MESAJ ÎNTR-O STICLĂ

Dragă Lilith,

Ştiu că e o naivitate – să nu spun prostie în toată puterea cuvîntului – să îţi scriu aşa, acum,
pentru că sunt slabe şanse ca acest mesaj să ajungă vreodată în mîinile tale.
Simt însă că am de mărturisit nişte lucruri, şi nu am cum să procedez altfel.

Pe planeta pustie unde m-a aruncat Tiranul, ce-a scufundat nava cu care călătoream cu toţii
spre un nou destin – ultimă furtună a unei vieţi furtunoase – nu există porumbei călători, şi
chiar dacă ar exista, nu am nici o garanţie că, avînd atîtea surse de lumină în jur, aceştia se vor
îndrepta chiar spre tine. Aş fi vrut să-i pot îndruma – dar gîndul meu nu vrea să altereze
liberul – arbitru al nici unei finţe vii.

De aceea, dragă Lilith, acum, că am golit ultima sticlă de rom, cu voia ta – ba chiar fără – o
voi folosi în chip de plic fără timbru şi fără adresă. Poate va ajunge la altă Lilith, de vreme ce
au fost mereu atîtea Lilith în jurul meu. Am avut o verişoară pe nume Lilith. O urîtă rea şi
pîrîcioasă. Colega mea de bancă s-a numit Lilith, dar ea era o Lilith bună, care îşi împărţea
sandvişul cu mine şi mă lăsa să copiez temele la matematică din caietul ei. Pe ea am iubit-o cu
recunoştinţă de cîine.

Apoi, prima fată pe care am sărutat-o vreodată s-a numit tot Lilith. Ca tine. Era foarte veselă,
ca un cănăraş auriu. Ca tine. Şi ştia multe despre gemenii Mihai şi Gabriel. Ca tine. Şi avea
buze timide, înfiorate, cu gust de piersici. Ca tine?
O vreme, în timp ce îmi făceam studiile, am locuit la încă o Lilith – o ochelaristă cuminte,
proprietara unei case vechi, ai cărei pereţi spuneau poveşti. Apoi, Lilith s-a măritat cu un
bărbat mult prea impozant, mult prea gălăgios şi mult prea orb faţă de gingăşia ei interioară
şi… nu mai ştiu. Se pare că toate Lilith-le vieţii mele trec pe lîngă mine precum acceleratele
prin gara unui sătuc neînsemnat.

Nu ştiu dacă mă vei crede, Lilith, şi nici nu mai contează, poate. Dar tu ai fost acea Lilith pe
care aş fi dorit s-o ţin pe loc, s-o leg, s-o bat în cuie, numai să nu plece. Din păcate, cu cît mi-
am dorit mai mult acest lucru, cu atît mîinile, buzele, vocea, ochii refuzau să mă ajute. Poate
că micimea-mi spirituală era incapabilă să facă faţă unei mari pasiuni?

Te văd, te simt, te adulmec, Lilith, de parcă ai fi lîngă mine. Părul tău mătăsos, gropiţele de
copilă, mîinile mici şi delicate, dar mai cu seamă zîmbetul. Cînd zîmbeai, Lilith, parcă se
deschideau şase sute şaizeci şi şase de ferestre spre Soare şi Luceafăr deopotrivă.

Îmi aduc aminte mai cu seamă de o zi frumoasă de primîvară, cînd te-am zărit în parc. Citeai.
Am profitat de mărunta şi ridicola libertate pe care mi-o oferea neatenţia ta, şi te-am privit
timp de… nu ştiu, poate două ore . Te-am iubit din priviri, dacă pot spune aşa. Ţi-am explorat
fiecare por, fiecare moleculă, te-am devorat pe îndelete, fără stînjeneală şi fără false explicaţii.
Apoi, te-am văzut că închizi cartea. Că te ridici. Aş fi putut fac acei cîţiva paşi, să dau
impresia că mă plimbam, pur şi simplu, că… Dar eram mult prea copleşit de cele două ore de
frumuseţe, pentru a putea minţi. Aşa că am ales să plec.

În fond, ce putea face un profesor de filozofie, ursuz, îndrăgostit nebuneşte de eleva lui?
Al tău (şi pot spune „al tău” fără vinovăţia cu care aş fi rostit aceste cuvinte dacă m-aş fi aflat
faţă în faţă cu tine),

.........................