
pentru a putea funcţiona), a comanda („a trage cele mai mari foloase de la cei care
formează unitatea în interesul întreprinderii”), a coordona (a realiza armonia între
toate componentele întreprinderii, pentru a-i facilita funcţionarea şi succesul) şi a
controla ( a verifica dacă totul se petrece conform programului adoptat şi principiilor
amise);
b. Funcţiunile organizaţiei: tehnică, financiară, comercială, contabilă, de securitate şi
managerială;
c. Atributele managerilor: calităţi fizice (sănătate, vigoare), mentale (abilitatea de a
înţelege şi a învăţa, judecată, vigoare mentală şi adaptabilitate), morale (fermitate,
responsabilitate, iniţiativă, loialitate, tact şi demnitate), educaţionale
(autoperfecţionare) şi experineţă (vechime în muncă).
d. Principiile managementului1:
* Diviziunea muncii bazată pe specializarea pe care economiştii o consideră necesară
pentru creşterea eficienţei;
* Autoritate şi responsabilitate. Fayol consideră autoritatea ca o combinaţie între
competenţa dată de poziţia managerului şi cea dată de trăsături ale personalităţii
(inteligenţă, experineţă, trăsături morale);
* Disciplină, ordine, echitate, iniţiativă, stabilitate, echilibru, spirit de echipă;
* Unitatea de comandă – prin care înţelege ca fiecare salariat să primească ordine de
la un singur superior;
* Unitatea de conducere – presupune ca toate deciziile să pornească din vârful
ierarhiei;
* Subordonarea intereselor individuale celor generale;
* Remunerarea – care trebuie să aducă un maximum de satisfacţii atât executanţilor
cât şi managerilor;
* Înlănţuirea nivelurilor ierarhice – care presupune circuite scurte între nivelul
superior şi cel inferior al managementului.

1
Înconcluzie, meritul principal al şcolii clasice îl reprezintă contribuţia decisivă la
conturarea ştiinţei managementului, delimitarea funcţiilor manageriale şi funcţiunilor
organizaţiei şi elaborarea unor principii ştiinţifice de management. Accentul a fost
pus pe cercetarea funcţiunilor de organizare şi producţie, neglijându-se elementele de
natura resurselor umane şi a relaţiilor firmei cu mediul ambiant.
2. Şcoala sociologică (behavioristă, comportistă) este reprezentată de D.Mc. Gregor,
E. Mayo, Ch. Arghiris, O. Gélinier, H. Maslow şi se caracterizează prin situarea
resurselor umane ale firmei pe primul plan în procesul de management, stabilind un
set de principii, reguli şi metode care să asigure valorificarea superioară a
potenţialului uman. Caracteristica dominantă studiilor comportiste este utilizarea
conceptelor şi metodelor sociologice şi psihologice, cum sunt: sistemul de valori,
comportament individual şi organizaţional, aptitudini, personalitate, caracter,
temperament, leadership, cultură organizaţională, sociogramă, studiul grupurilor,
dinamica de grup, etc.
Dacă şcoala clasică aborda mecanicist structura organizatorică, prin luarea în
considerare numai a relaţiilor formale care decurg din documentele de formalizare a
acesteia, şcoala sociologică investighează aspectele informale ale managementului,
bazate pe grupul informal şi autoritatea informală.
În cadrul acestei şcoli s-au dezvoltat teorii cu privire la motivare şi sistem
motivaţional, tipuri de manageri şi stiluri de management, managementul participativ,
cu scopul de a identifica noi modalităţi de creştere a eficienţei activităţii economice
prin stimularea şi motivarea resursei umane.
Un aport deosebit l-a avut Douglas Mc Gregor, care, pornind de la ideea că în
exercitarea funcţiilor managementului, managerii pornesc de la o anumită opinie
asupra naturii şi comportamentului factorului uman, a emis cunoscutele teorii X şi
Y2:
Teoria X are la bază următoarele premise:
Fiinţa umană medie este inevitabil predispusă la delăsare în muncă, pe care ar evita-o
dacă ar putea;
Datorită delăsării şi dispreţului faţă de muncă, oamenii trebuie constrânşi, controlaţi,
ameninţaţi sau pedepsiţi pentru a-i determina să muncească;
Omul mediu preferă să fie condus, evită răspunderea, are amiţie relativ redusă şi mai
presus de orice vrea să fie liniştit;
Omul mediu este egoist şi indiferent la necesităţile organizaţiei din care face parte;
Omul mediu doreşte să-şi maximizeze doar avantajele materiale, neglijând nevoile
psihosociale.
Teoria Y se bazează pe următoarele premise:
Consumul de efort fizic şi intelectual în muncă este tot atât de necesar ca odihna şi
distracţia;
Omul mediu învaţă nu numai să accepte, să îndeplinească sarcini şi să-şi asume
responsabilităţi, ci şi să şi le asume din proprie iniţiativă;
Omul mediu nu doreşte să-şi maximizeze doar avantajele economice, ci şi pe cele de
natură psihosocială;

2
Controlul extern şi ameninţarea nu sunt singurele mijloace de atragere a executanţilor
la realizarea obiectivelor.
Managerii care pornesc de la premisele teoriei X vor dezvolta un stil de management
autoritar, în timp ce adepţii teoriei Y vor dezvolta un stil de management democratic,
folosind metode participative de conducere.
Pornind de la cele două teorii, un alt reprezenatnt al şcolii sociologice, Octav Gélinier
a elaborat teoria Z ca o combinaţie a celor două.
În concluzie, şcoala sociologică se caracterizează prin:
Situarea în prim planul cercetărilor a factorului uman;
Evidenţierea importanţei stimulentelor de natură psihosocială asupra creşterii
performanţelor organizaţiei;
Promovarea unui stil de management participativ;
Evidenţierea elementelor de natură informală, a grupurilor informale şi organizării
informale.
3. Şcoala cantitativă este reprezentată de A. Kauffman, J. Starr, C. Afanisiev, F.
Goronzy şi se caracterizează prin rigurozitatea abordării fenomenelor şi proceselor de
management, prin creşterea gradului de fundamentare a deciziilor folosind
instrumentarul matematic şi statistic. Studiile elaborate în şcoala cantitativă s-au
concentrat asupra activităţii de producţie, a funcţiilor de previziune şi organizare,
meritele principale constând în adaptarea instrumentarului statistico-matematic la
cerinţele practicii economice, conferind un plus de rigurozitate şi precizie analizelor
manageriale şi soluţiilor strategice propuse.

4. Şcoala sistemică – reprezintă de fapt o sinteză a şcolilor precedente, fiind un

rezultat al creşterii gradului de complexitate al fenomenelor economice, manageriale
şi nu numai. La baza ideilor acestei şcoli stă conceptul de „sistem”, care reprezintă un
„ansamblu de elemente organizat pe baza legăturilor de intercondiţionare, a cărui
funcţionare permite atingerea unor obiective”. Aşadar, organizaţia de tip economic,
firma, este văzută ca un sistem complex (productiv, social, economic) aflat în strânsă
interdependenţă cu mediul ambiant.
Dintre reprezentanţii acestei şcoli, enumerăm: P. Drucker, H. Mintzberg, M. Porter, J.
Child, H.A. Simon, C. Barnard, etc.
Aportul major al acestei şcoli este abordarea firmei într-o viziune sistemică,
multidisciplinară şi identificarea unor modalităţi de creştere a eficienţei economice
prin structurare, adaptare la mediul ambiant şi nu în ultimul rând prin accentul pus pe
relaţiile dintre elementele de bază ale sistemului.

5. Şcoala contextuală
Deşi multţi autori consideră contemporană şcoala sistemică, un grup de manageri,
consulatanţi şi cercetători ai secolului XXI, au fondat şcoala contextuală care are la
bază premisa că nu există „reţeta succesului” în management, respingând cu fermitate
ideea formulării unor principii, metode şi tehnici de conducere universal valabile.
Şcoala contextuală recomandă fiecăru manager să identifice contextul în care
evoluează firma pe care o conduc şi să aleagă acele metode şi instrumente sau să
respecte acele principii şi reguli care sunt adecvate, compatibile cu situaţia
respectivă. Cu alte cuvinte, să alegi soluţia potrivită la momentul potrivit, fără a fi
tributar unor reguli stricte pe care le recomandă ştiinţa managementului. Chiar dacă
de exemplu, un stil de management participativ este recomandat de ştiinţa
managementului în defavoarea unui stil autoritar, adoptarea sa în orice situaţie nu
garantează succesul. Într-un anumit context, un stil de management autoritar poate fi
eficient – de exemplu în condiţiile în care angajaţii unei firme nu-şi asumă
responsabilităţi, nu au iniţiativă, sunt delăsători şi sunt antrenaţi doar de stimulente
materiale.
În concluzie, acelaşi stil de management practicat în contexte diferite, poate avea
consecinţe diametral opuse.
 Bibliografie

1. http://documents.tips/documents/elemente-introductive-in-managementul-
organizatiei.html
2. Legile Managementuluistudiate şi redactate deFrederick Taylor, Mintzberg şi
Gulick, Alfred Adler, Cunoaşterea omului, Editura IRI, 1996.
3. Tratat de management de Burdus E,Ed Economica

4. http://www.ujmag.ro/economie/management/tratat-de-management-editia-a-2-
a/rasfoire/
5. http://www.qreferat.com/referate/management/INTRODUCERE-IN-
MANAGEMENTUL-OR424.php
6. Burduş.E.(2012)- Tratat de management, Ed. Prouniversitaria, Bucureşti
7. Nicolescu, O., Verboncu, I.(2008)- Fundamentele managementului
organizaţiei, Ed. Universitară