CINE ESTE OMUL?

Omul este cea mai importantă fiinţă de pe pământ, rod al iubirii Sfintei Treimi: ,,Să facem
om după chipul şi după asemănarea Noastră…Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său” (Fc.
1,26-27). Nicio creatură nu a fost creată în mod direct de Dumnezeu, nu a primit starea nobilă de
a fi ,,cineva”, decât numai omul. Fiinţa umană atrage un respect important deoarece este de o
valoare inestimabilă. ,,Ea este prin suflet <<cineva>>, nu numai ceva. Ceea ce îl face pe om
<<cineva>> e acest substrat înzestrat cu conştiinţă şi cu capacitatea de reacţii conştiente şi
libere”.
Cunoaşterea omului în detaliul fiinţei sale nu este posibilă. Fiecare fiinţă umană este
unică şi irepetabilă în istorie, fiind un rod al iubirii divine, manifestată în mod particular faţă de
om. Dumnezeu cercetează fiecare persoană potrivit constituţiei sale psihosomatice: ,,Doamne,
cercetatu-m-ai şi m-ai cunoscut...Cărarea mea şi firul vieţii mele Tu le-ai cercetat şi toate căile
mele mai dinainte le-ai văzut…Tu m-ai zidit şi ai pus peste mine mâna Ta. Minunată este ştiinţa
Ta, mai presus de mine; este înaltă şi n-o pot ajunge” (Ps.138,1-6).
Ştiinţa lui Dumnezeu este atât de înaltă, atât de perfectă, încât nu poate fi atinsă de
înţelepciunea umană care este în stadiul perfectibilităţii. Încercăm să descoperim în imagini
plastice lucrarea tainică a Sfintei Treimi în crearea omului. Dumnezeu a permis şi a dat omului
darul cercetării fiinţei proprii, dar aceasta nu poate fi cuprinsă în tipare matematice. Fiinţa umană
nu este o ştiinţa exactă, ea este un rafinament al iubirii intertrinitare.
Problema existenţei omului este mai presus de puterea înţelegerii minţii umane. Ştiinţa a
reuşit să descopere anumite aspecte ale vieţii. Astfel, materia prezintă o alcătuire din atomi
compuşi din electroni, care se rotesc în jurul unui nucleu, iar acesta este alcătuit din particule
numite protoni şi neutroni. După un timp s-a descoperit că protonii şi neutronii sunt alcătuiţi din
particule şi mai mici: celebrii quarci şi particulele care îi fac să se unească, numite gluoni. Fizica
cercetează prin descompunerea în bucăţi din ce în ce mai mici. Dar oare omul este o asamblare
extraordinar de complicată din quarci, gluoni şi electroni? La această întrebare trebuie să ne
răspundem fiecare în parte, răspunsul fiind diferit de la o persoană la alta, în funcţie de trăirile
interioare şi de modul cum ne raportăm la Dumnezeu.
Omul este mult mai mult decât suma unor elemente materiale, deoarece este persoană.
Omul este trup şi suflet, încununat cu raţiune, voinţă liberă şi sentiment, fiind conştient de
propria existenţă. Astfel, omul este creaţia specială a lui Dumnezeu, căruia psalmistul îi aduce
laudă pentru creaţie: ,,Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai
întemeiat, îmi zic: Ce este omul că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?
Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el.
Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui” (Ps. 8, 3-6).
Dacă citim aceste cuvinte pline de înţelepciune ne dăm seama cât de minunat este omul, este
minunea ce a ieşit din mâinile Creatorului. Poate ştiinţa să dovedească măreţia fiinţei umane?
Nicidecum. Poate să aducă argumente despre calităţile omului, despre viaţa acestuia, despre
necesităţile sale fizice etc., dar niciodată nu va putea să cuprindă într-o definiţie un răspuns la
întrebarea ,,cine este omul?”, deoarece omul rămâne o taină de nepătruns.
Taina omului poate fi privită în legătură cu Cretorul, deoarece ,,…a făcut Dumnezeu pe
om după chipul Său” (Fc. 1,27). Adam, primul om, este pus în legătură cu Mântuitorul, al doilea
Adam, în care se realizează desăvârşirea omului. Dar ce vom răspunde celor care sunt
evoluţionişti şi au formulat diferite argumente pentru propria lor teorie? Dacă începând cu
Darwin este ,,firesc” să se spună că omul este rezultatul unei mutaţii suferite de un strămoş
comun al maimuţei şi al omului, potrivit acestei ipoteze, strămoşii întregii umanităţi sunt primate
inferioare maimuţelor. Aşadar, unde să-l situăm pe Adam în acest ,,arbore filogenetic”?
Noi credem că Adam nu poate fi un strămoş al maimuţelor actuale şi al omului modern,
pentru că, din această perspectivă, Mântuitorul ne apare ca desăvârşirea, în calitate de fiinţă
umană, a unui primat cu care El împărtăşeşte natura umană. ,,Această natură umană ar fi aşadar
moştenită de maimuţele actuale, iar ele ar fi afectate, prin urmare de căderea lui Adam. De ce să
nu fie deci botezate şi să ne ocupăm de viaţa lor spirituală, urmaşi nefericiţi ai căderii lui Adam,
strămoşul nostru comun?”. Analizând aceste aspecte putem spune că părinţii biologici ai lui
Adam sunt animale? Cum se explică mutaţia lui Adam în raport cu părinţii săi? Care este situaţia
mântuirii lor în Hristos? Răspunsul la aceste întrebări se regăseşte în noi, urmaşii lui Adam,
deveniţi fiinţe vii prin suflarea de viaţă a lui Dumnezeu. Aceasta este cea care ne dă putere spre a
depăşi limitele evoluţiei, arătând tuturor că fiinţa umană este ,,o făptură aşa de minunată” (Ps.
138, 14).
Prin urmare, omul este cea mai importantă fiinţă de pe pământ, materie şi duh, trup şi
suflet, pământesc şi ceresc, întrepătrunse atât de intim încât formează o unitate. Fiinţa umană
uneşte lumea cu Dumnezeu, depăşind rapoartele ştiinţifice, care mai devreme sau mai târziu vor
confirma ,,cine este omul”, descoperit în parte şi văzut ca o taină de nepătruns în totalitate, o
minune care slăveşte înţelepciunea Creatorului.

BIBLIOGRAFIE
1. ***, Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti,
2008.
2. Alexander Denis, Creaţie şi evoluţie. Trebuie să alegem?, trad. Ramona Neacşa-Lupu, Viorel
Zaicu, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2010.
3. Ionescu, Pr. Răzvan Andrei, Teologie Ortodoxă şi Ştiinţă. Conflict, Indiferenţă, Integrare sau
Dialog?, Ed. Doxologia, Iaşi, 2015.
4. Polkinghorne John, Quarci, haos şi creştinism, trad. Alexandra Corina Stavinschi, Ed. Curtea
Veche, Bucureşti, 2006.
5. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ed. Institutului Biblic şi de
Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2010.