TEST nr.

Pentru examenul de curs la disciplina CRIMINALISTICA

Subiectul I: Istoria apariţiei și dezvoltării criminalisticii

1.1 (3) Prezentați condiţiile istorice şi premisele apariţiei cunoştinţelor cu semnificaţie criminalistică.
Incерuturile elementelor sau infomatilor (datelor) сгіminalistice sе роt considera pe drept:
1) depistarea falsurilor in acte scrise: "Lex cornelia de fals" in Roma antica novelele lui lustinian 49 și 73 din
anul 539;
2) utilizarea amргentelor digitale: inca judecatorul roman Quintilianus a folosit o amprenta insangerata pentru a
achita un fiu acuzat de omorirea tatalui sau; semnarea prin punerea de deget а сontractelor in timpul dinastiei
Jang (China), see. VIII și a documentelor oficiale in Persia, sec. XIV;
3) rеcunoastereа гесidivistilor dupa semnalmente: Londra, sec XVIII: E.F. Vidoq, şeful poliției judiciare din Paris
in timpul lui Napolcon I (Franța).
Criminalistica este ştiinţa investigării infracţiunilor, care a apărut la finele sec. al XlX-lea, în urma eforturilor
unor cercetători luminaţi, printre care un loc de frunte îl ocupă Hanns Gross, judecător de instrucţie austriac,
ulterior profesor universitar, care a folosit această noţiune pentru a contura ansamblul de cunoştinţe sistematizate
ale unei noi ramuri ce tratează tehnica, tactica şi metodica cercetării faptelor penale. Mai apoi, pe parcursul
întregii sale evoluţii, criminalistica revenea de fiecare dată la sistemul şi obiectul său de cunoaştere.
Pentru prima data apariţia denumirii de criminalistica ca o stiinta concreta si primele idei despre obiectul acestei
discipline a fost utilizata de către savantul austriac Hanns Gross (1883), a declarat criminalistica drept o stiinta de
sinestatatoare,destinata aplicarii realizărilor stiintelor naturale si tehnice in activitatea de urmărire penal a.
Termenul de criminalistica ,cunoscut din antichitate,secole la rind semnifica stiintele juridice ,toate ramurile
dreptului aplicate in justitia penala.
1.2 (5) Determinaţi aportul cercetătătorilor și practicienilor care au stat la leagănul consolidării ştiinţei
criminalistice.
Daca sa ţinem cont de premisele si condiţiile istorice de apariţie a cunoştinţelor cu semnificaţie criminalistica am
putea sa facem o remarca in acest context prin faptul ca un timp îndelungat criminalisticii ii era rezervat doar
rolul de a contruibui la aplicarea realizărilor stiintelor naturale si tehnice in activitatea org.de urm.penala,ca
ulterior sa fie def.ca stiinta destinata utilizării metod.stiintifice la investigarea cauzelor penale. S.Mitricev
trateaza criminalitatea ca stiinta d/p mijl.tehnice,metod.si procedeele destinate administrării probelor conform
nr.pr.p. in vederea cercetării si prevenii infracţiunilor..Am putea spune ca din puctul de vedere a mai multor
autori d/e definirea stiintei in cauza in literature de specialit.definitiile date sunt in esenţa similare..Actualmente
in literatura criminalistica se discuta asupra tezei potrivit careia ob.disciplinei in cauza cuprinde legitatile
procesului creării,descoperirii si examinarii probelor(urmelor material si ideale)infractiunii.Pornind de la analiza
opiniilor mentionate si totodata tint cont si de alte pucte de vedere ,criminalistica poate fi def.ca o stiinta d/e
legitatile procesului creării si administrării probelor infrac.,care elaboreaza.in baza cunoştinţelor acestor
legitati,met.,si mijloace de cercetare criminalistica necesare descoperirii si prevenirii faptelor penale.

1.3 (7) Evaluaţi principalele etape de dezvoltare a criminalisticii.

Este ştiut că acţiunile de urmărire penală constituie bază de cunoaştere a infracţiunilor şi de organizare a
cercetării lor. Procesul de formare a teoriei şi practicii acţiunilor de urmărire penală are o istorie destul de lungă,
fiecare etapă de dezvoltare în evoluţia firească a tacticii poartă amprenta întregului proces de extensiune a
dreptului penal, dreptului procesual penal şi a altor domenii, finalizat cu crearea criminalisticii ca ştiinţă, ca
activitate practică şi disciplină juridică de studiu. Este cunoscut că fundamentele teoretice ale criminalisticii au
elemente comune cu ştiinţa dreptului procesual penal, de la care, s-a şi desprins în a doua jumătate a secolului al
XIX -lea. In aspect istoric criminalistica a apărut şi s-a dezvoltat în sânul ştiinţei procesual-penale, când în
publicaţiile lucrătorilor practici şi a savanţilor procesualişti au început să se formuleze recomandări concrete de
efectuare a unui rând de acţiuni de urmărire penală, de colectare şi fixare a surselor de informaţie probantă.. în
baza generalizării recomandaţiilofr criminalistice şi a rezultatelor investigaţiilor în domeniul înregistrării şi
identificării persoanei infractorilor de la sfârşitul sec. al XIX - începutul sec. al XXlea s-a început formarea
criminalisticii ca ştiinţă.La ora actuală tactica criminalistică prezintă un sistem de teze ştiinţifice şi recomandări
practice, elaborate în baza dezvăluirii şi studierii legităţilor din sfera organizării, planificării şi efectuării urmăririi
penale şi judiciare,.în legătură cu adoptarea noilor Coduri de procedură penală în Rusia, Republica Moldova, alte
state exsovietice marcate de principiul contradictorialităţii se poate de vorbit de o nouă etapă în dezvoltarea
tacticii criminalisticii în general şi a tacticii acţiunilor de urmărire penală, în special.

Subiectul II: Tactica efectuării prezentării spre recunoaştere

2.1 (3) Definiţi noţiunea şi tipurile prezentării spre recunoaştere.
prezentarea sprе rесunоastere este o actiune de urmarire. реnala si de tactica criminalisticӑ ce consta in crearea
situaаtiei cind persоanei аudiate anterior i se da posibilitatea sa evidentieze din mai multe obiecte, persoane,
animalе prezentate, acela despre carе el a depus declaratii si a numit caracteristicile (semnalmentele) exterioare.
,
Sînt următoarele tipuri ale prezentării spre recunoaştere:
a) a persoanelor.
b) a obiectelor.
c) a animalelor.
d) a cadavrelor sau a unor părţi de cadavre.
e) a încăperilor sau a porţiunilor de teren
2.2 (5) Specificați regulile de bază privind pregătirea prezentării spre recunoaştere.
Prezentarea spre recunoaștere trebuie efectuată cu respectarea următoarelor reguli:
-acțiunea dată poate fi efectuată doar după audierea persoanei care urmea- ză să recunoască obiectul prezentat și
întocmirea procesului-verbal respectiv, în care sunt stipulate semnalmentele persoanei sau ale obiectului
memorizat, locul și condițiile în care acesta a fost observat ete.;
- de la persoana audiată, care a descris semnalmentele obiectului intere- sat, trebuie de obținut acordul său de a
participa la acțiunea dată, întrebând-o dacă ea poate și dorește să recunoască persoana sau obiectul despre care a
dat declarații. In caz contrar, aceasta intenționat poate indica alt obiect;
- obiectul ce urmează a fi identificat trebuie prezentat împreună cu alte obiecte: la recunoaşterea persoanei se
prezintă cel ce urmează a fi identificat împreună cu cel puțin 4 asistenți procedurali, de același sex, toți
asemănători la exterior; obiectele materiale la fel asemănătoare, cel ce urmează a fi recunos- cut cu cel puțin alte
două obiecte omogene; cadavrul, unele părți ale acestuia, precum și obiectele de anticariat sau alte obiecte pentru
care este imposibil de a alege și prezenta analogul, recunoașterea poate fi făcută după exemplar unic:
- în cazul prezentării spre recunoaștere a persoanei vii (în natură), el se pre- zintă celui care urmează să o
identifice în afara spațiului vizibilității celui care urmează a fi recunoscut;
- în cazul in care cel chemat spre a face recunoastere este martor sauparte vătămată, el este prevenit despre
răspunderea penală prevazută în art.313 Cod penal pentru refuzul de a face declarații și răspunderea penală
prevăzută în art.312 Cod penal, pentru declarațiile mincinoase, precum și despre dreptul de a nu face declarații
împotriva sa și împotriva rudelor sale apropiate;
-atunci când spre recunoaştere se prezintă persoana vie, lui i se propune primul să ocupe locul preferat dintre cele
pregătite pentru participanți (de obi- cei, 5 locuri). La dorința lui el poate schimba locul ori de câte ori va dori:
-persoanele și obiectele pregătite spre recunoaştere trebuie fotografiate în grup cum au fost prezentate
identificatorului și poza respectivă anexată la procesul-verbal;
- în caz de recunoaştere, identificatorului i se solicită să dea explicații dună care semnalmente particulare el a
identificat persoana, obiectul respectiv;
- după recunoaştere identificatorului i se numește numele și prenumele per- soanei identificate;
- indiferent de rezultatul acestei acțiuni de urmărire penală, trebuie întocmit un proces-verbal, conform
prevederilor art.260 și 261 CPP. Persoanele partici- pante la acțiunea dată semnează acest document cu excepția
celui recunoscut:
- nu se admite repetarea prezentării spre recunoaștere a persoanei de că- tre aceeași persoană după aceleași
particularități, dacă ea prima dată n-a putut recunoaște;
- în cazul în care persoana chemată ca identificator n-a recunoscut obiectul identificării, indicând la o altă
persoană, după finalizarea acțiunii procesuale și semnarea procesului-verbal, ea trebuie audiată repetat în scopul
stabilirii moti- vului nerecunoaşterii;
- atunci când se recurge la recunoașterea persoanei după fotografie, trebuie respectate aceleași reguli, în sensul că
fotografia celui ce urmează a fi recunos- cut să fie plasată pe o planșă fotografică printre alte patru fotografii ale
unor persoane cu semnalmente asemănătoare.
-Pentru ca prezentarea spre recunoaştere să fie încadrată în limitele legii şi să fie realizat scopul scontat, trebuie
să existe cumulativ următoarele condiții: existența unui dosar penal; existența subiectului pentru recunoaștere,
adică a persoanei ce urmează în cadrul acestui act să efectueze identificarea.
2.3 (7) Proiectați elementele pregătirii spre recunoaștere a persoanelor vii ca acțiune de urmărire penală și de
tactică criminalistică.
Prezentarea spre recunoaștere a persoanelor vii. Această acțiune de urmărire penală se desfășoară în trei etape:
introductivă, de recunoaștere propriu- zisă și cea de documentare (fixare a procesului și rezultatului
acțiunii date).

-La desfășurarea prezentării spre recunoaștere a persoanelor vii (după semnal- mentele exterioare, mers, voce și
vorbire), ofițerul de urmărire penală trebuie să fie asistat de cel puțin încă un coleg: unul dintre ei, de obicei,
cel ce ajută, se va afla în încăperea (spațiul) unde printre alte persoane (asistenți procedurali) va fi prezentă și
persoana care urmează a fi identificată, iar altul (cel ce efectuează acțiunea dată) se va afla intr-un birou
alăturat împreună cu cel ce este chemat să recunoască.
-Recunoașterea se va face dintr-un spațiu invizibil celui care urmează a fi recu- noscut (identificat). De obicei,
pentru aceasta sunt folosite două încăperi alăturate (învecinate) separate printr-un geam cu sticlă – oglindă
(vizibilitate unilaterală). Din încăperea unde se află un ofițer de urmărire penală și grupul asistenților pro-
cedurali împreună cu persoana care se prezintă pentru a fi identificată, geamul se vede ca o oglindă, iar de
cealaltă parte, din spațiul unde se află alt ofițer de urmă- rire penală împreună cu persoana chemată să
recunoască, geamul se vede ca cu sticlă. Geamul din partea de unde se va face recunoaşterea trebuie să fie
acoperit cu o perdea de materie (pânză).
-Până la începerea prezentării spre recunoaștere, trebuie să fie luate măsurile respective de precauție ca cel ce
este chemat să recunoască, să nu se intâlnească (la intrare, în curte, pe hol etc.) cu cel ce urmează a fi
recunoscut sau cu asistenții procedurali.
-Când persoana care urmează a fi recunoscută se află în libertate, ea trebuie chemată prima și invitată din timp în
încăperea respectivă a organului de ura mărire penală. Apoi acolo trebuie invitați asistenții procedurali
selectați pentnu efectuarea acestei acțiuni de urmărire penală. Dupa aceasta trebuie întâmpinată persoana ce
urmează să recunoască. Ea poate fi condusă în încăperea alăturată unde se află ofițerul de urmărire penală ce
efectuează acțiunea dată sau în altă încăpere.
-Atunci când toți participanții acțiunii nominalizate sunt prezenți, ofițerul de urmărire penală, care se află în
încăperea cu grupul asistenților procedurali și persoana care se prezintă spre recunoaștere, le explică acestora
esența actului la care sunt chemați să participe și rolul care le revine conform legislației în vigoare. Totodată, li
se atrage atenția asupra comportamentului respectiv și se pune în vedere că nu trebuie să facă oarecare semne
în procesul recunoaşterii după semnalmentele exterioare, iar la prezentarea spre recunoaștere după voce și
vorbire, să citească textul pregătit în consecutivitatea dorită, iar la prezentarea spre recunoaștere după mers, să
îndeplinească indicațiile necesare. Asistenților procedurali, în afară de aceasta, li se explică drepturile și
obligațiile lor, prevăzu- te de art.82 CPP.
-Persoanele date pot fi prezentate spre recunoaştere după semnalmentele ex- terioare pe şezute (pe scaune) sau
în picioare (sub plăcuțe cu numere de la unu la cinci afişate pe perete). După aceasta ofițerul de urmărire
penală propune per- soanei care urmează a fi identificată să ocupe locul pe care îl dorește (respectiv scaunul
sau numărul din cele cinci pregătite). Când persoana respectivă a ocupat locul preferat, asistenților procedurali
li se propune să ocupe locurile rămase li- bere la propria dorință. -Când toate locurile pregătite au fost
ocupate, în modul descris supra, de per- soana ce urmează a fi recunoascută și cu asistenții procedurali, aceştia
trebuie fotografiați conform cerințelor fotografiei obiectelor principale. Această poză ur- mează să fie anexată,
în mod obligatoriu, la procesul-verbal.
-Tot în acest timp, în alt birou ofițerul de urmărire penală ce efectuează pre- zentarea spre recunoaştere, stabilind
identitatea persoanei chemate să identifice, explică acesteia drepturile și obligațiile sale. În cazul în care acesta
este martor sau parte vătămată, el trebuie preîntâmpinat despre răspunderea penală prevăzută în art.313CP
pentru refuzul sau eschivarea de a face declarații și în art.312 CP pentru declarații mincinoase. Cu cele relatate
anterior se finalizează etapa intro- ductivă a acțiunii procesuale date.

TEST nr. 2

Pentru examenul de curs la disciplina CRIMINALISTICA

Subiectul I.Cercetarea criminalistică a urmelor de mâini

1.1. (3) Prezentați noţiunea de urmă în criminalistică şi importanţa urmelor papilare depistate la fața locului.
Urma a infracțiunii poate fi considerată orice modificare produsă obiectelor din mediul înconjurator prin
acțiunile celor implicați in actul infracțional,și care datorită formei și structurii lor,furnizează informații probante
apte sa contribuie la identificarea făptuitorului și determinarea împrejurărilor in care a fost savirsita infracțiunea.
Importantă urmelor papilare depistate la fata locului se manifesta prin faptul ca urmele de miini sunt cele mai
frecvente folosite in justiția penala,deoarece prin proprietatea lor de a fi unice se exclude posibilitatea existentei a
doua desene papilare identice fapt ce contribuie la descoperirea făptuitorului infracțiunii
1.2. (5) Deduceți tipurile și proprietăţile desenelor papilare.
Tipurile desenelor papilare sunt:in arc,in lat și in cerc.
Desenele papilare in arc sunt formate dintr-un singur curent de creste papilare,care incep de la o latura a
falangetei și,curbindu-se in centrul ei,pleacă spre latura opusa. Desenele in arc sunt simple și in șatra. Desene in
arc au curbura crestelor lina,usor descrescind de la virful degetului spre baza falangetei. Desenele papilare in
șatra au curbura brusca in centru cu una sau mai multe creste in poziție verticala.
Desenele papilare in lat au o structura mai complicata. In ele se disting 3 curente de creste papilare,formind
zonele respective: centrala,periferica sau marginala si bazala.Crestele zonei centrale isi iau inceputul de la o
latura a falangetei si atingind partea centrala a acesteia revin spre aceeasi latura formind o figura in forma de
lat.in desenul papilar de tip lat se disting urmatoarele parti componente:capul,bratele latului,deschizatura latului.
Crestele zonei periferice in forma de arc cu bratele pe ambele parti laterale ale falangetei,acopera zona centrala a
desenului papilar din partea de sus si din cele doua parti laterale. Crestele papilare bazale sunt plasate paralel
santului flexoral inchizind zona centrala din partea de jos. Crestele zonei periferice si cele bazale se intersecteaza
pe partea opusa a directiei bratelor crestelor zonei centrale formind o figura triunghiulara-delta. Desenele
papilare in lat variaza in functie de numarul crestelor cuprinse de cele trei curente,forma si directia acestora. Se
disting vadit desene simple in lat sub aspect general de racheta, in care bratele laturilor se concentreaza in centru
si curbe,in care laturile zonei centrale au o forma incovoiata.
Desenele papilare in cerc ca si cele in lat sunt formate din trei curente de creste.Spre deosebire de cele in lat,la
desenele in cerc crestele zonei centrale se prezinta in forma de cerc,spirala,oval. In acest tip de desene,crestele
zonei periferice si a celei bazale se intersecteaza pe ambele parti laterale ale desenului formind resprectiv doua
delte.

1.3.(7) Estimaţi posibilităţile expertizei dactiloscopice şi a materialelor ce trebuie puse la dispoziţia expertului,
în situaţia, în care de la locul săvârşirii unui furt prin pătrundere au fost ridicate trei amprente digitale şi
există informaţii, ce permit a bănuii că infracţiunea a fost săvârşită de către cet.Laşco Ion.
Expertiza dactiloscopice va putea fi dispusă in temeiul ca organul de urmărire penala are o bănuiala rezonabila ca
fapta a fost safirsita de către lasco ion. In situația data organul de urmărire penala va prezenta expertului
amprentele digitale ridicate de la fata locului și fisa dactiloscopica a persoanei lasco ion și ii va adresa
intrebarea dacă urmele de miine in cauza au fost lăsate de persoana bănuită sau de către o alta persoana.

Subiectul II. Expertiza judiciară

2.1.(3) Definiţi noţiunea şi nominalizați temeiurile dispunerii expertizei judiciare.
Expertiza judiciara este o activitate procesuala originala care consta in examinarea materialelor cauzei
efectuate,in ordinea prevazuta de legislatia in vigoare,de catre persoane competente in
stiinta,tehnica,arta sau mestesugarie, la solicitarea organului de urmarire penala sau instantei de
judecata in vederea stabilirii circumstantelor cu semnificatie probatorie indispensabile solutionarii
echitabile a cauzelor penale sau civile.
Codul de procedura penala prevede temeiurile de dispunere a expertizei judiciare in mod obligatoriu :cauza
decesului,natura si gravitatea leziunilor corporale,starea psihica a
banuitului,invinuitului,responsabilitatea acestora,virsta faptuitorului si a victimei cind circumstanta data
are importanta pentru solutionarea cauzei,starea psihica si fizica a partii vatamate si a martorului daca
apar indoieli in privinta capacitatii lor de a percepe just imprejurarile ce au importanta pentru
solutionarea cauzei.
Temeiurile dispunerii expertizei din oficiu sau la cerere : la constatarea unor imprejurari ori situatii de fapt a
caror clarificare cere cunostinte profesionale,altele decit cele juridice(exemplu :expertiza cu privire la
stabilirea autenticitatii unui manuscris).
2.2.(5) Determinați clasificarea şi procedura de dispunere a expertizelor judiciare.
In functie de domeniul stiintific-medicale,criminalistice,psihologice,financiar-economice,fizice si chimice sau
fizico-chimice.
Dupa modul de organizare si efectuare :simple(un speicalist),in comisie(un colegiu de specialisti dintr-un anumit
domeniu,astfel se infaptuiesc expertize repetate,dar si unele expertize primare),complexa(la care participa mai
multi specialisti din domenii diferite)
Dupa volumul examinator :de baza,suplimentare.
Dupa succesivitate efectuarii :primare si repetare.
Dupa cunostintele aplicate :omogene si complexe.
Daca in cursul cercetarii unei fapte penale se constata existenta unor fapte sau imprejurari a caror elucidare
reclama aplicarea cunostintelor unui specialist ,ofiterul de urmarire penala va dispune efectuarea expertizei prin
ordonanta iar instanta de judecata prin incheiere. In ordonanta sau in incheiere se indica :cine a initiat numirea
expertizei,temeiurile pentru care se dispune expertiza,obiectele,documentele si alte materiale prezentate
expertului cu mentiunea cind si in ce imprejurari au fost descoperite si ridicare,intrebarile formulate
expertului,denumirea institutiei de expertiza,numele si prenumele persoanei careia i se pune in sarcina efectuarea
expertizei.
2.3.(7) Evaluați criteriile de apreciere a raportului de expertiză de către ofițerul de urmărire penală și instanţa
de judecată.
In cadrul raportului de expertiza se va determina veridicitatea faptelor stabilite de catre expert, se va preciza
valoarea lor probanta. Aprecierea raportului presupune determinarea pertinentei si admisibilitatii faptelor
constatate de expert in baza cunostintelor sale speciale, adica daca concluziile la care acesta a ajuns reprezinta
fapte ce tin de obiectul probatiunii intr-o anumita cauza penala iar faptele si imprejurarile de fapt ce constituie
fondul raportului de expertiza, au fost stabilite in ordinea prevazuta de legislatia procesual penala. Astfel
aprecierea presupune verificarea competentei expertului, conditiilor in care a activat el a concluziilor lui, a
raportului de expertiza in intregime. Se va verifica cum se respecta dispozitiile legii cu privire la dispunea si
efectuarea expertizei. In cadrul expertizei si anume in raportul dat se vor cerceta probele care au facut obiectul
examinarilor expertizei . instanta de judecata este obligata,in cursul judecarii cauzei sa dea citire rapoartelor de
expertiza judiciara. In cazul in care expertul comunica imposibilitatea prezentarii unor concluzii in termen de 3
zile organul de urmarire penala,instanta de judecata expertul poate sa dea explicatii,sa faca obiectii si sa ceara
inaintarea unor intrebari suplimentare.

TEST nr. 3

Pentru examenul de curs la disciplina CRIMINALISTICA

Subiectul I: Traseologia criminalistică.

1.1. (3) Definiţi noţiunea de traseologie şi specificaţi sarcinile acesteia.
Traseologia este un domeniu bine determinat al criminalisticii,destinat cunoasterii legitatilor formarii urmelor
materiale ale infractiunii si elaborarii metodelor si mijloacelor tehnico-stiintifice necesare descoperirii,fixarii si
examinarii acestora in vederea stabilirii faptei,identificarii faptuitorului si determinarii tuturor imprejurarilor
cauzei.
Sarcinile traseologiei sunt :
-studierea legitatilor formarii diferitor categorii de urme materiale ale infractiunilor.
-elaborarea metodelor si mijloacelor tehnico-stiintifice necesare descoperirii,fixarii si ridicarii urmelor
infractiunii.
-elaborarea metodicilor de efectuare a expertizelor traseologice.
-elaborarea metodelor di mijloacelor tehnice de protejare a valorilor sociale de atentari infractionale.
1.2. (5) Clasificați urmele lăsate de infractor la fața locului.
Dupa natura lor : 1.urme forma-create prin reproducerea constructiei exterioare a unui obiect pe suprafata sa in
volumul altuia
2.urme materie-ce pot aparea pe parcursul savirsirii actiunii infractionale in forma de fragmente de obiecte,resturi
de substante
Dupa factorul creator : 1.urme lasate de om si 2.urme lasate de obiecte materiale
Potrivit nivelului de modificare a suportului :urme de adincime ,de suprafata si periferice
Dupa modul de formare avem urme statice si urme dinamice.
1.3. (7) Evaluaţi regulile generale de fixare, ridicare şi ambalare a urmelor materiale ale infracţiunii.
Fixarea si ridicarea urmelor consta in efectuarea de catre organele mentionate a activitatilor procedural-tehnice
de certificare a existentei si starii urmelor infractiunii la fata locului,precum si retragerea si conservarea lor in
vederea folosirii ulterioare la stabilirea adevarului. La aplicarea mijloacelor tehnico-stiintifice in vederea
descoperirii,fixarii si ridicarii urmelor infractiunii se va tine cont de categoria urmelor cercetate si natura
obiectelor purtatoare.
Regulile generale de fixare,ridicare si ambalare a urmelor materiale ale infractiunilor sunt:
1.respectarea stricta a normelor dreptului procesual-penal ce reglementeaza efectuarea cercetarii la fata locului
faptei,a perchezitiei si a ridicarii obiectelor si documentelor.
2. utilizarea in limite maxime a mijloacelor tehnico-criminalistice menite sa majoreze capacitatea de perceptie si
deci eficienta activitatilor de cautare a urmelor
3.aplicarea tuturor masurilor posibile de protejare a urmelor a urmelor,in special in special in cazurile aminarii
cercetarii loculu faptei sau desfasurarii acestei activitati in conditii nefavorabile.
4.fixarea urmelor descoperite prin descrierea lor in procesul-verbal
5.indiferent de natura acestora,umele depistate se vor fotografia,apelindu-se la metoda fotometrica.
6.urmele descoperite sau relevante la fata locului se ridica in comun cu obiectul sau cu partea separata a acestuia
7.daca obiectul purtator de urme e de valoare,supravoluminos sau intransportabil si se exclude ridicarea lui
urmele se vor ridica prin:mularea urmelor,transferarea urmelor de suprafata pe pelicule dactiloscopice,racoltarea
prin razuire,absorbire,solubilizare,atragere cu magnetul.

Subiectul II: Planificarea ca element al organizării activităţii de cercetare a infracțiunilor.

2.1 (3) Definiți noţiunea de planificare și organizare. Nominalizați tipurile planificării ca activitate
criminalistică la cercetarea infracțiunilor.
Planificarea reprezinta latura cea mai importanta a organizarii cercetarii faptelor penale,ea asigurind efectuarea
acesteia in conformitate cu cerintele legale,in mod temeinic,obiectiv si complet.
Prin organizare si are in vedere,pe de o parte,crearea conditiilor de munca,pregatirea si repartizarea fortelor si
mijloacelor de care dispun organele respective,iar,pe de alta parte,ordonarea in baza planului de lucru a
activitatilor si masurilor necesare realizarii scopului propus,al clarificarii depline a faptelor si imprejurarilor ce
pot contribui la confirmarea adevarului intr-un proces penal.
Practica a demonstrat ca in activitatea de urmarire penala,se efectueaza 2 tipuri de planificari:
1.planificarea generala a cercetarii cauzei
2.planificarea fiecarei actiuni de urmarire penala aparte.
2.2 (5) Deduceți elementele şi conţinutul planului de cercetare a cauzei penale.
Rezultatul planificarii cercetarii faptei prejudiciabile de obicei dupa realizarea actiunilor initiale si de neaminat
de urmarire penala se reflecta intr-un document denumit planul cercetarii cauzei penale. Esenta acestui plan
consta in schitarea programului de activitate a ofiterului de urmarire penala dupa un anumit algorit.
Planul de cercetare a cauzei penale contine urmatoarele elemente:
1.denumirea faptei supuse cercetarii si numarul cauzei penale
2.fabula actului infractional
3.versiunile de urmarire penala elaborate in baza datelor faptice acumulate in legatura cu cercetarea cazului.
4.actiunile procesuale si masurile speciale de investigatie,alte activitati,ce urmeaza a fi efectuate intru verificarea
versiunilor elaborate,acumularea de noi probe si stabilirea adevarului,atragerea la raspundere penala a tuturor
faptuitorilor.
5.termenele si responsabilii de efectuare a actiunior de urmarire penala si masurile speciale de
investigatii,precum si a altor activitati.
6.observatiile sau notitele referitoare la realizarea actiunilor si masurilor planificate.
2.3 (7) Proiectați etapele și principiile planificării cercetării criminalistice a cauzelor penale.
In functie de etapele cercetarii se disting: 1.planificarea la etapa initiala de cercetare
2.planificarea la etapa ulterioara.
Planificarea cercetării cauzei penale la etapa inițială, de obicei, se efectuează oral și este determinată de
specificul situației de urmărire penală apărute, condițiilor în care ofițerul de urmărire penală este nevoit să
activeze întru soluționarea scopului procesului penal. Sarcinile planificării la această etapă constau în: -
orientarea ofițerului de urmărire penală în circumstanțele infracțiunii; stabilirea mecanismului infracțiunii,
localizarea consecințelor periculoase ale faptei prejudiciabile; - depistarea, fixarea, examinarea şi valorificarea
probelor în cauză; - determinarea surselor de informație probantă; - identificarea și reținerea infractorului pe
urme proaspete; - pregătirea materialelor și punerea sub învinuire a făptuitorului; depistarea cauzelor și
condițiilor care au favorizat săvârșirea infracțiunii etc.
Planificarea cercetării în etapa ulterioară se caracterizează prin realizarea multiplelor sarcini care stau în fața
ofițerului de urmărire penală, și anume: - examinarea minuțioasă și verificarea probelor acumulate pe parcursul
cer-cetării cazului dat în scopul demascării infractorilor, determinarea tuturor participanților la infracțiune,
atragerea lor la răspundere penală; - depistarea și administrarea de noi probe; - stabilirea motivelor săvârşirii
infracțiunii; determinarea cauzelor și condițiilor care au înlesnit realizarea scopului infracțional. determinarea
utilității materialelor în cauza cercetată; pregătirea și prezentarea învinuitului, avocatului acestuia, părții
vătămate, părții civilmente responsabile sau reprezentanților acestora a materialelor urmăririi penale pentru a lua
cunoștință de ele etc.
 TEST nr. 4

Pentru examenul de curs la disciplina CRIMINALISTICA

Subiectul I. Evidenţele criminalistice

1.1 (3) Definiţi noţiunea de evidenţe criminalistice și sarcinile acestora.
Evidenta criminalistica,constituind actualmente o ramura distincta a criminalisticii,destinata elaborarii metodelor
si mijloacelor tehnice de inregistrare,clasificare si sistematizare a datelor caracteristice privind anumite categorii
de persoane si obiecte,,avind ca scop asigurarea unei eventuale identificari ulterioare a acestora in cadrul
cercetarii actelor ilicite.
Sarcinile evidentelor criminalistice:
-sa identifice persoanele retinute,banuite,cind acestea refuza sa se numeasca,daca ele au mai fost trase la
raspundere penala.
-sa identifice infractorul dupa urmele lasate la locul faptei sau sa diagnosticheze faptuitorul dupa procedeele
criminale utilizate
-sa stabileasca daca persoana retinuta are antecedente penale,daca da,atunci,cind,unde si pentru ce a fost
condamnata,cind a fost eliberata
-sa determine numarul de infractiuni comise de o singura persoana,folosirea unora si acelorasi
instrumente,metode sau mijloace
-sa stabileasca daca obiectele,documentele,armele gasite,confiscate ori predate au fost furate sau pierdute
-sa stabileasca identitatea cadavrelor necunoscute prin compararea amprentelor acestora cu datele registrului
dactiloscopic,datele registrului informatiei criminalistice si criminologice despre evidenta persoanelor disparte
fara veste si anuntate in cautare.
1.2 (5) Determinați elementele componente (Registrele) ale Sistemului Informațional Integrat automatizat al
organelor de drept din RM.
Elementele componente ale sistemului informational integrat automatizat al organelor de drept din RM sunt:
a.fisa alfabetica a persoanei care a savirsit infractiunea
b.fisa alfabetica a persoanei fizice arestate pentru savirsirea infractiunii
c.fisa alfabetica a persoanei juridice carre a savirsit infractiunea
d.fisa dactiloscopica
e.instiintarea privind persoana condamnata(arestata preventiv)
f.fisa de urmarire penala
g.cazierul judiciar
1.3 (7) Estimaţi tipurile și nivelurile de evidențe criminalistice din sistemul organelor de drept din RM.
Evidentele criminalistice exista in 2 niveluri:
1.nivel local(raioane,orase,municipi)
2.nivel centralizat –care se efectueaza de catre serviciul tehnologii informationale.
La nivel local exista registrele 1 si 2 in care se inregistreaza: Registrele nr.1 infractiuni comise pe teritoriul
raionului sau orasului,aceasta o face unitatea de garda; Registrul 2:alte informatii la infractiunea comisa,cum ar
fi:faptuitorii,mijoacele,victimile,locul,timpul. In mod automat informatia respectiva se trimite la nivelul central si
astgel informatia se inregistreaza practic concomitent in ambele nivele.
Tipurile registrelor de evidenta criminalistice sunt:
1.registrul informatiei criminalistice si criminologice
2.registrul persoanelor retinute,arestate,condamnate
3.registrul dactiloscopic
4.registrul de stat al armelor
5.registrul procedurilor de exeecutare
6.registrul accidentelor rutiere

Subiectul II. Cunoştinţele speciale utilizate la cercetarea infracţiunilor.

2.1 (3) Definiţi noţiunea de cunoştinţe speciale şi numiţi formele de utilizare a lor la cercetarea infracţiunilor.
In literatura de specialitate prin cunostinte speciale se intelege un sistem de cunostinte teoretice profesionale si
deprinderi practice intr-un domeniu concret al stiintei,tehnicii ,artei sau intr-o meserie,insusite pec alea
unei pregatiri speciale si a experientei profesionale.
In conformitate cu legislatia in vigoare,in practica de urmarire penala si judiciara a republicii moldova aceste
cunostinte speciale in mod procedural sunt utilizate in trei forme :
1.participarea specialistului la efectuarea actiunilor procesuale
2.constatarea tehnico-stiintifica sau medico-legala
3.efectuarea expertizei judiciare
2.2 (5) Deduceţi rolul și sarcinile specialistului în cadrul efectuării acțiunilor de urmărire penală.
Specialistul este persoana care cunoaste temeinic o disciplina sau o anumita problema si este antrenata in
procesul penal pentru a contribuie la stabilirea adevarului. Specialistul foloseste cunostintele sale speciale si
deprinderile profesionale pentru a-l ajuta pe ofiterul de urmarire penala in vederea descoperirii,fixarii si ridicarii
probelor. Specialistul ofera explicatii pe marginea intrebarilor speciale,contribuie la aplicarea mijloacelor
tehnico-stiintifica sau medico-legala,acorda ajutor la formularea intrebarilor pentru expert,efectueaza investigatia
obiectelor,evenimentelor,faptelor si proceselor care contin informatii importante. Rolul specialistului este de a
descoperi,fixa si ridica probe.

2.3 (7) Evaluați sarcinile generale ale expertizei judiciare, deosebirea acesteia de constatarea tehnico-
ştiinţifică şi medico-legală.
Din punct de vedere teoretic si practic,pregatirea si dispunerea efectuarii expertizei judiciare impune urmatoarele
activitati:
1.analiza necesitatii si a utilitatii de dispunere a expertizei concrete
2.determinarea si selectarea materialelor care vor fi supuse examinarilor
3.stabilirea corecta a obiectului expertizei
4.alegerea institutiei sau a expertului care urmeaza sa efectueze expertiza concreta
5.intocmirea actului prin care se dispune efectuarea expertizei
6.expedierea documentului respectiv,obiectelor si materialelor cauzei i institutia de expertiza sau expertului
desemnat.
Constatările tchnnico-ştiinţifice se efectuează chiar în timpul cercetărilor la faţa
locului .
constatarea medico-legală se dispune de organul de urmărire penală în caz de moarte
violentă ori de moarte a cărei cauză nu se cunoaşte ori care este suspectă, precum şi
atunci când este necesară o examinare corporală asupra învinuitului ori persoanei
vătămate pentru a constata pe corpul acestora existenţa urmelor infracţiunii.
Expertizele judiciare se dispun şi se efectuează după terminarea cercetărilor la faţa locului şi privesc domenii
dintre cele mai diferite.
Expertiza tehnică este frecvent folosită la cercetarea accidentelor de circulaţie, în special pentru stabilirea stării
tehnice a sistemelor de frânare, pentru evaluarea pagubelor suferite de autovehiculele implicate în accident sau
pentru stabilirea vitezei cu care a circulat autovehiculul în momentul în care s-a produs impactul.
Expertiza se efectuează de către persoane autorizate, de înaltă calificare, experţi din domeniul mecanicii auto,
cadre universitare din învăţământul politehnic etc."
Expertiza criminalistică are ca obiect cercetarea urmelor găsite la locul faptei: urmele de pneuri, urmele de
impact (cioburi din sticlă de la far, portiere, parbriz),
peliculele de vopsea, precum şi microurmele
Pentru a se putea formula concluzii certe, este necesar să se ridice şi să se
conserve aceste urme, cu respectarea cerinţelor tehnice şi tactice cunoscute, să fie ambalate şi transportate cu
grijă, iar întrebările puse expertului să aibă legătură cu domeniul în care este abilitat şi cu posibilităţile tehnice de
care acesta dispune.

TEST nr. 5
Subiectul I
1.1Reproduceţi rolul și sarcinile evidenţei dactiloscopice. Specificaţi procesul de formare și conţinutul
evidenței dactiloscopice.
-----------------------------------------------------------------------
Modalitatea a doua de înregistrare a infractorilor o constituie cea dactiloscopică. în prezent, modalitatea în cauză
este recunoscută pretutindeni ca cea mai eficientă, aplicându-se obligatoriu asupra tuturor celor preventiv arestaţi
în etapa de urmărire penală sau supuşi pedepsei cu privaţiune de libertate.
înregistrarea dactiloscopică, după cum se afirmă pe bună dreptate în literatura de specialitate, constituie o
componentă de bază a sistemului de evidenţă centralizată a infractorilor, care este menită să contribuie, precum s-
a menţionat, la rezolvarea multiplelor probleme cu care se confruntă justiţia, dintre care:
- stabilirea autorului unei infracţiuni prin compararea urmelor de mâini de la faţa locului cu amprentele acestuia
din cartotecă, în cazul în care el a mai săvârşit infracţiuni şi a fost supus înregistrării dactiloscopice;
- stabilirea identităţii persoanei care nu prezintă acte de identitate ori care îşi camuflează identitatea, folosindu-se
de acte false sau furate;
- identificarea cadavrelor necunoscute, dacă cel decedat a fost anterior înregistrat ca fiind autorul unei infracţiuni.
înregistrarea dactiloscopică se face prin fixarea desenelor papilare de pe falangele celor 10 degete în fişa
dactiloscopică, prevăzută cu rubrici pentru fiecare deget. Pe verso, fişa dactiloscopică conţine datele nominale ale
celui înregistrat. în raport cu tipul (arc, laţ sau cerc), dar şi unele elemente de structură ale desenelor papilare, se
întocmeşte formula dactiloscopică a persoanei, aceasta servind la gruparea şi, implicit, la ordonarea fişelor în
cartotecă în modul care permite regăsirea rapidă. Formula deci nu reprezintă identitatea persoanei, ci numai o
caracteristică de grup. Ea are menirea de a selecţiona grupul de fişe cu aceleaşi caracteristici generale ale
desenelor papilare ca a celor prezentate spre verificare. Stabilirea identităţii se va efectua prin compararea
desenelor papilare în detalii, cum este prevăzut de principiile metodice ale expertizei dactiloscopice.
După cum rezultă din literatura de specialitate, se folosesc diverse sisteme de clasificare a desenelor papilare şi,
respectiv, de întocmire a formulei dactiloscopice.
------------------------------------------

1.2Deduceţi premisele ştiinţifice ale evidenţei dactiloscopice.

La etapa actuală, urmele de mâini sunt dintre cele mai frecvent folosite în justiţia penală. Practic nu există
infracţiuni în cercetarea cărora urmele de mâini ar putea fi ignorate. în acest sens, practica demonstrează date
semnificative: în descoperirea a 40-50 % de cauze de furt, de jafuri, de năvăliri tâlhăreşti şi de alte crime grave
valoarea urmelor de mâini este excepţională, jucând un rol primordial în ce priveşte identificarea autorului faptei,
stabilirea participanţilor la săvârşirea actului penal, precum şi a altor împrejurări ale infracţiunii săvârşite.
Al doilea factor favorizant în vederea utilizării urmelor de mâini în justiţia penală este existenţa sistemelor de
înregistrare penală. Fără a atinge problema în detaliu, menţionăm că una din modalităţile de înregistrare a
persoanelor condamnate penal este cea dactiloscopică, care constă în fixarea desenelor papilare a celor 10 degete
ale mâinilor pe fişe speciale şi crearea pe baza concentrării lor a fişierelor dactiloscopice. Posibilitatea
identificării se datorează faptului că urmele de mâini reproduc elementele caracteristice ale desenelor papilare de
pe suprafaţa părţilor de contact a mâinilor, care în ansamblu asigură indubitabil deosebirea unui individ de altul.
Prin studii aprofundate s-a confirmat că desenelor papilare le sunt caracteristice la nivel metodologic trei
proprietăţi în vederea identificării autorului urmelor.

1.3 Evaluați categoriile de persoane care sunt supuse înregistrărilor dactiloscopice conform prevederilor
Legii RM nr.1549-XV din 2002.

Categoriile persoanelor pasibile de înregistrare dactiloscopică

Poate fi efectuată înregistrare dactiloscopică următoarelor categorii de persoane:
a) cetăţeni ai Republicii Moldova;
b) străini care locuiesc pe teritoriul Republicii Moldova şi care au sosit în căutare de azil dacă au depus
cerere pentru a li se acorda azil politic ori un altfel de azil sau pentru a li se atribui statut de refugiat (în
continuare – străini);

Subiectul II
2.1Prezentați modelul (caracteristica) criminalistic al infracțiunilor de omor.

Modelul criminalistics al acestor infractiuni include in sine urmatoarele elemente:

a-date despre locul savirsirii omorului sau locului depistarii cadavrului

b-date despre victim
c-date despre modalitatile de pregatire,savirsire si camuflare a omorului
d-date despre ucigas
e-date despre urmele infractiunii
f-date despre motivul sau scopul omorului
 2.2Determinați situațiile tipice de urmărire penală și versiunile criminalistice la etapa inițială de
cercetare a infracțiunilor de omor.

În conformitate cu legea procesual - penală , ofiţerul de urmărire penală ia hotarirea despre pornirea cauzei și
despre efectuarea activităţii de cercetare . In momentele luării unei astfel de hotărâri , ofiţerul de urmărire penală
apreciaza situatia de cercetare creată , ținand cont de recomandările de cercetare existente . Situatii de cercetare
tipice care se întâlnesc cel mai des în practică sunt circumstantele care determină particularitățile metodicii de
cercetare ( versiuni de cercetare tipice , sarcini tipice şi , de asemenea , metodele şi mijloacele de soluţionare a
acestora ) Examinând o situaţie concretă , ofiţerul de urmărire penală foloseşte cunoştintele despre modalitățile
de soluţionare a sarcinilor tipice , adaptându -le în funcție de realitate . Situația de urmărire penală , ca o stare de
fapt a cercetării , este determinată de raportul dintre informația existentă şi cea inexistentă , probele existente şi
informatia ajutătoare despre omor , datele despre forțele , mijloacele și posibilităţile ofiterului de urmărire
penală , despre condiţiile în care acesta activează.

Practica și teoria criminalistică cunoaște situațiile de urmărire penală şi cercetare a omorurilor expuse infra:
Situația 1 – omorul este evident, ucigașul este reținut și identitatea acestuia este cunoscută. Uneori, la începutul
cercetării, nu sunt clare adevărate scopuri și motive, iar alteori – și forma vinovăției. Pot să nu fie stabiliți și
complicii. Se întâmplă că la început nu este clar dacă acțiunile care au provocat moartea sunt inegale (de
exemplu, în caz de legitimă apărare).
Situația 2 – a fost săvârșit un omor ascuns (tainic), fără tăinuirea cadavrului. fără înscenare, descoperit
imediat după omor sau la scurt timp după aceasta. Există condiții favorabile pentru căutarea și ridicarea urmelor,
fixarea depozițiilor martorilor, adică totul ce este necesar pentru o cercetare reușită. Ucigaşul nu este cunoscut.
Există posibilități pentru organizarea acțiunilor de căutare privind urmărirea și reținerea ucigaşului. De aceea
tipice în asemenea situații sunt versiunile despre identitatea ucigaşului sau despre cercul de suspecți), versiunile
despre motivele posibile și versiunile de căutare a locului unde se ascunde infractorul. Pentru înaintarea
versiunilor, pot fi utilizate rezultatele analizei cauzelor penale, care relevă următoarele: omorurile premeditate ale
bărbaților de până la 21 de ani produse în afara locuinței au fost săvârşite de către cunoscuții acestora aflați în
stare de ebrietate în timpul reglării de conturi personale, al certurilor sau bătăilor; - omorurile premeditate ale
copiilor în vârstă de la 5 la 16 ani, produse în încăperi locuibile și în preajma acestora, au fost săvârșite de tații
vitregi sau de către concubinii mamei; - 75% din omoruri ale persoanelor de sex masculin în vârstă de până la 23
de ani produse în locurile publice de odihnă, au fost săvârşite de către bărbați în vâr- stă de la 17 la 22 de ani (de
cele mai multe ori, de către cunoscuții victimelor); peste 50% din cazurile de omor al femeilor în vârstă de la 28
la 57 de ani au fost săvârșite în afara locuinței de către bărbații aflați în stare de ebrietate sau de către amanți din
motive legate de viața intimă.
Situația 3 – omorul este ascuns (tainic), săvârşit nu demult, dar nu este clar mecanismul lui. Cadavrul a
fost descoperit, identitatea victimei a fost stabilită. Există date care indică asupra sinuciderii (sau a unui accident,
sau morții în urma unor cauze naturale), dar totodată există suspiciuni privind posibila înscenare cu scopul de a
tăinui omorul. Această situație este prezentă şi atunci când presupusa înscenare este întreprinsă nu pentru a tăinui
omorul, ci pentru a tăinui motivul adevărat al amorului şi, respectiv, a tăinui ucigaşul adevărat. Într-o asemenea
situație, se elaborează versiuni privind mecanismul evenimentului cercetat.
Situația 4 – un omor tainic, în urma căruia procesul penal este pornit în legatură cu descoperirea unui cadavru
neidentificat. Leziunile de pe cadavru indică asupra unui omor, dar cadavrul este atât de mutilat, încât
identificarea lui în baza semnelor exterioare este dificilă. În asemenea situații, mai întâi de toate se elaborează şi
se verifică versiunile despre identitatea victimei.
Situația 5 – omorul este tainic şi săvârșit demult, însă doar se presupune că este un omor, întrucât s-au
descoperit fragmente – craniul și oase cu rămăşițe de haine. Cauza morții nu se cunoaşte şi se poate presupune
atât un omor, cât și alte cauze ale morții. Identitatea victimei, de asemenea, de cele mai multe ori, nu se cunoaşte,
de aceea la începutul cercetării se elaborează şi se verifică versiuni cu privire la identitatea victimei și la esenţa
evenimentului.
Situația 6 – omor tainic, însoțit de dezmembrarea cadavrului pe părți șşi tăi- nuirea lor. Din toate
elementele crimei, se cunosc doar modalitatea de tăinuire a omorului şi locul descoperirii fragmentelor de
cadavru. Întâi de toate, se elaborează și se verifică versiunile privind ,mecanismul" omorului şi identitatea
victimei. După ce s-a stabilit identitatea victimei, se studiază versiunile referitoare la persoanele care au avut
interesul nu numai să săvârşească omorul, dar și să-l tăinuiască, temându-se de descoperirea lui iminentă.
Situația 7 – dispariția persoanei. Omorul este tainic, săvârșit demult, dar este doar presupus, întrucât
cadavrul nu este descoperit. Identitatea presupusei victime se cunoaște, restul este cu desăvârșire necunoscut.
 Versiunile tipice inițiale privind cauzele dispariției: victima a fost omorâtă, a avut loc sinuciderea, s-a
ascuns de rude, a săvârșit o infracțiune și s-a ascuns de justiție, a murit sau se află în spital sub o identitate falsă
etc. Când versiunea omorului este confirmată, iar celelalte decad în mod legitim, studierea identității, modului de
viață, caracterului relațiilor reciproce dintre persoana dispărută şi alți oameni ne permite să elaborăm versiuni
referitoare la scop și motiv, timpul și locul săvârşirii omorului și, în sfârșit, la identitatea ucigașului.
Situația 8 – descoperirea cadavrului unui nou-născut. Omorul poate fi săvârșit atât de către mama
pruncului, cât şi de catre alte personae apropiate acesteia. Prima sarcină este de a stabili mecanismul survenirii
morții, adică dacă pruncul s-a născut viu și care este cauza morții lui. In continuare, este necesar de a organiza
căutările mamei copilului. Ea este figura-cheie în cercetarea cauzelor de acest gen.

Considerând situațiile enumerate supra, pot fi elaborate și înaintate spre verificare următoarele versiuni generale
de urmărire penală:
a) a avut loc un omor;
b) s-a produs o sinucidere;
c) a avut loc un accident mortal;
d) moartea persoanei a survenit în urma unor cauze naturale. După verificarea acestor versiuni va rămâne
una din ele, care va fi confirmată. În calitate de versiuni particulare pot fi elaborate versiuni cu privire la locul,
timpul săvârșirii faptei, persoanelor implicate în aceasta, modalitătile si cele utilizate de infractor sau de victimă,
urmele infracțiunii, motivul și scopul cu un cumul de probe. săvârșirii faptei. Drept temei pentru elaborarea
versiunilor particulare servesc datele obtinute cu ocazia cercetării la fața locului, interpretarea urmelor
descoperite, informati furnizată de martorii-oculari, precum și rezultatele examinării cadavrului ete În aceste
situații, trebuie să se atragă atenție deosebită și urmelor descoperite în jurul cadavrului, precum și lipsa urmelor
de sânge și a altor urme specifice omorului. Tabloul întocmit cu ocazia cercetării locului faptei poate oferi indicii
cu privire la persoanele ori categoria de persoane din rândul cărora provine făptuitorul, modul de operare și
mijloacele utilizate. Versiunile privind locul și timpul săvârșirii omorului prezintă importanță pentru organizarea
și desfăşurarea activităților de identificare a autorului. Cât privește timpul comiterii omorului, versiunile ajută la
dirijarea cercetărilor spre activitățile ce le desfășura victima în acel moment, motivul prezenței sale în acel loc,
persoanele cu care a luat legătura sau cele care au văzut-o ultima oară. Când se elaborează versiunile referitoare
la ajutor şi împrejurările în care a fost săvârșit omorul, se vor avea în vedere urmele şi mijloacele materiale de
probă, cum sunt urmele mijloacelor de transport, ale instrumentelor sau substanţelor folosite pentru suprimarea
vieții victimei ş.a., acestea oferind deseori, indici cu privire la ocupația și profesia autorului. Precizăm că
împrejurările și modalitățile de săvârsire a omorului sunt atar multiple, încât fac aproape imposibilă enumerarea
tuturor aspectelor și problemelor ce trebuie avute în vedere cu ocazia elaborării versiunilor. Trebuie sa se țină
seama totuşi că este necesară şi elaborarea unor versiuni ce pot părea inițial neverosimile, tocmai datorită
sesizării unor „împrejurări negative". După elaborarea versiunilor se va întocmi planul de cercetare a omorului
care, pe lângă versiuni, va cuprinde activitățile ce urmează a fi întreprinse pentru verificarea lor.

2.3Proiectați și caracterizaţi acţiunile tipice de urmărire penală desfăşurate la etapa iniţială de cercetare a
infracțiunilor de omor.

Cercetarea infracțiunii de omor, după cum se ştie, începe imediat după sesiza-rea organului învestit cu acest drept
conform legislației. Mijloacele, prin intermediul cărora organul de urmărire penală este încunoştiințat despre
săvârşirea unei infracțiuni de omor – actele de sesizare, sunt prevăzute în mod expres în legislatia procesual-
penală a Republicii Moldova, și anume: plângerea parvenită de la o persoană fizică prin care solicită organului
competent stabilirea cauzei și a împre- jurărilor în care a survenit moartea anumitei persoane; denunțul prin
intermediul căruia persoane fizice, factorii de conducere ai întreprinderilor, organizațiilor și ai unităților medico-
sanitare anunță organul de urmărire penală despre comiterea unui omor sau despre depistarea unui cadavru cu
semne de moarte violentă; auto- denunțul, respectiv denunțul cu privire la săvârșirea infracțiunii de omor
prezentat organului de urmărire penală de către făptuitor; constatarea în mod direct de către organul de urmărire
penală a săvârşirii unei infracțiuni de omor (art.262 CPP RM). Indiferent de modul în care este sesizat, organul
de competenţa căruia este cercetarea cauzei, va acționa în conformitate cu regulile metodice din doctrina și prac-
tica criminalistică, regulă, potrivit căreia, acesta trebuie să dispună în regim de urgență declanşarea cercetării
pentru a-și crea premise legale „temeiuri juridice destășurării cu promptitudine a activităților de administrare a
probelor, reținerii și tragerii la răspundere a celor implicați în actul infracțional. Atunci când organul de urmărire
penală este sesizat despre moartea unei persoane in condiții incerte este indicat ca actele de sesizare să fie
verificate sau completate cu date noi, care să asigure o bază temeinică a pornirii urmăririi penale. In asemenea
cazuri, organul de urmărire va desfăşura activități premergătoare urmaririi penale (cercetarea locului faptei,
cadavrului, cercetări de obiecte, do- mente, obținerea unor explicatii s.a.), activități care să confirme existența sau
Inexistența infracțiunii de omor.
În această ordine de idei, lărgirea cercului de activități premergătoare urmăririi penale prin includerea în
componenţa lor a constatărilor tehnico-științifice şi medico-legale, precum și a altor acțiuni procesuale, trebuie să
influențeze benefic atât etapa pornirii urmăririi penale, cât și faza inițială de cercetare a omorului, mai cu seamă a
celui săvârșit în mod premeditat. De aceea, asigurând colectarea de informații exacte cu privire la existența
infracțiunii de omor, activitățile premergătoare urmăririi penale, prin finalitatea lor, impun organului învestit cu
cercetarea faptei opțiuni mai mult ori mai puțin determinate, concrete cu privire la direcția în care să se activeze,
precum şi la ordinea și tactica desfăşurării activităților inițiale ale cercetării omuciderii. Cercetarea infracțiunilor
de omor, în special a celor săvârşite în mod premeditat, se desfășoară în condiții dificile, când făptuitorul şi alte
persoane cointeresate întreprind diverse măsuri pentru a induce în eroare organele de urmărire penală și, în final,
pentru a se eschiva de răspunderea penală. Sarcina principală a organelor de urmărire penală la etapa inițială de
cercetare este de a obține date complete despre elementele infracțiunii: identitatea victimei, identitatea
ucigaşului, modalitatea de săvârșire a faptei prejudiciabile, mijloacele utilizate în acest scop, motivul și scopul
omorului etc. În cazurile când identitatea infractorului este stabilită, iar locul aflării lui nu este cunoscut, se
adaugă încă o sarcină a etapei date – stabilirea locului unde se ascunde ucigaşul, urmărirea şi reținerea lui. În
complexul acţiunilor inițiale de cercetare a omorului, de cele mai multe ori intră următoarele acțiuni: cercetarea
locului faptei şi examinarea exterioară a cadavrului; dispunerea și efectuarea constatării sau expertizei medico-
legale a cadavrului; audierea martorilor oculari şi a martorilor din rândul rudelor; prezen- tarea cadavrului spre
recunoaștere; urmărirea și reținerea ucigaşului; efectuarea percheziției corporale a bănuitului; audierea
bănuitului; efectuarea perchezițiilor la locul de trai şi la locul de muncă al persoanei bănuite; efectuarea
expertizelor criminalistice ale probelor materiale descoperite în timpul cercetării la fața locului, reținerii și
perchezițiilor. Aceste acțiuni de urmărire penală, precum și unele măsuri speciale de investigații (interceptarea și
înregistrarea comunicărilor sau a imaginilor, monitorizarea conexiunilor, comunicațiilor telegrafice și electronice,
colectarea informației de la furnizorii de servicii de comunicații electronice, urmărirea vizuală etc.) pot fi
efectuate de îndată după pornirea cauzei penale în scopul clarificării situației evenimentului infracțional, obținerii
probelor referitor la infracțiunea săvârşită, identificării persoanelor implicate în aceasta și aplicării măsurilor
respective de constrângere față de persoanele bănuite (reținere, ares- tarea preventivă etc.).
Pentru etapa ulterioară de cercetare a omorului, sunt caracteristice urmă- toarele acțiuni de urmărire penală:
audierea învinuitului; audierea altor martori; verificarea declarațiilor la locul infracțiunii; reconstituirea faptei;
confruntarea; experimentul în procedura de urmărire penală; exhumarea cadavrului; colectarea de mostre;
dispunerea expertizelor necesare, inclusiv repetate sau suplimentare.

TEST nr. 6

Subiectul I. Fotografia și audio-videoînregistrarea criminalistică

1.1(3) Prezentați noțiunea și clasificarea fotografiei criminalistice.
Fotografia criminalistica este o ramura distincta a tehnicii criminalistice care prezinta totalitatea prevederilor
teoretice si recomandarilor practice,elaborate in aceasta baza referitor la metodele,procedeele si mijloacele
utilizate de fixare si examinare a obectelor si urmelor infractiunilor
Fotografia criminalistica este clasificata în fotografia operativă (de fixare) și fotografia de examinare
(expertizare). Subiecți ai fotografiei operative sunt procurorii, ofițerii de urmărire penală și specialiştii
criminalişti. Subiecți ai fotografiei de examinare devin doarspecialiştii și experții. Cu ajutorul fotografiei
operative, se efectuează înregistrarea obiectelor vizibile, evidente. In aceste scopuri, se folosește aparatura de
fotografiat obişnuită preluată din fotografia generală. Rezultatele a astfel de fotografieri se prezintă în
fototabelele care se anexează la procesele-verbale ale acțiunilor de urmărire penală. Aceste fotografii sunt privite
ca fotodocumente şi dețin forță ilustrativă a probelor în rezolvarea cauzelor penale.
Fotografia de examinare se aplică pe larg la efectuarea expertizelor judiciare sau extrajudiciare, in cazurile când
este necesar a releva si a fixa caracteristici- le slab vizibile sau invizibile ale obiectelor corpuri-delicte sau altor
obiecte. In aceste situatii,poate fi utilizata si aparatura speciala spre exemplu,fotografierea in radiatii
ultraviolete ,infrarosii.

1.2(5) Determinați metodele fotografiei operative și procedeele de fotografiere la fața locului.

Metodele fotografiei operative

Metoda panoramică se aplică în cazul când un spațiu sau obiect ce urmează a fi fotografiat, din cauza
dimensiunilor mari, nu poate fi cuprins într-o poză a aparatului obişnuit. În legătură cu aceasta, obiectul se
fotografiază pe porțiuni (secvente), imaginile-părți fiind ulterior montate într-o poză desfăşurată (pano- ramică).
Panoramele pot fi orizontale și verticale. Există și aparate speciale de fotografiere panoramică.
Metoda metrică (de măsurare), denumită uneori şi fotografia la scară, asigu- rà obținerea informațiilor
dimensionale ale obiectelor imaginate și ale detaliilor acestora. De regulă, metoda fotografiei de măsurare se
realizează cu ajutorul ri- glei sau bandei gradate care se plasează în vecinătatea obiectului de fotografiat sau pe
suprafața lui. Rigla gradată se folosește pentru fixarea dimensiunilor unor obiecte nu prea mari plasându-se
alături de ele. Banda gradată (în profunzime) se aplică atunci când este necesar a se fixa porțiuni de teren întinse
sau încăperi închise.
Metoda fotografierii de reproducere permite obținerea unor fotocopii de pe documente, obiecte plate
(inscrisuri, schite, desene, fotografii etc.). O astfel de fotografiere se realizează cu respectarea regulilor
fotografiei la scară, la mărimea naturală, fie cu o mărime nesemnificativă sau o micşorare neînsemnată. In
activitatea criminalistică această metodă este frecvent aplicată pentru demonstrarea infățișării obiectelor supuse
cercetării și pentru multiplicarea acestora în vederea realizării acțiunilor de urmărire penală. Documentele,
desenele, schitele pot fi reproduse fotografie prin contact, mo- dalitate cunoscută cu denumirea de reproducere
reflexă sau prin xerocopiere (alb- negru, color).
Metoda signaletică sau semnalmentelor se efectuează pentru a fixa trăsăturile exterioare ale persoanelor vii și
ale cadavrelor necunoscute în vederea identificării lor ulterioare.Persoanele supuse acestei metode de fotografiere
se fotografiaza bust:din fata si din profilul drept,cu capul descoperit,pieptanat si barbierit,fara ochelari,cu
urechile descoperite.
Metoda stereoscopică constă in utilizarea unor aparate şi dispozitive care permit obţinerea unei imagini
fotografice spaţiale a locului faptei, a unui nod al acestuia, a unor obiecte, urme sau elemente caracteristice ale
acestora.
Procedeele de fotografiere la fața locului
Fotografia de orientare. Se efectuează cu prilejul cercetării locului faptei și se înscrie printre procedeele
importante de fixare a locului unde s-a comis infracțiunea cu împrejurările acestuia. O astfel de fotografiere are
drept scop fixa- rea întregului loc al faptei cu elementele respective (construcții, drumuri, poduri, copaci, stâlpi
etc.), care se manifestă ca repere pentru orientare, natură să permită identificarea ulterioară a zonei în care s-a
comis infracțiunea.
Fotografia-schiță. Aceasta este destinată fixării doar a locului faptei în între- gime, fără împrejurimi. Ca și
fotografia de orientare, fotografia-schiță se execută la faza statică a cercetării locului faptei, cu tot ce este mai
important pentru cauza cercetată. Fotografia-schiță poate fi unitară, cand locul faptei este reprodus pe o singură
poză, panoramică, când pentru aceasta s-au întocmit mai multe poze ale locului infracțiunii și pe sectoare.
Fotografia de detaliu. Se efectuează la fața locului în scopul fixării unor deta- lii ale obiectelor principale.
Detaliile sunt fotografiate din apropiere, cu o unitate de măsură lângă detaliu, la o scară cât mai mare şi cu surse
de lumină, dispuse lateral și în spatele aparatului de fotografiat, astfel încât prin jocul umbrelor să fie evidențiate
detaliile caracteristice obiectului principal. Aceasta va da posibilitate de a exploata detaliile în procesul
identificării obiectului respectiv.
Fotografia obiectelor principale sau de nod. Accasta reprezintă înregistrarea unor obiecte sau sectoare ale
locului faptei apreciate ca fiind principale, datorită conexiunii lor cu fapta infracțională. Dintre obiecte pot face
parte cadavrul, di- verse arme, instrumente, mijloace de transport, avariate sau folosite la săvârsirea infracțiunii,
urme de mâini, de picioare ale făptuitorului etc.

1.3(7) Evaluaţi utilizarea fotografiei și audio-videoînregistrării criminalistice la efectuarea altor acțiuni

procesuale și de tactică criminalistică.
Pe längă cercetarea la fața locului, fotografia operativă (de fixare) este utilizată frecvent de către organele de
urmărire penală la efectuarea unor acțiuni procesu- ale întru documentarea (fixarea) procesului, seeventelor şi a
rezultatelor acestora. Astfel, fotografia operativă poate fi realizată cu succes la efectuarea reținerii bă- nuitului,
învinuitului, perchezițici corporale, la domicliu, la serviciu, prezentăii spre recunoaștere, reconstituirii faptei,
experimentului în procedura de urmărire penală, examinării corporale, examinării obiectelor, documentelor,
exhumării și examinării cadavrului etc, Regimul procesual și tactica criminalistică, scopul acțiunilor concrete
deter- mină și particularitățile metodelor şi procedeelor de fotografiere sau videoinre- gistrare a acestora. Şi dacă
utilizarea audio- sau videoînregistrării acțiunii respective de urmărire penală redă procesul integral şi rezultatele
acesteia, atunci fotografia în cadrul acțiunilor efectuate redă doar cele mai însemnate momente (secvențe) din
proce- sul realizării acțiunii procesuale și anumite rezultate obținute. Acestea din urmă vor ilustra constatările
cuprinse în procesul-verbal al acțiunii respective. Modalitatea de fotografiere în cadrul unor acțiuni de urmărire
penală depinde de momentele care urmează a fi înregistrate, ce reflectă anumite urme, obiecte sau stări de fapt.
Practica organelor de urmărire penală ne demonstrează că la efectuarea acțiunilor procesuale fotografia operativă
se efectuează, de obicei, la fixarea îm- prejurărilor în care se desfășoară acțiunea respectivă, a momentelor
decisive și rezultatelor obținute.
Fotografia operativa a retinerii banuitului,invinuitulu,Fotografia operativa la perchezitie,fotografia operativa la
reconstituirea faptei,fotografia la prezentarea spre recunoastere,fotografia de examinare corporala,fotografia
operativa de exhumare a cadavrului.
Subiectul II. Tactica audierii martorului
2.1. (3) Reproduceţi esența și sarcinile audierii martorului, stabilind importanţa declaraţiilor acestuia în
procedura de urmărire penală.
Relatările persoanelor care au perceput sau cunosc fapte de natură să contribuie la stabilirea adevărului într-un
proces penal, făcute şi fixate în conformitate cu cerinţele legislaţiei procesual-penale în vigoare, constituie
mijloace de probă, numite declaraţii sau depoziţii ale martorilor.
Frecvenţa înaltă a mărturiilor în procesul penal se explică, în primul rând, prin faptul că nu în orice cauză exiştă
mijloace materiale de probă. Spre deosebire de alte mijloace de probă, depoziţiile martorilor pot pune în evidenţă
date privind toate împrejurările ce constituie obiectul probaţiuniir inclusiv împrejurările săvârşirii infracţiunii,
metodele şi mijloacele folosite în acest scop,. Martorii pot prezenta referiri directe asupra personalităţii
făptuitorului sau indica anumite elemente specifice de natură să contribuie la identificarea acestuia. Un martor
poate fi întrebat despre calităţile învinuitului sau victimei, comportamentul acestora, în general şi în legătură cu
fapta penală, în special. Nu de puţine ori martorii specifică condiţiile care au înlesnit sau favorizat săvârşirea
infracţiunii şi măsurile ce se impun în vederea prevenirii unor noi infracţiuni.
Ascultarea martorilor, reprezintă o activitate complexă, a cărei desfăşurare necesită anumite cunoştinţe
referitoare la psihologia lor, la procesul de formare a declaraţiilor acestora.
2.2. (5) Distingeți procesul psihologic de formare a declaraţiilor martorului şi numiţi factorii care
influenţează conţinutul acestuia.
Cercetările ştiinţifice privind psihologia martorilor au demonstrat cu prisosinţă că depoziţiile acestora, bazate pe
mecanismele psihice ale procesului de cunoaştere a realităţii obiective, au anumite elemente specifice,
condiţionate de necesitatea comunicării cunoştinţelor obţinute în urma contactului cu spaţiul-
infractional organului judiciar, pentru a fi transformate în informaţii probante. Ele reprezintă rezultatul unui
proces de recepţie şi stocare a faptelor cu semnificaţie juridică, urmat de reproducerea lor în
condiţiile şi sub forma prevăzută de lege. Aşadar, depoziţiile martorilor se formează treptat, presupunând trei faze
succesive: recepţia -faza în care martorul, prin mijlocirea organelor de simţ,
percepe fapte legate de infracţiunea săvârşită - memorarea, adică evaluarea şi stocarea faptelor percepute, şi
reproducerea acestora prin comunicarea lor orală sau în formă scrisă organului judiciar.1
Recepţia reprezintă reflectarea în conştiinţa martorilor a datelor referitoare la infracţiune şi făptuitorul ei. Ea se
realizează în baza senzaţiilor şi percepţiei, acestea constituind faza iniţială a procesului psihic de cunoaştere.
Senzaţia - impresie recepţionată de un organ de simţ înfluenţat direct de realitatea înconjurătoare - semnalează
despre unele însuşiri izolate (culoare, greutate, miros, gust, duritate ş.a.) ale factorilor de contact. Percepţia este
actul psihic de sintetizare a senzaţiilor, asigurând cunoaşterea obiectului sau a fiinţei în complexitatea însuşirilor
acestora, identificarea lor. Obiectele şi fiinţele cu care martorul contactează se vor reflecta în conştiinţa sa prin
suma însuşirilor ce influenţează nemijlocit organele respective de simţ şi a celor care, deşi la moment nu
acţionează asupra organelor senzoriale, sunt prezente datorită experienţei şi cunoştinţelor martorului. Masa cu
care martorul a contactat va fi descrisă nu numai după mărime, culoare, amplasare, formă, dar şi după materialul
din care este confecţionată (metal, masă plastică, lemn), destinaţie (de birou, de bucătărie) ş.a. Deoarece între
ambele procese psihologice există o relaţie reciprocă, în practică diferenţierea lor este dificilă. în literatura de
specialitate termenul percepţie este folosit în sens larg, avându-se în vedere atât senzaţiile, cât şi percepţiile
propriu-zise.1
Percepţia senzorială se realizează în funcţie de mai mulţi factori, care în literatura de specialitate se subdivid în
obiectivi şi subiectivi. Factorii obiectivi sunt condiţionaţi de împrejurările în care are loc percepţia, cei subiectivi
- de calităţile psihofiziologice ale martorului şi de trăsăturile de personalitate ale acestuia.
Dintre factorii obiectivi de natură să influenţeze percepţia de către martor a faptelor legate de săvârşirea unei
infracţiuni menţionăm:
a) Intensitatea stimulilor care acţionează asupra organelor senzoriale. Impulsurile trebuie să aibă putere necesară
pentru a provoca senzaţii. Există anumite limite ale senzaţiilor cunoscute sub denumirile de pragul minim şi cel
maxim de sensibilitate a omului. Pot produce senzaţii stimulii a căror valoare se încadrează în limitele senzoriale
ale martorului. Organul judiciar trebuie să ţină, de asemenea, cont de posibilităţile martorului de a reacţiona la
anumiţi stimuli, fiindcă sensibilitatea organelor de simţ diferă de la o persoană la alta în funcţie de sfera de
activitate, de interesele acestora;
b) Perioada de timp în care s-a realizat contactul martorului cu spaţiul infracţional, cu obiectele sau faptele ce
constituie obiectul ascultării acestuia. Dacă percepţia se realizează într-un timp relativ scurt, martorul nu va putea
reţine decât înfăţişarea generică a faptei sau a tabloului de la faţa locului, a persoanelor şi obiectelor din ambianţa
acestuia. Sunt frecvente cazurile când în urmă desfăşurării bruşte a faptei, ca în cazul unei explozii, sau datorită
formei dinamice a acesteia, de exemplu, accidentele de circulaţie, persoanele care au fost martori nu pot descrie
fapta nici în linii generale;
c) Distanţa de la care martorul poate percepe. De la distanţe mari el va percepe doar conturul obiectelor,
sunetelor şi al altor
fenomene din câmpul infracţional. Semnalmentele persoanelor, elementele caracteristice ale obiectelor, alte
amănunte şi secvenţe ale infracţiunii pot fi percepute, în cele mai favorabile condiţii, de la o distanţă de 50-60
m.1;
d) Unghiul de observaţie. Percepţia vizuală mai depinde de unghiul de observaţie, dat fiind faptul că un anumit
unghi de observaţie, în mod obiectiv, este favorabil pentru perceperea anumitor obiecte, persoane sau acţiuni şi
defavorabil pentru perceperea altor persoane, obiecte şi acţiuni din acelaşi spaţiu;
e) Factorii de bruiaj, (vântul, ploaia), respectiv diferite obstacole fizice, perturbări climaterice pot reduce mult
din calitatea percepţiilor. Nu sunt excluse şi disimulările înfăţişării, când persoanele cointeresate apelează la
diferite forme de deghizare a aspectului lor exterior şi a obiectelor cu care se activează, pentru ca să nu fie
observaţi sau să fie observaţi în mod eronat.
Factorii amintiţi vor influenţa nu numai vizibilitatea şi audibilitatea, dar şi alte forme perceptive. Astfel, durata,
distanţa de observare, factorii de bruiaj diminuează esenţial percepţia obiectelor după mirosul lor specific.
Temperatura ridicată sau exagerat scăzută deformează percepţiile tactile şi gustative.
Pe lângă factorii obiectivi menţionaţi, procesul perceptiv al martorilor este influenţat de o seamă de factori
subiectivi, deoarece fiecare om reflectă realitatea obiectivă prin prisma proprietăţilor sale psihofiziologice, în
conformitate cu aptitudinea, experienţa şi interesele pe care le poartă, adică prin prisma propriei personalităţi.
Printre factorii subiectivi ce pot influenţa procesul perceptiv al martorului mai importanţi, după opinia noastră,
sunt următorii:
a) Starea organelor receptive, devierile de la normă, deficienţele ereditare, accidentale sau cauzate de anumite
maladii, toate acestea reducând parţial sau în întregime posibilităţile perceptive ale martorilor;
b) Vârsta martorului, fiind cunoscut faptul că în copilărie percepţiile nu sunt pe deplin conforme realităţii,
datorită elementului de fantezie inerent acestei vârste, iar la etapa vârstnică - lacunare,
deoarece în cea de a doua parte a vieţii vederea, auzul, alte sisteme perceptive sunt în scădere;1
c) Gradul de instruire şi profesia martorilor, care, în anumite situaţii, pot influenţa decisiv procesul de percepţie.
Oamenii cu diferite niveluri de cunoştinţe "văd" lucrurile în mod divers. Cu cât nivelul de cunoştinţe este mai
ridicat, cu atât percepţia va fi mai clară, mai completă. Un rol deosebit în percepţia faptelor legate de săvârşirea
unei infracţiuni le revine cunoştinţelor profesionale, în special atunci când acestea sunt apropiate de specificul
faptei la care martorul asistă.2 Profesia, activitatea profesională sensibilizează procesul perceptiv astfel că
medicul va fixa cu mare precizie poziţia cadavrului, croitorul - caracteristicile şi starea obiectelor vestimentare
avute asupra sa, şoferul - perimetrii străzii unde a fost descoperit.
Cunoştinţele, experienţa, în special cea profesională, au un rol deosebit în perceperea raporturilor spaţiale şi de
timp, a vitezei cu care un obiect sau altul se deplasează în spaţiu. In majoritatea cazurilor persoanele, în prezenţa
cărora se desfăşoară evenimentele ce ulterior interesează justiţia penală, nu apelează la mijloace tehnice de
măsurare a spaţiului, timpului şi vitezei. Prin urmare, mărturiile lor în acest sens sunt bazate pe experienţa de a
percepe însuşirile respective ale obiectelor materiale;
d) Starea fizică sau psihică afectată a martorului. în momentul percepţiei, martorul în atare stare nu va observa
obiecte şi elemente de fapt cu semnificaţie procesual-penală. Ziua grea de muncă, oboseala, insomnia, starea de
ebrietate sau de intoxicaţie narcotică influenţează negativ totalitatea proceselor psihice, inclusiv perceptive.
Deseori martorii fiind preocupaţi de anumite probleme de serviciu sau personale, trec fără să fixeze persoanele,
obiectele sau fenomenele care s-au desfăşurat în faţa lor. însăşi fapta sau împrejurările acesteia pot produce
modificări bruşte în conştiinţa martorilor, ei percepând faptele ce interesează justiţia penală fragmentar sau
lacunar. Procesul săvârşirii unor infracţiuni,
consecinţele grave ale acestora, provoacă emoţii de teamă şi groază, sentimente de ură şi revoltă faţă de
făptuitori, alte stări sufleteşti de natură să influenţeze negativ procesul perceptiv;1
e) Atenţia subiectului receptiv în momentul în care vine în contact cu spaţiul infracţional. Ca fenomen psihic,
atenţia este determinată de tipul de temperament şi de caracter al individului. In activitatea cotidiană ea serveşte
la direcţionarea procesului perceptiv prin selectarea informaţiei în corespundere cu necesităţile şi năzuinţele
personale. Atenţia poate fi involuntară când se menţine asupra unor fapte şi fenomene fără eforturi volitive care
se caracterizează prin concentrarea intenţionată a sistemului perceptiv şi a altor mecanisme ale psihicului asupra
anumitor obiecte şi fenomene. în majoritatea cazurilor declaraţiile martorilor au la bază actele de percepţie
involuntară, deşi nu se exclude observarea intenţionată de către martor a anumitor împejurări ale infracţiunii.
Atenţia martorului, ca factor inerent procesului de recepţie a împrejurărilor circumscrise faptei penale şi
făptuitorului, este provocată şi menţinută, pe de o parte, de însuşirile acestora de a se detaşa de alte elemente ale
mediului prin caracteristicile ce privesc, mărimea, forma, culoarea, complexitatea, neregularitatea, mişcarea etc,
iar, pe de altă parte, de interesele şi năzuinţele martorului, de raportul împrejurărilor, ce constituie obiectul
mărturiilor, cu preocupările martorului.2 Faptele care nu suscită atenţia martorului rămân înafara câmpului său de
percepere. Prin aceasta se explică fenomenul frecvent întâlnit în practică, când martorul cinstit şi de bună-
credinţă nu poate reproduce fapte care au evoluat în faţa sa.
A doua fază importantă a formării depoziţiilor martorului constituie, după cum s-a menţionat, memorizarea
faptelor, obiectelor şi fenomenelor percepute în legătură cu săvârşirea actului penal.
Memorizarea reprezintă un proces psihic de ordonare şi stocare a impresiilor privind obiectele şi fenomenele
percepute, proces, la baza căruia se află legăturile nervoase specifice ce iau naştere în
scoarţa cerebrală cu prilejul activităţii de cunoaştere a omului. Ea, după cum se subliniază în literatura de
specialitate, nu este o înregistrare mecanică a celor percepute, "ci un proces dinamic, activ de prelucrare şi
sistematizare a datelor receptate, în funcţie de persoanalitatea fiecărui individ, de interesul manifestat faţă de o
anumită problemă".1 La fel ca şi alte procese psihice, memorizarea poate fi voluntară, când persoana care
percepe anumite fapte intenţionează, deci depune eforturi pentru a le reţine, şi involuntară, când faptele percepute
se înregistrează neintenţionat, adică în situaţia în care persoana nu-şi pune scopul de a reţine datele percepute.
Indubitabil, datele memorizate intenţionat se vor păstra cu mai mare precizie şi un timp îndelungat comparativ cu
cele memorizate involuntar.
In justiţia penală cu memorizarea voluntară ne confruntăm doar în situaţiile în care martorul depune eforturi
pentru a reţine faptele percepute, fiind conştient de eventuala sa participare într-un posibil proces penal asupra
evenimentelor la a căror desfăşurare a asistat ori în privinţa cărora, într-un mod sau altul, a obţinut anumite
informaţii. Aceasta nicidecum nu înseamnă că martorii care involuntar au reţinut fapte privind infracţiunea şi
autorul acesteia trebuie trataţi cu credibilitate redusă. Eficienţa mărturiilor întemeiate pe memorarea involuntară
este de netăgăduit, dacă organul judiciar, în activitatea sa de ascultare a martorilor, va ţine cont de factorii care
influenţează procesul de memorizare şi anume:
a) Tipuri individuale de memorie a martorului. Se pot întâlni martori cu memorie vizuală sau auditivă care reţin
cu mai mare precizie faptele şi evenimentele, motrice, când martorul este predispus să fixeze, în primul rând,
ceea ce se află în mişcare, logică sau mecanică, după nivelul de analiză a faptelor recepţionate şi emoţională, care
presupune reţinerea faptelor şi fenomenelor legate de sentimentele de înalt grad de densitate, trăite recent sau mai
puţin recent de către martor;2
b) Afecţiunile psiho-fiziologice cauzate de diverse maladii şi de vârstă, care intensifică procesul uitării. Faptele
înregistrate în memorie nu rămân fixe. Pe măsura acumulării de noi informaţii urmează gruparea şi
sistematizarea acestora în unităţi logice, conform sferelor de interese şi preocupare ale individului. în acest
proces continuu, în conţinutul faptelor întipărite anterior, datorită uitării au loc anumite pierderi. Fiind un proces
psihic aparent contrar, dar natural şi necesar funcţionării normale a memoriei omului, el poate atinge mărimi
exagerate în urma unor disfuncţii ale centrului de stocarea informaţiei, provocate de diverse maladii, cu
precădere, neurastenice, dar şi ca rezultat al procesului de îmbătrânire;
c) Starea emoţională cauzată de fenomenele percepute. Faptele cu repercusiuni emoţionale pozitive sau negative
se memorizează mai bine decât cele indiferente, emoţional neutre;
d) Gradul de înţelegere a fenomenelor percepute. Omul poate memoriza fenomene şi împrejurări al căror sens şi
conţinut îi sunt accesibile. Lucrurile necunoscute sunt imperceptibile şi, prin urmare, nu pot constitui materie
memorizabilă. Deci cu cât mai ample sunt cunoştinţele unei persoane, cu atât mai bogată este memoria sa;
e) Intervalul de timp care desparte momentul perceptiv de cel al reproducerii. Procesul uitării "şterge" din
memorie anumite fapte, înlocuindu-le cu altele, care reprezintă interes la moment. Pe lângă aceasta, în psihologie
este cunoscut faptul că durata stocării informaţiei este în funcţie de importanţa materialului perceput. Datele
considerate de martor mai puţin importante se vor fixa de aşa-numita memorie de scurtă durată, ele urmând a fi
date uitării după o perioadă scurtă de timp de la reţinere. Acesta este motivul pentru care în crimanalistică se
susţine insistent că momentul ascultării martorilor trebuie să fie cât mai aproape de cel al percepţiei
evenimentului.
A treia şi ultima fază a procesului de formare a depoziţiilor martorilor constituie reproducerea în faţa organului
judiciar (anchetatorului sau instanţei judecătoreşti) a faptelor memorizate. Calitatea şi plenitudinea reproducerii
este influenţată de capacităţile şi calităţile de personalitate ale martorului, de condiţiile şi împrejurările în care se
desfăşoară audierea acestuia şi, în cele din
urmă, de comportarea tactică a celor care îndeplinesc atribuţiile organelor judiciare.1
După cum se ştie, reproducerea unei informaţii obţinute recent sau anterior presupune transpunerea imaginilor
acesteia fixate în memorie în limbajul vorbit sau scris. Gradul de instruire, profesia şi experienţa sunt factori ce
se repercutează direct asupra procesului de exprimare şi de verbalizare a faptelor. Practica demonstrează că, în
majoritatea cazurilor, dificultăţile privind reproducerea de către martori a faptelor recepţionate rezidă în lipsa
limbajului adecvat, a fondului lexical sărac ale persoanelor cu un nivel scăzut de pregătire generală. Anumite
erori privind conţinutul faptelor percepute şi memorate pot apărea la faza de reproducere, datorită naturii
specifice a obiectului mărturiei, când comunicarea informaţiei impune transpunerea imaginilor în limbajul
propriu unei specialităţi străine preocupărilor profesionale ale martorului.
Reproducerea mărturiilor poate fi influenţată, pozitiv sau negativ, de împrejurările în care se realizează ascultarea
martorului, însuşi faptul că este chemat să prezinte mărturii într-o cauză penală generează inevitabil o anumită
tensiune psihologică. Practicienii experimentaţi cunosc cât de emoţionaţi sunt martorii care pentru prima dată vin
în faţa organului judiciar. Condiţiile improprii, regimul formalizat al dialogului pot reprezenta în conştiinţa unor
martori împrejurări excepţionale de natură să intensifice în continuare starea lor emoţională şi, în consecinţă, să
influenţeze reproducerea. Nu întâmplător, legislaţia procesual-penală (art.136 şi 138) prevede în mod special
formele de chemare a martorilor şi condiţiile în care aceştia pot fi ascultaţi. în conformitate cu cerinţele legii,
criminalistica pune la îndemâna organelor judiciare recomandări practice privind crearea anumitor condiţii care
să faciliteze reproducerea mărturiilor. Se recomandă, spre exemplu, ca încăperea în care se prevede ascultarea
martorilor să fie mobilată conform necesităţilor acestei activităţi, excluzându-se obiectele inutile, cu atât mai
mult, frapante şi extravagante, care ar putea abate şi sustrage atenţia celui ascultat. Prezenţa unor persoane, de
asemenea, poate distrage atenţia martorului de la obiectul de comunicare.
în fine, reproducerea poate fi influenţată de comportarea celui ce conduce ascultarea martorilor. Pentru ca
martorul să poată comunica faptele cunoscute, el are nevoie de o atmosferă psihologică propice, bazată pe
încredere şi respect faţă de personalitatea şi depoziţia sa. Prin urmare, organul judiciar este dator să manifeste
toleranţă, calm şi atenţie faţă de martor, obiectivitate faţă de informaţiile lui. Din punct de vedere tactic, o
deosebită importanţă are adaptarea martorului la condiţiile şi rolul pe care urmează să le îndeplinească. Aceasta
se realizează printr-o convorbire preliminară asupra unor probleme exterioare obiectului cauzei, care, pe de o
parte, ar contribui la diminuarea emoţiilor trăite de martor cu prilejul chemării sale în faţa organului judiciar, iar,
pe de altă parte, ar conduce treptat la crearea unei atmosfere de credibilitate. Convorbirea poate avea ca obiect
cele mai diverse preocupări, activităţi şi pasiuni ale martorului, dar şi ale altor persoane cunoscute acestuia. Prin
întrebările adresate martorului, prin discuţiile desfăşurate se va accentua importanţa mărturiilor sale în realizarea
procesului penal, pentru apărarea dreptului şi triumful dreptăţii.
2.3. (7) Proiectaţi măsurile de pregătire ce urmează a fi întreprinse către audierea martorului.

Ca şi cercetarea la faţa locului, prezentarea spre recunoaştere, percheziţia şi alte acte de procedură penală,
ascultarea martorilor parcurge trei etape: de organizare şi pregătire; de ascultare propriu-zisă şi de consemnare
(fixare) a declaraţiilor.
Pentru ca proba cu martori să contribuie la stabilirea adevărului într-un proces penal, este necesar ca activitatea
de ascultare a martorilor, în special, la faza de urmărire penală, să se desfăşoare în mod organizat şi, fireşte, în
deplină conformitate cu prevederile legislaţiei procesual-penale în vigoare. Pregătirea ascultării martorilor
cuprinde: determinarea împrejurărilor de fapt ce trebuie clarificate în cadrul ascultării; acumularea de informaţii
cu privire la personalitatea celor chemaţi să depună mărturii; de cunoştinţe speciale în situaţia în care
obiectuldialogului ce urmează a avea loc se referă la un domeniu îngust şi mai puţin cunoscut organului judiciar;
asigurarea condiţiilor necesare bunei disfăsurări a ascultării.
Inainte de a proceda la audierea unei persoane ca martor, este necesar ca organul de urmărire penală să revadă
anumite date din dosarul cauzei pentru a anticipa modul şi împrejurările în care persoana respectivă a luat
cunoştinţă de împrejurările faptei. Acest moment de pregătire are o importanţă stringentă, deoarece sunt
frecvente cazurile când persoanele în faţa cărora au avut loc faptele ce interesează cauza, din diferite motive, în
fel şi chip se străduiesc să se sustragă de la depunerea de mărturii...înainte de a proceda la ascultarea unei
persoane concrete ca martor, dar şi pe parcursul convorbirii preliminare, este indicat ca organul de cercetare să
obţină un minimum de date privind particularităţile psihofiziologice şi trăsăturile de personalitate ale celui ce
urmează a fi ascultat.
Din perspectiva problemei în discuţie, importanţa cunoaşterii unor date privind personalitatea martorilor se
manifestă pe două planuri: pe de o parte, în baza lor organul judiciar va stabili regimul tactic adecvat trăsăturilor
de personalitate proprii celor chemaţi să depună mărturii, iar, pe de altă parte, astfel de date contribuie la
aprecierea declaraţiilor martorilor la adevărata lor valoare probantă, în funcţie de caracteristicile psihologice şi
morale ale acestora, de relaţiile lor cu alte persoane participante la proces.1
In fine, organizarea audierii necesită, uneori, crearea unor condiţii propice desfăşurării acestei activităţi,
pregătirea materialelor necesare pentru lămurirea şi verificarea faptelor sau a elementelor de fapt ce ţin de
obiectul ascultării.

TEST nr. 7

Pentru examenul de curs la disciplina CRIMINALISTICA

Subiectul I: Metodologia ştiinţei criminalistice

1.1(3) Definiţi noţiunea de metodă şi clasificaţi metodele ştiinţei criminalistice.
Metodele in Criminalistica sint caile de solutionare a sarcinilor stiintifice in procesul cercetarii infractiunilor
sau efectuarii expertizelor criminalistice
Metodele stiintei criminalistice se impart in: 1.Metodele general-stiintifice(Analiza si sinteza,inductia si
deductia,ipoteza,analogia,abstractizarea,generalizarea)2.Metodele particular-stiintifice(metodele fizice,fizico-
chimice,matematice,cibernetice,antropologice)
3.Metodele speciale criminalistice(metodele tehnico-criminalistice,metodele expertizelor
criminalistice,metodele tactice de reorganizare si desfasurare a actiunilor procesuale)
1.2 (5) Argumentaţi necesitatea aplicării în ştiinţa şi practica criminalistică a metodelor general –
ştiinţifice.
Metodele general stiintifice sunt specific tuturor formelor de activitate umana in asta se prezinta si necesitatea
aplicarii in stiinta si practica criminalistica a metodelor date. In categoria data de metode se include: Metoda
observatiei, metoda masurarii, metoda experimental, metoda modelarii, metoda comparatiei, metoda descrierii,
metode fizice sau fizico chimice.
1.3 (7) Analizaţi metodele ştiinţifice ce urmează a fi aplicate la descoperirea urmelor slab vizibile şi
invizibile de mâini.
Pentru descoperirea urmelor slab vizibile si invizibile de mini se va aplica metoda observatiei pentru a descoperi
aceste urme, metoda masurarii –pentru a se determina forma si dimensiunile urmelor create, la fel se va utiliza
metoda descrierii pentru fixarea informatiei cu privire la urme. La fel va fi folosita metoda
Efectului de luminiscenta pentru a fi descoperite urmele invizibile de mini . La fel se va utiliza metoda
matematica pentru descoperirea eelementelor crearii urmei.

Subiectul II. Interacţiunea organelor de urmărire penală cu serviciile operative în cadrul cercetării
infracţiunilor grave şi deosebit de grave.
2.1. (3) Prezentați esența și baza legislativă a interacțiunii ofițerului de urmărire penală cu serviciile
speciale de investigații, ministere și departamente în cadrul cercetării cauzei penale.
Cele mai frecvent utilizate forme de conlucrare a anchetatorilor cu organele de investigare operativă sunt:
1) Deplasarea în comun la locul săvârşirii faptelor grave în vederea cercetării lui complete şi sub toate aspectele,
descoperirii şi fixării mijloacelor materiale de probă, obţinerii datelor necesare pentru urmărirea şi
reţinerea făptuitorilor pe "urmele calde" ale infracţiunii.
2. Atribuirea organului de investigare operativă cu efectuarea unor operaţiuni şi activităţi de urmărire penală în
vederea stabilirii anumitor împrejurări ale infracţiunii avute în cercetare.
3.Antrenarea colaboratorilor serviciilor operative pentru a-şi da concursul la efectuarea unor activităţi de
urmărire penală dificile sau cu un grad înalt de complexitate, cum ar fi percheziţia, cercetarea locului
faptei şi a împrejurimilor acestuia, prezentarea spre recunoaştere după caracteristicile funcţional-
dinamice, reţinerea
2.2. (5) Identificați etapele și principiile interacţiunii ofițerului de urmărire penală cu serviciile speciale de
investigaţii.
1. Principiul legalităţii, care prevede ca activitatea în comun a acestor organe să se desfăşoare în conformitate cu
prevederile legislaţiei procesual-penale în vigoare. în cazurile în care ancheta penală este obligatorie, organul de
investigare operativă, în conformitate cu art. 38, 101 şi 114 ale CPP al Republicii Moldova, întreprinde măsuri
pentru descoperirea şi fixarea probelor, reţinerea făptuitorului şi, din însărcinarea anchetatorului, efectuează
acţiuni de căutare. La solicitarea anchetatorului organul de investigare operativă este obligat să-şi dea concursul
la efectuarea activităţilor de urmărire penală şi prin participarea sa activă să asigure eficienţa acestora.
2. Principiul organizării judicioase a interacţiunii, care presupune ca activitatea în comun să fie planificată aparte
sau prevăzută în mod concret în planul de cercetare a cauzei. Sarcinile organului de investigare operativă trebuie
să fie riguros delimitate, astfel ca el să-şi poată realiza pe deplin potenţialul profesional. Nu poate fi acceptată
practica încadrării lucrătorilor operativi în echipa de cercetare doar pentru a pune pe seama lor efectuarea unor
activităţi procedurale de importanţă redusă, cum ar fi ascultarea unor martori, ridicarea de obiecte şi documente,
obţinerea modelelor de comparaţie necesare pentru efectuarea expertizei, punerea la curent a învinuitului cu
materialele cauzei ş.a.
3. Principiul superiorităţii anchetatorului în organizarea şi direcţionarea activităţii organelor de investigare
operativă încadrate în echipa de cercetare. Având întreaga responsabilitate cu privire la cercetarea faptei;
anchetatorul coordonează activitatea participanţilor la proces şi apreciază rezultatele activităţii lor. Datele
obţinute pe cale extraprocesuală, considerate de anchetator inutile sau contradictorii faptelor stabilite prin
mijloace procesuale, vor fi respinse fără a proceda la formalităţi procesuale.
4. Principiul independenţei organului de investigare operativă de a alege metodele şi mijloacele de realizare a
sarcinilor ce ţin de competenţa sa. Anchetatorul, în mod autonom sau cu participarea organului respectiv, va
contura problemele ce pot fi rezolvate pe cale operativă, el însă nu poate decide asupra procedeelor specifice la
care va apela organul de investigare operativă.
Formele de interacţiune, de conlucrare a anchetatorului cu serviciile operative sunt în funcţie de natura şi
caracterul faptei în curs de cercetare. în cazurile infracţiunilor evidente, când s-a activat deschis, probele fiind la
suprafaţă, anchetatorul apelează la organele de poliţie, solicitându-le doar ajutorul necesar pentru menţinerea
ordinii pe parcursul cercetării la faţa locului, percheziţiei, reconstituirii, efectuării altor activităţi de urmărire
penală. Dimpotrivă, la cercetarea infracţiunilor grave, săvârşite în mod tainic, după cum sunt de obicei,
majoritatea omuciderilor, violurilor, luărilor şi dărilor de mită, sustragerilor din patrimoniul social, tâlhăriilor,
furturilor, conlucrarea cu organele operative ia cu totul altă amploare şi nu poate fi ignorată decât în detrimentul
aflării adevărului.
2.3. (7) Analizați formele interacţiunii ofițerului de urmărire penală cu serviciile speciale de investigaţii la
cercetarea omorurilor.
Cele mai frecvent utilizate forme de conlucrare a ofiterilor de urmarire penala cu organele de investigare seciale
sunt:
1) Deplasarea în comun la locul săvârşirii faptelor grave în vederea cercetării lui complete şi sub toate aspectele,
descoperirii şi fixării mijloacelor materiale de probă, obţinerii datelor necesare pentru urmărirea şi reţinerea
făptuitorilor pe "urmele calde" ale infracţiunii.
O dată sesizat asupra unei atare infracţiuni, anchetatorul precizează componenţa echipei de cercetare, care, de
obicei, include
unul sau mai mulţi lucrători operativi, specialistul criminalist, chinologul cu câinele dresat şi, dacă există
cadavre, medicul legist. Lucrătorii operativi întreprind, la faţa locului, acţiuni de cercetare a martorilor oculari,
stabilesc, în baza declaraţiilor acestora, semnalmentele făptuitorilor, direcţia şi modul de retragere a lor de la
locul faptei. în urma cercetării în prealabil a urmelor şi a mijloacelor materiale de probă, specialistul poate
prezenta informaţii privind modul de operare, mijloacele şi instrumentele folosite, locul de pătrundere şi
retragere a făptuitorului de la faţa locului, precum şi anumite date caracteristice (fizice, profesionale) ale lui,
toate acestea pentru a fi folosite la organizarea lucrărilor de căutare a făptuitorului pe "urmele calde" ale
infracţiunii.
Această formă de conlucrare a anchetatorului cu serviciile operative poate continua şi după stabilirea
făptuitorului, chiar până la soluţionarea definitivă a cauzei.
2) Atribuirea organului de investigare operativă cu efectuarea unor operaţiuni şi activităţi de urmărire penală în
vederea stabilirii anumitor împrejurări ale infracţiunii avute în cercetare. Legea (art. 38 CPP) obligă organul
operativ să întreprindă măsurile cerute, dar nu specifică situaţiile în care se poate apela la această formă de
conlucrare şi nici activităţile procedurale cu a căror efectuare el poate fi însărcinat. Menţionăm, în această ordine
de idei, că însărcinarea organelor operative cu investigaţii ce ţin de competenţa lor, în cazurile necesare, fireşte,
este întotdeauna oportună. Cu realizarea de activităţi procedurale, acestea fiind de competenţa anchetatorului,
organul de investigare operativă poate fi însărcinat doar în anumite cazuri, cum ar fi, spre exemplu, efectuarea
concomitentă a percheziţiilor (percheziţii în grup), ascultarea unui grup de martori, ridicarea de obiecte
amplasate în locuri diferite ş.a.
3) Antrenarea colaboratorilor serviciilor operative pentru a-şi da concursul la efectuarea unor activităţi de
urmărire penală dificile sau cu un grad înalt de complexitate, cum ar fi percheziţia, cercetarea locului faptei şi a
împrejurimilor acestuia, prezentarea spre recunoaştere după caracteristicile funcţional-dinamice, reţinerea ş.a.
Organul operativ acordă anchetatorului ajutor în vederea creării
condiţiilor optime desenării activităţii respective sau participă nemijlocit la efectuarea ei.
4) Activitatea corelată a anchetatorului şi a organului de investigare operativă asupra cauzelor, a căror cercetare a
fost suspendată conform prevederilor art. 172 al CPP în vigoare motivul fund nestabilirea făptuitorului sau a
locului aflării acestuia Suspendarea urmăriri, penale nu înseamnă încetarea tuturor activităţilor ,n cauza
respectivă. Urmează căutarea infractorului după un plan întocmit în comun de anchetator şi colaboratorul
serviciului operativ, însărcinat cu această activitate.

TEST nr. 8

Pentru examenul de curs la disciplina CRIMINALISTICA

Subiectul I: Tezele generale ale tehnicii criminalistice.

1.1 (3) Definiţi noţiunea și determinați sarcinile tehnicii criminalistice.
Tehnica criminalistică este un compartiment al ştiinței criminalistice și prezintă un sistem argumentat științific de
metode. procedee și mijloace tehnice privind utilizarea lor de către organele împuter- nicite prin lege, în vederea
depistării, fixării, examinării și ridicării urmelor materiale ale infracțiunilor și infractorilor în scopul cercetări,
descoperirii și prevenirii actelor prejudiciabile. Din structura tehnicii criminalistice ca compartiment al acestei
științe se ob- servă, că ramurile tehnicii sunt determinate de obiectele de studiu, metodele de cercetare și
recomandările științific argumentate direcții generale, care stau la baza pregătirii profesionale a specialiştilor și
experților-criminalişti, precum și la organizarea unităților practice de profil criminalistic. Sarcinile tehnicii
criminalistice derivă din sarcinile generale și cele speciale ale științei criminalistice.
Principalele dintre ele sunt: a) contribuția activă la combaterea fenomenului infracținal cu metodele, pro- cedeele
și mijloacele tehnice performante; b) elaborarea noilor și perfecționarea actualelor procedee, metode și mijloace
de descoperire, fixare, ridicare și examinare a materialelor de probă; c) elaborarea și perfecționarea bazelor
teoretice, tactice și metodice ale utiliză- rii mijloacelor tehnice criminalistice; d) elaborarea și perfecționarea
mijloacelor tehnico-criminalistice de prevenire a infracțiunilor;e)elaborarea si perfectionarea metodicilor de
efectuare a constatarilor tehnico-stiintifice si expertizelor criminalistice
1.2 (5) Determinați principiile aplicării metodelor şi mijloacelor tehnico-criminalistice la cercetarea
infracțiunilor.
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
1.3 (7) Evaluaţi structura tehnicii criminalistice şi prezentați clasificarea mijloacelor tehnico-
criminalistice.
Mijloacele tehnico-criminalistice utilizate la depistarea, fixarea, ridicarea și examinarea probelor
materiale Pentru combaterea și prevenirea actelor infracționale, se impune folosirea, pe scară din ce în ce mai
largă, a celor mai avansate metode și mijloace tehnico- ştiințifice, in activitatea organelor speciale, de urmărire
penală și expertizare. Practica demonstrează cu certitudine că aplicarea calificată a mijloacelor tehnice aflate la
dispoziția organelor de urmărire penală asigură eficiența acțiunilor de cercetare, garantând, în cele din urmă,
administrarea probelor necesare in cauză și stabilirea adevărului în conformitate eu cerințele legislației în
vigoare. Din cele expuse, devine evident că dotarea organelor cu mijloace adecvate, asigurarea utilizării
metodelor moderne de cercetare la față locului, de efectuare a altor acțiuni de urmărire penală, precum și
efectuarea expertizelor sunt condiții indispensabile consolidării nivelului științific al justiției penale. Rolul
principal in acest sens ii aparține criminalisticii, prin intermediul căreia realizările științelor naturale sunt preluate
și adaptate la scopurile justiției. Mijloacele tehnico-ştiințifice de depistare, fixare, ridicare și examinare a ur-
melor infracțiunilor sunt cuprinse în truse criminalistice portative (portabile). complete speciale și laboratoare
criminalistice mobile. Trusele portabile se împart în universale, destinate cercetării la față locului și efectuării
altor acțiuni procesuale, în special, a percheziției, prezentării spre recunoaștere, reconstituirii faptei,
experimentului în procedura de urmărire penală și specializate pentru efectuarea unor operații tehnico-științifice
aparte (destinate prelevării mirosului de pe urmele infractorului la fața locului, testări substanțelor nareotice,
daetiloscopierii bănuitului etc.). Trusele criminalistice universale dispun de un instrumentar divers, cu căruia se
pot efectua principalele operațiuni de cercetare la față locului, împarti în mai multe compartimente, dintre care: *
Compartimentul traseologic destinat descoperirii, fixării și ridicării urme for de mäini, de picioare, de dinți,
de instrumente de spargere ş.a., din care fac parte: substante pulverulente, pensule din pär de veveriță sau din
pene de strutl, pensulă magnetică, pulverizatoare sau spray-uri pentru relevarea urmelor latente, pulverizatorul cu
iod, plieuri cu folii adezive pentru transferarea urmelor papila- re, sursele de lumină (vizibilă și ultravioletă),
materiale pentru executarea mula- jului urmelor de adâncime etc. * Compartimentul pentru executarea
măsurătorilor și marcarea obiec- telor principale, precum și a zonei cercetate, compus din ruletă, bandă
metrică, împărțită în segmente de 10 cm, colorate alternativ alb-negru, jetoane numerotate de la 1 la 10,
prevăzute cu suporturi de fixare, cretă forestieră. * Compartimentul necesar executării desenelor și schiței
locului faptei, conținând riglă gradată, busolă, hârtie milimetrică, hârtie de calc, diverse creioa- ne colorate,
şablon tip pentru lucru pe hartă etc. Trusa mai conține instrumentarul de amprentare a persoanelor și cadavre- lor
la față locului (tuşieră, rulou, placă etc.), precum și o serie de instrumente ajutătoare, cum ar fi: diamant pentru
tăiat geamul, magnet, şurubelnițe, briceag universal, cleşte, patent, ciocan, daltă etc. Acestora li se adaugă
eprubete sau con- tainere pentru ambalarea urmelor biologice, urmelor materie, microurmelor etc. Trusa
criminalistică universală mai dispune și de aparatură foto.
Trusele criminalistice specializate sunt de mai multe destinații: * Trusă pentru testarea stupefiantelor, în
care se găsesc tuburi cu reactivi ce permit identificarea unor substanțe stupefiante, printre care haşiş, marijuana,
substanțe din grupa opiaceelor, amfetaminelor etc. Testarea se realizează prin introducerea unei cantități din
substanța suspectā într-un tub de cauciuc sau plastic ce conține fiola cu reactiv. Prin presarea pereților tubului se
sparge fiola, reactivul intrând în reacție cu substanța de identificat. Ti- pul stupefiantului se determină în funcție
de modul de colorare a reactivului. * Trusa pentru marcarea unor obiecte cu substanțe fluorescente sau
chimice, în scopul prevenirii sau descoperirii unor infracțiuni. Freevent, se folosește în descoperirea
sustragerilor. De asemenea, poate fi folosită în surprinderea în fla- grant și în infracțiuni de genul luării de mită,
şantajului ş.a. Trusa mai conține, în afara flacoanelor cu substanțe de marcare (aflate sub formă de prafuri, de li-
chide sau unguente), și instrumente, dintre care amintim pensulele, mojarul de porțelan, pulverizatorul, cilindrul
gradat, mănuşile chirurgicale, precum și un detector cu radiații ultraviolete. Depistarea persoanelor care vin în
contact cu obiectele marcate se face, fie din cauza aderării prafului fluorescent (pus în evidență numai cu radiații
ultraviolete) la mâinile sau îmbrăcămintea persoanei, fie din cauza reacției dintre substanțele chimice și
elementele din compoziția transpirației, care determină o colorare spe- cifică a pielii. Substanțele din trusă,
îndeosebi cele chimice (ninhidrina, nitratul)
Mijloacele tehnico-criminalistice utilizate la efectuarea expertizelor ju- diciare in prezent, realizările științei
şi tehnicii din alte domenii sunt activ aplicate la diferite niveluri de cercetare criminalistică a infracțiunilor,
inclusiv la efectuarea expertizelor judiciare și în special a celor criminalistice. Prin diversitatea obiectelor
examinate, expertiza criminalistică, pe deplină dreptate, este considerată ca una din principalele genuri de
expertiză utilizată in justiția penală. Efectuarea ei presupune antrenarca persoanelor competente în acest domeniu
la examinarea diferitelor obiccte-probe materiale în scopul stabi- lirii și prezentării organului de urmărire penală
și instanței de judecată a conclu- ziilor obiective, veridice cu privire la împrejurările infracțiunii, pentru a căror
soluționare sunt necesare cunoştințe criminalistice speciale. Expertizei criminalistice i se atribuie, practic, orice
obicct material fie de natu- ră organică, fie anorganică, dacă el, desigur, este purtător de informații probante și
dacă evidențierea și descifrarea acestei informații impune efectuarea unei exa- minări speciale, bazată pe
utilizarea mijloacelor şi metodelor criminalistice. Cele mai frecvent întâlnite obiecte ale expertizei criminalistice
sunt: fragmentele tex- tuale tipărite, imprimate și executate de mână, anonime sau dubioase din punctul de vedere
al autenticității lor; rechizitele şi suportul material al documentelor; textele imprimate, tipărite (dactilografiate);
ștampilele și imprimările lor în do- cumente - acté oficiale; diverse obiecte materiale purtătoare de urme de
mâini, de picioare, de mijloace de transport, instrumente etc.; mijloacele și utilajele de incuiere; obiecte, porțiuni
dintr-un fost întreg fragmentat sau modificat; arme de foc, munițiile şi urmele tragerii din arma de foc; armele
albe. Pentru examinarea în cadrul expertizelor a obiectelor și urmelor menționate, experții criminalişti apelează la
mijloacele optice sau electronice de examinare. Dintre acestea menționăm: lupa, microscopul optic,
stereomicroscopul, micro- scopul comparator, microscopul de polarizare, microscopul electronic prin pola-
rizare, microscopul electronic cu baleiaj („scaning") etc. Investigarea criminalistică de laborator, de asemenea,
reclamă frecvente exami- nări destinate determinării calitative și cantitative a elementelor chimice ce intră în
compoziția unor probe materiale sau urme, resturi de diverse materii, descoperite în câmpul infracțional, în
vederea identificării ori stabilirii provenienței lor In acest scop, experții criminalişti utilizează metode de analiză
spectrală, cum ar fi: analiza spectrală prin emisie și analiza spectrală prin absorbție. Tot în acest scop se folosesc
diverse metode cromatografice, ca: cromatografia In strat subțire; cromatografia în fază gazoasă; cromatografia
de lichid de înaltă performanță Dintre metodele fizico-chimice de examinare a obiectelor expertizelor i
minalistice, experții utilizează: analiza prin luminescență; analiza prin activare cu neutroni; colorimetria;
refractometria; electroliza; culometria și polaroura profilometria; striagrafia etc. În laboratoarele eriminalistice
din SUA și Europa de Vest, după anul 2000 expertii criminalişti apelează frecvent la diverse metode combinate
moderne de analiză.
III. Mijloacele tehnico-criminalistice de prevenire a infracțiunilor Legiuitorul, după cum se știe, a pus în
sarcină organelor de drept nu numai curmarca, cercetarea și descoperirea actelor infracționale pe teritoriul țării,
dar si prevenirea acestora - protejarea persoanei, societății și a statului de infractiuni (art. I alin.(2) CPP). Masura
dată organele de drept o pot realiza doar prin activitatea prodigioasă, sistematică și intolerantă față de persoanele
care încalcă legea penală. Organele de drept și cele speciale deopotrivă cu activitatea de bază de depis- tare,
cercetare și descoperire a infracțiunilor, analizând situația criminogenă din farā, rază, raion, oraş, întreprind
anumite măsuri întru prevenirea unor sau altor acte antisociale. Astfel de mãsuri se bazează și pe practica
utilizării tehnicii cri- minalistice in activitatea de cercetare, expertizare și descoperire a infracțiunilor.
Mijloacele tehnice utilizate în scopul prevenirii infracțiunilor se impart în două categorii: de semnalizare și cu
efect de cursă, cunoscute sub denumirea de capcane criminalistice. Mijloacele din prima categorie sunt
predestinate să împiedice săvârşirea unor acțiuni (deplasarea într-o direcție interzisă sau în apropierea unui obiect
protejat, forțarea mijloacelor de încuiere, spargerea unui obiectiv de construcție), semna- lizând tentativa de a
pătrunde la obiectul protejat, Aceste mijloace tehnice de semnalizare sunt folosite în scopuri preventive, cu
preponderență pentru paza unor obiecte sau valori. Cele mai simple forme ale sistemelor de semnalizare și
prevenire sunt bazate pe supravegherea și blocarea cu contacte electrice a eventualelor căi de pătrun- dere la
obiectul protejat, inclusiv a locurilor de intrare, a mijloacelor de închidere etc. In cazul apariției unui obiect
suspect în spațiul respectiv, el poate fi fotogra- fiat sau sunt instalate camere de luat vederi care lucrează
permanent ori periodic, după cum sunt programate. Totodată, în cazul apariției unui pericol de pătrundere la
obiect, forțare a mijloacelor de închidere, pot fi declanşate în mod automat dispozitivele sonore sau luminescente
de alarmă. Aceste sisteme sofisticate, de obicei, se bazează pe efectul fotosenzorilor, al ultrasunetelor sau pe
elementele radioactive.
A doua categorie de mijloace tehnice, utilizate in scopul prevenirii unor infracțiuni, sunt capeanele criminalistice.
Folosirea capcanelor criminalistice in lupta impotriva comiterii de infracțiuni are un dublu rol: - preventiv,
deoarece intotdeauna prin identificarea faptuitorilor se ajunge la curmarea şirului de fapte penale (curmarea
infracțtiunii) și la limitarea prejudiciu- lui, mai ales dacă se are în vedere că aproape invariabil avem de-a face cu
fapte repetate ori cu infracțiune continuă: represiv, prin identificarea, prinderea și tragerea la ráspundere penala a
au- torilor. Orice capcană criminalistică se poate instala in mod confidențial numai după începerea activității
infracționale, într-un loc și intr-o perioadă de timp cunoscu- te, cu un cere de suspecți, de regulă, precis
determinați, având drept scop iden- tificarea și prinderea autorilor. Capcana nu se poate organiza dacă nu se
comit infracțiuni, fiindcă nu are cine descoperi și prinde. În asemenea situații, când sunt. bunuri de păzit, se
instalează sisteme de alarmare ca o completare a sistemului de pază cu efective. In funcție de genul de
infracțiune, de specificul locului faptei și de cercul de suspecți, știința criminalistică a elaborat următoarele tipuri
de cap- cane: fizice, chimice, odorante, radioactive, optice și fonice. Capcanele fizice constau în folosirea
anumitor substanțe pulverulente de na- tură să adereze la corpul, îmbrăcămintea sau obiectele utilizate de
persoana care a pătruns in incăperea sau spațiul interzis. Substanțele pulverulente pot fi folosite direct prin
acoperirea cu ele a obiectelor cu care făptuitorul neapărat urmează a veni în contact sau în formă de construcții
(obiecte) cu efeet explozibil. Substanțele folosite sunt destul de variate, toate însă trebuie să concorde cu două
cerințe: să fie invizibile în condiții obişnuite și uşor de evidențiat prin mij- loace tehnice accesibile organelor de
urmărire penală și judiciare. Capcanele chimice constau in folosirea substanțelor apte, prin reacție, să provoace
pe obiectul cu care au contactat (corpul uman, imbrăcămintea, diverse obiecte), urme sub forme de pete invizibile
în condiții obişnuite și identificabile prin proprietățile lor fluorescente. Ca și capcanele fizice, substantele cu rol
de capcane chimice sunt foarte di- verse, fiind folosite prin depunerea lor pe suprafețele și obiectele de eventual
contact, în cazul aparitiej unei persoane în zona obiectelor apărate de atentări infracționale. Capcana odorantă
se organizează prin răspândirea la locul unde sunt presu- puneri întemeiate că se va comite o infracțiune a unor
substanțe

Subiectul II : Tactica efectuării confruntării în procel cercetării cauzei penale.

2.1. (3) Prezentați conceptul criminalistic al noţiunii de confruntare în procedura de urmărire penală.
Confruntarea in procesul penal este o acțiune procesuală și de tactică criminalistică ce constă în audierea
concomitentă a două sau mai multor persoane în declarațiile cărora, depuse anterior, există divergențe de natură
să împiedice cunoașterea adevărului juridic. Scopul confruntării este înlăturarea divergențelor existente intre
declarațiile date anterior de persoanele care se confruntă și când aceste divergențe nu pot fi înlăturate prin
intermediul altor acțiuni de urmărire penală, inclusiv audierea repetată a persoanei respective, declarațiile căreia
nu coroborează cu alte probe acumulate in cauza cercetată. Activitatea dată se efectuează de ofițerul de urmărire
penală din oficiu sau la cererea participanților la proces și constă în audierea concomitentă a două persoane în
declarațiile cărora, făcute anterior in cadrul ascultării lor în mod separat, s-a stabilit existența unor divergențe
(disensiuni). Audierea concomi- tentă a mai multor persoane în aceeași cauză are loc, de obicei, în instanța de
judecată, când această acțiune procesuală se efectuează în sala de judecată in prezența tuturor părților în proces.
Odată cu înlăturarea divergențelor dintre declarațiile depuse anterior, aceas- ta reprezentând sarcina principală a
confruntării, organizarea și efectuarea activității în cauză la un nivel tactic bine gândit și realizat poate duce și la
obținerea de noi probe. Este posibil ca în cursul desfăşurării confruntării per- soanele audiate să-și amintească
împrejurări și detalii asupra cărora la audierea anterioară nu s-au pronunțat, considerându-le neimportante, inutile
pentru ca- uza cercetată. Practica cunoaşte cazuri, când, în cadrul confruntării, una dintre persoanele participante,
de obicei cea de bună-credință, face trimiteri la anumite persoane, documente sau alte mijloace de probă
necunoscute până în acel moment ofițerului de urmărire penală sau instanței de judecată, care, în opinia sa, sunt
în măsură să-i confirme relatările făcute. Totodată, confruntarea constituie și un important procedeu tactic de
veri- ficare a declarațiilor persoanelor audiate in cauză (cu exceptia declarațiilor specialistului şi expertului), de
precizare a poziției învinuitului, inculpatului fată de fapta săvârşită și învinuirea (acuzarea) care i se aduce. Ea
îndeplineşte si o importantă sarcină psihologica, intrucât poate crea un moment favorabil obtinerii unor declarații
veridice și complete de la persoanele care au persistat in declarații nesincere (mincinoase), atunci când acestea se
conving de stabi- lirea de către organul de urmarire penală a adevărului în cauză prin probele existente. Din punct
de vedere tactic, confruntarea se recomandă a o efectua la eta- pa ulterioară a cercetării cauzei penale, spre
sfärşitul urmăririi penale, aceasta urmând a fi utilizată doar în măsura în care înlăturarea divergentelor nu a fost
posibilă prin efectuarea altor acțiuni procesuale. Se admite efectuarea confrun- tării, în unele cazuri, și la etapa
inițială a cercetării, doar ca exceptie, când alte posibilități de eliminare a divergențelor în declarațiile bănuitului și
victimei sau martorului ocular a infracțiunii încă nu există, însă circumstanțele cauzei o cer. Confruntarea este o
acțiune de urmărire penală de sine stătătoare, dar are și unele caracteristici comune cu alte acțiuni procesuale,
cum ar fi: audierea, prezentarea spre recunoaștere, reconstituirea faptei etc. În același timp, con- fruntarea este o
acțiune complexă, dificilă și riscantă. Rezultatele ei, adeseori, sunt imprevizibile, deoarece chemați în fața
ofițerului de urmărire penală (sau instanței de judecată), cei audiați, în unele cazuri, prin anumite semne, gesturi,
cuvinte sau fraze, pot conveni la o poziție mincinoasă comună. De exemplu, datorită poziției unor persoane,
situației sociale, gradului de cultură generală sau pregătirii profesionale, trăsăturilor spirituale și morale,
diferenței de vâr- stă, emoțiilor puternice, se poate întâmpla ca una din persoanele confruntate (de obicei,
martorul sau victima) să fie copleşită, dominată de personalitatea celeilalte şi astfel să nu mai aibă suficientă tărie
sufletească (de caracter) pentru a-şi menține declarațiile veridice făcute anterior. Declarațiile mincinoase ale
unuia dintre participanții la confruntare poate să-l influențeze și pe cel care spune adevărul, ca rezultat acesta
poate să-şi modifice declarațiile. Învinuiții și inculpații în urma unor confruntări pot sesiza punctele slabe ale
probatoriului, ceea ce îi va încuraja în nerecunoașterea faptelor de care sunt învinuiți, acuzați. Din aceste
considerente la confruntare se va recurge numai dacă se constată că Tu există alte modalități decât aceasta pentru
înlăturarea divergențelor apărute între declarațiile celor audiați.
2.2. (5) Argumentaţi situaţiile în care confruntarea este contraindicată.
Momentul confruntării trebuie ales în aşa mod ca informarea celor confruntaţi referitor la modul în care tratează
faptele ce interesează ancheta să nu fie în detrimentul bunei desfăşurări a acesteia. Dacă, spre exemplu, martorii
sau victima sunt ascultaţi în aceeaşi zi şi în declaraţiile lor au fost constatate contraziceri ce necesită a fi
înlăturate, confruntarea poate fi efectuată imediat, până când aceştia nu au convenit între ei asupra declaraţiilor
făcute în faţa organului judiciar. Tot imediat se va proceda la confruntarea persoanelor asupra cărora există teama
că, cu timpul, pot fi influenţate de către persoanele cointeresate într-o anumită soluţionare a cauzei. Nu este
exclusă şi altă variantă. Astfel, în cazul cercetării unei infracţiuni săvârşite în grup, până la clarificarea activităţii
infracţionale a participanţilor activi la actul ilicit, confruntarea este contraindicată, cu excepţia unor situaţii
extreme.
2.3. (7) Proiectați problemele tactice și structura confruntării între un martor și învinuit.
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
 TEST nr. 9

Pentru examenul de curs la disciplina CRIMINALISTICA

Subiectul I. Noțiunea și caracteristicile scrisului

1.1. (3) Definiți noțiunea și nominalizați proprietățile scrisului.
Scrisul-este definit drept un sistem de comunicare,de reproducere si expunere a gandurilor si a vorbirii prin
semne grafice
Proprietatile scrisului sint urmatoarele : Individualitatea si stabilitatea relativa a scrisului.
Individualitatea scrisului se exprimă în particularitățile caracteristicilor gene- și a celor de speciale
(individuale, particulare) a semnelor grafice. Fiecare dintre aceste caracteristici, luate izolat, pot fi întâlnite în
scrisurile mai multor rale persoane, dar combinația lor (ansamblul) este irepetabilă pentru fiecare persoană în
parte, ca și impresiunile (amprentele ) digitale.
Stabilitatea scrisului se prezintă ca o faptă de instaurare a grafismului unei persoane prin învățare,
deprindere. Caracteristicile generale și cele particulare, majoritatea formelor scripturale, practic, rămân
constante toată viața. Această stabilitate este relativă, întrucât scrisul suferă doar modificări de evaluare,
degradare, de obicei fără repercusiuni notabile asupra posibilității de iden- tificare a persoanei.
1.2. (5) Determinați importanța criminalistică a scrisului de mâmă și principalele cauze ale modificărilor
survenite în scrisul unei persoane.
Potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate, principalele cauze ale modificărilor survenite în scrisul
unei persoane sunt, în esență, următoarele: necesitatea scrierii rapide, întâlnită frecvent la studenți, precum şi
în exer- citarea anumitor profesii, de exemplu cel mai elocvent fiind cel al medicilor; stările patologice, dintre
care bolile cronice și îndeosebi bolile mintale, care generează alterări grave ale scrisului, ajungând până la
paragrafie sau agrafie, paragrafia constând în tendința persoanei de a folosi la nesfârșit anumite litere sau
cuvinte, iar agrafia reprezentând pierderea deprinderii de a scrie, pierderea vederii, pierderea mâinii;-
conducerea mâinii de către o altă persoană, ce se poate reduce fie numai la un simplu ajutor (mâna ajutată), fie
în scrisul efectiv cu altă mână (mâna inertă), situație întâlnită frecvent în practica judiciară la scrierea unor
testamente de către bătrâni grav bolnavi, muribunzi, în cazul răpirii de persoane, executarea unor scrisori de
amenințare sub dictare etc.; stările de intoxicație cu alcool, cu diverse substanțe tranchilizante sau stu-
pefiante, cu substanțe otrăvitoare, inclusiv cu diverse medicamente; existența unor condiții improprii de scris,
cum ar fi, de exemplu, suportul instabil sau cu suprafața neregulată pe care se scrie, poziția incomodă a
scripto- rului ori scrisul în picioare, în condiții de frig etc. Modificări produse de aceste cauze se reflectă în
nesiguranța trăsăturilor, în direcția neregulată a rândurilor, întreruperi frecvente ale traseului, deformări ale
gramelor și, uneori, în alterări grave ale scrisului care poate căpăta un aspect ha- otic, total dezorganizat
1.3. (7) Analizați caracteristicile topografice, generale și speciale (particulare) ale scrisului
Caracteristicile Generale :
1.Gradul de Evolutie sau evolutia grafica a scrisului(scris inferior ,mediu,superior)
2.Forma sau structura scrisului(arcadate,ghirlandate,unghiulare,rotunjite)
3.Dimensiunea sau marimea scrisului(mare-4mm si mai mult, mijlociu 2-4mm, mic nu depaseste 2mm)
4.Inclinarea scrisului sau literelor.
5.Coeziunea sau cintunuitatea scrisului(gradul de legare a literelor intr-un cuvint)
6.Repartizarea si spatierea scrisului
7.Presiunea sau apasarea scrisului
8.Directia rindurilor scrise(ascendeta,orizontala,descendenta
9.Forma liniilor de baza a rindurilor(rind drept,rind convex,rind concav,rind serpuit,scara)
Caracteristicile Speciale :
1.Constructia semnelor grafice
2.Directia si succesiunea miscarilor de executie a elementelor semnelor grafice.(directie de miscare a pixului
spre dreapta(abductie),stinga(aductie),de sus in jos(descendenta),de jos in sus(ascendenta)
3.Numarul elementelor constructive a semnelor grafice
4.Forma elementelor componente.
5.Modul de incepere a semnelor grafice
6.Legatura semnelor grafice si a elementelor lor
7.Modul de finalizare a semnelor grafice
 8.Modul de scriere a unor semne grafice(litere romanesti)
9.Modul de scriere a unor mentiuni pe documentul examinat

Subiectul II. Organizarea şi planificarea cercetării infracţiunilor.

2.1.(3) Prezentați esența organizării și planificării activităţii de cercetăre a infracțiunilor.
Organizarea cercetării cauzei penale prezin- tă activitatea rațională ofițerului de urmărire penală, care
include un anu- mit complex (sistem) de decizii (hotărâri) și acțiuni orientate spre constatarea evenimentului
ilicit, identificarea persoanei infractorului, stabilirea vinovăției acesteia și altor circumstante care au importanță
pentru soluționarea sarcini- lor procesului penal. Specificul apariției cauzelor penale determină organizarea
cercetării lor. Succesiunea, orientarea, volumul și conținutul acțiunilor procesuale și măsurilor speciale de
investigații, la etapa inițială a cercetării, se determină pornind de la particularitățile situațiilor de urmărire penală,
specifice lor. La ele se referă: identificarea persoanelor care au comis infracțiunea; constatarea faptului dacă
pornirea procesului penal a fost precedată de activitate pe marginea dosarului de evidență operativă (specială);
dacă infracțiunea s-a soldat cu victime, daune mari; dacă au fost aplicate procedee socialmente periculoase de
comitere a infracțiunii, arme, mijloace tehnice.
Planificarea cercetării cauzei penale este activitate complicată de analiză evaluare a situației și probelor
acumulate în cauză de către ofițerul de urmărire penală și constă în întocmirea programului de lucru asupra
tuturor împrejurări- lor de fapt, care urmează a fi stabilite pe cauza instrumentată. Pentru a putea pro- ceda la
întocmirea planului, ofițerul de urmărire penală trebuie să studieze minuțios datele și faptele concrete aflate în
posesia lui în momentul respectiv. Planul cercetării trebuie bine chibzuit. Activitățile de urmărire penală și speci-
ale de investigații incluse în plan vor reflecta intenția tactică a ofițerului de urmă- rire penală și logica lăuntrică a
cercetării penale. Planificarea trebuie concepută ca un proces prevede cele mai efective și optime procedee,
acțiuni, combinări ale activităților de urmărire penală, succesiunea și totalitatea lor rațională. Planificarea poate
efectua în două forme: orală și scrisă. Rezultatele planificării în scris se reflectă, de obicei, într-un document sub
denumirea de plan.

2.2.(5) Deduceţi elementele și sarcinile organizării cercetării infracțiunilor.

ELEMENTELE :
1) obținerea sau culegerea și analiza informației inițiale despre infracțiune;
2) efectuarea acțiunilor de urmărire penală inițiale și de neamânat, a măsurilor speciale de investigații în
legătură cu cazul penal;
3) elaborarea versiunilor de urmărire penală şi planificarea cercetării infrac- țiunilor;
4) efectuarea acțiunilor ulterioare de urmărire penală şi măsurilor speciale de investigații;
5) interacțiunea organelor de urmărire penală cu serviciile operative, tehnice, cu alte organe de drept, inclusiv
din alte state etc. pentru rezolvarea sarcinilor procesului penal;
6) analiza și controlul activității de urmărire penală pe cazul concret.
Elementele enumerate pentru organizarea cercetării infracțiunilor se manifes- tă în practică atât independent,
cât şi în îmbinare ori într-un anumit ansamblu.
SARCINILE
• contracararea imediată a infracțiunii și localizarea consecințelor posibile;
• clarificarea situației reale şi adoptarea la timp a deciziilor calificate cu pri- vire la urmărirea penală a
persoanelor concrete; determinarea corectă a complexului de decizii și acțiuni procesuale și ne- procesuale
necesare, a măsurilor speciale de investigații în situația creată;
• asigurarea soluționării sarcinilor procedurii penale, protejarea persoanei, societății și statului de infracțiuni,
menținerea ordinii de drept și apărarea securității interne a statului; îndeplinirea măsurilor necesare de profilaxie
și preventive în legătură cu depistarea infracțiunii.
Aspectele menționate nu diminuează rolul și importanța sarcinilor altor in- stituții și organe de stat și, totodată,
nu asimilează funcțiile lor, ci au dreptul la existență de sine stătătoare.
2.3.(7) Evaluaţi şi caracterizaţi tipurile și etapele planificării activităţii de cercetare a infracţiunilor.

Practica a demonstrat că, în activitatea de urmarire penalã, se efectucază două tipuri de planificări: 1)
planificarea generală a cercetärii cauzei și 2) planificarea fiecărei acțiuni de urmărire penală aparte. Planificarea
cercetării cauzei concrete, fiind un mod (gen) de analiză și evalu- are a probelor acumulate în cauză de către
ofițerul de urmãrire penală, prezintă un proces important ca rezultat al căruia sunt trasate sarcinile investigațiilor
întru atingerea scopului procesului penal. Planificarea generală a cercetării cauzei penale, ca proces, presupune:
a) determinarea direcției investigațiilor prin elaborarea versiunilor generale de urmărire penală; b) stabilirea
sarcinilor urmăririi penale și determinarea obiectivelor probațiu- nii: c) nominalizarea acțiunilor procesuale și
măsurilor speciale de investigație, a altor măsuri necesare întru soluționarea sarcinilor trasate, verificarea
versiunilor elaborate; d) determinarea tacticii acțiunilor procesuale preconizate; e) stabilirea termenelor şi
consecutivității de realizare a acțiunilor concepute; f) nominalizarea executorilor tuturor acțiunilor planificate.
Rezultatul planificării cercetării faptei prejudiciabile, de obicei, dupã reali- zarea acțiunilor inițiale și de
neamânat de urmărire penală, se reflectă într-un document denumit planul cercetării cauzei penale. Esența acestui
plan constă în schitarea programului de activitate a ofițerului de urmărire penală după un anumit algoritm. Acest
plan poate fi modificat, perfectat sau schimbat în orice moment, în funcție de datele acumulate în cauză. Un
astfel de plan conține urmă- toarele elemente: 1. Denumirea faptei supuse cercetării și numărul cauzei penale. 2.
Fabula actului infracțional (ce, unde, când, cine, cum, cu cine, cu ce scop). 3. Versiunile de urmărire penală (atât
cele generale, cât și cele particulare) ela- borate în baza datelor faptice acumulate în legătură cu cercetarea
cazului. 4. Acțiunile procesuale și măsurile speciale de investigații, alte activități, ce urmează a fi efectuate întru
verificarea versiunilor elaborate, acumularea de noi probe și stabilirea adevărului, atragerea la răspundere penală
a tuturor făptuitorilor. 5. Termenele și responsabilii de efectuare a acțiunilor de urmärire penală și măsurilor
speciale de investigații, precum și a altor activități. 6. Observațiile sau notițele referitoare la realizarea acțiunilor
și măsurilorel nificate. În funcție de etapele cercetării, se disting genurile de planificare ce urmeazt 1.
Planificarea la etapa inițială de cercetare. 2. Planificarea la etapa ulterioară de cercetare. Planificarea cercetării
cauzei penale la etapa inițială, de obicei, se efect ează oral și este determinată de specificul situației de urmärire
penala anăa te, condițiilor în care ofițerul de urmărire penală este nevoit să activeze int soluționarea scopului
procesului penal. Sarcinile planificarii la această etapă con- stau în: - orientarea ofițerului de urmărire penală în
circumstantele infracțiunii: stabilirea mecanismului infracțiunii, localizarea consecințelor periculoase ale faptei
prejudiciabile; depistarea, fixarea, examinarea şi valorificarea probelor în cauză; determinarea surselor de
informație probantă: - identificarea și reținerea infractorului pe urme proaspete; pregătirea materialelor şi punerea
sub învinuire a făptuitorului; depistarea cauzelor şi condițiilor care au favorizat săvărșirea infracțiunii etc.
Planificarea cercetării în etapa ulterioară se caracterizează prin realizarea multiplelor sarcini care stau în fața
ofițerului de urmărire penală, și anume: - examinarea minuțioasă şi verificarea probelor acumulate pe parcursul
cer- cetării cazului dat în scopul demascării infractorilor, determinarea tuturor partici- panților la infracțiune,
atragerea lor la răspundere penală; depistarea şi administrarea de noi probe; stabilirea motivelor săvârșirii
infracțiunii; - determinarea cauzelor și condițiilor care au înlesnit realizarea scopului in- fracțional. determinarea
utilității materialelor in cauza cercetată; - pregătirea și prezentarea învinuitului, avocatului acestuia, părții
vätămate, părții civilmente responsabile sau reprezentanților acestora a materialelor urma- ririi penale pentru a
lua cunoștință de ele etc. Este știut că ofițerul de urmärire penală acumulează, verifică și selectează da- tele
faptice în cauză prin intermediul efectuării acțiunilor de urmărire penala, şi precum și măsurilor speciale de
investigații, prevăzute de CPP. Succesul acestord depinde de oportunitatea și pregătirea acțiunilor (măsurilor)
respective. La prega tirea lor, un rol important are și planificarea acțiunii (măsurii) concrete. Planificarea
efectuării acțiunii de urmărire penală sau a măsurii speciale de investigații trebuie să se materializeaze într-un
plan scris, care poate avea cele mai diverse forme, însă dupå conținut, acest plan trebuie să dea răspunsuri la
urmātoarele întrebări: 1. Ce fel de acțiune de urmărire penală (măsură specială de investigații) se va efectua? 2.
Când și unde se va desfăşura acțiunea (măsura) respectivă? 3. Care este sarcina concretă a acțiunii date? 4. Cine
şi în ce calitate va participa la acțiunea preconizată? 5. Modul de pregătire a acțiunii, ce fel de măsuri vor fi
intreprinse (până la, în timpul și după acțiunea planificată)? 6. Care va fi consecutivitatea acțiunilor la fața
locului, cine va conduce, cine și ce va efectua întru soluționarea problemei în cauză? 7. Ce fel de procedee taetice
și în ce mod se vor aplica? 8. Ce mijloace tehnico-criminalistice se vor aplica și de către cine? 9. În ce mod și
cine va documenta acțiunea desfăşurată? Planul referitor la acțiunea concretă de urmărire penală trebuie
coordonat cu planul general al cercetării. Această coordonare de planuri este exprimată în de- terminarea
sarcinilor impuse cercetării în întregime și unor activități de urmărire penalā și tactică criminalistică,
corespunderea versiunilor generale și celor parti- culare, verificate în mod procesual sau operativ, coordonarea
tacticii de cercetare în întregime cu tactica acțiunilor concrete de urmărire penală. Procesul de planificare în
vederea pregătirii și desfăşurării a unor acțiuni con- crete de urmărire penală, de obicei, include: a) constatarea
datelor faptice (despre circumstanțele infracțiunii, persoana bănuitului, martorului, victimei) ce necesită
cercetarea prioritară a ofițerului de urmărire penală în pregătirea pentru executarea acțiunii conerete de urmărire
pe- nală; b) stabilirea sarcinilor, problemelor necesare a fi soluționate prin acțiunea dată de urmărire penală; c)
 determinarea măsurilor de pregătire care se cer a fi executate; stabilirea obiectelor, documentelor care trebuie
examinate și pot fi utilizate în procesul acțiunii respective; d) stabilirea locului și timpului de desfășurare a
activității planificate; e) determinarea cercului de participanți la acțiunea concretă de urmärire pe- nală: f)
precizarea modurilor de fixare a procesului şi rezultatelor acțiunii de urmă- rire penală; g) verificarea mijloacelor
tehnico-criminalistice necesare in aceste scopuri: h) întocmirea planului in seris de desfășurare al acțiunii
preconizate

TEST nr. 10
Subiectul1

1.1Definiți noţiunea şi determinați obiectul de studiu al ştiinţei criminalistice.

Criminalistica poate fi definită ca o știință despre legitățile mecanismului de săvârşire a infracțiunilor,

reflectările urmelor acestora, mijloacelor utilizate și persoanelor implicate în evenimentele infracționale,
care, în baza acestor cunoștințe, elaborează anumite metode, mijloace și procedee de depistare, fixare,
cercetare și utilizare a probelor infracțiunii săvârşite.
In lucrările de specialitate care apar mai târziu caracterul ştiinţific al criminalisticii se argumentează prin faptul că
aceasta elaborează metode tehnico-ştiinţifice şi tactice necesare administrării probelor în vederea cercetării şi
prevenirii infracţiunilor. Astfel, S.Mitricev tratează criminalistica ca ştiinţă despre mijloacele tehnice, metodele şi
procedeele destinate administrării probelor conform normelor procesual penale în vederea cercetării şi prevenirii
infracţiunilor1. C. Suciu semnalează: «Obiectul criminalisticii constă în elaborarea metodelor tehnico-ştiinţifice şi
tactice şi stabilirea mijloacelor necesare aplicării lor în vederea descoperirii, ridicării, fixării şi examinării urmelor
infracţiunii, demascării infractorului, precum şi pentru stabilirea măsurilor de prevenire a infracţiunilor» .
Punctele de vedere referitoare la definirea ştiinţei în cauză ale mai multor autori criminalişti exprimate în literatura
de specialitate sunt în esenţă similare. După A.N. Vasiliev, coautorul şi redactorul multiplelor lucrări didactice,
criminalistica reprezintă ştiinţa despre organizarea şi planificarea procesului de cercetare a infracţiunilor,
administrarea probelor în conformitate cu legislaţia procesual penală în vigoare, având ca scop descoperirea şi
prevenirea infracţiunilor prin aplicarea pe scară largă a mijloacelor şi metodelor ştiinţifice .
In opinia profesorului E. Stancu criminalistica este o ştiinţa judiciară, cu caracter autonom şi unitar, care
însumează un ansamblu de cunoştinţe despre, metodele, mijloacele tehnice şi procedeele tactice, destinate
descoperirii, cercetării infracţiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârşirea lor şi prevenirea faptelor
antisociale .
Actualmente în literatura criminalistică se discută asupra tezei potrivit căreia obiectul disciplinei în cauză cuprinde
legităţile procesului creării, descoperirii şi examinării probelor (urmelor materiale şi ideale) infracţiunii.
Nu insistăm asupra unei analize profunde a acestei inovaţii, dar pentru Înţelegerea esenţei ei, considerăm necesar
să relevăm că, la fel ca şi orice alt fenomen material, un act delictuos comis in condiţii concrete de timp, spaţiu şi
mod, datorită legăturii universale şi reflectivităţii lumii materiale, acestea constituind însuşirile de bază ale
materiei, se va reflecta inevitabil în mediul înconjurător sub formă de diverse modificări, urme cu conţinut
probant, de unde posibilitatea cunoaşterii retrospective in procesul judiciar penal.
Cunoaşterea legăturilor specifice ale procesului creării şi administrării probelor, a urmelor materiale ale
infracţiunii, cât şi a celor la nivelul «reprezentărilor memoriale»1 ii revine criminalisticii şi deci constituie
elementul de bază al obiectului aceasteia. Tocmai în virtutea cunoaşterii legităţilor procesului creării probelor unor
categorii de infracţiuni, ale infracţiunilor săvârşite în condiţii similare de timp, de loc, in alte împrejurări, ori prin
folosirea anumitor modalităţi şi mijloace, criminalistica elaborează şi prezintă pentru a fi utilizate in practică
metode şi mijloace necesare descoperirii şi curmării infracţiunilor demarând, fireşte, de la posibilităţile oferite de
alte ştiinţe sau obţinute din analiza practicii judiciare.
Pornind de la analiza opiniilor menţionate şi ţinând totodată cont de alte puncte de vedere, criminalistica poate fi
definită ca o ştiinţă despre legităţile procesului creării şi administrării probelor infracţiunii, care elaborează, In
baza cunoaşterii acestor legităţi, metode şi mijloace de cercetare criminalistică necesare descoperirii şi prevenirii
faptelor penale.
Din definiţia dată reţinem că obiectul de studiu al criminalisticii e constituit din două părţi componente: cea a
legităţilor proceselor de creare şi administrare a materialelor probante şi cea a metodelor şi mijloacelor de
investigare criminalistică. Astfel conceput, obiectul criminalisticii prezintă importanţă pe două planuri distincte. Pe
de o parte, subliniază caracterul ştiinţific al acestei discipline, deoarece ea presupune cunoaşterea anumitor legităţi,
fie din domeniul naturii, fie cu caracter social. Nerecunoaşterea acestui aspect esenţial al obiectului criminalisticii
provoacă dubii. Reamintim în acest context o afirmaţie, deloc nu în favoarea criminalisticii, a renumitului savant
francez Edmond Locard, care scria că, întrucât conţinutul criminalisticii constituie metode şi nu legităţi, ea nu
reprezintă o ştiinţă, ci o artă2. Pe de altă parte, evidenţiază funcţiile sociale ale ştiinţei în cauză
şi anume ale celor de cunoaştere, constructivă şi comunicativă. Plecând de la cunoaşterea legităţilor menţionate la
elaborarea şi desăvârşirea metodelor şi mijloacelor de lucru practic, de aici, la comunicarea acestora prin instruire
şi publicitate, criminalistica contribuie la sporirea eficienţei justiţiei penale, la combaterea fenomenului
infracţional.

1.2Specificaţi sistemul criminalisticii şi rolul ei la prevenirea, cercetarea și descoperirea infracţiunilor.

Pentru ca știința criminalistică să satisfacă cerințele înaintate față de ea, este necesar ca aceasta să reflecte sistemul
ei și funcția socială a acesteia. Sistemul criminalisticii prezintă anumite compartimente, care se caracterizează prin
specificul metodelor, mijloacelor și procedeelor utilizate în vederea îndeplinirii sarcinilor propice şi generale ale
ştiinței date. Criminalistica modernă este constituită din patru compartimente, şi anume:
1. teoria generală sau introducere în criminalistică;
2. tehnica criminalistică;
3. tactica criminalistică;
4. metodica criminalistică sau metodica cercetării unor categorii de infracțiuni. Toate aceste compartimente sunt
în strânsă legătură reciprocă, constituind suportul științific în asigurarea organelor speciale și de drept în lupta cu
criminalitatea și cu alte încălcări ale ordinii publice. Teoria generală sau introducerea în criminalistică este baza
metodologică a științei criminalistice în ansamblu. Ea cuprinde cunoștințe privind premisele, noțiunea, obiectul și
sarcinile criminalisticii, sistemul și principiile fundamentale ale științei date, metodologia și legăturile
criminalisticii cu alte științe, istoria apariției și dezvoltării criminalisticii, colaborarea internațională a
criminaliștilor, precum şi teoriile de ordin general ale acestei ştiințe, care au importanță metodologică pentru toate
compartimentele şi constituie o bază te- oretică a concepțiilor ștințifice particulare. Tehnica criminalistică
reprezintă un ansamblu de teze teoretice privind legitățile formării urmelor infracțiunilor și infractorilor, metodele,
procedeele de depistare, fixare, interpretare și ridicare a lor, mijloacele tehnice utilizate în acest scop, precum și
identificarea făptuitorilor, victimelor sau obiectelor utili- zate la comiterea faptelor ilicite. Termenul în cauză este
utilizat în teoria și practica criminalistică cu o dublă semnificație: ca un ansamblu de cunoştințe tehnice (speciale)
și ca un cumul de mijloace tehnice aplicate de specialiştii criminalişti şi experți în activitatea lor de depistare,
fixare și ridicare a probelor materiale sau de expertizare. Totodată, în compartimentul dat, sunt sistematizate
metodele și mijloacele tehnico-criminalistice utilizate la depistarea, fixarea și ridicarea urmelor infracțiunilor și
infractorilor, determinate condițiile utilizării acestora în activitatea de urmărire penală, specială de investigații și de
expertiză. Acest compartiment al științei conține următoarele ramuri ale tehnicii criminalistice:
a) fotografia și audio= video înregistrarea criminalistică;
b) traseologia criminalistică;
c) armologia criminalistică;
d) documentologia criminalistică;
e) gabitoscopia criminalistică;
f) fonoscopia criminalistică;
g) odorologia criminalistică etc. Fiecare ramură a tehnicii criminalistice studiază însușirile obiectelor respective,
legitățile reflectării lor în mediul ambiant, sursele de informație, modalitățile de obținere și studiere a ei pentru
diagnosticarea sau identificarea circumstanțelor infracțiunii, obiectelor și persoanelor implicate în aceasta. Tactica
criminalistică este constituită din tezele teoretice generale și ansamblul procedeelor tactice concrete (acțiunilor de
urmărire penală prevăzute în Codul de procedură penală), aplicate la efectuarea cercetării criminalistice a faptelor
ilicite. Compartimentul dat se bazează pe concepțiile și teoriile criminalistice moderne, analiza legislației
procesual-penale în vigoare, precum și rezultatele studierii practicii avantajoase de cercetare şi examinare a
cauzelor penale. Tactica criminalistică pune la dispoziția organelor de urmărire penală, judecătorești și speciale de
investigație un bogat ansamblu de procedee criminalistice eficiente întru stabilirea adevărului pe cauzele cercetate.
Metodica criminalistică sau metodica cercetării unor categorii de infracțiuni conține anumite teze generale,
recomandări științifice, procedee și metode particulare, elaborate în scopul soluționării eficace a sarcinilor
urmăririi penale. Aceste teze şi recomandări sunt direcționate spre o mai bună organizare şi efectuare a
investigațiilor criminalistice pe anumite categorii de infracțiuni. Recomandările metodice respective se bazează pe
analiza practicii pozitive de cercetare a infracțiunilor, modelele criminalistice ale unor categorii de infracțiuni, pe
legitățile logice dintre circumstanțele comiterii infracțiunilor (timpul, locul, metoda etc.) și caracteristicile
tipologice ale infractorilor, mijloacele și metodele utilizate de ei, condițiile obiective și subiective de comitere a
infracțiunii.
1.3Estimaţi principiile fundamentale și legăturile științei criminalistice cu alte științe.

Principiile fundamentale ale criminalisticii sunt identice cu principiile dreptului procesual-penal. Acestea sunt:
1. Principiul legalității. În linii mari, principiul legalității se atribuie la toate activitățile statale şi declară
supremația legii în toate sectoarele vieții obștești, stricta respectare de către organele statului, organizații
neguvernamentale și agenți economici, de către toți cetațenii a legislației în vigoare. Legalitatea trebuie să fie un
principiu general al statului de drept, un imperativ privind funcționarea unei societați cu adevarat democratice. In
sistemul principiilor fundamentale ale criminalisticii, principiul legalității are o dubla semnificație: pe de o parte,
reclamă un inalt nivel de organizare și efectuare a activitaților criminalistice, astfel ca nimeni să nu se sustraga de
la riispunderea pentru fapta penală sāvârşita, iar pe de altä parte, impune organelor justiției penale cunoaşterea și
aplicarea întocmai a dispozițiilor legislației procesu- al-penale in Intreaga lor activitate de descoperire și
prevenire a infracțiunilor.
2. Principiul operativității în efectuarea urmăririi penale. Potrivit acestui principiu, organele de urmărire
penală trebuie să reacționeze imediat și prompt la faptele comise, astfel încât să se asigure operativ depistarea,
fixarea și examinarea tuturor probelor necesare aflării adevărului într-un proces penal. Aceasta presupune, de
asemenea, clarificarea imediată a situației infracționale apărute, adoptarea la timp a deciziilor calificate cu privire
la urmărirea penală sau refuzul de a porni urmărirea penala, curmarea imediată a actului prejudiciabil constatat,
identificarea infractorului, localizarea posibilelor consecințe negative ale infracțiunii etc. Principiul dat impune
ca desfășurarea activității de administrare a probelor să asigure apropicrea momentului tragerii la răspundere
penală a vinovatului in fapta săvirşita.
Atribuirea operativitatii semnificației de principiu fundamental al criminalis- uii are menirea de a mobiliza
organele de urmárire penala la cercetarea i des- coperirea la timp a faptelor penale, astfel ca cercetarea acestora
sa se efectueze in termene rezonabile, prevarute de legislatia in vigoare.
3. Principiul organizarii si planificarli activitapitor criminalistice. Cercetarea faptei infracționale prezinta,
indiscutabil, o activitate complexa de studiu logic psihologic al actului concret, apoi si de administrare a probelor
existente, bazata pe metode tehnico-stiintifice și tactice oferite de stiința criminalistică. Utilizarea eficientă a
instrumentarului menționat necesita un inalt nivel de organizare a muncii, ce se realizează prin planificarca
tuturor formelor de activitate desfașurate cu prilejul cercetării faptei. Activitatea efectuată spontan, in afara
vreunui sistem, färă planificare se considera neorganizată și nu poate avea succes. Respectarea acestui principiu
asigură direcționarea activităților criminalistice pe calea integrității, succesiunii și eficacității cercetării cauzei
concrete, excluzând activitățile inutile sau intârziate.
4. Principiul obiectivității cercetării. Acest principiu presupune o atitudine imparțială a organului de urmărire
penală sau de expertiză la pregătirea, desfășurarea și documentarea activităților criminalistice. Potrivit acestui
principiu, organul respectiv de drept trebuie să manifeste calități deosebite in aprecie- rea juridică a faptei comise
și participației persoanci concrete la cele întâmplate, să respecte cu strictețe dispozițiile legale și normele morale
ale activitații de ser- viciu, pentru a asigura tragerea la răspundere penala a persoanelor cu adevărat vinovate.
5. Principiul adevărului științific. Activitatea integrală de cercetare a unei fapte penale este subordonată aflării
adevărului în cauză, În fond, o justiție echitabilă nu poate fi concepută altfel decât în baza cunoaşterii adevărului.
Organele de drept, chemate să soluționeze cauzele penale sau civile, sunt obligate să caute, in egală măsură,
dovezi de vinovāție precum și de nevinovăție, iar specialiștii, experții in indeplinirea sarcinilor ce le revin într-un
proces penal sau civil, trebuie să aplice metodele ştiințifice adecvate de cercetare și mijloacele tehnice moderne
pentru stabilirea adevărului.
6. Principiul necesității și oportunității. Conform acestui principiu, organele de drept trebuie să promoveze o
atitudine principială față de cele intâmplate, impe- rios, în mod obligatoriu să reacționeze la fapta prejudiciabilă
săvârșită, să clarifice și să întreprindă toate măsurile in scopul soluționării cazului conform legislației în vigoare
și în termenele cuvenite. Organele respective trebuie să întreprindă numai măsurile care sunt necesare pentru
administarea probelor și să aprecieze mo- mentul oportun de desfășurare a activităților criminalistice, in vederea
soluționării operative și la iînalt nivel cercetarea și examinarea cauzelor penale.
7. Principiul identității. În timpul cercetării cazului concret, apare frecvent necesitatea de a identifica
făptuitorul, când acesta nu este cunoscut, sau unele obiecte, fenomene, persoane, mijloace implicate în
infracțiunea respectivă. Practic, nu există cercetare, în care să nu fi apărut probleme cu caracter de identitate,
condiție indispensabilă a înaltului nivel științific al urmăririi penale.
8. Principiul conspirativității. In virtutea acestui principiu, trebuie asigurat secretul activităților de urmărire
penală sau expertiză ce urmează afi desfăşurate în baza cazului concret, precum și păstrarea îin taină a datelor
obținute în urma unor sau altor acțiuni procesuale sau măsuri speciale de investigație. Respec- tând acest
principiu, organele de urmărire penală au posibilitatea să-și țină în secret planurile ca persoanele interesate să nu
cunoască datele respective și să nu se eschiveze de la räspunderea penală sau să nu întreprindă anumite
contraacțiuni.
1. Legătura cu dreptul penal. Este relevată de faptul că dreptul penal prevede anumite infracțiuni și pedepse ce
pot fi aplicate la săvârșirea acestora, iar criminalistica are rolul de a asigura procesul de cercetare a infracțiunilor
cu anumite probe, pentru a le descoperi și a trage la răspundere penală făptuitorii.
2. Legătura cu dreptul procesual penal. Se materializează pe terenul luptei împotriva fiecărui act infracțional,
activitatea criminalistică servind scopul procesului penal. Toată activitatea de descoperire şi administrare a
probelor în procesul penal se desfășoară pe baza și în conformitate cu prevederile legii procesual penale. Esența
acestei legături se relevă în domeniul teoriei probelor judiciare.
3. Legătura cu criminologia. Ambele științe au acelaşi scop general: preve- nirea și combaterea fenomenului
infracțional. Rezultatele criminalisticii sunt uti- lizate la soluționarca problemelor criminologice de prevenire a
criminalității, iar datele criminologiei se iau în considerație la crearea modelelor şi caracteristicilor criminalistice
ale infracțiunilor de anumite categorii, precum și la elaborarea unor procedee tactice speciale.
4. Legătura cu dreptul civil și cu dreptul comercial. O serie de infracțiuni ca furtul, tålhăria, înşelăciunea,
distrugerea, abuzul de încredere ş.a. aduc atingere dreptului de proprictate, public sau privat. Dacă dreptul penal,
prin sancțiunile sale, apără relațiile sociale reglementate de dreptul civil impotriva infracțiunilor, criminalistica
este aceea care asigură descoperirea și probarea activității ilicite desfășurate. Mai mult, in procesul de evaluare a
pagubelor pricinuite prin infracțiuni și repararea prejudiciilor cauzate, organele sunt obligate să se conformeze
dispozițiilor legii civile, atât în ce privește modul de calcul, cât și în privința bunurilor exceptate de la
indisponibilizare.
5. Legătura cu dreptul familiei. Criminalistica furnizează probe de natură să stabilească filiația prin intermediul
desenelor papilare (dermatoglife) sau a grupelor sanguine, în litigiile familiale.
6. Legătura criminalisticii cu medicina legala este extrem de strânsă mergând in anumite domenii până la
suprapunere, cum ar fi cercetarea plăgilor de împuşcare, traumatologia mecanică (leziunile produse de un
instrument vulnerant), determinarea dinamicii accidentelor de circulație prin coroborarea vătămărilor suferite de
victimă cu urmele de pe autovehicule și carosabil, identificarea persoanelor în viață, a cadavrelor și a persoanelor
dispārute ete. Medicina legala furnizează date indispensabile privitoare la natura și cauza morții victimelor,
mecanismul producerii leziunilor corporale, împrejurărilor de ordin medical în care s-au comis infracțiunile
contra vieții, integrității corporale sau sănătății.
7. Legătura criminalisticii cu teoria activității speciale de investigație este bazată pe faptul că rezultatele
operative pot servi ca temei pentru pornirea ca- uzei penale in anumite situații. La elaborarea planurilor de
cercetare a infracțiunilor grave, deosebit de grave sau excepțional de grave se iau în calcul posibilitățile activității
speciale de investigații. Ofițerul de investigații în cadrul procesului penal concret se supune indicațiilor scrise ale
procurorului sau ale ofițerului de umărire penală.
8. Legătura criminalisticii cu psihologia și psihiatria judiciară rezidă în aplicarea în cadrul cercetărilor a
metodelor.proiective și.caracterologice specifice acestor discipline. Pe langă contribuția lor la elaborarea
metodologiei de audiere, percheziție, confruntare etc., notăm aportul lor la efectuarea expertizelor grafice cu
conotații de ordin grafologic (stabilirea personalității după scris).
9. Legătura criminalisticii cu logica. Descoperirea și interpretarea urmelor presupune utilizarea metodelor, cum
ar fi: observația, descrierea, experimentul, comparația, modelarea, Elaborarea versiunilor şi verificarea lor,
trecerea de la necunoscut la cunoscut nu se poate face fără raționamente, care, la rândul lor, se bazează pe analiză
și sinteză, abstractizare și generalizare, inducție și deducție, analogic, silogism, precum și pe principiile gândirii
logice.
10. Legătura criminalisticiicu etica și estetica. Criminalistica este strâns legată, de asemenea, cu etica și
estetica. La baza tacticii și metodicii criminalistice stau normele juridice și morale. Fiecare procedeu tactic sau
metodă de descoperire a infracțiunilor, recomandate de criminalistică, trec o verificare din punctul de vedere al
corespunderii lui nu numai legii de procedură penală, ci și normelor morale și exteriorului, frumosului.
11. Legătura criminalisticii cu științele naturii și științele exacte este deosebit de importantă și nu necesită
prea multe explicații. Toate expertizele criminalistice sunt, de fapt, o aplicare a tehnicilor de analiză fizico-
chimice (vopsea, sticlă, metal, fibre, produse petroliere, inflamabile) și a testelor biologice (sânge, salivă, păr,
spermă).
Din fizică sunt preluate și adaptate metode și mijloace de observare, analiză și investigare fotografică,
microscopică, spectrală, fonică, analiză cu neutron etc.
 Din chimie sunt preluate metode de analiză necesare cercetării diverselor substanțe chimice toxice, drogurilor
etc.
Biologia a pus la dispoziția criminalisticii metodele și procedeele proprii de cercetare pentru analiza urmelor de
materii organice, cum sunt petele de sânge, firele de păr, de salivă, de lichid spermatic, resturi vegetale și chiar
identificarea persoanei pe baza amprentei genetice.
În sfârșit, datele oferite de matematică, contabilitate, statistică ș.a. sunt de un real folos pentru criminalistică, în
sensul că permit desfăşurarea unei activități calificate pe linia probării infracțiunilor.

Subiectul II
2.1
Prezentați noţiunea de planificare și nominalizați tipurile acestei activităţi de urmărire penală.

Planificarea, prin urmare, este un proces continuu care atribuie cercetării penale un suport ştiinţific de organizarea
muncii, eliminând din activitatea organelor de urmărire penală orientarea unilaterală a investigaţiilor, desfăşurarea
unor activităţi inutile, formalismul şi rutina. . Planificarea are un conţinut mai amplu, ea reprezentând "latura
organizatorică şi creatoare a unui complicat proces de gândire a anchetatorului", proces care finalizează cu
întocmirea unei programe deJucru» a unui model de activitate de cercetare în perspectivă. Sub acest aspect,
planificarea poate fi tratată ca un proces creativ de programare (modelare) a activităţii de cercetare penală, proces
care cuprinde, pe de o parte, determinarea în baza analizei datelor existente în cauză a situaţiei de fapt, iar, pe de
altă parte, direcţionarea activităţii de cercetare, stabilirea mijloacelor şi modului de administrare a probelor, a altor
măsuri de organizare a activităţii de cercetare în măsură să asigure succesul.

2.2Determinați principiile planificării activităţii de urmărire penală.

Planificarea activităţii de urmărire penală se desfăşoară potrivit anumitor reguli, stabilite în baza unei vaste
practici de anchetă penală, ce au atribut de principii, deoarece se aplică de fiecare dată indiferent de natura cauzei,
situaţia sau faza la care s-a ajuns în cercetarea acesteia.
Principiile planificării activităţii de urmărire penală reprezintă reguli specifice doar acestei activităţi şi ele
nu trebuie confundate cu principiile fundamentale ale criminalisticii, cu atât mai mult, cu cele generale ale
procesului penal, deşi este vorba de sisteme funcţional corelate.
în literatura de specialitate s-au exprimat puncte de vedere diverse asupra numărului, chiar şi a conţinutului
acestor principii. Majoritatea autorilor, despre ce confirmă şi practica de cercetare a infracţiunilor, consideră că
principalele reguli, cărora trebuie să corespundă un plan de urmărire penală sunt: individualitatea, realitatea, şi
mobilitatea sau dinamismul.
Principiul individualităţii planificării activităţii de urmărire penală presupune ca la realizarea unui plan de
anchetă să se ţină cont de natura şi specificul infracţiunii avute în cercetare, de particularităţile acesteia. Atât timp
cât infracţiunea reprezintă un eveniment individual prin mijloacele şi metodele de comitere, individualitatea
persoanelor implicate, împrejurările de timp şi de loc în care s-a activat, scopul urmărit, planificarea trebuie să se
efectueze individual pentru fiecare cauză în parte. Chiar dacă pornim de la aceea că unele infracţiuni, după
caracterul săvârşirii, sunt specifice anumitor autori, fenomen exploatat pe larg în criminalistică la identificarea
făptuitorilor, cercetarea unei fapte concrete nu poate să se desfăşoare după un plan-şablon, deoarece în fiecare caz
aparte împrejurările ce constituie obiectul probaţiunii, vor fi diferite şi, respectiv, activităţile necesare pentru
stabilirea lor. Modul de operare, după cum este bine cunoscut, reprezintă doar unul din elementele, fie şi dintre
cele mai principale, ale obiectului probaţiunii.
Principiul individualităţii impune organului de urmărire penală o atitudine creatoare faţă de problemele pe
care le ridică cercetarea cauzei şi, în consecinţă, depăşirea primitivismului şi a rutinei care, cu tot regretul, sunt
încă frecvente în practica unor funcţionari ai organelor de urmărire penală.
Principiul realităţii planificării activităţii de urmărire penală are în vedere, în primul rând, intuirea
sarcinilor care decurg obiectiv din versiunile elaborate şi, în rândul al doilea, prevederea în plan a activităţilor
realizabile din punctul de vedere al posibilităţilor de care dispun la moment teoria şi practica criminalistică şi
organul respectiv. Elaborarea versiunilor implică, afară de formularea presupunerilor, un proces de analiză logică
în vederea determinării problemelor necesare a fi clarificate pentru confirmarea sau infirmarea acestora, respectiv,
a sarcinilor activităţii de cercetare.
Pentru fiecare sarcină în plan se vor prevedea activităţi de urmărire penală, care să fie realizabile. în caz
contrar, planul va avea un caracter abstract, ireal şi deci va fi inaplicabil.
 Principiul mobilităţii, cunoscut şi sub denumirea de principiul dinamismului, reprezintă a treia regulă,
potrivit căreia planul de cercetare penală trebuie să fie adaptabil la situaţiile modificabile ale cercetării cauzei. De
obicei, planul activităţii de cercetare a unei infracţiuni se întocmeşte în baza datelor limitate de care dispune
organul de anchetă la etapa incipientă de cercetare. La această etapă nu pot fi prevăzute toate versiunile posibile şi
acţiunile care trebuie întreprinse. Un atare plan poate direcţiona activitatea de urmărire penală doar temporar,
pentru o anumită etapă a cercetărilor. în raport cu diversele aspecte apărute, el va fi renovat prin formularea unor
versiuni noi, a altor probleme de rezolvat şi, în consecinţă, a unor activităţi suplimentare de cercetare. Sunt
frecvente cazurile în care rezultatele unei activităţi procedurale impun efectuarea altor operaţiuni, neprevăzute în
planul iniţial. Nu sunt excluse situaţiile în care materialul probatoriu obţinut să reclame o altă direcţionare a
anchetei penale şi deci modificarea planului până la înlocuirea celui iniţial cu un altul "care să îndrepte urmărirea
pe această nouă cale"1. De aici decurge obligaţia organului de urmărire penală de a completa şi desăvârşi planul de
cercetare, astfel ca toate împrejurările faptei să fie stabilite la timp şi în mod complet.

2.3Proiectați structura și conținutul planului de cercetare a unei infracțiuni concrete.

TEST nr. 11

Subiectul I. Conceptul tacticii criminalistice

1.1. (3) Definiţi noţiunea de tactică criminalistică, structura și conținutul acesteia.

Tactica criminalistica,ca parte integranta a stiintei criminalistice,reprezinta un sistem de teze generale si

procedee specifice argumentate stiintific,bazate pe dispozitiile legii procesual-penale si pe practica in
domeniu,aplicarea carora este menita sa asigure eficacitatea activitatii organelor de drept in timpul cercetarii
faptelor infractionale si examinarii acestora in instanta de judecata, tinind cont de particularitatile si de situatiile in
care infractiunea a fost comisa.
Structura tacticii criminalistice este compusa din „Tezele generale ale tacticii criminalistice” si „Tactica unor
actiuni de urmarire penala”.
Referitor la continutul tacticii criminalistice, partea intii a tacticii criminalistice este constituita din subiectele de
baza precum: noțiunea şi locul tacticii criminalistice în cercetarea și combaterea infracțiunilor; situațiile de
urmărire peñală; versiunile de urmărire penală; organizarea cercetării infracțiunilor; planifi- carea cercetării
infracțiunilor; interacțiunea în procesul cercetării infracțiunilor.
Partea a doua a tacticii criminalistice o constituie acțiunile de urmărire nală și de tactică criminalistică, care alături
de măsurile speciale de investigati este tratată în literatura de specialitate, în fond, în mod identic. Ea cuprinde pre-
vederile procesuale și aspectele tactice ale pregătirii, efectuării și documentării acțiunilor prevăzute în Codul de
procedură penală.

1.2 (5) Determinați și sistematizați categoriile de bază ale tacticii criminalistice.

Modalitatea de descoperire şi investigare a anumitor categorii de infracţiuni este determinate in mare parte de
categoria tacticii criminalistice selectate in dependent de specificul infractiunii comise,iata de ce tactica
criminalistica,conventional, a fost structurata pe anumite categorii dupa cum urmeaza:
 Decizii tactice
 Procedee tactice
 Operatiuni tactice si combinatii tactice

Decizia tactică poate fi determinată drept o concluzie a ofițerului de urmărire penală cu privire la utilitatea,
oportunitatea unor procedee, combinații și operații tactice, care trebuie efectuate pe cauza cercetată, luând în
considerație materiale- le acumulate și situația de urmărire penală creată.
Procedeul tactic este o recomandare argumentată științific cu privire la ordi- nea și modul de acțiune a ofițerului de
urmărire penală la soluționarea anumitor probleme, realizarea unor acțiuni concrete de urmărire în scopul
asigurării efi- cacității lor cuvenite, luând in considerație particularitățile cazului penal și ale situației concrete de
urmărire penală.
Operațiunea tactică prezintă un sistem (complex) de procedee tactice si masuri speciale de investigații, elaborate și
efectuate în procesul cercetării unei uze penale, realizate după un plan unic sub conducerea generală a ofițerului a
urmărire penală, în vederea soluționării unor sarcini care nu pot fi elucidate pfin efectuarea unei acțiuni separate.
1.3 (7) Analizați temeiurile, esența, sarcinile și legitimitatea acțiunilor de urmărire penală și de tactică
criminalistică.

Scopurile și condițiile efectuării acțiunilor de urmărire penală sunt strict stipulate în Codul de procedură penală.
Toate acțiunile de urmărire penală sunt subordonate principiilor generale ale procesului penal și principiilor
propice ale tacticii criminalistice, normelor eticii și moralității.
Legitimitatea acțiunilor de urmărire penală se determină prin următoarele: a) fiecare acțiune de urmărire
penală poate fi efectuată numai după pornirea procesului penal, b) modul de efectuare și documentare a acțiunilor
de urmărire penală trebuie să corespundă strict prevederilor Codului de procedură penală; c) toate acțiunile de
urmărire penală se efectuează de către ofițerul de urmărire penală sau procuror și numai în cazul în care există
temei juridic și faptic.
Cu ajutorul acțiunilor inițiale de urmărire penală se realizează, de regulă, ur- mătoarele sarcini: orientarea
ofiterului de urmărire penală în circumstanțele evenimentului care a avut loc şi care urmează a fi cercetat;
contracararea şi prevenirea acțiunilor infracționale şi a altor acțiuni ilegale, evitarea unor posibile, dar indezirabile
consecințe pentru societate sau pentru stat; constatarea mecanismului (metodelor și procedeelor) infracțiunii
comise; stabilirea, fixarea şi ridicarea probelor infracțiunii; - obținerea datelor inițiale pentru planificarea
desfăşurată a cercetării; identificarea, urmărirea și reținerea persoanelor bănuite de săvârșirea in- fracțiunii;

Subiectul II. Modelul (caracteristica) criminalistic al categoriilor (grupurilor) de infracțiuni.

2.1 (3) Definiţi noţiunea de model criminalistic al categoriilor de infracțiuni.

Modelul criminalistic al infractiunilor de o anumita categorie prezinta o totalitate relativ stabilă de informații
referitor la însuşirile, proprietățile acestei categorii de infracțiuni.
Astfel modelul criminalistic al infracțiunilor devine, după cum menționează mai mulți criminalişti, un, etalon ",,
clişeu", „matriță" care se suprapune pe caracteristica criminalistică a cauzei cercetate (datele acumulate despre
infractiunea concreta)si ca urmare se determina ce fel de informații cu caracter criminalistic lipsesc, unde și ce fel
de date pot fi recuperate.

2.2 (5) Deduceţi rolul modelului criminalistic la cercetarea infracțiunilor de o anumită categorie.
Astfel, modelul criminalistic permite a profita nu numai de totalitatea de date necesare pentru stabilirea deplină și
obicctivă a infracțiunii în cauză, ci și într-o măsură oarecare, determină sistemul, totalitatea acțicurituriteerită
penuliurită penuliurită penuliurită penuliurită peniturit anume noțiunea în cauză are menirea stabilirii legăturilor
între elementele disparate, izolate la prima vedere. Această modelare în situațiile cercetării infracțiunilor prezintă o
unitate organică a procesului logic şi senzorial, care la cercetarea cazului concret dă posibilitatea de a completa
datele ce lipsesc și în aşa fel joaca un rol primordial in explicarea circumstantelor necunoscute.
2.3 (7) Proiectați structura modelului criminalistic al categoriilor de infracțiuni și corelația acestuia cu
caracteristica infracțiunii concrete.

Analiza practicii de cercetare și decoperire a infracțiunilorsi studierea experientei de combatere a acestora permite
de a nominaliza urmatoarele elemente substantiale ale modelului criminalistice si caracteristicii criminalistice a
infractiunilor:
a)date depre fregventa savirsirii infractiunilor si versiunile tipice ale b) date despre specificul obiectului atentatului
criminal și victima infracțiunii; c) date despre metodele și procedeele (mecanismul) de realizare a intenției
criminale, precum și despre mijloacele utilizate la săvârșirea infracțiunii; d) date despre urmele și consecințele
faptei prejudiciabile; e) date despre personalitatea infractorului și a complicilor săi; f) date despre cauzele ce au
generat și despre circumstanțele ce au contribuit la comiterea infracțiunii.
Infracțiunea concretă, care, la rândul său, se încadrează într-o anumită categorie, grup de infracțiuni, cum ar fi
omorul, furtul etc., în același timp conține si insuşiri, proprietăți, semne comune pentru categoria respectivă de
infracțiuni.Anume acestea,individualizind infractiunea concreta cercetata concomitant o atribue la una din
categoriile prevazute de Codul Penal.
TEST nr. 12

Subiectul I. Fotografia și videoînregistrarea criminalistică.

1.1 (3) Definiţi noţiunea şi sistemul fotografiei criminalistice.

Fotografia criminalistică - este o ramură distinctă a tehnicii criminalistice care prezintă totalitatea prevederilor
teoretice și recomandărilor practice, elaborate în această bază referitor la metodele, procedeele și mijloacele
utilizate de fixare și examinare a obiectelor şi urmelor infracțiunilor.

Sistemul fotografiei criminalistice – reprezintă un sistem bipatrid a fotografiei criminalistice, care după sfera de
activitate și subiecții utilizării fotografiei criminalistice, este divizată in:
- Fotografia operativa ( de fixare ). Subiecții fotografiei operative sunt, procurorii, ofițerii de UP și specialiști
criminaliști. Cu ajutorul fotografiei operative, se efectuează înregistrarea obiectelor vizibile, evidente.
- Fotografia de examinare (expertizare). Se aplică pe larg la efectuarea expertizelor judiciare sau
extrajudiciare, în cazurile cînd este necesar a releva și a fixa caracteristicile slab vizibile sau invizibile ale
obiectelor corpuri delicte sau altor obiecte.
1.2 (5) Determinați regulile şi procedeele de fotografiere a locului faptei.

Procedeele de fotografiere aplicate la fața locului sunt: fotografia de orientare; fotografia-schiță; fotografia
obiectelor principale și fotografia în detaliu.

Fotografia de orientare. Se efectuează cu prilejul cercetării locului faptei și se înscrie printre procedeele
importante de fixare a locului unde s-a comis infracțiunea cu împrejurările acestuia. O astfel de fotografiere are
drept scop fixare întregului loc al faptei cu elementele respective (construcții, drumuri, etc.), care se manifestă ca
repere pentru orientare, de natură să permită identificarea ulterioară a zonei în care s-a comis infracțiunea. Ea
poate fi unitară (dintr-o singură imagine) sau efectuată prin panoramă liniară sau circulară, iar însuși locul faptei
trebuie să se afle în partea centrală a fotografiei. În cazul în care infractiunea a fost săvarşită într-o încăpere (loc
închis), fotografia de orientare va cuprinde exteriorul clădirii (fațada ei), încadrat cu construcțiile învecinate, cu
strada unde este situată clădirea etc. Pentru realizarea acestei fotografii de orientare, aparatul fotografic trebuie si-
tuat cât mai sus, iar în unele cazuri se poate recurge și la fotografii aeriene.

Fotografia-schiță - este destinată fixării doar a locului faptei în întregime, fără împrejurimi. Se execută la faza
statică a cercetării locului faptei. Fotografia-schiță poate fi unitară, cand locul faptei este reprodus pe o singură
poză, panoramică, când pentru aceasta s-au întocmit mai multe poze ale locului infracțiunii și pe sectoare. Acest
procedeu de fotografiere la fața locului se aplică cu folosirea benzi gradate.

Fotografia obiectelor principale sau de nod. Aceasta reprezintă înregistrarea unor obiecte sau sectoare ale
locului faptei apreciate ca fiind principale, datorită conexiunii lor cu fapta infracțională. Scopul acestei fotografii
este de a fixa locul, poziția și starea obiectelor depistate la fața locului. Dacă este necesar a fixa dimensiunile
obiectului principal sau diferența de mărime între el și alte obiecte din apropiere, fotografierea se efectuează după
metoda metrică.

Fotografia de detaliu. Se efectuează la fața locului în scopul fixării unor detalii ale obiectelor principale. Detaliile
sunt fotografiate din apropiere, cu o unitate de măsură lângă detaliu, la o scară cât mai mare și cu surse de lumină,
dispuse lateral și în spatele aparatului de fotografiat, astfel încât prin jocul umbrelor să fie evidențiate detaliile
caracteristice obiectului principal. Se realizează, de obicei, în faza dinamică a cercetării locului faptei, când este
permisă modificarea poziției și ridicarea obiectelor pentru examinarea detaliată și individualizarea acestora în
procesul-verbal. Acest procedeu de fotografiere prezintă o deosebită importanță în cazul urmelor care, prin natura
lor, nu pot fi ridicate de la locul faptei

Reguli.
! Toate obiectele și urmele depistate la cercetarea locului faptei se fotografiază la locul depistării lor (fotografia
obiectelor principale sau de nod) și după aceasta se aplică procedeul fotografiei de detaliu (cu riglă gradată sau
centimetru).
La fotografierea cadavrului trebuie respectate următoarele reguli:
1) regula generală este – cadavrul să fie fotografiat la locul, în poziția și starea în care a fost găsit, nefiind permisă
nicio modificare;
2) cadavrul trebuie fotografiat din trei părți: de sus şi din părțile laterale în aşa mod ca imaginile să conțină fixarea
întregului corp. În funcție de specificul situației, mai trebuie respectate următoarele cerințe: cadavrele înecaților
trebuie fotografiate o dată în apă, la depistarea acestora, imediat după scoatere, pentru a nu risca apariția
procesului de putrefacție; cadavrele spânzurate sau în poziția şezând sunt fotografiate din față, din spate și din
părțile laterale. La spânzurați se va insista asupra nodului și şanțului de spânzurare; cadavrele carbonizate, după
fotografierea în starea în care au fost gåsite, trebuie așezate pe o suprafață albă (hârtie sau cearşaf), pentru a se
obține suficient contrast și fotografiate cu ajutorul unei lumini puternice; cadavrele înghețate trebuie, de asemenea,
fotografiate în starea inițială, precum și după dezghețarea la temperatura camerei; cadavrele dezmembrate trebuie
fotografiate în două etape: mai întài se fotografiază fiecare parte în locul și în poziția în care se află, apoi se
fotografiază întregul corp refăcut.. Fotografia de identificare a cadavrului necunoscut se realizează in cadrul
cercetării la fața locului sau după autopsie. Ea trebuie să conțină două poze: una bust din față și alta bust din profil.
Aceste poze pot fi fäcute cadavrului culcat, de obicei, pe o masă. Inainte de fotografiere, cadavrul este pregătit in
acest scop, flcându-i-se aşa numita ,toaletă", care constă în: cusutul leziunilor ce deformează fața, spälarca de
sânge sau de alte corpuri străine, pieptänatul părului, deschiderea ochilor, ro- jatul buzelor, spre a le da un contur
precis.

1.3(7) Estimați procedura aplicării video-înregistrării la fixarea mersului şi rezultatelor acţiunilor de

urmărire penală.
Înregistrarea trebuie efectuată după un plan (scenariu) alcătuit în prealabil de către ofițerul de urmărire penală.
Videoînregistrarea să înceapă cu prezentarea în imagine a persoanei care efectuează acțiunea procesuală
respectivă. Aceasta trebuie să se numească, să anunțe data și locul acțiunii procesuale care urmează fi efectuată, în
ce bază (articolele respective din Codul de procedură penală), de care cauză penală. După aceasta camera se
focusează spre persoana (persoanele) care participă la acțiunea respectivă. Acestora li se propune de a se prezenta,
apoi ofițerul de urmărire penală le anunță, ce fel de acțiune va urma, le explică drepturile și obligațiile lor,
menționând faptul utilizării videoînregistrării, numind cine va efectua acest lucru și cu ce fel de tehnică;
Înregistrarea video trebuie să cuprindă exhaustiv desfășurarea acțiunii de urmărire penală, nu se admite
înregistrarea parțială sau doar a unor momente din acțiunea petrecută; nu se admite întreruperea nemotivată a
videoînregistrării.
După finalizarea acțiunii de urmărire penală, în cadrul căreia a fost utilizată videoînregistrarea criminalistică, ea se
reproduce în întregime persoanelor partici-pante la acțiunea respectivă. Acestea pot face precizări şi completări la
cele înregis-trate. Precizările și completările parvenite de la participanți la acțiunea realizată se înregistrează în
continuare pe acelaşi suport electronic. Utilizarea videoînregistrării la acțiunea respectivă de urmărire penală nu
eliberează ofițerul de urmărire penală de întocmirea procesului-verbal al acțiunii efectuate. După întocmirea
procusului-verbal, participanților la acțiunea proce-suală respectivă li se propune să ia cunoștină de acest
document și se întreabă dacă procesul-verbal este scris corect, dacă cele înregistrate și vizionate de sunt
consemnate în procesul-verbal, au sau nu anumite obiecții, completări la documentul dat.
Subiectul II. Tactica ridicării de obiecte sau documente
2.1 (3) Prezentați conceptul criminalistic și temeiurile ridicării de obiecte sau documente.

Ridicarea de obiecte sau documente este o acțiune de urmărire penală și de tactică criminalistică și constă în
preluarea obiectelor sau documentelor ce au importanță pe cauza cercetată, predate benevol de persoana care le
deține, la cererea organului de urmărire penală.

Esența ridicării de obiecte sau documente, ca acțiune procesuală independentă, rezidă în preluarea obiectelor sau a
documentelor necesare în cauza penală cercetată și despre care se știe exact locul și persoana care le deține.
Acestea se cer a fi predate de persoana respectivă în baza ordonantei organului de urmărire penală, iar în cazul
refuzului de a le preda benevol, ridicarea de obiecte sau documente se exclude ca acțiune independentă și organul
de urmărire penală, pentru a nu rata şansa de a obține obiectele sau documentele necesare, tot atunci poate efectua
percheziția în baza altei ordonanțe emise pe loc.

Pentru ridicarea de obiecte sau documente se cere existența anumitor temeiuri. Acestea pot fi: temeiul faptic și
temeiul juridic al acțiunii date. Temeiul faptic al ridicării de obiecte sau documente este existenta datelor
acumulate în cauza cercetată sau materialele speciale de investigații (operative) referitor la locul și persoana (fizică
sau juridică) la care se află obiectele căutate. Temeiul juridic al acestei acțiuni procesuale și de tactică
criminalistică îl constituie ordonanța motivată a ofițerului de urmărire penală. Pentru ridicarea de documente ce
conțin informații care constituie secret de stat, comercial, bancar, precum și ridicarea informației privind
convorbirile telefonice este obligatorie autorizația judecătorului de instrucție.
Ridicarea de obiecte și documente în localurile misiunilor diplomatice, inclusiv în spațiile în care locuiesc membrii
misiunilor diplomatice și familiile lor, se poate efectua numai la cererea sau cu consimțământul şefului misiunii
diplomatice respective. Consimțământul acestuia se cere prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe și
Integrării Europene al Republicii Moldova, iar în momentul ridicării de obiecte sau documente este obligatorie
prezența procurorului și a unui reprezentant al Ministerului nominalizat.

2.2 (5) Determinați procedura și particularitățile tactice de efectuare a ridicării de obiecte sau documente.

Procedura.
1.Având ordonanța organului de urmărire penală de efectuare a ridicării anumitor obiecte sau documente dintr-un
loc concret, reprezentantul acestui organ se prezintă la persoana (fizică juridică) care le deține și se legitimează.
2. După aceasta duce la cunoştința deținătorului de obiecte şi documente scopul vizitei sale, înmânând, sub
semnătură, persoanei sus-numite copia ordonanței în cauză.

3. Când persoana respectivă sau reprezentantul acesteia a luat cunoştință de ordonanţa prezentată, ofițerul de
urmărire penală cere să i se predea obiectele sau documentele indicate și care urmează a fi ridicate.
- Dacă obiectele sau documentele menționate în ordonanța de ridicare se predau benevol, persoana care
efectuează acțiunea dată de urmărire penală se limitează la preluarea acestora, întocmind procesul-verbal respectiv,
fără a mai întreprinde alte mäsuri de in-vestigații.
- Dacă persoana în cauză refuză să prezinte obiectele sau documentele indicate în ordonanța respectivă, atunci
ofițerul de urmarire penală procedează la ridicarea lor forțată. Aceasta înseamnă că el, imediat, emite pe loc
ordonantă de efectuare a percheziției și, fără autorizația judecătorului de instrucție, purcede la percheziție,
urmărind ca persoana care deține obiectele sau documentele så nu le deterioreze sau să le schimbe locul aflării lor.
Rezultatul acestei percheziții urmează a fi prezentat pentru verificare judecătorului de instrucție in termen de 24 de
ore, în conformitate prevederile CPP.

4. Dacă obiectele sau documentele ce urmează a fi ridicate lipsesc la locul indicat în ordonanță, persoana care
efectuează acțiunea de urmărire penală este în drept să facă percheziție și în alte locuri despre care a înștiințat în
modul corespunzător. Datele referitor la noul loc al obiectelor, documentelor se fixează în ordonanța respectivă de
percheziție din cuvintele persoanei care deținea anterior acele obiecte sau documente.

Partcicularități.
1. O caracteristică procedurală o reprezintă ridicarea trimiterilor poştale. Reținute și ridicate pot fi urmätoarele
trimiteri poştale: scrisori de orice gen; telegrame; radiograme; banderole; colete; containere poştale; mandate
poştale; comunicări prin fax şi prin poșta electronică. Ridicarea trimiterilor poştale se efectuează în baza
ordonantei cu privire la aceasta a procurorului care conduce sau efectuează urmărirea penală și cu acordul
judecătorului de instrucție. Ordonanța despre reținerea și ridicarea trimiterilor poştale se transmite şefului
instituției poştale, pentru care executarea acestei ordonante este obligatorie. In ordonanța respectivă trebuie să fie
indicate motivele dispunerii de reținere și ridicare a trimiterilor poştale, denumirea instituției poștale asupra câreia
se pune obligația de a reține trimiterile poştale, numele şi prenumele persoanei sau persoanelor ale căror trimiteri
poştale trebuie să fie reținute, adresa exactă a acestor persoane, genul de trimiteri poştale care se rețin, se ridică şi
durata măsurii vizate. În caz de depistare a trimiterilor poştale, pe numele sau în numele celor indicate în
ordonanţa primită, şeful instituției poștale, comunică imediat organului care a emis documentul dat, reținerea
trimiterilor poștale. În asa situatie, reprezentantul organului de urmărire penală se prezintă în instituția postală şi,
în prezenţa şefului acesteia, deschide trimiterile poștale reținute și le examinează. In cazul în care acestea conțin
date care au importanță probatorie în cauza penală, ele pot fi ridicate sau de pe acestea se pot face copiile
respective. În lipsa unor asemenea documente şi obiecte, ofițerul de urmărire penală dispune înmânarea trimiterilor
poştale examinate adresantului.

2. Ridicarea de obiecte și documente prezintă unele particularități când acestea conțin secret de stat, comercial,
bancar, precum şi la ridicarea informației privind convorbirile telefonice. Ridicarea se efectuează numai în baza
ordonanței organului de urmărire penală doar cu autorizația judecătorului de instrucție. Ele pot fi ridicate numai
în prezența reprezentantului instituției respective. Se impune ca prin toate măsurile să se asigure păstrarea
secretului. În acest scop, activitatea de ridicare şi conținutul obiectelor, documentelor trebuie să fie cunoscute de
un număr cât mai restrâns de persoane şi dacă este posibil numai de cele care lucrează în unitatea respectivă. Toți
participanții și prezenții la această acțiune procesuală sunt preveniți despre obligativitatea păstrării secretului
trimiterilor poştale, datelor ce conțin secret de stat, comercial sau bancar, precum şi a informațiilor privind
convorbirile telefonice, nedivulgării informației cu privire la urmărirea penală.

3.Se deosebesc prin anumite particularități ridicările de obiecte și documente efectuate în localurile misiunilor
diplomatice, inclusiv in care domiciliază membrii misiunilor diplomatice și familiile lor. Această acțiune se poate
efectua numai la cererea sau cu consimțământul şefului misiunii diplomatice. Consimțământul se cere prin
intermediul Ministerului Afacerilor Externe și Integrării Europene al Republicii Moldova. Este obligatorie
prezența procurorului și a unui reprezentat al MAE și Integrării Europene al RM.

2.3 (7) Proiectați actele procesuale care trebuie întocmite pentru ridicarea de obiecte sau documente și
cazurile când pentru această acțiune procesuală și de tactică criminalistică este necesar acordul
judecătorului de instrucție.

Actele procesuale care trebuie întocmite pentru ridicarea de obiecte sau documente sunt proces verbal și
ordonanța. Ordonanța dă posibilitatea ridicării obiectelor sau documentelor, iar procesul-verbal al percheziției,
ridicării de obiecte sau documente prezintă principala modalitate de fixare a mersului şi rezultatelor obținute în
urma percheziției sau ridicării de obiecte și documente. Acest document procesual se întocmeşte de persoana
(superiorul echipei) care a efectuat ridicarea la finele acestei acțiuni de urmărire penală. In afară de procesul-
verbal la ridicarea de obiecte sau documente, mai pot fi operate fotografieri sau înregistrări video, acestea
reprezentând modalități suplimentare de documentare a procesului şi rezultatelor ridicării.
Procesul-verbal al ridicării de obiecte sau documente trebuie să conțină următoarele informații: data, luna, anul
efectuării ridicării de obiecte şi documente,Luna, în mod obligatoriu, trebuie înscrisă cu litere; locul operării
acțiunii concrete (oraşul, comuna); funcția, gradul, numele şi prenumele persoanei care a efectuat ridicarea de
obiecte sau documente și întocmeşte procesul-verbal, ora începerii și terminării acțiunii date; temeiul juridic
(ordonanța respectivă) a ridicării de obiecte sau documente, ordinea și operațiile efectuate întru predarea și
preluarea obiectelor sau do- cumentelor solicitate; denumirea și caracteristicile depline, precum și starea
obiectelor, documen telor predate-preluate, volumul acestora etc.
Procesul-verbal de ridicare a obiectelor sau documentelor se aduce la cunoștință tuturor participanților la această
acțiune, ei sunt întrebați dacă au anumite obiecții sau completări la el și acest fapt se consemnează în documentul
întocmit. După aceasta procesul-verbal, întocmit în două exemplare, se semnează de persoanele participante la
acțiunea dată și o copie a documentului se înmânează persoanei (reprezentantului instituției) de la care au fost
ridicate anumite obiecte sau documente.

Acordul judecătorului de instrucție este necesar în cazul ridicării trimiterilor poştale, pentru ridicarea de
documente ce conțin informații care constituie secret de stat, comercial, bancar, precum și ridicarea informației
privind convorbirile telefonice

TEST nr. 13

Subiectul I. Cercetarea criminalistică a urmelor împuşcăturii

1.1 (3) Definiţi conceptul criminalistic a urmelor aplicării armelor de foc la săvârșirea infracțiunii.

Urmele tragerii din arma de foc constituie modificări materiale care apar pe suprafaţa sau în profunzimea diferitor
obiecte (inclusiv a corpului omenesc), din perimetrul locului aplicării armei concrete

Utilizarea armelor de foc la săvârșirea infracțiunilor lasă anumite urme, în primul rând, în mediul înconjurător, în
al doilea rând, pe arma folosită și pe munițiile acesteia, în al treilea rând, pe corpul și îmbrăcămintea persoanei
care a tras din armă şi, în al patrulea rând, pe corpul și hainele victimei.

1.2 (5) Clasificaţi urmele împuşcăturii şi argumentaţi importanţa lor în cercetarea infracţiunilor.

După caracterul mecanismului de formare și importanța lor la determinarea împrejurărilor unei împuşcături
concrete, urmele tragerii din arma de foc se clasifică în două grupe: urme principale și urme secundare.
 Urmele principale sunt rezultatul acțiunii fenomenului dinamic ce însoțește împușcătura. Acestea sunt formate
de proiectilul trimis din arma respectivă pe suprafața sau în profunzimea țintei, a altor obiecte cu care proiectilul a
venit în contact. Aceste urme se întâlnesc sub trei forme:
• urme de perforare, în situația în care proiectilul a traversat tot corpul (obiectul);
• urme de pătrundere sau canale oarbe, când glonțul pătrunde în corp (obiect) fără a mai ieşi;
• urme de ricoşare, când glonțul este deviat de obiect, în funcție de energia cinetică a proiectilului, de densitatea
obiectului și de unghiul de lovirea
Urmelor de perforare a obiectelor cu o anumită grosime sunt caracteristice trei elemente: orificiul de intrare,
canalul și orificiul de ieşire. În ipoteza perforårii unui obiect foarte subțire, nu se poate vorbi despre existența
canalului (de exemplu, în cazul unei table subțiri sau placaj). Orificiile de intrare şi de ieşire se deosebesc între ele
prin anumite caractetistici, pe baza cărora se depistează direcția din care a pătruns proiectilul, direcție ce nu
coincide, în toate cazurile, cu direcția de tragere, traiectoria glonțului pu-tând fi influențată de diversi factori,
îndeosebi de ricoşare.
Urmele de pătrundere se caracterizează prin existența orificiului de intrare si printr-un canal numit orb, din cauza
lipsei orificiului de ieşire.
Urmele de ricoşare se prezintă sub forma unor linii, zgârieturi ale suprafetei obiectului lovit de proiectil, forma şi
adâncimea cărora sunt în funcție de unghiul de lovire, rezistența obiectului, distanța de la care s-a tras, tipul și
calibrul armei munițiilor etc.

Urmele secundare ale împușcăturii sunt rezultatul unor factori suplimentari ai tragerii. Urmele secundare se
divizează în două categorii: 1. urmele formate, indiferent de distanța de tragere și 2. urmele formate la tragerea cu
țeava armei lipită de corp sau de la mică distanță.

1. Orice împușcătură, indiferent de distanța de la care s-a efectuat, formează pe obiectul atacat, mai cu seamă pe
corpul uman, inelul de frecare sau ștergere și inelul de metalizare.
Inelul de frecare sau de ștergere se creează prin depunerea în jurul orificiului de intrare a unor particule de
unsoare, praf, rugină, sau orice altă substanță aflată pe suprafața proiectilului.
Inelul de metalizare se formează, în general, din depuneri de particule metalice desprinse de pe suprafața
proiectilului, în momentul perforării unor obiecte cu un anumit grad de densitate întâlnit, de exemplu, la
străbaterea unor oase plate ale cor-pului uman.

2. La tragerea din arma de foc cu țeava lipită de corpul uman sau de la distanță mică (până la doi metri) se
formează: rupturi provocate de gaze; urme ale gurii fevii; arsuri; urme de funingine; urme de unsoare și tatuajul.
Rupturile provocate de gazele de expansiune apar la tragerile efectuate la distanțe mai mici de 10 cm, în funcție
de tipul armei sau al muniției și capătă e formă stelară sau în cruce prin pătrunderea gazelor în orificiu şi ruperea
margini-lor sale, ca rezultat al expansiunii lor rapide.
Urmele gurii țevii se formează prin lipirea acesteia de corp, având un aspect apropiat de cel al inelului de contuzie.
Arsurile provocate atât de gazele încinse, cât și de flacăra de la gura țevii sunt si ele tipice pentru tragerile de la
foarte mică distanță, mai ales în cazul utilizării armelor automate. Urmele de funingine se datorează arderii
pulberii din cartuş şi duc la formarea unor microparticule de funingine care se găsesc în stare de suspensie în gaze
și sunt purtate de acestea spre țintă.
Urmele de unsoare pot fi descoperite pe țintă, atunci când canalul țevii armei a fost uns. Pe măsură ce sporeşte
numărul împușcăturilor, urmele de unsoare dispar treptat de pe țintă. Tatuajul este consecința pătrunderii în piele a
resturilor de pulbere neagră nearsă sau arsă incomplet.
Toate aceste urme secundare ale împușcăturii sunt deosebit de valoroase pentru determinarea distanței de la care s-
a tras cu arma.

Urmele menționate permit să se stabilească tipul armei cu care s-a tras, restrângându-se în consecință cercul
armelur suspecte, însă numai în ipoteza în care tubul a fost folosit o singură dată, nu ca in cazul muniției armelor
de vânătoare la care un tub este folosit de mai multe on situație în care singura urmă exploatabilă este aceea a
percutorului.

1.3 (7) Analizați modalităţile de stabilire a direcţiei, distanţei şi locului de unde s-a tras din arma de foc.
Direcția din care s-a tras poate fi determinată după orificiile depistate (de intrare, perforare). Când proiectilul
perforează un obiect și s-a oprit în alt obiect sau ambele au fost perforate, direcția de tragere este apreciată destul
de precis, prin prelungirea liniei imaginare ce unesc cele două orificii, în partea de unde proiectilul a venit. Atunci
când proiectilul a nimerit doar într-un obiect și a rămas acolo, formând canalul orb, direcția tragerii poate fi
determinată, dacă adâncimea canalului depăşeşte de 2-3 ori diametrul proiectilului. În acest caz, în canalul orb se
introduce un tub de hârtie sau un creion cu grosimea respectivă și extremitatea din afară ne va arăta direcția din
care s-a tras.
Cu o anumită aproximație direcția din care s-a tras poate fi stabilită şi după declarațiile martorilor, dacă sunt, sau
victimei rămase în viață, dacă alte date la fața locului nu au fost depistate.
Locul de unde s-a tras poate fi determinat reieşind din direcția tragerii, în raport cu particularitățile obiectelor la
locul faptei şi de urmele depistate de aflare acolo a ucigaşului.

Distanța de la care s-a tras se determină după urmele împuşcăturii pe obiectul-țintă. Astfel, se cunosc împușcături
cu țeava lipită, de la distanță mică (până la 2 m) și de la distanță mare (mai mult de 2 m).
Pentru a reduce timpul necesar examinării, la început, având la bază cunoştințe privind suprafața de imprăştiere a
alicelor, se recomandă să se stabilească cu aproximație distanța de la care s-a tras. După aceasta se poate efectua o
cercetare deosebit de amănunțită a porțiunii de teren, in raport cu locul unde se banuieşte că se afla infractorul în
momentul tragerii şi unde poate fi depistată bura respectiva.

Subiectul II. Activităţile de urmărire penală desfăşurate la etapa iniţială de cercetare a infracţiunilor de
corupție.
2.1 (3) Prezentați elementele modelului (caracteristicii) criminalistic al infracțiunilor de corupție.

Ca elemente ale modelului criminalistic al actelor de corupere pot fi nominalizate:

1) datele referitoare la subiecții actului de corupere;
2) datele cu privire la obiectul infracțiunii;
3) datele despre modalitățile săvârșirii corupției;
4) datele despre urmele infracțiunii de corupție;
5) datele despre locul și timpul actului de corupție;
6) datele cu privire la cauzele și condițiile săvârșirii actului de corupție.

1.Datele referitoare la subiecții actului de corupere. Subiecți ai infracțiunilor legate de corupție pot fi persoane
cu funcții de răspundere, care iau mită, persoane care dau mită și, în unele cazuri, persoana care intermediază
darea/luarea de mită. Persoanele care iau mită (corupții) sunt acele persoane care permanent, tem-porar sau având
împuterniciri speciale îndeplinesc funcții de reprezentant al puterii sau care îndeplinesc funcții organizaționale - de
dispoziție sau administrativ-economice în organele de stat sau organele administrației publice locale, în instituțiile,
întreprinderile, organizațiile de stat.
Persoanele care dau mită de cele mai multe ori, ocupă funcții înalte sau au anumite succese în business. Aceştia pot
fi şi reprezentanți ai lumii interlope sau oameni de rând.
Subiecți ai corupției sunt și intermediarii sau mijlocitorii, adică persoanele care negociază primirea, darea valorilor
materiale sau acordarea de servicii etc., apoi transmit nemijlocit banii sau bunurile materiale persoanelor cu funcții
de răspundere, primesc de la persoana coruptă și transmit persoanei corupătoare documentele respective,
informația etc.

2.Datele cu privire la obiectul infractiunii. Obiectul actului de corapție îl consituie, de obicei, orice valori
materiale si servicii care reprezintă un beneficiu material pentru persoana care îl obține. Cunoaşterea caracterului
și a particularităților acestuia ajută la stabilirea direcției și modalităților de descoperire a acestor infracțiuni.
Practica demonstrează că obiecte ale coruperii pot fi: bani, valuta străină, titluri de valori, alte bunuri materiale;
oferirea diverselor servicii (deschiderea conturilor şi obținerea creditelor în bănci); vânzarea fictivă sau
transmiterea imobilului, acțiunilor în diverse societăți; oferirea unor facilități, grade, titluri, distincții; sprijinul în
crearea întreprinderilor-fantomă, lichidarea acestora și tăi-nuirea veniturilor; eliberarea (ilegală) de la răspundere
administrativă etc.
3.Datele despre modalitățile săvârșirii corupției. Modalitățile săvârșirii actului de corupere, depind, în mare
măsură, de domeniul de activitate în care acestea sunt săvârşite, de funcția persoanei care pretinde, primește sau
acceptă mita și de atribuțiile acesteia.
Mita poate fi dată prin estorcare (prin presiune) și fără estorcare (fără presiune). Pornind de la caracterul acțiunilor
de serviciu, am putea vorbi despre mita legată de săvârşirea unor acțiuni (inacțiuni) ilegale în beneficiul
corupătorului, cu săvârșirea unor acțiuni (inacțiuni) legale în beneficiul persoanei care dă mită. Pornind de la altă
clasificare (prezența înțelegerii prealabile), putem vorbi despre mita săvârșită cu înțelegere prealabilă privind
primirea ei într-o anumită formă de la o persoană concretă şi mita cu înțelegerea prealabilă de obținere a ei în
diverse forme pe parcursul unei perioade de la un anumit cerc de persoane; mita primită în mod sistematic în
diverse forme, de la o grupare organizată. In funcție de timpul de transmitere a mitei, de efectuare a anumitor
acțiuni (inacțiuni) de către persoana coruptă, se disting două forme de corupție: 1. coruperea condiționată
(transmiterea obiectului corupției precede efectua- rea acțiunilor care îl interesează pe cel ce ia mită); 2. coruperea-
recompensă (răsplătirea sau transmiterea banilor, a bunurilor care se realizează deja după efectuarea de către
persoana cu funcții de răspundere a acțiunilor în favoarea persoanei corupătoare). Există și alte clasificări ale
modalităților de corupție.

4. Datele despre urmele infracțiunii de corupere. Urme tipice ale corupției de cele mai multe ori sunt: banii,
valuta străină, bunurile materiale, cardurile bancare de plastic, chitanțele, documentele de contabilitate și de
înregistrare etc. De asemenea, urmele tipice pot fi reprezentate de urme ale mâinilor pe bani, pe obiectele primite
în calitate de mită, ale încălțămintei, ale automobilului, ale unor substanțe chimice speciale pe corpul și pe hainele
persoanei corupte, urme formate sub acțiunea contactului cu obiectul mitei. Printre urmele ideale ale infracțiunii
date, importanţă au informațiile parvenite de la colegii de serviciu ai persoanei corupătoare, corupte sau care
intermediază acest fapt, de la membrii familiilor lor, precum și de la martori întâmplători.

5. Datele despre locul și timpul săvârșirii actului de corupere. Locul transmiterii obiectului mitei depinde, întâi
de toate, de faptul care este caracterul mitei. Dacă drept obiect al acesteia servesc banii, valuta străină, alte bunuri
de valoare sau averea (proprietăți), atunci locuri ale transmiterii lor pot fi biroul de serviciu, apartamentul,
automobilul persoanei corupte, scara de bloc unde locuieşte aceasta, numărul de hotel, locul stabilit în stradă sau în
parc, transportul public, restaurantul, cafeneaua, barul, cazinoul etc. Persoanele implicate în actul de co- ruptie
determină de comun acord locul, timpul și forma transmiterii mitei, având în vedere anumite circumstanțe care ar
face imposibilă descoperirea infracțiunii.

6. Datele despre cauzele și condițiile coruperii. Acțiunile de corupție au un imbold conștient de a-și satisface
necesitățile materiale prin săvârșirea unor acțiuni (inacțiuni) sub acoperirea funcției ocupate. Participanții la actul
de corupție totdeauna au ca scop obținerea unui profit momentan sau ulterior. Pentru a primi acest câștig sau
primindu-l deja, persoana coruptă ia o decizie sau îndeplinește anumite acțiuni (inacţiuni) în interesele altei
persoane pătorului.

2.2 (5) Distingeți acţiunile de urmărire penală și măsurile speciale de investigații care se efectuează la etapa
iniţială de cercetare a infracțiunilor de corupție

Din punctul de vedere al caracterului determinat al informației pe aceste categorii de infracțiuni la etapa inițială, se
poate vorbi despre trei situații tipice de urmărire penală:
 a parvenit declarația unei persoane concrete cu privire la extorcarea de la el a unor valori, obiecte sau
declarația persoanei căreia i s-a încercat a da mită;
 există date argumentate despre un act săvârşit de corupere, parvenite de la persoana care a dat mită
(corupător);
 există informație referitor la un act presupus sau real de corupere (despre mai multe acte), care le conțin
materialele altei cauze penale.

In prima situație pe aceste categorii de cauze, sunt caracteristice următoarele acțiuni de urmărire penală şi măsuri
speciale de investigație:
1. ascultarea denunțătorului în calitate de martor;
2. organizarea și efectuarea controlului transmiterii banilor sau obiectelor ex-torcate;
3. reținerea în flagrant a persoanei cu funcții de răspundere sau a persoanei care a încercat să corupă funcționarul
respectiv;
4. percheziția corporală, la domiciliu și la locul de muncă al bănuitului;
5. ridicarea de obiecte și documente;
6. ascultarea bănuitului;
7. examinarea obiectelor primite în calitate de mită;
8. expertiza criminalistică a urmelor de mâini depistate pe obiectele primite;
9. audierea posibililor martori la acțiunea de corupere etc.

În situația când despre actul de corupție, care deja a avut loc, informația a parvenit în baza unei plângeri, sesizări a
persoanei corupătoare, urmează de efectuat următoarele acțiuni:
- audierea corupătorului și a martorilor care dispun de informații despre actul de corupție
- identificarea făptuitorului și competentele de serviciu ale acestuia
- ridicarea de obiecte și documente la locul de muncă al persoanei bănuite în actul de corupție
- efectuarea perchezițiilor la domiciliul și locul de muncă al suspectului
- audierea persoanei respective în calitate de bănuit
- efectuarea confruntărilor etc.

În cazul în care există doar informație referitor la un act (sau chiar mai multe acte) presupus sau real de corupție,
pe care îl conțin materialele altei cauze penale în proces de cercetare, pe aceste materiale poate fi pornită cauza
respectivă și, în funcție de indivizibilitate sau conexitate a cauzelor respective, urmărirea penală poate fi efectuată
împreună cu prima cauză sau separat. Indiferent de modul cercetării acestor cauze de corupție, organul de urmărire
penală la etapa inițială trebuie să efectueze următoarele acțiuni procesuale:
1. ascultarea denunțătorului în calitate de martor
2. ascultarea altor martori care pot confirma actul (actele) de corupție
3. ridicarea de obiecte și documente în care pot fi reflectate acțiunile (inacțiunile) făptuitorului;
4. efectuarea perchezițiilor la domiciliul și locul de muncă al bănuitului, învinuitului cu scopul depistării și
ridicării obiectelor, documentelor care au importanță pentru cauza de corupție (dacă această acțiune n-a fost
efectuată în cadrul cauzei existente de la început);
5. prezentarea spre recunoaștere a persoanei bănuite de corupție, precum și a obiectelor, docu- mentelor ce au
constituit obiectul infracțiunii date.

2.3 (7) Proiectați caregoriile de martori care pot fi audiate la etapa inițială de cercetare a infracțiunilor de
corupție.

Audierea denunțătorului în calitate de martor. Tactica audierii denunțătorului depinde de rolul acestuia în
pregătirea sau săvârșirea actului de corupție și se deosebeşte prin aceea că ofițerul de urmărire penală, practic, nu
are timp pentru studierea deplină a persoanei denunțătorului și pregătirea către această acțiune de urmărire penală
care poartă un caracter de neamânat. Studierea persoanei date se efectuează pe parcursul primirii de la el a
denunțului respectiv, identificând personalitatea lui și în cadrul propriu-zis al audierii. Audierea se efectuează
imediat după pornirea cauzei penale pe fapta dată și decurge, în condiții fără conflict, având la bază denunțul în
scris al declarantului. Martorului, la început, i se aduc la cunoștință drepturile și obligațiile lui, prevăzute în art.90
CPP RM și el este preântâmpinat de răspunderea penală pe art.312 Cod penal pentru prezentarea, cu bună ştiință, a
declarației mincinoase. După aceasta martorului i se propune în formă liberă și cât se poate mai detaliat să expună
conținutul denunțului său. Drept rezultat al audierii denunțătorului din rândul persoanei de la care s-a încercat a
extorca mită (bunurile, serviciile respective) sau care deja a dat mită persoanei cu funcții de răspundere în mod
direct, trebuie clarificate cu lux de amănunte următoarele circumstanțe: când și unde, în ce circumstanțe
denunțătorul a cunoscut persoana respectivă; cine a fost inițiatorul acestei cunoştințe; care a fost durata și
conținutul convorbirii între ei; dacă cunoaște în ce calitate şi unde persoana respectivă activează etc.

În calitate de martori, în funcție de circumstantele concrete ale cauzei de corupție, pot fi audiați:
- martorii oculari ai infracțiunii;
- colegii, vecinii și cunoscuții persoanei corupte;
- rudele, cunoscuții, colegii denunțătorului.

Cea mai mare parte dintre martori în astfel de cauze, de obicei, devin cunoscuți din materialele cercetării cauzei și
doar numai unii se cunosc din materialele care au servit drept temei pentru pornirea cauzei penale. O altă parte
dintre martori devin cunoscuți în urma activității speciale de investigații pe cazul concret. Cea de-a treia parte este
stabilită prin acțiunile inițiale de urmărire penală. Martorii sunt identificați, în principal, dintre persoanele care au
participat la operațiunile în legătură cu care a fost aranjat actul de corupție a persoanelor care cunoșteau activitatea
de serviciu a persoanei care primea mită (colegi, cunoscuți, rude, cli- enți sau vizitatori ai acestei instituții),
precum şi din cercul de persoane legate, într-un fel sau altul, cu cel care dădea mită sau cu intermediarul.

TEST nr. 14

Subiectul I. Cercetarea urmelor create de corpul uman

1.1(3) Prezentați rolul şi importanţa criminalistică a urmelor de picioare.

Pe baza elementelor ale cărării de urme, se poate prognoza apartenența la sex a persoanei care a lăsat urmele la
fața locului, unele caracteristici fizice şi eventualele defecțiuni anatomice ale acesteia etc. Totodată, din cărarea de
urme se pot stabili locurile în care s-a oprit pe traseu infractorul, viteza deplasării sale, măsura în care persoana
respectivă cunoaşte locul dat, precum și faptul dacă în acel loc s-a aflat o singură persoană sau mai multe. După
dimensiunile urmei de picior, este posibil a stabili talia (statura) orientativă a individului și mărimea încălțămintei
care acesta o poartă. Abaterile de orice fel evidențiate în cărarea de urme pot indica nu numai o anumită stare
psihică sau patologică (boală, beție, nervozitate etc.), dar și încercări de derutare a cercetărilor, cum ar fi: ducerea
în spate a altei persoane, a unei greutăți, mersul cu spatele înainte, utilizarea unor mulaje etc.

Cărarea de urme conține în plus date referitoare la direcția și viteza de deplasare, la caracteristicile mersului sau la
eventualele defecte anatomice.

1.2(5) Determinați elementele caracteristice ale „carării de urme”.

Prin măsurări precise trebuie de stabilit și fixat:

- în urmele plantei: lungimea urmei – distanța dintre extrema posterioară a călcâiului și cea anterioară a
degetelor; lățimea urmei – distanța dintre extremele laterale ale regiunii metatarsiene; lățimea urmei în
regiunea tarsiană (arcadă) și a călcâiului în zona centrală. În cazurile posibile se fixează unghiul (în grade)
format de întretăierea liniei care unește vârful degetelor mare şi mic cu dreapta tangentă cu interiorul
urmei;
- în urmele de încălțăminte: lungimea urmei – distanța dintre extremele vâr- fului urmei și a tocului;
lungimea pingelei, a regiunii intermediare și a tocului; lățimea pingelei, a regiunii intermediare și a
tocului.

Vizavi de elementele caracteristice ale urmelor propriu-zise, cărarea de urme poate furniza și alte date de valoare
criminalistică:
- linia direcției mersului (de mişcare), care este axa imaginară, longitudinală ce trece printre urmele lăsate
de piciorul stâng și piciorul drept (centrele călcâie- lor), care reprezintă linia după care se mișcă corpul
odată cu fiecare
- linia mersului, reprezentată de o linie frântă, constituită din segmentele care unesc între ele părțile din
spate ale fiecărei urme, respectiv călcâiului; pas;
- lungimea pasului (drept, stâng) – distanța dintre două urme consecutive lă- sate de același picior;
- lățimea pasului – distanța dintre urmele (extremitățile interioare) ale picio- rului stâng și cel drept;
- unghiul pasului stâng și unghiul pasului drept, măsurat între axa cărării de urme și axa longitudinală a
piciorului respectiv.

1.3(7) Estimaţi posibilitățile și necesitățile utilizării unor urme reieșind din următoarea situație: „La locul
săvârşirii unei infracţiuni de poluare a mediului prin descărcarea gunoiului într-un loc în pădure,
echipa de cercetare a locului faptei a descoperit pe sol (două) urme de încălțăminte care reprezintă în
profunzime suportul relieful părţii de contact a încălţămintei”. Specialistul criminalist a efectuat
fixarea şi ridicarea lor.
Interpretarea urmelor la fața locului privește atât urmele luate izolat, cât şi întreaga cărare de urme. In interpretarea
unor urme izolate, pot fi desprinse date privind numărul persoanelor, sexul, talia și vârsta, greutatea aproximativă
etc. Cărarea de urme conține în plus date referitoare la direcția și viteza de deplasare, la caracteristicile mersului
sau la eventualele defecte anatomice.
Urmele de picioare practic rar pot fi ridicate în comun cu obiectul purtător. Prin ridicare se înţelege mularea
urmelor de adâncime şi transferarea celor de suprafaţă, aplicându-se în acest scop diferite materiale. Cel mai
frecvent utilizat material de mulare, fapt confirmat şi de practica judiciară, este pasta de ghips. Aplicarea acestui
material se face In felul următor: după pregătirea în prealabil a urmei în sensul Înlăturării corpurilor «străine» şi
îngrădirea urmei cu un val de sol sau cu carton pentru a se preveni revărsarea pastei, se trece la prepararea
compoziţiei de ghips. Intr-un vas deschis cu 700—800 ml de apă se toarnă treptat praf de ghips uscat şi cernut,
amestecîndu-l prin mişcări energice pentru a nu permite crearea boţurilor. Când compoziţia ajunge la consistenţa
asemănătoare smântânei, se toarnă în urmă un prim strat de natură să acopere cel puţin jumătate din adâncimea
urmei. Asupra acestui strat se fixează armătura mulajului formată din 3—4 beţişoare de lemn sau sârme pregătite
in prealabil. Pe un element al armăturii se leagă o sfoară menită să servească la fixarea etichetei cu datele necesare
privind urma ridicată. Când stratul turnat se va întări puţin, peste armătură se toarnă pasta de ghips până la
îngroşarea suficienta a mulajului.

Subiectul II. Tactica efectuării percheziţiei

2.1 (3) Reproduceţi noţiunea și nominalizați temeiurile și sarcinile percheziţiei.

Percheziția poate fi apreciată ca o acțiune de urmărire penală și de tactică criminalistică ce constă în examinarea
constrânsă a încăperilor, edificiilor. zonelor de localități ori a persoanelor în scopul depistării și ridicării obiectelor
sau documentelor cu importanță probantă pentru cauza penală cercetată.

Organul de urmărire penală este în drept să efectueze percheziția, dacă probele acumulate sau materialele de
investigație operativă demonstrează că într-o anumită încăpere se află sau o anumită persoană deține astrumente ce
au servit la săvârşirea infracțiunii, obiecte și valori dobândite de infracțiunii, precum şi alte obiecte sau documente
care prezintă importanță pentru cauza penală - este temeiul faptic al percheziției, iar temeiul uridic al acestei
acțiuni de urmărire penală îl constituie ordonanţa motivată a organului de urmărire penală cu autorizația
judecătorului de instrucție. În caz de delict flagrant, percheziția poate fi efectuată în baza unei ordonanțe motivate
a ofiterului de urmărire penală fără autorizația judecătorului de instrucție, în ultimul caz urmează ca despre
percheziția efectuată imediat, dar nu mai târziu de 24 de ore de la terminarea ei, şi motivele respective să i se
comunice judecătorului de instrucție cu prezentarea materialelor obținute.

Sarcini:
– descoperirea de obiecte sau înscrisuri ce conțin sau poartă urmele infracțiunii;
– descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori care au fost folosite ori au fost destinate să servească la comiterea
faptei;
– descoperirea unor obiecte, înscrisuri sau valori, produse ale infracțiunii;
– identificarea şi ridicarea bunurilor provenite din infracțiune;
– descoperirea persoanelor private nelegitim de libertate sau care se sustrag de la urmărirea penală, judecată sau
executarea pedepsei;
- descoperirea persoanelor dispărute de la domiciliu, a cadavrelor ori a părților de cadavre; descoperirea unor
obiecte, materiale deținute contrar dispozițiilor legale - arme, muniții, stupefiante, metale și pietre prețioase etc.;
- descoperirea de obiecte și valori aflate în patrimoniul făptuitorului sau al părții responsabile civilmente, care fac
obiectul indisponibilizării – în vederea reparării prejudiciului cauzat prin infracțiune ori pentru garantarea
executării pedepsei în formă de amendă..

2.2 (5) Determinaţi deosebirile procesuale şi tactice dintre percheziţie şi ridicare de obiecte sau documente.

Similară cu percheziția este o altă acțiune de urmărire penală – ridicarea de obiecte și documente, care asigură și
obiectele, și documentele ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal. Deosebirea dintre percheziție și
ridicarea de obiecte sau documente consta în faptul că: în primul rând, ridicarea se efectuează cunoscând a priori
care anume obiecte și documente vor fi luate, pe când în procesul percheziției obiectele pot fi doar presupuse, iar
uneori - chiar necunoscute; în al doilea rând, la ridicare, ca acțiune de urmărire penală, se știe și amplasarea
obiectelor cautate, pe când la percheziție ele urmează a fi depistate apoi ridicate. În cazul când nu este posibilă
determinarea ce anume trebuie depistat ori unde, la cine se afla obiectul necesar, se efectuează percheziția.
Perchiziția se efectuează în bază ordonanței motivate a organului de urmărire penală și numai cu autorizația
judecătorului de instrucție. Ridicarea de obiecte și documente se face pe baza ordonanței motivate a ofițerului de
UP. Dacă persoana în cauză refuză să prezinte obiectele sau documentele indicate în ordonanța respectivă, atunci
ofițerul de urmarire penală procedează la ridicarea lor forțată. Aceasta înseamnă că el, imediat, emite pe loc
ordonantă de efectuare a percheziției și, fără autorizația judecătorului de instrucție, purcede la percheziție,
urmărind ca persoana care deține obiectele sau documentele så nu le deterioreze sau să le schimbe locul aflării lor.
Rezultatul acestei percheziții urmează a fi prezentat pentru verificare judecătorului de instrucție in termen de 24 de
ore, în conformitate prevederile CPP

2.3 (7) Analizați sarcinile, metodele şi mijloacele tehnice de căutare a obiectelor în cadrul percheziţiei la
domiciliul unei persoane, bănuite de săvîrşirea infracţiunii de corupție.
(În general am scris)

Mijloacele tehnice pe care trebuie să le aibă echipa operativă de cercetare includ: trusa criminalistică (şi alte
seturi), instrumente (rangă, hârleț, lopată, topoare, târnăcoape, beschii, ciocane etc.), aparate de iluminat, aparate
de măsurat aparate fotografice, recuzite pentru executarea schemelor şi a planurilor, sonde pentru luarea probelor,
aparate de căutat. La o examinare atentă a unor spații locative sau auxiliare, se cere o iluminare deosebită, de
aceea, în afară de lanternele de buzunar sau de cele alimentate de acumulator, în cazul unor percheziții în
subsoluri, magazii, beciuri, poduri etc. mai pot fi folosite sofite cu prelungitoare. Uneori ofițerul de urmărire
penală mai are nevoie şi de mijloace de cântărire. de vizualizare (lupă), de prelevare a unor particule
(microaspirator) etc. O importanță aparte au mijloacele de căutare. Unul dintre cele mai simple este sonda metalică
(asemănătoare cu o vergea metalică ascuțită), care se folosește pentru a străpunge solul, mobila capitonată,
saltelele, pernele, materialele lubri- fiante sau pulverulente.
În cazul când se știe că pot fi efectuate şi percheziții corporale ale bănuiților, poate fi pregătit din timp și un
detector portativ. O atenție deosebită trebuie acordată pregătirii mijloacelor tehnice de legătură. trebuie să fie
verificate pentru a afla în bună stare de funcționare, iar per- sonanele care le vor folosi să fie instruite. Dacă se știe
că persoana care urmează a fi percheziționată dispune de armă şi noate opune rezistență, echipa de cercetare va fi
completată cu un număr suficient de lucrători operativi înarmați și bine pregătiți. Când se programează ca persoana
percheziționată să fie reținută, echipa de cercetare va fi completată cu un grup de colaboratori pentru escortare.
Echipa de cercetare, creată special pentru a efectua percheziția, va fi asigurată cu mijloace de transport, care vor fi
necesare pentru deplasarea echipei, bunurilor nidicate și persoanelor reținute.

Metode.

1.Cercetarea încăperilor, loturilor de teren şi a obiectelor se efectuează după două metode: metoda succesivă, când
persoanele care execută cercetarea pornesc dintr-un punct inițial, se deplasează treptat în direcția determinată și
examinează laturile şi obiectele învecinate, trecând în mod succesiv de la unul la altul, şi metoda electivă, când
mai întâi de toate urmează a se verifica locurile unde persoanele pot ascunde anumite obiecte și documente.
Ofițerul care efectuează percheziția în mod subiectiv determină locurile care pot fi evidențiate și grupate pentru
cercetare imediată.
2.În raport cu numărul de participanți la percheziție, este utilizată metoda de investigare de unul singur ori
metoda de investigare în grup. In cazul când pentru efectuarea investigărilor este numită o singură persoană,
acesta va fi ofițerul de urmărire penală ori alt conducător al desfăşurării percheziției care-și asumă răspunderea
pentru îndeplinirea celui mai important lucru din activitatea la fața locului.
3. La percheziție cercetările se pot efectua şi după metodele: paralelă şi reconventională. Prima este mai potrivită
dacă încăperea percheziționată este spațioasă, nu este supraîncărcată cu obiecte, fapt ce creează incomodități
pentru persoanele ce execută investigațiile. In caz contrar, e mai preferabilă investigarea reconvențională, când
unul dintre participanți cercetează încăperea din partea stângă a intrării, altul din partea dreaptă și, apoi, ambii trec
la cercetarea centrului încăperii etc.
4. O metodă destul de efectivă de depistare a indicilor latenți (ascunşi) este confruntarea obiectelor și laturilor
similare, astfel fiind descoperite și erorile în mascarea ascunzişului, urmele diferitelor manipulații cu obiectele în
procesul de amenajare a locului de tăinuire.
5. Aceluiași scop servește și metoda care poate fi numită convențional microinvestigare. Se are în vedere
descoperirea cu ajutorul mecanismelor optice a urmelor și indiciilor inaccesibile ochiului liber.
Sarcini pot fi ( nu din tratat):
-descoperirea obiectului mitei și ambalajului
- descoperirea datelor care confirm aparținerea anterioară a lui mituitorului
- atragerea atenției asupra inscrisurilor, la corespondenta cu alte persoane, adrese, numere de telefon ….

TEST nr. 15

Subiectul I. Dactiloscopia criminalistică

1.1. (3) Nominalizați tipurile și proprietățile desenelor papilare. Nominalizați elementele structurii desenului
papilar utilizate la identificarea persoanelor după urmele de mâini.

Proprietăți
Unicitatea desenului papilar- înseamnă că fiecare persoană are desenul papilar propriu ca existență unică,
irepetabil la alt om.
Fixitatea desenului papilar este o proprietate care se manifestă prin menținerea trăsăturilor inițiale (formei și
detaliilor caracteristice) de la formarea sa până la moartea persoanei. Singura modificare (schimbare) a desenului
papilar, fără implicații în procesul identificării acestuia, este doar de creștere în dimensiuni a amprentei pe măsura
dezvoltări corpului. Inalterabilitatea desenului papilar se caracterizează prin aceea că de-a lungul vieții el nu poate
fi înlăturat sau modificat pe cale fizică sau chimică, dacă prin procedeul aplicat nu este distrus și stratul dermic al
pielii în care se află papilele.
Longevitatea desenului papilar constă în aceea că acesta se formează încă înainte de naştere, definitiv prin luna a
şasea de viață intrauterină a fătului, și continuă să existe până la putrefacția pielii.

Clasificarea desenelor papilare în criminalistică se face pe baza desenelor falangetelor. La etapa actuală, sunt
cunoscute trei tipuri clasice de desene papilare: în arc, în laț și în cerc sau spirală.
 Desenele papilare în arc - formate dintr-un singur curent de creste papilare care își iau începtul de la o
latură a falangetei și, curbându-se în centrul ei, pleacă spre latura opusă. Desenele în arc sunt simple și în
şatră. Primele au curbura crestelor lină, uşor descrescând de la vârful degetului spre baza falangetei. Cele
din urmă, dimpotrivă, se prezintă prin curbura bruscă, având în centru una sau mai multe creste în poziția
verticală.
 Desenele papilare în lat - ele se disting lesne trei curente de creste papilare, formând zonele respective:
centrală, periferică sau marginală și bazală. Se disting vădit desene simple în lat, sub aspect general de
rachetă, în care brațele lațurilor se concentrează în centru și curbe, în care lațurile zonei centrale au o formă
încovoiată.
 Desenele papilare în cerc - sunt formate din trei curente de creste. Spre deosebire de cele în laț, la desenele
în cerc crestele zonei centrale se prezintă în formă de cerc, spirală, oval.

Detaliile caracteristice ale desenelor papilare. Aceste detalii, în orice tip de desen papilar, sunt următoarele:
1. începutul liniei papilare, respectiv capătul liniei din partea stângă a desenu-lui papilar;
2. sfârşitul liniei papilare sau capătul liniei, situat în partea stângă sau dreaptă a desenului;
3. ramificarea liniei papilare: bifircare, trifurcare sau dedublarea acesteia;
4. contopirea liniei papilare: confluență sau asamblare, contopirea a două sau mai multe linii;
5. inelul papilar: element format din dedublare de linie în formă de cerc;
6. butonieră papilară: element format prin dedublare de linie în formă alungită;
7.cârligul papilar: care este o desprindere din linia papilară. Aceasta poate fi: cârlig stânga sau cârlig dreapta, sus
sau jos;
8. anastomoza papilară fragment mic de linie, care unește în formă de pod alte două linii. Ea poate fi ca
anastomoză stânga și anastomoză dreapta;
9. intersecție – este locul unde o creastă se intersectează (întretaie) cu alta;
10. fragment de linie papilară – linia cu dimensiuni liniare mici etc.
Procesul examinărilor dactiloscopice, pot avea valoare identificatoare și alte elemente ale desenului papilar,
inclusiv liniile albe, cicatricele, porii etc.
1.2. (5) Determinați locurile, obiectele și metodele unde pot fi depistate urmele de mâini ale infractorului la
fața locului.
Locurile.Odată ajuns la fața locului, ofițerul de urmărire penală trebuie să înceapă, de obicei, cu punctul de
pătrundere a infractorului în perimetrul locului respectiv, apoi continuă prin respectarea drumului parcurs de
acesta, în măsura în care se cunoaşte, terminând cu zona prin care a părăsit locul faptei.

Obiectele.Căutarea urmelor de mâini, de-a lungul acestui itinerar, începe cu depistarea obiectelor apte de a primi
și păstra asemenea urme, care obiecte, prin destinația, locul și poziția în care se află, ar fi putut fi atinse, mişcate
sau chiar utilizate în timpul săvârşirii infracțiunii. Apoi urmează examinarea amănunțită a fiecărui obiect în parte.
De regulă, urmele digitale trebuie căutate pe toate suprafețele netede, cum ar fi: obiecte confecționate din sticlă sau
cristal; pereți acoperiți cu faianță, lemn lustruit; obiecte din porțelan sau ceramică zmălțuită; hârtii, documente,
cărți cu suprafața lucioasă, ambalaje și pungi din celofan; unele fructe și legume (mere, banane, roșii, vinete) etc.
In interiorul unor case de locuit, birouri de serviciu, autovehicule, urmele de mâini trebuie căutate pe ușile de la
intrare, pe mânerele, clanțele acestora, întrerupătoarele de lumină și pe porțiunile de perete din jurul acestora. De
asemenea, se mai caută pe instrumentele utilizate de infractor, obiectele pe care acesta le-a pierdut sau le-a
abandonat, obiectele aparținătoare victimei, îmbrăcămintea și chiar corpul acesteia. Când din starea de fapt rezultă
că infractorul a utilizat autovehicule, pe care le-a abandonat, urmele de mâini se caută pe volan, piesele de bord,
portiere și clanțele acestora, parbrizele și geamurile laterale etc.

Metodele. Prima activiatate pentru descoperirea urmelor de mâini de pe obiectele depistate constă în examinarea
acestora sub diferite unghiuri de observație la lumina obișnuită a mediului ambiant. In primele momente ale
cercetării, stabilirea vechimii urmelor este absolut necesară pentru alegerea mijloacelor adecvate de relevare (de
exemplu, relevarea unei urme proaspete, de circa o oră, prin prăfuire, poate să conducă la alterarea urmei datorită
îmbâcsirii).

În prezent se cunosc mai multe metode de relevare a urmelor de mâini latente, printre care: metode fizice, chimice
și optice.
Relevarea urmelor prin metode fizice constă în aplicarea de prafuri ori pudră cu granulație foarte fină pe suprafața
obiectului presupus purtător de urme. Aceste prafuri pot fi pulverizate sau pudrate (prăfuite) pe suprafața sau
obiectul unde se presupune că pot fi găsite urmele. Substanțele folosite în relevare, pe lângă finețea lor, trebuie să
îndeplinească următoarele condiții:
- Să fie în contrast de culoare, cu suportul pe care s-a format urma;
- Să prezinte o aderență selectivă, deci numai la materia din urmă, și nu la întregul suport, pentru a evita
îmbâcsirea urmei sau estomparea detaliilor caracteristice.
Dintre substanțele utilizate de criminalişti pentru relevarea urmelor de máini, se cunosc bine; praful de aluminiu
(argentorat) de culoare albă strălucitoare; oxidul de zinc; ceruza; grafitul; oxidul de cupru; praf galben fluorescent
etc. Metoda fizică de obicei, se aplică la obiectele în poziție orizontală. Răspândirea, ca și îndepărtarea prafurilor
de relevare de pe obiect, se fac prin intermediul unei pensule fine din pår de veveriță, puf de struț sau fibre de
carbon. Pudrarea selectivă a urmelor dispuse pe suprafețe de piele, cauciuc, mase plastice se poate efectua și prin
folosirea aşa-numitei pensule magnetice. Pulverizarea se aplică la suprafețele verticale, cum ar fi, de exemplu:
pereți, sobe, şifoniere, uși, ferestre, autovehicule ș.a.

Metodele chimice de relevare a urmelor papilare latente se bazează pe proprietatea sărurilor, aminoacizilor etc. din
transpirația umană de a intra în reacție cu anumite substanțe chimice. Ele constau în tratarea suprafețelor
purtătoare de urme cu reactivi chimici, care, intrând în reacție cu factorii componenți ai sudo-rii, colorează
amprenta papilară. Dintre metodele chimice utilizate în practica criminalistică, se cunosc bine:
a) vaporizarea cu aburi de iod;
b) relevarea cu reactivi chimici propriu-zişi.
Ca substanțe chimice care se utilizează pot fi numite: aburi de iod, ninhidrina și nitratul de argint. Vaporizarea cu
aburi de iod se realizează cu ajutorul unui dispozitiv, care prezintă un tub de sticlă, unde se introduc cristale de iod.
Tubul este unit la o extremitate cu para dublă de cauciuc, menită să furnizeze curent de aer. La extremitatea opusă,
tubul are un locaş în care se introduce vata de sticlă pentru reținerea cristalelor. Vaporii de iod, care apar prin
încălzirea tubului, prin acțiunile respective cu para de cauciue, se pulverizează pe suprafața obiectului presupus ca
purtător de urme latent. Prin reacție cu iodul, secreția de transpirație se colorează într-un oranj-deschis, urma
devenind pentru un timp scurt vizibilă. Pe măsura evaporării iodului urma devine incoloră, invizibilă. Deci urmele
evidențiate prin folosirea aburilor de iod trebuie imediat fixate prin tratare cu praf de fier sau pe cale fotografică.
Relevarea cu soluție de roșu de Sudan III, se folosește în cazul urmelor vechi, aflate pe obiecte de dimensiuni mici,
care nu mai pot fi relevate prin metodele și procedeele menționate mai sus. Relevarea urmelor de mâini cu nitratul
sau azotul de argint, acidul fluorohidric ş.a. se utilizează des în practică, când este necesar de a releva urmele
sticlă, lemn.

Metodele optice de relevare a urmelor de mâini se constituie ca un ansamblu de metode noi în materie, bazate pe
tehnici de vârf, aplicate la specificul descoperirii urmelor papilare. Un loc prioritar aici îl deține folosirea laserului
și, în special, a laserului cu argon. O altă metodă optică de relevare a urmelor de mâini o constituie dispersia
luminoasă a unei raze de lumină incidentă, proiectată spre suprafața obiectului purtător de urmă, Imaginea urmei
se obține prin intermediul unor filtre electronice. Folosirea acestei metode prezintă un dublu avantaj: nu este
distructiv şi permite fixarea imediată, prin fotografiere sau pe bandă videomagnetică a urmei.

1.3. (7) Estimați regulile și metodele de fixare, interpretare și ridicare a urmelor de mâini la fața locului.

Fixarea. Urmele descoperite la fața locului mai întâi se fixează conform regulilor stabilite (se descriu în procesul-
verbal și se fotografiază la scară), după ce pot fi ridicate. Principala modalitate de fixare a urmelor este descrierea
acestora în procesul- verbal al acțiunii de urmărire penală în cadrul căreia au fost depistate. Mai apoi se expun
calitățile și starea suprafeței pe care au fost depistate urmele. In procesul-verbal se menționează spațierea urmelor
pe obiecte și poziția lor reciprocă. După aceasta se indică şi caracteristicile urmelor. O atentie deosebită se atribuie
caracteristicilor mai importante ale urmelor. În partea de încheiere a procesului-verbal, se fixează urmele care au
fost ridicate, cum au fost ambalate şi unde au fost trimise. Fixarea în procesul-verbal presupune consemnarea
exactă, precisă si detaliată a urmelor şi metodelor de relevare utilizate, a locului în care au fost descoperite și a
raportului de poziție față de obiectele principale și între ele. În procesul-verbal, sunt făcute mențiuni privind
fotografiile executate, transferarea pe pelicule adezive sau prin mulaje, inclusiv ridicarea obiectelor concrete
purtătoare de urme de mâini, fie părți ale acestora. Sub raport tehnic criminalistic, fixarea presupune, în primul
rând, fotografierea urmelor atât în cadrul ambianței generale a locului faptei, cât și în calitatea lor de obiecte
principale, insistându-se asupra redării cu claritate a detaliilor ca- racteristice. În al doilea rând, printre procedeele
de fixare a urmelor se mai nominalizează întocmirea schițelor şi desenelor efectuate la fața locului și care, de
asemenea, ca și fotografiile, se anexează la procesul-verbal.

Interpretarea criminalistică a normelor la fața locului este o activitate de o examinare științifică şi analiză
complexă, explicare și comentare a acțiunior întreprinse de făptuitor după caracterul și starea reală a urmelor
depistate. Această activitate se realizează cu concursul specialistului-criminalist cu pregătirea și experiența
adecvată. Examinarea și interpretarea urmelor de mâini la fața locului oferă posibilități de stabilire a diferitelor
împrejurări privind modul de operare a infractorului, sexul și numărul persoanelor implicate în actul produs, unele
particularități fizice și psihologice ale acestora, iar în unele situații și mecanismul infracțiunii. Interpretarea
urmelor de mâini la fața locului are drept scop: analiza indiciilor (caracteristicilor) urmei concrete; stabilirea
locului și obiectelor ce au intrat în sfera de interes a infractoru- lui; -obținerea unor informații preliminare asupra
obiectului creator de urmă (persoanei infractorului); stabilirea acțiunilor întreprinse de făptuitor în câmpul
infracțiunii; determinarea mâinii și a degetului care a creat urma respectivă; stabilirea tipului desenului papilar al
urmei relevate și a caracteristicilor ei; aprecierea valorii de identificare a urmei.

Ridicarea urmelor de mâini se efectuează, în primul rând, prin ridicarea propriu-zisă a obiectelor purtătoare de
urme, apoi prin transferarea urmelor relevate pe pelicule adezive sau prin mulare. În cazul când obiectele pe care
au fost depistate urme de mâini nu pot fi ridicate în totalitate, de pe aceste urme se fac copii (transferuri) şi mulări
de urme. Ridicarea obiectelor purtătoare de urme de mâini se subordonează regulilor generale de ridicare a
corpurilor delicte. Unica condiție de care trebuie să se țină cont constă în aceea că ridicarea acestor obiecte impune
prevederi ce garantează buna stare a urmelor. Obiectele dure (sticlă, metal, lemn, ceramică, masă plastică etc.) se
manipulează cu mâinile înmănuşate sau prin intermediul unei batiste; cele flexibile (documentele, celofanul și
diferite alte pelicule) se prind cu ajutorul pensetei. În cadrul manipulării, obiectele purtătoare de urme se prind de
părțile pe care relativ rar rămân urme. Obiectele purtătoare de urme de mâini se ambalează în materiale dure, astfel
ca suprafețele purtătoare de urme să nu fie în contact cu alte obiecte, precum și cu pereții ambalajului.
 Subiectul II. Metodica cercetării infracţiunilor contra patrimoniului
2.1 (3) Definiţi noţiunea şi elementele modelului (caracteristicii) criminalistic ale infracţiunilor contra
patrimoniului
2.2 (5) Evidenţiaţi situațiile tipice, versiunile de urmărire penală și acțiunile caracteristice pentru etapa inițială de
cercetare a infracţiunilor contra patrimoniului
2.3 (7) Analizați particularitățile tactice de efectuare a unor acțiuni inițiale de urmărire penală la cercetarea
infracțiunilor contra patrimoniului.

TEST nr. 16

Pentru examenul de curs la disciplina CRIMINALISTICA

Subiectul I. Identificarea criminalistică

1.1(3) Definiţi noţiunea și premisele științifice ale identificării criminalistice

Prin identificare criminalistica se subintelege un proces de stabilire a obiectului, persoanei, fenomenului care are
legatura cauzala cu faptul cercetat, in scopul obtinerii probei judiciare.
Premisele stiintifice:
Individualitatea obiectelor si fiintelor - aceasta presupune ca fiecare obiect are un numar de insusiri proprii
numai lui.
Stabilitatea relative a obiectelor si fiintelor – toate fiintele si obiectele sunt supuse in timp unor schimbari, dar in
mod abstract aceste schimbari pot fi omise, considerandu-se identitatea lor ca o stare permanenta.
Reflectivitatea obiectelor - aceasta premise consta in capacitatea obiectelor si fiintelor de a se reflecta si a fi
reflectate in mediul si in constiinta persoanelor din jur.
1.2(5) Evidenţiaţi genurile şi obiectele identificării criminalistice.
In activitatea de cercetare si descoperire a infractiunilor se poate stabili identitatea urmatoarelor obiecte: a
persoanelor, a cadavrelor, a obiectelor material, a animalelor.
Persoana reprezintă o unitate a socialului și biologicului, psihicului și fizicului. Ea posedă diferite sisteme de
însuşiri strâns legate între ele, inseparabile de omul concret și suficiente pentru evidențierea lui veridică din
totalitatea altor persoane. În calitate de asemenea sisteme pentru identificarea persoanei și determinarea
apartenenței ei la grup pot fi folosite: 1) însuşirile anatomo-morfologice: particularitățile antropologice ale
structurii exterioare a corpului omului, desenele papilare la mâini şi la picioare, particularitățile aparatului dentar,
structura anatomică a craniului și osaturii scheletului; 2) biochimice: componența țesuturilor osoase, învelişului
cutanat, părului, componența sângelui și a produselor activității vitale (miros, sudoare, salivă și alte secreții ale
organismului uman); 3) psiho-fiziologice: vocea, lexicul oral și scris, scrisul, deprinderile locomotorii,
profesionale, modul de săvârșire a infracțiunilor; 4) social-psihologice: orientarea socială a persoanei, calitățile
emotive, volitive, morale și etice; 5) social-demografice: datele biografice personale, trăsăturile cu valoare socială
(starea socială, proveniența, studiile, profesia, locul de lucru, de studii, anturajul social etc.). Sistemele enunțate
determină tipurile respective de identificare criminalistică și stabilirea apartenenței la grup a persoanei. În
criminalistică sunt verificate prin aplicarea practică a unor asemenea tipuri ca dactiloscopia, fotorobotul,
traseologia, odorologia, grafologia, fonoscopia (după înregistrările sonore ale vocii și vorbirii orale), precum și
după modul de săvârşire a infracțiunii (modus operandi) si după trăsăturile social-demografice ale persoanei.
În calitate de obiecte ale identificării criminalistice, în procesul descoperirii infracțiunilor, deseori apar diverse
obiecte materiale - unelte și mijloace tehnice de comitere a infracțiunilor, obiecte ale atentatului criminal și
obiecte ale mediului material al infracțiunii. În funcție de componența materială a obiectelor distingem: a)
identificarea obiectelor unitare, mijloace de transport, încălțăminte, diverse unelte, instrumente, dispozitive de
explozii și multiplicat (respectiv identiticarea balistică, tehnico-explozivă, traseologică etc.): b) identificarea
obiectelor multiple-complet de obiecte, obiectului în ansamblu ori a documentului pe părți; c) identificarea
sectoarelor de teren ori de încăperi (spre exemplu, locul de aflare a ascunzişului, locul deținerii ilegale ostaticului);
d) identificarea volumului dat de substanță ca element al anturajului material al evenimentului (bunăoară, stratul
de vopsea ori lac al autovehiculului concret, soluție explozivă preparată în condiții casnice, substanțele explozive
dintr-o capacitate concretă etc.
După caracterul obiectelor identificate, distingem următoarele genuri de identificare: a) identificarea după
imaginea păstrată în memoria omului și reflectările senzoriale; b) identificarea după imaginile materiale fixate ale
obiectului în mediu: c) identificarea unui obiect pe baza fragmentelor acestuia.
La identificarea după imaginea păstrată în memorie, trebuie luate în considerație legitățile și condițiile perceperii
obiectului, însuşirile memoriei persoanei care recunoaşte/identifică.
Identificarea unui obiect pe baza fragmentelor lui presupune nu numai studierea urmelor divizării întregului în
părți (urmele rupturii, ale tăieturii, sfredelirii etc.), ci şi analiza calitativă a structurii și compoziției substanței
(materialului) părților examinate ale întregului.
1.3.(7) Evaluaţi procesul și etapele identificării criminalistice.
Ca şi oricare alt proces de cunoaştere, cel de identificare trebuie să se bazeze pe metoda dialectică, pe gnoseologia
materialistă. Teoria cunoaşterii îl înarmează atât pe ofițerul de urmărire penală, pe lucratorul operativ, cat și pe
expert cu cele mai perfecte metode generale și speciale de cercetare. La identificare se relevă modul sistematic de
abordare a analizei fenomenelor, mod ce derivă din legătura generală și condiționarea reciprocă. În procesul de
cunoaştere și de identificare, se folosesc legile și categoriile logicii formale; în fiecare expertiză își găsesc aplicare
analiza, sinteza, concluziile inductive și deductive, diverse silogisme și alte mijloace ale gândirii logice. Metodica
generală a procesului de identificare presupune examinarea plenară şi multilaterală a obiectelor prezentate, metode
de lucru fundamentate ştiințific și perfecte din punct de vedere tehnie. Ea presupune, de asemenea, înfăptuirea
cercetării după anumite etape cu respectarea strictă a consecutivității lor.
Etapele: 1) cercetarea prealabilă a obiectelor ce prezintă interes; 2) examinarea separată; 3) examinarea
comparativă; 4) evaluarea ansamblului de indicii evidențiate şi formularea concluziei de identificare".
Cercetarea prealabilă a obiectelor care ne interesează prezintă o etapă inițială indispensabilă oricărui proces de
identificare. La această etapă, se rezolvă probleme foarte importante, fără de care munca ulterioară asupra cazului
poate fi inutilă sau fără rezultat. În timpul controlului obiectelor se clarifică, mai întâi, dacă sunt prezentate toate
materialele și dacă nu există îndoieli referitor la autenticitatea lor. Totodată, controlul stabilește dacă aceste obiecte
sunt potrivite pentru identificare și dacă ele sunt suficiente pentru o concluzie categorică. În cazul când materialele
acumulate sunt insuficiente sau inutilizabile pentru identificare expertul informează ofițerul de urmărire penală
(judecata) și indică de ce materiale suplimentare mai are nevoie expertiza. La această etapă se întocmeşte planul
viitoarei examināri și se stabileşte eare din metodele de lucru vor fi utilizate.
Examinarea separată a obiectelor ce se identifică și a celor verificate, precum și a modelelor de comparație este
una din etapele importante ale expertizei de identificare. Ignorarea acestui stadiu și trecerea înainte de vreme la
examinarea comparativă (fapt semnalat uneori în practica de expertiză) pot duce la concluzii greșite. In cazul dat
expertul, începând imediat să compare între ele obiectele prezentate, își concentrează toată atenția asupra unor
indicii bătătoare la ochi, uneori întâmplătoare, și nu observă indiciile deosebitoare mai mici, mai puțin evidente,
dar considerabile. In virtutea acestei legități psihologice, el comite inevitabil unele greşeli în concluziile sale. Prin
urmare, petru a confrunta și a compara indiciile de identificare ale obiectului, precum și a evita greşelile în
aprecierea lor, este necesară studierea riguroasă a lor în timpul examinări separate a fiecărui obiect. Sarcina
principală a exanminării separate constă în a releva numărul maxim de caracteristici identificatoare, proprii
fiecărui obiect.
După examinarea separată a obiectelor și relevarea caracteristicilor identificatoare proprii fiecăruia dintre ele,
expertul va trece la examinarea comparativa. El va confrunta caracteristicile identificatoare cu aceleaşi nume ale
obiectelor soluționând totodată principala problemă a examinării comparative - scoaterea în evidență a indiciilor ce
coincid și a celor ce se deosebesc. Trebuie de avut în vedere că în fiecare caz, când există și când lipseşte
identitatea, se descoperă atât indicii ce coincid, cât și ale celor ce se deosebesc, deoarece identitatea dialectică
include deosebiri, iar obiectele ce diferă sunt totdeauna asemănătoare prin ceva.
Aprecierea ansamblului de caracteristici relevate și formularea concluziei de identificare constituie etapa
finală a expertizei de identificare. Ansamblurile de indicii concordante și de indicii distinctive scoase în relief de
către expert trebuie apreciate, în primul rând, din punctul de vedere al corelației dintre aceste ansambluri,
evidențiindu-se care dintre ele este predominant, logic și care întâmplător, neesențial. Dacă totalitatea indiciilor
concordante se va dovedi a fi logică, importantă, concluzia expertului despre identitate va fi pozitiva; o totalitate
întâmplătoare de indicii concordante generează o concluzie eronata despre identitate.
 Subiectul II. Etapele cercetări infracțiunilor
2.1.(3) Prezentați noțiunea de etapă a cercetării și determinaţi limitele acestora la cercetarea infracțiunilor.
Cercetarea la fața locului reprezintă o acțiune procesuală și criminalistică a ofițerului de urmărire penală, ce rezidă
în studierea, perceperea locului unde au parvenit consecințele infracțiunii săvârșite, depistarea, fixarea și ridicarea
nemijlocită a urmelor faptei prejudiciabile, stabilirea stării și proprietăților lor, indiciilor și poziției reciproce a
acestora, importante pentru cauza cercetată.
2.2.(5) Deduceţi sarcinile etapei inițiale de cercetare a infracțiunilor.
Sarcina generală a cercetării la fața locului constă în clarificarea situației apărute (create) drept rezultat al faptei
prejudiciabile săvârșite, depistarea tuturor genurilor de legături reciproce în scopul identificării pe baza lor, în
ansamblu cu alte date faptice, a mecanismului actului ilicit sub toate aspectele. Totodată, cercetarea la fața locului
presupune un răspuns din partea ofițerului de urmärire penala la asemenea întrebări: ce anume s-a întâmplat în
acest loc, cum s-a desfăsurat evenimentul infracțional, cine a fost implicat, ce a favorizat desfăşurarea
evenimentului, care sunt consecințele infracțiunii și care sunt probele respective. Această sarcină generală
determină un şir de sarcini particulare ale cercetării la fața locului, cum sunt:
1) fixarea şi cercetarea împrejurărilor la fața locului;
2) constatarea caracterului de influență a infractorului asupra mediului ambiant;
3) verificarea existenței victimelor în urma evenimentului produs și acordarea ajutorului medical acestora;
4) descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor infracțiunii și ale infractorului;
5) identificarea infractorului și a motivelor infracțiunii;
6) constatarea cauzelor și a condițiilor ce au favorizat înfăptuirea infracțiunii;
7) identificarea martorilor oculari ai infracțiunii;
8) obținerea altor date necesare în scopul desfăşurării ulterioare a acțiunilor de urmărire penală și a măsurilor
speciale de investigații.
2.3.(7) Estimați acțiunile procesuale și măsurile speciale de investigații caracteristice etapei inițiale de
cercetare a infracțiunilor.

TEST nr. 17

Pentru examenul de curs la disciplina CRIMINALISTICA

Subiectul I. Identificarea persoanelor după scris.

1.1. (3) Prezentați noțiunea de scris și caracteristicile acestuia.
Scrisul poate fi definit drept un sistem de comunicare, de reproducere a gandurilor si a vorbirii prin semne grafice.
Caracteristici fundamentale ale scrisului: individualitatea și stabilitatea relativă.
Individualitatea scrisului se exprimă în particularitățile caracteristicilor generale și a celor de speciale
(individuale, particulare) a semnelor grafice. Fiecare dintre aceste caracteristici, luate izolat, pot fi întâlnite în
scrisurile mai multor persoane, dar combinația lor (ansamblul) este irepetabilă pentru fiecare persoană în parte, ca
și impresiunile (amprentele ) digitale.
Stabilitatea scrisului se prezintă ca o faptă de instaurare a grafismului unei persoane prin învățare, deprindere.
Caracteristicile generale și cele particulare, majoritatea formelor scripturale, practic, rămân constante toată viața.
1.2. (5) Determinați sarcinile ce pot fi soluționate prin intermediul expertizei grafoscopice.
În literatura de specialitate se specifică, pe drept că, astfel de sarcini, soluționate de expertiza grafoscopică
judiciară” se împart în trei clase: identificatoare, diagnosticatoare și clasificatoare” Însă, aceste sarcini, alți autori
le clasifică mai schematic, în două grupe: 1) identificatoare; 2) diagnosticatoare, în cea din urmă grupă fiind
incluse și cele clasificatoare.
Prin urmare, sarcinile identificatoare sunt orientate fie, spre stabilirea unui executor concret al manuscrisului ori
semnăturii, fie a faptului efectuării a două sau mai multor manuscrise, ori a diferitor fragmente de text de către una
și aceeași persoană.
Cele diagnosticatoare sunt axate pe determinarea condițiilor sarcinii – starea executorului, a împrejurărilor
îndeplinirii manuscrisului în litigiu ș.a. Prof. M. Gheorghiță specifică concret aceste sarcini – determinarea
faptului că scrisul exami-nat este neobișnuit și cauzele care au condus la aceasta. Spre exemplu, - Dacă textul
manuscris în formă de recipisă a fost executat în condiții neobișnuite? – Care este starea psihofiziologică a
scriptorului (normală, stare de afect, oboseală fizică)? ș.a.
În fine, sarcinile clasificatoare țin de relevarea grupei generice a executorului documentului după sex, vârstă și
alți parametri socialidemografici.
1.3. (7) Evaluaţi tipurile şi rolul modelelor de comparaţie necesare identificării persoanei după scrisul de
mâină.
Astfel, în procesul de examinare a expertizei grafoscopice modelele de comparaţie sunt clasificate în
– modele libere;
– modele convenţional-libere;
– modele experimentale.
Modelele libere de semnături-sunt acele semnături executate de o persoană, în afara litigiului (cadrului
procesului judiciar) şi în multe cazuri la o dată anterioară examinării semnăturii litigioase. Ele nu au nici o
legătură cu cauza intentată şi sunt executate anterior litigiului. Modelele libere pot fi: notiţe personale, scrisori,
autobiografii, cereri contracte, fotografii, bileţele, alte documente. Deşi, notiţele personale, agendele
personale, caietele de însemnări, bilete, registre private, etc. se dovedesc a fi extrem de nesigure. De aceea,
cerinţa principală constă în faptul ca să nu fie careva îndoieli în privinţa executorului său, adică să se cunoască
concret că sunt executate de persoana bănuită. Valoarea modelelor de comparaţie liberă constă în aceia că
scriptorul a executat aceste materiale în condiţii obişnuite de scriere, fără tentativa de deghizare, lucru ce se
poate întâmpla la modelele luate la cerere. Ele sunt cele mai valoroase scripte de comparaţie, deoarece conţin
cele mai bune dovezi ale deprinderilor, trăsăturilor caracteristice persoanei bănuite, cît şi faptul că nu au fost
modificate unele trăsături în momentul executării lor. Dacă nu se pot găsi modele libere aproape de perioada
executării semnăturii sau a textului expertizat, atunci este nevoie de anunţat expertul cel puţin, următoarele:
datele cu privire la executor, vârsta, specialitatea, funcţia deţinută, bolile de care suferă. Este important, că
modelele libere să fie prezentate expertului în volum destul, într-un ni-umăr suficient pentru stabilirea tuturor
semnelor de coincidenţe sau deosebire. Numărul modelelor libere suficiente pentru expertizare se prevede a fi:
la semnături – nu mai puţin de 10 (la ele se pot anexa dispoziţii de plată, cereri, dispoziţii cu primire a
salariului sau a pensiei, carnetul de muncă, fişa personală, etc.). Modelele de semnături libere trebuie să
corespundă următoarelor criterii: – să fie de aceiaşi factură ca şi cea în litigiu; – să stabilească dacă cu
certitudine provin de la titularului semnăturii în litigiu sau de la persoana bănuită ca autor (autenticitatea
semnăturilor). Spre exemplu, în toate actele de dispunere a expertizei, scriptele de comparaţie de semnături
sunt individualizate în termeni categorici de unde se înţelege că provin de la persoanele nominalizate. Însă, în
realitate lucrurile nu stau aşa, astfel expertul este nevoit să dea dovadă de o mare circumscripţie. În acest scop,
în timpul selectării, modelele se prezintă persoanei de la numele căreia emană ca dânsa (persoana) să confirme
sau în cazul când într-un act sunt mai multe semnături sau înscrieri să arate concret care semnături sunt
executate şi îi aparţin ei; de exemplu, „...textul sau semnătura îmi aparţine. Semnătura” . În cazul când pe act
sunt mai multe semnături (borderoul de primire a pensiei) se cere de controlat autenticitatea fiecărei
semnături. Sunt cazuri cînd semnăturile ce se conţin în borderou nu aparţin pensionerului, dar sunt executate
de rude, de vecini, chiar şi de persoana ce aduce pensia. În asemenea, cazuri este nevoie ca instanţa sau
organul de urmărire penală să invite un specialist pentru a verifica aceste modele înainte de a fi trimise spre
examinarea comparativă: – să corespundă după grafie caracterele cu care este executată semnătura, dacă
obiectul litigios conţin litere în grafia chirilică, latină, atunci modelele să fie la fel, lucru asemănător în cazul
literelor de tipar; – să corespundă după timp pe cît e posibil ca să fie efectuate în aceiaşi perioadă sau într-o
perioadă apropiată de momentul executării semnături litigioase; – să fie executate cu acelaşi instrument
scriptural (stilou, creion, pensulă, pix cu gel; – trebuie să fie apropiate după formă şi conţinut; – trebuie să fie
prezentate într-un număr suficient şi să fie executate în aceleaşi condiţii ca actele litigioase (pe picioare, în
transport, pe perete, pe suport moale.
Modele experimentale de semnături (se mai numesc piese la cerere) – sunt acele materiale comparative care
sunt executate special pentru expertiza dispusă de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată. De
obicei modelele experimentale se ridică în faţa sau sub supravegherea judecătorului sau a procurorului (după
caz) pentru înlăturarea oricăror suspiciuni. Ele se prezintă împreună cu obiectul supus cercetării şi necesită ca
înainte de ridicare scriptorul să fie identificat. De obicei, ele se fac printr-un demers al expertului. Rolul
modelelor experimentale constă în aceea că ele pot fi alese în condiţiile maximale şi aproape de obiectele
litigioase. Ele pot fi obişnuite în două modalităţi: prin scriere liberă şi prin dictare. La ridicarea modelelor
experimentale de semnături este nevoie de a fi create condiţii adecvate de scriere asemănătoare celor în
momentul executării semnăturii litigioase. Să se indice ale cui sunt modelele experimentale şi în ce condiţii au
fost executate, data şi în faţa cui au fost ridicate (în poziţie aşezată, în picioare, sub dictare, cu mâna stângă, cu
ochelari, etc.). Dacă semnătura supusă expertizării are mai multe stiluri de scriere (caractere de tipar, caractere
 cursive), atunci este necesar să i se propună persoanei să folosească toate tipurile de litere şi stiluri de scris pe
care le utilizează. Dacă persoana poate scrie cu mâna stângă, atunci se vor ridica modele experimentale,
executate cu mâna stânga. Deşi, mă voi repeta, precizezi faptul că la ridicarea scriptelor de comparaţie
executate la cerere, trebuie de respectat următoarele reguli: – recoltarea probelor trebuie să se facă în funcţie
de recomandările expertului, eventual sub supravegherea acestuia, dacă este posibil acest lucru; – probele
trebuie luate în condiţii care să nu provoace scriptorului o stare neobişnuită care ar putea avea efect pe plan
grafic; – probele nu trebuie în nici un caz ridicate prin imitaţia scrisului sau semnăturii litigioase; – scriptele
trebuie luate prin dictare, fiind interzis să i se prezinte scriptorului obiectul /actul în litigiu; – probele trebuie
să fie suficiente sub aspectul cuantumului pentru a permite o verificare eficientă. Modelele experimentale a
semnăturilor se ridică în număr nu mai puţin de 30-40, executate pe 3 file aparte câte 5-6 semnături pe fiecare
filă sau în 2 coloane. Modele convenţional-libere – sunt acele manuscrise sau semnături din documentele care
sunt îndeplinite după apariţia litigiului, cît şi în momentul procedurii de examinare a cauzei, dar ridicate nu
special pentru efectuarea expertizei grafoscopice.
Modelele convenţional – libere pot fi prezentate ca materiale suplimentare de comparaţie pe lângă cele libere
şi experimentale. Ele se conţin în procese-verbale, în cererile de chemare în judecată, plângeri, lămuriri, etc.,
toate actele care sunt cuprinse în dosarul cauzei.

Subiectul II. Tactica criminalistică – parte componentă a științei criminalistice.

2.1(3) Definiţi noțiunea și prezentați categoriile de bază ale tacticii criminalistice.
Tactica criminalistica, ca practica integranta a stiintei criminalistice, reprezinta un sistem de teze generale si
procedee specifice argumentate stiintific, bazate pe dispozitiile legii procesual-penale si pe practica in domeniu,
aplicarea carora e menita sa asigure eficacitatea activitatii organelor de drept in timpul cercetarii faptelor
infractionale si examinarii acestora in instanta de judecata, tinind cont de particularitatile si de situatiile in care
infractiunea a fost comisa.
Categoriile de baza ale tacticii criminalistice sunt: deciziile tactice, procedeele tactice, operatiunile tactice si
combinatiile tactice.
2.2(5) Distingeţi cerințele înaintate față de procedeele tactice criminalistice.
În cazul utilizării procedeelor tactice la cercetarea infracțiunilor, se impune a respecta următoarele cerințe:
1) accesibilitatea procedeului, corespunderea lui calificării, precum și posibilităților intelectuale și fizice ale
ofițerului de urmărire penală;
2) ele trebuie să corespundă întru totul principiilor legalității și recomandărilor criminalistice;
3) nu trebuie să înjosească onoarea și demnitatea participanților la proces. Pro- cedeul tactic nu va favoriza
dezvoltarea impulsurilor și simămintelor josnice, nu se va baza pe falsuri, minciună, nu va submina autoritatea
organelor de drept (caracterul de etică al procedeului);
4) procedeul tactic trebuie să ofere un efect pozitiv numai referitor la persoanele care tăinuiesc adevărul și să fie
neutru în privința altor persoane (caracterul electiv al acționării procedeului);
5) inofensivitatea procedeelor pentru viața și sănătatea cetățenilor, precum și din punctul de vedere al păstrării
valorilor materiale;
6)corespunderea procedeului caracterului situației concrete de urmărire nală. Fără aceasta, aplicarea procedeului
tactic poate condiționa un rezultat negativ.
2.3(7) Analizați principiile specifice tacticii criminalistice.
a. principiul legalităţii, constând în cunoaşterea aprofundată şi aplicarea întocmai și cu bună credință a
dispoziţiilor legale, în toate activităţile de urmărire penală ce se întreprind [8]. Acest principiu, presupune: - un
adevărat cult pentru adevăr şi dreptate; - mult discernământ în analizarea şi luarea măsurilor legale care se impun
pentru prevenirea, descoperirea şi cercetarea infracţiunilor, pentru asigurarea tragerii temeinice şi legale la
răspundere penală a persoanelor vinovate;
b. principiul respectării demnităţii umane, cu garantarea dreptului la apărare în orice activitate desfăşurată,
cunoscut fiind faptul că supunerea persoanelor aflate în curs de urmărire penală la tratamente cu cruzime, inumane
ori degradante se pedepseşte prin lege [9]; c. principiul prezumției de nevinovăție, conform căruia, până la
condamnarea definitivă și irevocabilă, orice persoană cercetată în legătură cu comiterea unei infracțiuni este
considerată nevinovată, sens în care organele de urmărire penală au datoria să administreze cu bună-credință probe
atât în acuzarea cât și în apărarea suspectului/inculpatului;
d. principiul fermităţii, potrivit căruia organele de urmărire penală trebuie să acţioneze cu hotărâre pentru
asigurarea tragerii la răspundere a celor care au săvârşit infracţiuni, astfel încât nici o persoană vinovată să nu se
poată sustrage răspunderii pentru faptele infracționale săvârşite;
e. principiul obiectivităţii, care impune organelor de urmărire penală să folosească cu bună credință multiplele
posibilităţi pe care le oferă tehnica, tactica și metodologia criminalistică, pentru aflarea adevărului în
instrumentarea cauzelor penale, astfel încât comportamentul profesional și raționamentul juridic al acestora să nu
fie compromis din cauza prejudecăților, a conflictelor de interese sau din cauza influenței altor persoane;
f. principiul necesităţii şi oportunităţii, care presupune analizarea cu bună credință, atentă şi critică, a
activităţilor şi măsurilor care trebuie întreprinse pe parcursul desfăşurării urmăririi penale, pentru a asigura
eliminarea oricăror suspiciuni referitoare la compromiterea probelor, care în final ar fi de natură să afecteze
pertinenţa, concludenţa şi utilitatea lor [10];
g. principiul celerităţii, care corespunde operativităţii în luarea tuturor măsurilor care se impun pentru
soluţionarea justă a cauzei, pentru apropierea la maximum posibil a momentului tragerii la răspundere penală, de
momentul săvârşirii infracţiunii, ceea ce are efecte deosebite inclusiv în activitatea de prevenire;
h. principiul confidențialității, care impune ca organele judiciare să fie precaute și vigilente în asigurarea
secretului activităţilor ce urmează a fi efectuate, precum şi a secretului rezultatelor obţinute în activităţile
desfăşurate, pentru a nu face dezvăluiri neintenționate, astfel încât persoanele interesate să nu aibă posibilitatea de
a lua măsuri pentru a îngreuna desfăşurarea cercetării şi aflareaadevărului în cauză; acest principiu este și în
conformitate cu art. alin (2) din NCPP, conform căruia procedura din cursul urmăririi penale este nepublică; i.
principiul planificării şi pregătirii, conform căruia, în orice cauză penală, activităţile de urmărire penală trebuie să
fie planificate şi pregătite, în mod judicios şi temeinic, pentru realizarea scopului pe care îl urmăresc;

TEST nr. 18

Pentru examenul de curs la disciplina CRIMINALISTICA

Subiectul I. Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului.

1.1. (3) Prezentați conceptul criminalistic de fixare a procesului şi rezultatelor cercetării la faţa locului.
Fixarea rezultatului cercetării la faţa locului constă în efectuarea de către organul de urmărire penală a unor lucrări
în vederea înregistrării şi reprezentării fidele şi integrale a stării de lucruri, a poziţiei, stării şi a raportului de
legătura a obiectelor ce constituie ambianţa acestuia conservării şi retragerii urmelor infracţiunii şi a altor mijloace
materiale de probă. Efectuarea cercetării la fața locului este consemnată într-un proces-verbal în conformitate cu
prevederile art.260 şi 261 CPP, în care se expun detaliat toate circumstanțele, mersul și rezultatele acestei acțiuni
procesuale, particularitățile mijloacelor tehnice utilizate. La procesul-verbal se anexează schițe, scheme, proiecte,
fotografii şi materiale ce reflectă situația reală la locul faptei, urmele infractiunii și ale infractorului, utilizarea
mijloacelor tehnice etc. Procesul-verbal privind cercetarea la fața locului, ca și orice alt proces-verbal, se
întocmeşte în timpul efectuării acestei acțiuni sau imediat după terminarea ei de către ofițerul de urmărire penală.
1.2 (5) Distingeți tipurile de anexe ce pot fi întocmite în cadrul documentării cercetării locului faptei.
La procesul-verbal se anexează schițe, scheme, proiecte, fotografii şi materiale ce reflectă situația reală la locul
faptei, urmele infractiunii și ale infractorului, utilizarea mijloacelor tehnice etc.
Poza fotografică, planul, schita, schema locului faptei sunt o ilustrare supli- mentară convingătoare a procesului-
verbal al cercetării, ce poate contribui la cla- rificarea conținutului lui. Fotografia completează procesul-verbal prin
faptul că demonstrează real reprezentările detaliilor care n-au fost descrise în procesul-verbal ori despre ele s-a
vorbit insuficient. In afară de aceasta, fotografia completează „golurile" descoperite în procesul-verbal pe
parcursul cercetării. Totuşi, se va ține cont de faptul că fotografiile de la fața locului în niciun caz nu vor înlocui
procesul-verbal al cercetării, din care cauză ofițerul de urmărire penală nu este eliberat de obligațiile de a descrie
în procesul-verbal al cercetării totul cu de-amănuntul. În scopul de a fixa mai complet și în detalii împrejurările de
eveniment, aspectul general al locului faptei urmează să fie fotografiat din câteva puncte de vedere, de obicei, prin
metoda panoramică. Fotografierea începe cu sosirea la fața locului și se realizează prin toate genurile de
fotografiere: de orientare; de schiță; de nod (a obiectelor principale) și de detaliu. Primele trei tipuri de fotografiere
se execută în scopul fixării situației, în general, și a unor segmente, obiecte la locul faptei până a se produce vreo
modificare a acesteia, adică în faza statică, iar fotografia de detaliu poate fi executată atât în faza statică, cât și în
faza dinamică. În faza statică, fotografierea de detaliu se efectuează amplasând alături de obiectul interesat o linie
gradată sau un obiect cu dimensiuni cunoscute (cutie de chibrituri, fâșie de hârtie în pătrățele etc.).
1.3 (7) Analizați elementele obligatorii de descriere în procesul-verbal privind fixarea şi ridicarea unei
urme izolate de încălţăminte.
Fiind descoperite, urmele de picioare se fixează prin descrierea în procesul- verbal de cercetare la fața locului a
trăsăturilor lor generale şi particulare. Procesul-verbal trebuie să conțină date referitor la natura urmei (de picior
gol, de încălțăminte, de adâncime, de suprafață, de stratificare ori de destratificare), forma ei generală și a
reliefului (în urmele picioarelor goale, dacă se disting desene papilare), dimensiunile urmei.
Prin măsurări precise trebuie de stabilit și fixat: în urmele de încălțăminte: lungimea urmei – distanța dintre
extremele vârfului urmei și a tocului; lungimea pingelei, a regiunii intermediare și a tocului; lățimea pingelei, a
regiunii intermediare și a tocului. La urma de încălțăminte, măsurarea vizează, pe lângă dimensiunile generale și
particularitățile desenului pingelei și tocului, anumite caracteristici de uzură (defecte) care pot conduce, cel puțin,
la determinarea la grup, etapă a identificării criminalistice.

Subiectul II: Tactica audierii persoanelor în procesul penal.

2.1 (3) Prezentați noțiunea, sarcinile și regulile audierii persoanelor în procesul penal.
Audierea este o actiune de urmarire penala si de tactica criminalistica ce consta in obtinerea in corespundere cu
prevederile codului de procedura penala, de la persoana citata sau prezentata a declaratiilor referitor la
circumstantele si alte date ale faptei cercetate si fixarea acestora in procesul verbal respectiv.
În cadrul audierii, pot fi soluționate următoarele sarcini:
1) stabilite circumstanțele ce formează obiectul probării (evenimentul infrac- țiunii; persoanele implicate în
aceasta; vinovăția lor; caracterul și mărimea da- unei cauzate prin infracțiune; existența bunurilor destinate sau
utilizate pentru săvârşirea infracțiunii sau dobândite prin infracțiune; cauzele ce au favorizat co- miterea
infracțiunii etc.);
2) clarificate circumstanțele ce nu formează obiectul probării, dar sunt necesare în atingerea scopurilor
intermediare ale cercetării (de exemplu, informațiile utile pentru reținerea infractorului ce se ascunde de urmărirea
penală);
3) verificate anumite circumstanțe în scopul administrării probelor (de exem- plu, informațiile privind locul de
dosire a averii sustrase ori datele referitor la martorii oculari ai evenimentului cercetat);
4) identificate circumstanțele, cunoașterea cărora este necesară pentru veri- ficarea și evaluarea probelor (de
exemplu, datele cu privire la relațiile reciproce din trecut dintre victimă și învinuit, informațiile privind persoana
martorului);
5) evaluate circumstanțele care, neavând o importanță de probă, pot comporta un caracter tactic (aşa se prezintă, de
exemplu, informațiile referitor la particu- laritățile psihice, fizice a persoanei ce urmează a fi audiate sau reținute,
precum și datele privind deprinderile, înclinațiile, capacitățile anumitor persoane și în funcție de care pot fi variate
procedeele tactice criminalistice).
Pentru soluționarea cu succes a sarcinii enunțate, audierea totdeauna trebuie să corespundă următoarelor cerințe:
obiectivității, plenitudinii (deplinătăți); perseverenței și să aibă un caracter activ.
Obiectivitatea audierii se exprimă în imparțialitatea ofițerului de urmărire penală față de cel audiat.
Plenitudinea (deplinătatea) audierii constă în obținerea de la cel audiat a informației depline pe care acesta o
deține referitor la fapta prejudiciabilă cercetată.
Perseverența audierii presupune o poziție optimistă cu un scop bine determi- nat, o activitate planificată și
pregătită din timp.
Caracterul activ al audierii se expune în efectuarea acesteia de către ofițerul de urmărire penală, în mod ofensiv,
deținând inițiativa pe tot parcursul procedurii și utilizand procedeele tactice criminalistice necesare, cu
resprectarea stricta a prevederilor legii procesual-penale si normelor deontologice si umane.
2.2 (5) Determinați etapele audierii persoanei și procedeele tactice necesare de utilizat în cazul în care
martorul sau partea vătămată nu face declarații veridice.
Etapa introductivă a audierii constă în aceea ca ofițerul de urmărire pe- nală se prezintă celui chemat (adus)
pentru a face declarații. După aceasta el stabileşte identitatea persoanei citate sau aduse la organul de urmărire
penală, explicându-i calitatea acestuia și cauza în care el participă. Stabilind datele personale, este necesar a-i
explica persoanei respective drepturile și obligațiile sale, prevăzute de legislația procesual-penală, conform
statutului său în cauza concretă.
Etapa a doua a audierii – relatarea liberă, începe cu propunerea ofițerului de urmărire penală persoanei audiate
de a expune anumite date despre fapta cerce- tată, despre anumite persoane implicate în aceasta sau alte
circumstanțe pe cauza cercetată. Relatarea liberă a audiatului presupune expunerea persoanei respective a celor
cunoscute de el și importante pentru cauza concretă. Modalitatea și consecutivi- tatea expunerii o poate recomanda
ofițerul de urmărire penală celui audiat sau acesta singur alege modalitatea preferată, cu încuviințarea respectivă a
celui ce audiează.
La etapa a treia a audierii – ascultarea dirijată, ofițerul de urmărire penală, călăuzindu-se de planul pregătit cu
întrebările formulate, pornind de la obiectul audierii pe cazul concret, adresează persoanei respective anumite
întrebări la care urmează şi răspunsurile respective. Toate aceste întrebări se consemnează în pro- cesul-verbal,
precum şi răspunsurile audiatului. Adresarea întrebărilor şi primirea răspunsurilor este o formă de comunicare
specifică cu audiatul, dar necesară în cazul în care el nu doreşte sau nu poate relata liber cele cunoscute despre
infracțiunea cercetată, infractor sau alte circum- stanțe ce interesează urmărirea penală.
Practica demonstrează că cele mai eficace procedee tactice de audiere a martorilor care nu dau depoziții veridice
sunt:
1) explicarea repetată a statutului procesual al persoanei respective și datoria acestuia de a face declarații veridice
pe cauza cercetată;
2) stimularea calităților pozitive ale martorului și rolului lui în familie, colectiv, societate etc.;
3) convingerea martorului de lipsa de rațiune, absurditatea poziției ocupate și prezentării declarațiilor false;
4) audierea repetată pe aceleași circumstanțe;
5) audierea cu detalierea și concretizarea maximală a declarațiilor prezentate anterior;
6) prezentarea unor probe demascatoare existente în dosar;
7) efectuarea unor confruntări în scopul demascării declarațiilor false ale mar- torului etc.
2.3 (7) Estimaţi modalităţile de utilizare a probelor existente în dosar pentru demascarea audiatului.
Prezentarea unor probe demascatoare existente în dosar ca procedeu tactic in cadrul audierii martorilor de rea-
credință, poate fi efectuată doar după aplicarea unora din precedentele procedee, descrise mai sus. Pentru
prezentare pot fi utilizate numai probele verificate, de veridicitatea cărora ofițerul de urmărire penală este convins.
Acestea, de obicei, se prezintă în cumulul de probe, și nu de una singură. Prezentarea poate fi efectuată numai
după utilizarea altor procedee, care nu l-a impus pe audiat să spună adevărul. În astfel de situații, ofițerul de
urmărire penală este dator să prevadă verosimilele reacții, răspunsuri ale martorului de rea-credință, la probele
prezentate și până atunci, el trebuie să-i adreseze audiatului asemenea întrebări care ar neutraliza posibilele lui
obiecții, negări ale probelor prezentate. De exemplu, când se preconizează a prezenta declarațiile unor martori sau
bănuit, învinuit, atunci, în prealabil, întâi de toate este necesar de a stabili dacă audiatul cunoaște anumite persoane
(numind mai multe nume, printre care și ale acelora, declarațiile cărora vor fi prezentate) și care sunt relațiile cu
ele, dacă nu cumva există relații ostile sau de duşmănie cu careva dintre cei nominalizați. In raport cu importanța
probelor, legătura reciprocă dintre ele și personalitatea audiatului se determină succesiunea prezentării probelor
existente în cauză. La moment, practica cunoaște două variante de prezentare a probelor în cadrul audierii
persoanelor neconștiincioase: 1) prezentarea probelor pe măsura progresări importanței lor și 2) prezentarea probei
de bază (zdrobitoare), care are cea mai mare importanță în cauză. Fiecare fapt de prezentare celui audiat a probelor
urmează a fi fixat în pro- cesul-verbal care se întocmește, în cazul dat, pe parcursul audierii. Prezentarea probei
este precedată de întrebarea respectivă inclusă în procesul-verbal, care reflectă ce probă anume (declarații,
document, obiect) se prezintă audiatulu. După ce audiatul a luat cunoștință de proba prezentată, se recomandă de a
nxa în procesul-verbal răspunsul lui referitor la proba dată. În răspuns trebuie sa ne stipulat că cu proba respectivă
audiatul a luat cunoștință și esența acesteia lui este clară, după care urmează explicațiile, declarațiile făcute de el.
După aceasta schema se prezinta si alte probe necesare in cauza, la discretia ofiterului de urmarire penala.

TEST nr. 19

Subiectul I: Semnele falsului material în documente

1.1 (3) Prezentați noțiunea și identificaţi semnele falsului prin ştergere şi corodare.
Falsul prezinta o modalitate de schimbarea, denaturare sau intocmire eronata a documentului in scopul de a obtine
anumite privilegii, de a stabili unele relatii sau obtine unele valori necuvenite.
Radierea se face cu guma de șters sau uneori chiar cu miez de pâine. De obicei, falsul prin radiere se întinde pe o
suprafață mai mare decât prin răzuire, vizând mai multe semne. Înlăturarea scrisului pe cale mecanică cu diferite
obiecte produce, odată cu înlăturarea semnelor şi o deteriorare a suprafeței hârtiei. Porțiunea ștearsă devine mai
mată, mai subțire, fără luciu, scămoşată și mai subțire în comparație cu părțile neșterse. Dacă are rețea de protecție
pe zona radiată sau răzuită desenul protector este vătămat atât de mult încât se observă și cu ochiul liber. Alte
urme, mai greu de observat, constau în resturi de substanta din traseul scrisului sters.
Corodarea prezintă o înlăturare de text prin utilizarea celor mai diferiți reac- tivi chimici. Ea decolorează scrisul,
transformând cerneala într-o compoziție slab colorată ori chiar incoloră. În acest scop, de obicei, se folosese acizi
diluați și substanțe alcaline care au în soluție o reacție bazică.
Elementele caracteristice ale corodării și spălării de text sunt: zonele mate prezente pe suprafața documentului în
locuríle intervenției chimicalelor; fisurile de suprafață prezente pe sectoarele influențate de chimicale; pete galbene
prezente pe hârtia albă și albicioase pe hârtia color; deteriorările elementelor de protecție și ale celor litografice;
decolorarea parțială a unor semne grafice învecinate; resturile textului înlăturat în cazul corodării incomplete a
scrisului; urme de presiune, create de instrumentul cu care s-a scris textul înlăturat.
1.2 (5) Determinați sarcinile examinării prealabile a actelor suspecte de fals.
În cursul cercetării locului faptei, efectuării altor activități procedurale, adeseori se impune sarcina de a stabili
autenticitatea buletinelor de identita-te, a permiselor de conducere auto, a documentelor de trecere a frontierei, a
legitimațiilor de serviciu, de studii etc., care se rezolvă, de regulă, de către organele abilitate în condiții de teren și
în mod prealabil. In urma unor astfel de cercetări, se deschid posibilități de a elabora diferite versiuni, de a decide
cu privire la oportunitatea realizării unor măsuri de verificare sau acțiuni pro- cesuale. În astfel de cazuri, se cere a
respecta o consecutivitate anumită de examinare a actelor. După o lectură atentă a documentului și determinarea
conținutului acestuia, a impresiunii de ștampilă (de sigiliu), confruntarea datelor din actul cercetat și altor
rechizite, se recomandă a atrage atenția la următoarele circumstanțe:
a) dacă documentul nu are anumite greşeli gramaticale;
b) dacă instituția sau persoana în numele căreia a fost redactat acest document este împuternicită de a elibera astfel
de acte sau de a aproba informațiile ce le conțin;
c) dacă există o astfel de instituție și denumirea ei în perioada când a fost în- tocmit actul în cauză;
d) dacă coincide conținutul documentului formei prestabilite pentru astfel de acte; e) dacă există sau nu
contradicții între momentul întocmirii formularului do cumentului și a datei de eliberare a acestuia;
f) dacă conținutul documentului în cauză concordă cu textul impresiunii de ştampilă (sigiliu);
g) dacă textul este corect aranjat și nu sunt denaturate familiile persoanelor cu funcții de răspundere.
1.3 (7) Proiectaţi tipul de expertiză criminalistică ce se impune a fi dispusă şi formulaţi întrebările în faţa ei
în sitiaţia în care în litigiu există un contract a cărui rechizite (impresiune de ştampilă şi
semnătură), precum şi data de încheiere se contestă a fi veridice.

Subiectul II: Particularităţi tactice de organizare şi desfăşurare a percheziţiei în încăperi.

2.1 (3) Reproduceți noțiunea, temeiurile și sarcinile percheziţiei.
Percheziția poate fi apreciată ca o acțiune de urmarire penală și de tactică criminalistică ce constă în examinarea
constrânsă a încăperilor, edificiilor, zonelor de localități ori a persoanelor în scopul depistării și ridicării obiectelor
sau documentelor cu importanță probantă pentru cauza penală cercetată.
Drept temei poate servi necesitatea gasirii cator mai multe probe care sa dovedeasca savarsiea infractiunii.
Sarcini:
- descoperirea de obiecte sau înscrisuri ce conțin sau poartă urmele infracțiunii;
- descoperirea de obiecte, înserisuri sau valori care au fost folosite ori au fost destinate să servească la comiterea
faptei;
- descoperirea unor obiecte, înscrisuri sau valori, produse ale infracțiunii;
- identificarea şi ridicarea bunurilor provenite din infracțiune;
- descoperirea persoanelor private nelegitim de libertate sau care se sustrag de la urmărirea penală, judecată sau
executarea pedepsei;
- descoperirea persoanelor dispărute de la domiciliu, a cadavrelor ori a părților de cadavre;
- descoperirea unor obiecte, materiale deținute contrar dispozițiilor legale - arme, muniții, stupefiante, metale și
pietre prețioase etc.;
- descoperirea de obiecte și valori aflate în patrimoniul făptuitorului sau al părții responsabile civilmente, care fac
obiectul indisponibilizării – în vederea reparării prejudiciului cauzat prin infracțiune ori pentru garantarea
executării pedepsei în formă de amendă.
2.2 (5) Deduceți etapele și principiile tactice generale ale percheziției.
Etapa de pregatire se realizeaza in doua faze : masurile si activitatile pregatitoare efectuate pana la iesirea la fata
locului si faza a doua, masurile si activitatile premergatoare la locul perchezitionarii.
Prima faza se materializează în: - stabilirea scopului percheziției; cunoașterea unor date despre obiectele căutate;
acumularea datelor complete despre persoana percheziționată; întocmirea ordonanței și obținerea acordului
judecătorului de instrucție în cazurile respective; - acumularea datelor despre locul unde se va efectua percheziția;
- stabilirea participanților la percheziție (formarea echipei de perchezițio- nare); asigurarea mijloacelor tehnico-
criminalistice necesare; determinarea momentului oportun de efectuare a percheziției; - antrenarea specialiştilor la
pregătirea și efectuarea percheziției.
A doua faza a etapei pregatitoare consta in sosirea neobservata si neasteptata la locul perchezitiei, asigurarea
controlului si pazei locului perchezitionat, patrunderea imediata la obiectul perchezitionat si luarea unor masuri
care sa asigure indeplinirea in conditii normale a acestei actiuni de urmarire penala.
Etapa lucrătoare începe după îndeplinirea formalităților vizate supra și de- curge în două faze: faza cunoașterii
generale (privire de sinteză) și faza acțiunilor în detaliu.
La prima fază ofițerul de urmărire penală verifică toate încăperile obiectului percheziționării în scopul
descoperirii altor persoane; precizează datele inițiale și planul eventualei percheziții, confirmă succesiunea,
metodele și procedeele de percheziționare. Tot în această fază, ofițerul de urmărire penală fixează locurile
verosimile de păstrare a obiectelor căutate, zonele suspecte, care necesită o studiere mai minuțioasă, determină
volumul și caracterul lucrărilor necesare pentru a decide efectuarea lor cu forțele prezente sau necesitatea de a
invita suplimentar specialişti și mijloace.
Faza acțiunilor în detaliu la percheziție este cea mai complicată și de o mare răspundere, deoarece anume în
această etapă au loc investigările respective si depistarea de obiecte, documente etc. O condiție indispensabilă a
efectuării eficace a fazei date a percheziției este tehnologia de planificare, metodismul și succesiunea
investigațiilor la fața locului.
Tehnologia de planificare a percheziției se exprimă în aceea că toată activitatea la fața locului se efectuează după
un anumit plan, elaborat din timp și precizat apoi după ce s-a pătruns în încăperea respectivă.
Metodismul presupune aplicarea celor mai eficiente şi consecvente metode și procedee de depistare a obiectelor
căutate în procesul percheziției.
Succesiunea înseamnă respectarea ordinii stricte în efectuarea măsurilor şi ac- țiunilor de căutare şi depistare a
obiectelor interesate.
Perchezitia se efectuiaza in baza urmatoarelor principi:
- Caracterul neasteptat al perchezitiei
- Asigurarea pazei locului perchezitionat
- Studierea situatiei pe loc si aprecierea modului de activitate
- Metodismul si succesiunea perchezitiei
- Aplicarea active a mijloacelor tehnico-criminalistice
- Supravegherea si constatarea reactiei perchezitionatului
- Ridicarea tuturor obiectelor, documentelor, materialelor detinute conform legii.
2.3 (7) Estimaţi procesul și particularitățile tactice de desfăşurare a percheziției în încăperile de locuit și de
serviciu.
Dacă percheziția se va desfăşura într-un apartament din bloc cu mai multe etaje, o parte dintre membri se vor urca
pe jos, iar ceilalți, ridicându-se cu ascensorul, se opresc cu un etaj mai sus sau mai jos față de nivelul la care este
situat apartamentul ce urmează a fi percheziționat. Aşteptându-i pe cei ce urcă pe jos și luând măsurile respective
de blocare și de pază a căilor de acces la obiectul ce urmează a fi percheziționat, se realizează pătrunderea. După
intrarea în apartament, casă, oficiu, superiorul echipei se legitimează, aduce la cunoștință scopul sosirii. Toate
persoanele prezente la locul percheziției sunt identificate și adunate în hol, cameră unde se află echipa de
percheziționare (spațiu determinat de superiorul echipei). Stăpânului, iar în lipsa lui – unui membru al familiei, i se
aduce la cunoştință și sub semnătură i se înmânează copia ordonanței respective sau, după caz, autorizația
judecătorului de instrucție. În caz de lipsă a acestora, documentele respective se prezintă și copiile se înmânează
reprezentantului organului public local. Tuturor persoanelor prezente la locul efectuării percheziției li se aduce la
cunoştință că n-au dreptul: să părăsească locul dat până la finalizarea acestei acțiunii de urmărire penală, să se
deplaseze fără permisiunea ofițerului de urmărire penală, să se apropie de ferestre, să deschidă uşa, să întreprindă
unele acțiuni de natură să împiedice activitatea echipei sau a celor prezenți, să răspundă la telefon, să sune ete. Cei
sosiți la locul percheziției pana sau după demararea acesteie vor da explicații cu ce scop ei se află acolo. Pe
parcursul percheziției pot parasi locul acesteia numai persoanele care s-au prezentat în legătură cu atributile de
serviciu (medicii, salariații serviciilor telefonice, apă-canal care au fost chemai în legătură cu situațiile respective,
precum și poştaşii ce au adus corespondenta) De asemenea, nu pot fi oprite să plece persoanele ce se bucură de
imunitate respectivă (diplomații, consilierii la prezentarea documentelor respective). Importantă este
supravegherea atentă a contactului dintre persoanele sosite la locul percheziției, acelea ce pot părăsi acest loc, cu
permisiunea superiorului, cu persoanele supuse percheziției. In cazurile necesare, persoanele nou-sosite pot fi
supuse unei percheziții corporale pentru a depista posibilele obiecte sau documente ce pot avea importanță în
cauza cercetată, precum și arme, alte obiecte care pot fi folosite pentru atac sau sinucidere. Persoanele care
efectuează percheziția trebuie să cunoască proprietățile de bază ale obiectelor căutate, pentru a-şi da seama unde
puteau fi amenajate ascunzişurile. Este de dorit ca percheziția propriu-zisă să fie începută cu examinarea și
măsurările respective ale clădirii. Cercetând pereții exteriori și interiori ai încăperii, se va concentra atenția asupra
materialului din care sunt construite: din cărămidă ori din piatră. Deosebirile pot fi cauzate de faptul că unele
porțiuni de perete au fost demola- te pentru a improviza un ascunziş, iar la reparație au fost folosite materiale de
altă calitate. Golurile pot fi descoperite prin ciocăneală. Despre existența ascunzișurilor în duşumea demonstrează
adânciturile, deteriorările marginilor scândurilor și a cuielor, mobilitatea lor, fisurile largi și lipsa murdăriei în
goluri, derogările pervazurilor etc. In toate cazurile, percheziția nu este doar o acțiune pur fizică, menită să
descopere obiecte ascunse, dar este, mai întâi de toate, o activitate rațională orientată spre soluționarea problemei.
Identificarea și descifrarea tuturor modalităților posibile și a procedeelor de camuflare are loc pe tot parcursul
percheziției. Starea de lucruri dintr-o anumită incăpere, precum și perceperea particularităților obiectelor din
spațiul respectiv, modul cum sunt ele plasate permite elaborarea anumitor versiuni privind posibilitatea
descoperirii unor obiecte ascunse, situații și versiuni care nu puteau il prevăzute în timpul pregătirii către
percheziție. In procesul perecheziției vor fi examinate toate spațiile de locuit și cele auxill- are, ocupate de
persoana supusă percheziției, de membrij familiei acesteia şi de alte persoane (menajeră), care locuiesc cu el.
Succesiunea efectuării percheziției în încăpere este individuală și depinde atât de particularitățile încăperilor, cat și
de rațiunile tactice concrete ale ofițerului de urmărire penală. Totuşi, în toate cazurile ea trebuie efectuată astfel
încât, la trecerea celor prezenți în altă încăpere, să nu apară posibilitatea ca persoana supusă percheziției sau
membrii familiei ei să poată ascunde obiectele în camera care a fost deja examinată. Printr-o hotărâre specială, pot
fi examinate și locurile care aparțin unor cetățeni străini ce locuiesc împreună cu persoana supusă percheziției. Pe
parcursul percheziției, este de dorit a se asigura o iluminare bună a spațiilor, ceea ce va crea condiții mai bune de
percepere a ambianței, adică o iluminare mai puternică decât cea obișnuită, folosită de persoana în a cărei spații se
efectuează percheziția. După cum menționează A. Ratinov: „Grație acestui fapt, vor putea fi identificate anumite
semne şi urme pe care, la o lumină obişnuită, mai slabă, persoana percheziționată nu a putut să le observe și să le
distrugă. Pe tot parcursul percheziției trebuie să acordăm o atenție neslăbită cauzei care a determinat prezența
cutărui sau cutărui obiect într-o încăpere sau în alta. De obicei, în viață există o anumită cauzalitate a prezenței
obiectelor în anumite camere. Modificarea unei asemenea cauzalități trebuie să trezească anumite suspiciuni din
care să apară o versiune privind examinarea mai profundă și identifi- carea cauzelor modificărilor respective. De
exemplu, este cunoscut un caz când pe parcursul percheziției s-a observat că umbrela atârna în dormitor, alături de
pat. Evident, stătea în alt loc decât în cel obişnuit. De aceea ea a fost demontată, iar înăuntru au fost găsite pietre
scumpe, La efectuarea percheziției, ofițerul de urmărire penală trebuie să memorizeze toate obiectele pe care le-a
examinat până la un anumit moment, pentru ca, la studierea următorului obiect, să poată restabili și verifica
legăturile acestui obiect cu cele deja examinate. Examinând pereții, duşumeaua şi tavanul, trebuie acordată atenție
la tencuiala și vopseaua proaspătă, la modul în care sunt încleiate tapetele, la scândurile adău- gate mai târziu, la
fisurile dintre plăcile de parchet, la florile cuielor bătute recent, la şuruburile proaspăt sucite, la sistemele de
ventilare și la canalele de aerisire. Este necesar să nu scape din câmpul atenției semnele care deosebesc obiectul
sau spațiul dat de ambianța generală (de exemplu, diferența dintre culorile unor părți din podea, prezența unor
urme de mobilă pe pereții camerei), ceea ce poate indica anumite modificări ale stării inițiale. În cazul unei
camuflări iscusite nu este deloc ușor a găsi obiectele căutate. Unul dintre procedeele camuflării este întemeiat
tocmai pe faptul că în anumite condiții diferențierea și unirea (analiza și sinteza) liniilor, contururilor, a culorilor
este foarte dificilă.
Anumite particularități există în cazul percheziției localului de serviciu Birourile și alte încăperi de serviciu
care urmează să fie percheziționate nu por e izolate de celelalte spații, de aceea faptul percheziției foarte curând
devine noscut tuturor angajaților instituției. Astfel de percheziții trebuie operate imedias ce apare necesitatea,
întrucât cea mai mică întârziere poate duce la distrugerea materialelor și documentelor de către colegi sau
administrație. Pe parcursul percheziției, ofițerul de urmărire penală trebuie să-și concentreze atenția atât asupra
acțiunilor care țin de percheziția propriu-zisă, cât și asupra persoanei supuse percheziției. În general, actul
observării în timpul perchezitiei constituie o sarcină importantă despre care trebuie să vorbim aparte. Observarea
are un scop dublu: în primul rând, este vorba de supravegherea acțiunilor persoanelor eare efectuează căutările,
complexității şi acurateței per- cheziției, iar în al doilea rând, de identificarea în comportamentul persoanelor
interesate a unor semne care ar indica locul în care sunt ascunse obiectele. Pe parcursul percheziției, trebuie
urmărit pe neobservate comportamentul persoanei supuse percheziției și al rudelor acesteia sau al persoanelor
străine prezente acolo. Tulburarea lor neașteptată poate ajuta ofițerul de urmărire penală să descopere mai uşor
obiectele căutate sau să determine necesitatea percheziției lor corporale. Insă tulburarea nu este unicul semn care
trebuie luat în calcul în procesul urmăririi. Persoana supusă percheziției poate întreprinde anumite acțiuni involun-
tare în momentul apropierii de locul în care este ascuns ceva. In procesul urmă- ririi mai trebuie de ținut cont de
aşa-zisele fenomene ideomotore (acte, procese), care sunt o varietate a proceselor psihice. Urmărind
comportamentul celui supus percheziției, trebuie să ținem seama ca „manifestările emoționale pot fi provocate și
de alte cauze, de exemplu, de teama de a nu fi divulgate anumite împrejurări sau trăiri personale care se referà la
un obiect ce nu este legat de acest episod particular al percheziției". In procesul percheziției, persoana
percheziționată trebuie atrasă în discuție. Comunicarea va trăda, mai mult decât aspectul exterior, starea interioara
a pe soanei, atitudinea ei față de acțiunile echipei de percheziționare sau față de aler mite obiecte. Tembrul vocii şi
maniera de a vorbi pot trăda mai elocvent starea adevărată a omului. Teme de discuție pot fi destinația unui sau al
altui obiect, timpul efectuării unor lucrări în apartament, garaj etc. Factorul comunicării pe parcursul percheziției a
fost utilizat pentru elaborarea unui procedeu specific numit ,,recunoaştere verbală". Esența acestui procedeu constă
în faptul că ofițerul de urmărire penală anunță de fiecare dată, în voce tare, trecerea în altă cameră cu scopul de a
urmări reacția și comportamentul persoanei supuse percheziției. Un asemenea excitant verbal, amplificat de starea
iritată a celui percheziționat, poate provoca o reacție corespunzătoare care îi va sugera colaboratorului respectiv
atitudinea adevărată a celui percheziționat față de „recunoașterea verbală" (de exemplu, o reacție de ușurare).
Observările făcute asupra comportamentului celui percheziționat și asupra membrilor familiei acestuia îi ajută pe
membrii echipei de percheziție să prevină ascunderea ori distrugerea probelor. In acelaşi timp, trebuie de avut în
vedere şi faptul că persoana supusă percheziției poate încerca prin comportamentul său să-1 dezorienteze pe
ofițerul de urmărire penală. Practica demonstrează că mulți ofițeri de urmărire penală, uneori, descoperind pe
parcursul percheziției probe ale activității criminale a persoanei învinuite, cer imediat explicații asupra
provenienței fiecărui obiect. Nefiind pregătit de răspuns, bănuitul, învinuitul poate numi cauzele adevărate ale
tăinuirii lucrurilor respective. Astfel, în multe cazuri, chiar pe parcursul percheziției, sub presiunea cor- purilor
delicte đescoperite, bănuitul (învinuitul) îşi recunoaşte vina nu numai în legătură cu lucrurile descoperite în timpul
percheziției, dar și cu toată activitatea sa criminală,

TEST nr. 20
Subiectul I
1.1Interpretaţi noţiunea de microurmă a infracţiunii şi importanța criminalistică a acestora.
O categorie aparte de urme care nu diferă în esență, sub raportul valorii de identificare, de macrourmele
infracțiunii sau ale infractorului, iar în unele cazuri prevalează în acest sens, sunt microurmele. Acestea constituie
urme de dimensiuni microscopice sau microobiecte, care sunt, practic, imposibil de evitat de către infractor la fața
locului. Ele sunt constituite din particule foarte fine de materie, substanțe, invizibile sau greu vizibile cu ochiul
liber, a căror examinare este posibilă prin metode microanalitice.

Microurmele sunt obiecte materiale legate cauzal cu infracțiunea, căutarea, examinarea, ridicarea și cercetarea
cărora este imposibilă sau problematică din cauza dimensiunilor şi masei lor reduse. Acestea pot fi de natură
umană (particule de fire de păr, sânge, diverse secreții și excreții), vegetală (fragmente de frunze, iarbă, semințe,
flori, microorganisme vegetale), de substanțe (sol, ciment, vopsea etc.), precum și microurme ale obiectelor
(particule de sticlă, praf metalic sau lemnos, fibre de textile, praf de puşcă etc.).

1.2Determinați cei mai răspândiți purtători ai microurmelor infracţiunii.

Practica demonstrează că cei mai răspândiți purtători ai microurmelor (micro- obiectelor) sunt: a) corpul uman,
îmbrăcămintea și încălțămintea infractorului şi victimei; b) armele albe şi alte instrumente de provocare a
leziunilor corporale sau de deteriorare a obstacolelor; c) obiectele deteriorate ca rezultat al infracțiunii; d) zonele
de localități, terenurile de pământ, drumurile și duşumeaua încăperii unde a avut loc infracțiunea; e) mijloacele de
transport implicate în accident. Pe corpul uman microurmele, de obicei, sunt localizate: pe mâini, în zona
leziunilor corporale, în păr, sub unghii, iar în cazul infracțiunilor cu caracter sexual – pe organele sexuale, pe alte
părți ale corpului. Pe articolele de îmbrăcăminte microobiectele pot fi depistate pe manşetele pan- talonilor, pe
reverele jachetelor, în buzunare, pe suprafața materialului textil al hainelor, în locurile de contact nemijlocit cu
obiectele străine etc. Pe încălțăminte, microurmele sunt localizate pe partea intermediară a acesteia sau pe
exteriorul ei. Pe armele albe sau instrumentele cu care au fost făcute leziunile corporale sau distruse anumite
obstacole, microurmele rămân sub formă de rămăşițe de sânge, elemente de piele umană, păr, fibre din haine
(textile).În zonele de localități, pe terenurile de pământ, drumurile și duşumeaua încăperii unde a avut loc
infracțiunea, pot fi create cele mai diverse microurme, în funcție de activitatea făptuitorului și caracterul obiectelor
cu care acesta a interacționat. Totdeauna pe hainele sau încălțămintea infractorului pot fi depistate microurme de
sol, substanțe sau vegetație din zona respectivă. 6 Pe mijloacele de transport implicate în accidente, microurmele
pot fi depistate sub formă de fibre de țesătură de haine, de rămășițe de sânge, elemente de piele umană, păr a
victimei, fragmente, rămășițe de vopsea ale altor mijloace de transport, cu care s-a tamponat, resturi de materiale,
substanțe ale obstacolelor deteriorate.

1.3 Evaluați regulile ridicării microurmelor.

Depistarea microurmelor la fața locului se poate efectua doar în condiții de iluminare optimă (fie naturală sau
artificială) a obiectelor examinate și utilizarea mijloacelor (aparatelor) optice. În acest, scop lumina poate fi
diversificată: iluminarea sub diferite unghiuri; aplicată iluminarea glisantă şi dispersată; utilizarea diferențelor
reflectării lucioase și celei difuze. Trebuie utilizate pe larg și aparatele cu raze ultraviolete și infraroșii.
Razele ultraviolete provoacă luminiscență secundară a substanțelor ce se deosebeşte de luminiscența obiectului
purtător de urmă și în aşa mod se evidențiază microurmele, iar cu ajutorul razelor infraroşii pot fi depistate micro
urmele întunecate pe suprafețe întunecate. Cu raze infraroșii se depistează si microurmele acoperite cu cerneală,
murdărie sau colorant de anilină etc. În afară de iluminatorii enumerați la detectarea microurmelor, poate fi aplicat
și detectorul laser portativ, aspiratoare speciale, microscopul de buzunar etc. Pentru depistarea microurmelor
formate din particule de metal, pot fi utilizate metoda de contact difuză sau cea electrografică. Aceste metode nu
distrug urmele și pot fi folosite de nenumărate ori, ele nu necesită mult timp şi nu exclud utilizarea altor metode,
cum ar fi cea spectrală etc. Depistarea microurmelor cu proprietăți magnetice poate fi efectuată cu ajutotrul unui
magnet. In acest scop, de obicei, se utilizează pensula magnetică din trusa criminalistică sau orice alt magnet
puternic. Pentru ca particulele de metal să nu nimerească direct pe suprafața magnetului, acesta este îmbrăcat într-
o peliculă (folie) de polietilenă. Microparticulele agățate în urma manipulării cu magnetul, în zonele presupuse că
pot fi depistate microparticule metalice, acestea se desprind prin înlăturarea peliculei de polietilenă de la magnet,
pe foaia ambalajului. Ridicarea microurmelor trebuie efectuată respectând anumite reguli: 1) se recomandă
ridicarea a însuşi obiectului-purtător sau a fragmentului acestuia, unde se află microurma; 2) ridicarea nemijlocită
a microurmelor de pe suprafața obiectului-purtător se permite doar în cazul dacă este imposibil de ridicat obiectul
însuși sau o parte a lui; 3) microurmele de sânge, substanță cerebrală, salivă, uleiuri, carburanți pot fi ridicate cu
ajutorul tampoanelor de vată sau tifon umede, sterile; 4) răzuirea microparticulelor (microurmelor) poate fi
aplicată doar în cazuri excepționale, pentru a nu nimici structura morfologică a substanței; 5) manipularea cu
microurmele trebuie efectuată în mănuşi chirurgicale deasupra unei foi (folii) albe curate pentru a nu le pierde; 6)
conținutul de sub unghii, ca microurme, poate fi atent răzuit cu un obiect ascuțit sau prin tăierea împreună cu
segmentele unghiilor; 7) ridicarea microurmelor de pe o suprafață mare (podea, scări etc.), de pe banchetele din
automobile, covoare, tapiserie, suprafețe nefinisate, din crăpăturile dintre scânduri, parchet se efectuează cu
ajutorul miniaspiratoarelor de praf și a aspiratoarelor speciale.

Subiectul II.
2.1Definiţi noţiunea şi nominalizați procedeele tactice aplicate la audierea părții vătămate.

Potrivit legislaţiei procesual-penale în vigoare (art.59 al Codului proc.pen.),

persoanei căreia, prin săvârşirea infracţiunii, i s-au cauzat suferinţe morale sau fizice ori pagube materiale, poartă
denumirea de parte vătămată. Persoana care a suportat vătămări fizice, morale sau materiale, dacă participă la
proces, are drepturi şi obligaţiuni, printre care şi dreptul de a prezenta declaraţii, adică de a fi ascultată asupra
faptei şi a împrejurărilor de fapt. Prin urmare, atribuind (prin ordonanţă sau hotărâre) persoanei vătămate calitatea
de parte în proces, organul de urmărire penală, magistratul are obligaţia să dispună ascultarea acesteia.

Tactica audierii martorilor și părții vătămate, ca totalitate de procedee elaborante de criminalistică, care asigură
obținerea de declarații depline și veridice, fie cazul cercetat, se realizează strict în limitele legii procesual-penale.
De aceea prevederile normelor de drept au prioritate comparativ cu procedeele și prevederile psihologice sau de
altă natură. Orice procedeu poate fi utilizat doar în stricta corespundere cu prevederile procesuale, care determină
relațiile dintre cel ce audiază și cel audiat. personalitatea celui audiat şi alte circumstanțe ale cauzei concrete
Astfel, în corespundere cu art.106 CPP, martorul poate fi audiat nu numo:, locul desfășurării urmăririi penale sau
cercetării judecătorești, dar, în caz de ne cesitate, și la locul aflării lui (domiciliu, spital, serviciu). La audierea
martorilor și victimelor, în cele mai dese cazuri, ofițerul de urmă. rire penală are de a face cu situația tactică fără de
conflict. La aceasta uneori se impune ca ofițerul de urmărire penală să-l ajute pe martor sau victimă la amintirea și
precizarea unor fapte ori circumstanțe în baza datelor din psihologie şi logică, cât si a generalizărilor experienței
de urmărire penală.

Știința criminalistică a elaborat un şir de procedee tactice de acordare a ajutorului persoanei audiate în amintirea
faptelor și a circumstanțelor uitate.
Un procedeu tactic important de acest gen este asigurarea condițiilor norma-le de audiere ce nu sustrag
atenția martorului ori a părții vătămate de la diferite evenimente, lucruri. Astfel, de exemplu, dacă cel audiat
a uitat unele circumstan-țe, le explică parțial, schematic, nu este el însuși sigur dacă a povestit totul corect, ofițerul
de urmărire penală, mai întâi de toate, îi propune audiatului să nu se gră- bească să cugeteze, să încerce a-şi
concentra memoria și a-şi mai aminti anumite detalii, fapte, circumstanțe. Astfel rolul ofițerului de urmărire penală
va consta în faptul ca împrejurările, condițiile de audiere să fie favorabile pentru amintire: liniştea în biroul
respectiv, lipsa obiectelor ce timei, lipsa persoanelor străine, timpul suficient pentru a-şi aminti etc. In cazul când
eforturile martorului ori ale pătimitului de a-și aduce aminte cele uitate n-au rezultat nimic, ofițerul de urmărire
penală poate să-l ajute prin utilizarea altor procedee tactice. De exemplu, unul din asemenea procedee este
audierca despre anumite circumstanţe, efectuată în succesiune cronologică diversa. Cu acest scop, el propune
persoanei audiate să povestească despre eveniment in asa succesiune, în care el a avut loc în realitate și a fost
perceput (de la început până la sfârșit), ulterior despre acelaşi eveniment de la circumstanțe tardive la cele mai
timpurii. Uneori, ofițerul de urmărire penală poate solicita ca relatarea să fie începută cu o circumstanță
intermediară şi să ducă la sfârşitul ori începutul evenimentului. Asemenea succesiune cronologică diversă a
relatării libere, nelimi- tată de întrebările ofițerului de urmărire penală, poate favoriza faptul că audiatul,
concentrându-şi memoria, la repetarea declarațiilor sale să-și amintească detaliile uitate și să prezinte o informație
mai completă asupra circumstanței ce prezintăă 1 ce 105 lui, on- rea ații nat interes pentru cercetarea cauzei.

Un alt procedeu de ajutorare a martorului ori a părții vătămate în amintirea faptelor date uitării este
formularea întrebărilor ce activează la persoana audiată așa-numitele legături de asociație. Amintirea prin
asociații se întemeiază pe uni da eimilitatea existenței legăturii între obiectele și fenomenele percepute. Cel mai
des la audiere se întâlnesc amintirile de asociație prin contingenţă. Asociația prin contingență presupune că,
amintindu-i celui audiat despre un fapt are are o anumită importanță pentru el, şi despre un alt fapt contiguu cu cel
precedent după timp, ofițerul de urmărire penală trezește amintirea de asociație despre acest fapt. De exemplu,
amintindu-i martorului că în ziua întâlnirii lui cu învinuitul a fost o sărbătoare oarecare, lui i se trezesc în
conștiință amintirile despre faptele, legate cu această sărbătoare și, respectiv, întâlnire

Contribuie la înviorarea memoriei și activizarea legăturilor de asociație un aşa procedeu tactic, ca

prezentarea martorului, victimei a unor obiecte, documente. Esența acestui procedeu constă în faptul că,
pentru a-i înviora memoria audiatului, lui i se prezintă obiecte și documente pe care el le-a cunoscut în legă-tură cu
evenimentul cercetat. Examinând aceste obiecte și documente, martorul, victima poate să-și amintească locul și
alte circumstanțe în care el le-a văzut.

Un alt procedeu tactic, ce favorizează înviorarea memoriei persoanei audiate, este și formularea întrebărilor
care activează perceptiile lui auditive. De exemplu, martorul a uitat numele de familie al cetățeanului, dar a
reținut prima litera a numelui de familie. În asemenea caz, ofiterul de urmărire penală îi numeşte mai multe nume
de familie ce încep cu litera reținută de martor. În așa fel, audiatul poate să-și amintească numele de familie
interesat. Dacă martorul nu a memori- zat numele de familie al persoanei, atunci se recomandă de a-i adresa
întrebarea daca na retinut el vreo particularitate a numelui.

La înviorarea memoriei persoanei audiate contribuie și așa procedeu tactic, ca familializarea cu depozițiile
altor persoane. În scopul de a evita acțiunea de sugerare a acestor depoziții asupra conştiinței martorului, părții
vătămate i se vor aduce la cunoștință procesele-verbale nu în întregime, dar numai unele extrase, se vor citi numai
unele fragmente referitoare la circumstanțele în care acest fapt a avut loc. de exemplu, în scopul de a-i aminti
martorului conținutul convorbirilor, se dau citirii fragmente din procesele-verbale de audiere a altui martor, bănuit
sau învinuit, în care acela relatează despre circumstanțele convorbirii, numărul participanților la ea etc.
O variație a acestui mod de ajutorare în amintirea faptelor uitate este și confruntarea ca procedeu tactic.
Prezența altui participant la confruntare, obținerea declarațiilor acestuia pot favoriza animația memoriei martorului
şi a duce la amintirea despre evenimentele petrecute. Intr-o oarecare măsură, la restabilirea memoriei contribuie și
audierile repetate ale martorilor. Nu întotdeauna prima audiere oferă rezultate pozitive. Starea de excitație a
martorului sau a părții vătămate poate condiționa uitarea unor fapte, circumstanțe. Audierea repetată, efectuată
după ce martorul sau partea vătămată S-a liniștit și poate mai conștient să explice evenimentul întâmplat, uneori
duce la amintirea celor uitate. În cazul dat, e posibilă aplicarea aşa-numitului fenomen de reminiscență, adică
amintirea ulterioară prin legăturile de conținut ale evenimentului.

2.2Deduceți etapele procesului de audiere a părții vătămate şi indicaţi procedeele folosite la animarea
memoriei acestuia.

2.3 Proiectaţi măsurile de pregătie pentru audierea părții vătămate.

TEST nr. 21
Pentru examenul de curs la disciplina CRIMINALISTICA

Subiectul I. Urmele mijloacelor de transport

1.1. (3) Prezentați tipurile de urme a mijloacelor de transport la locul accidentului rutier.

Importanță criminalistică au următoarele tipuri de urme ale mijloacelor de transport: a) urme de roți; b) urme-
obiecte (piese) sau părți ale acestora desprin-se de la mijlocul de transport; c) urme de impact cu alte obiecte și d)
urme de substanțe lichide.

1.2. (5) Deduceți informaţia ce trebuie inclusă în partea descriptivă a procesului-verbal în situaţia cercetării
la faţa locului a urmelor lăsate de pneurile unui mijloc de transport.

La urmele de anvelope (roți), în mod obligatoriu, trebuie de măsurat lățimea acestora (de la o margine până la alta)
în locul unde s-a reflectat mai bine extremitățile și desenul anvelopei. In cazul în care în urma respectivă s-au re-
flectat repetat anumite caracteristici individuale, se poate stabili circumferinței anvelopei. Apoi urmează a se
măsura făgaşul mijlocului de trans- port. Acesta prezintă distanța dintre urmele formate de roțile unei osii. Lățimea
făgaşului se măsoară de la mijlocul urmei anvelopei din stânga până la mijlocul urmei anvelopei din dreapta a
aceleiași osii. În cazul în care făgaşul este consti- tuit din roți duble, se măsoară lățimea dintre mijlocul roților
duble, apoi lățimea dintre roțile interioare și lățimea dintre roțile exterioare. Având în vedere că pe urmele roților
din față, la mișcarea mijlocului de transport pe linie dreaptă, se suprapun urmele roților din spate, anumite
caracteristici individuale ale anvelo-pelor roților din față pot fi descoperite și fixate doar la viraje spre stânga sau
spre dreapta. Acestea se creează în exteriorul curbei. O deosebită atenție se acordă depistării urmelor de frânare.
Când acestea există, se fixează numărul lor și lun-gimea fiecăreia din ele.

1.3.(7) Evaluați tipurile de expertize ce sunt necesare pentru stabilirea împrejurărilor accidentului rutier.
In cazul expertizei în accidentele de trafc în general şi cel auto în special, de-a lungul timpului s-a creat o confuzie
între expertiza tehnică şi cea criminalistică,ele fiind principalele tipuri de expertize in domeniul respective.
Expertiza criminalistică prin defnitie este actul procesual prin care se
efctuează o cercetare ştiitifcă a probelor materiale destinată identifcări persoanelor,si
obiectelor, substantelor, fenomenelor sau evenimentelor, stabilirii anumitor proprietăti, modifcări de formă, aspect,
continut ori structură, precum şi a mecanismului producerii acestora. ) Pornind de la caracterul ei interdisciplinar
criminalistica utilizează atit unele metode specifce, cit şi metode ce aparin altor ştiine. 'intre metodele
specifce se
pot aminti cele folosite pentru descoperirea, fxarea, ridicarea, examinarea,interpretarea urmelor şi a mijloacelor de
probă, pentru identifcare, efectuarea examinărilor comparative sau pentru realizarea experimentelor. ) pe lingă
metodele specifce, criminalistica foloseşte şi metode ale altor ştiinte cum ar fi
spectroscopia, cromatografa, testele de culoare, fotogrametria, calculu probabilitatilot etc.
Anumite aspecte ale expertizei tehnice interesează însă şi fnalitatea expertizei criminalistice. Astfelel, există o
legătură cauzală directă între producerea
unor defectiuni la unele dintre reperele sau subansamblurile autovehiculelor,traiectoriile acestora şi urmele care se
creează în astfel de situatii, expertiicriminalişti avind totodată şi pregătirea necesară acordării unor astfel
de problem(de altfel, de cele mai multe ori analiza unor astfel de piese presupune şi o analizătraseologică).

Subiectul II. Metodica cercetării omorului

2.1. (3) Nominalizați elementele modelului (caracteristicii) criminalistic al infracțiunii de omor şi
circumstanţele ce urmează a fi stabilite în astfel de cazuri.

Modelul criminalistic al infracțiunilor de omor include în sine următoarele ele. mente:

 date despre locul săvârşirii omorului sau locul depistării cadavrului;
amplasarea în cadrul regiunii (în raza localității - în afara acesteia; în pierea oameni); - spațiu închis (încăpere sau
mijloc de transport) sau spațiu deschis; prezența urmelor acțiunilor victimei și ucigașului și ale infracțiunii (con
fruntării) lor.
 b) date despre victimă; (identitatea acesteia si actiunile acesteia inainte de savirsirea omorului)
 c) date despre modalitățile de pregătire, săvârşire și camuflare a omorului;
 d) date despre ucigas:(portretul ucigasului-antecedente,abuz de alcool,brutalitatea si cruzimea xu xare a
savirsit omorul etc)
 e) date despre urmele infracțiunii;(picaturi de singe,stersaturi,deschiderea geamurilor si usilor daca sa
incercat incidierea cadavrului)
 f) date despre motivul sau scopul omorului.(dorinta de razbunare,ura,gelozia,pasiuni puternice)
2.2. (5) Distingeţi situaţiile de urmărire penală și versiunile respective în cazul depistării unui cadavru şi
consecutivitatea acţiunilor de urmărire penală realizate la prima etapă.

La depistarea cadavrului OUP ia decizia decizia despre pornirea procesului penal si despre efectuarea cercetarii
apreciind situatia de fapt.Sunt cunoscute urmatoarele situatii de urmarire penala si de cercetare :
 Situatia 1-omorul este evidenta,ucigasul fiind retinut si stabilita identitatea acestuia
 Situaria 2-omorul ascuns,cind ucigasul nu este gasit,versiuniele in asemenea cazuri referinduse la
identitatea ucigasului precum si locul unde sar putea afla
 Situatia 3-cind nu este clar mecanismul de savirsire a omorului,pot fi inaintate versiuni cu privire la suicide
si tocmai dupa verificarea acestei versiuni se purcede la identificarea ucigasului.
 Situatia 4-este depistat cadavru cu multiple leziuni si din cauza mutilarii nu poate fi identificat,in acest caz
se purcede la versiunea identificarii victimei
 Situatia 5-cadavrul este descoperit peste o perioada lunga de timp,in acest caz se inainteaza versiunea cu
privire la identitatea victimei si la esenta evenimentului.
 Situatia 6-omor tainic insotit de dezmembrare,se inainteaza versiunea cu privire la identitatea victimei si
mecanismul omorului si pers care ar avea interes sa comita fapta sis a ascunda urmele.
 Situatia 7-descoperirea cadavrului unui nou nascut-este necesar de a stabili mecanismul de survenire a
mortii,de identificat mama copilului ea fiind o figura cheie.
In complexul acțiunilor inițiale de cercetare a omorului, de cele mai multe ori intră următoarele acțiuni:
cercetarea locului faptei şi examinarea exterioară a cadavrului; dispunerea și efectuarea constatării sau
expertizei medico-legale a cadavrului; audierea martorilor oculari și a martorilor din rândul rudelor; prezen-
tarea cadavrului spre recunoaștere; urmărirea și reținerea ucigaşului; efectuarea percheziției corporale a
bănuitului; audierea bănuitului; efectuarea perchezițiilor la locul de trai și la locul de muncă al persoanei
bănuite; efectuarea expertizelor criminalistice ale probelor materiale descoperite în timpul cercetării la fața
locu-lui, reținerii și perchezițiilor.
2.3. (7) Estimaţi rolul circumstanţelor negative (împrejurărilor controversate) în cazul înscenării unei
sinucideri prin împuşcare cu pistolul.

TEST nr. 22

Pentru examenul de curs la disciplina CRIMINALISTICA

1.1 Prezentați noţiunea şi tipurile de mostre pentru cercetarea comparativă.

Colectarea mostrelor pentru cercetarea comparativa este o actiune de urmarire penala si de tactica
criminalistica independenta, ce consta in obtinerea pe cale experimentala de la banuit, invinuit, inculpat,
martor sau partea vatamata a obiectelor ce reprezinta produse de activitate vitala a organismului lor
create de ei, precum si ridicarea de obiecte materiale, documente necesare pentru confruntarea cu
corpurile delicte existente in cauza cercetata in scopul identificarii ori stabilirii apartenentei lor la grup.

Mostrele pentru analiza comparativa pot fi: libere, conventional-libere si experimentale.

Mostrele libere reprezinta obiecte materiale care nu sunt create special in scopurile analizei comparative si
exista pina la pornirea cauzei penale (ex: scrisorile banuitului, invinuitului).
Mostrele experimentale sunt obiecte materiale dobindite dupa pornirea cauzei penale pentru analiza
comparativa prin actiuni efectuate si fenomene declansate special.
Mostrele conventional-libere sunt acele obiecte, materiale care au fost create pe parcursul cercetarii cauzei,
dar nu in legatura cu necesitatea dispunerii expertizei ( ex: cererile, explicatiile in scris ale banuitului,
invinuitului).

1.2 Determinați măsurile de pregătire și condițiile pentru obținerea mostrelor de la anumite persoane
în procesul penal și de la unele instituții, organizații.

Mostrele de comparatie trebuie sa corespunda urmatoarelor conditii:

- Sa fie reprezentative, adica prin cantitatea si calitatea lor sa reflecte caracteristicile principale ale
obiectelor supuse verificarii, in caz contrar, expertul este in drept sa solicite materialele de comparatie
suplimentare;
- Sa fie comparabile, dupa forma si continut, cu obiectele identificatoare;
- Sa corespunda in timp obiectelor identificatoare ( sa fie de aceeasi perioada).
Una din cele mai importante masuri de pregatire pentru colectarea mostrelor este asigurarea mijloacelor tehnice
necesare. Ele evidentiaza 3 aspecte de asemenea mijloace care permit:
a) Prepararea mostrelor ( dactilohartile, materialul de lipit etc.);
b) Fixarea procesului de colectare a mostrelor ( aparate de fotografiat, camera de laut vederi etc);
c) Ambalarea mostrelor( lazi, plicuri, eprubete etc.).
O alta masura de pregatire pentru colectarea mostrelor este invitarea participantilor la aceasta actiune de urmarire
penala se efectueaza in acelasi mod ca si la alte actiuni processuale ( audiere, perchezitie)

1.3 Estimaţi procedeele tactice de colectare a mostrelor și cerințele înaintate față de acestea.

La efectuarea colectarii mostrelor pentru cercetarea comparativa se aplica diverse procedee tactice care
favorizeaza colectarea mostrelor de buna calitate. Mostrele de calitate buna trebuie sa corespunda
anumitor cerinte poltrivi carora mostra poate fi utilizata in calitate de obiect pentru confrontare. Asemenea
cerinte sunt:
a) Certitudinea provenientei mostrelor de la anumite persoane, obiecte;
b) Administrarea mostrelor in numarul si volumul necessari pentru confirmare;
c) Documentarea corespunzatoare a faptei colectarii de mostre.
Cele mai generale procedee tactice, care asigura buna calitate a mostrelor pentru cercetarea comparativa, sunt
urmatoarele:
 1. Certitudinea provenientei mostrelor de la un obiect anumit ce asigura prin verificarea minutioasa la
obtinerea lor. Din acest motiv, inainte de a colecta mostra experimentala, of. Up este obligat sa identifice
precis care mostra a fost produsa anume de obiectul identificarea ori stabilirea apartenentei de grup a caruia
se va efectua. Inainte de a obtine mostrele experimentale de la banuit, insinui, inculpat, martor, parte
vatamata, se va identifica personalitatea lor prin verificarea doc. si autiere lor preventiva.
2. Cerinta de colectare a mostrelor corespunzatoare scopurilor comparatiei este strrins legata de alta cerinta,
ceea de a obtine mostrele in numarul si volumul necessari.

Subiectul II. Metodica criminalistică.

2.1 Prezentați noţiunea, sistemul şi obiectul de studiu al metodicii criminalistice.

Metodica criminalistica este o parte intregranta a stiintei criminalistice si prezinta un sistem optim de teze
stiintifice si recomandari practice, elaborate in baza studierii legitatilor activitatii infractionale si criminalistice,
tinindu-se cont de cerintele processuale, in scopul cercetarii unor categorii de infractiuni.

Obiectul metodicii criminalistice il consti tuie, in primul rind , metodele de comitere a diferitelor categorii,
grupuri de infractiuni , personalitatea infractorului, valorile la care tenteaza actiunile ilicite, mijloacele si
metodele folosite de faptuitor la savirsirea unor infractiuni, procederle si formele de tainuire, camuflare a
activitatii ilicite etc.. In al doilea rind, practica de cercetare, desco perire si prevenire a infractiunilor, de
interactiune a organulo de up ci alte servicii ( speciale de investigatii, administrative etc. ) in procesul investigarii
infractiunilor. In al treilea rind legislatia penala si procesual-penala in vigoare. In al patrulea rind- performantele
altor stiinte ( tehnice, umanistice etc.) care pot fi utilizate la cercetarea, descoperirea si prevenirea infractiunilor.
2.2
2.3 Evidenţiaţi izvoarele şi principiile pe care se bazează metodica criminalistică

Izvoarele metodicii criminalistice sunt :

- Legislativa penala si procesual-penala in vigoare, precum si conceptiile acestora;
- Activitatea infractionala ( metodele de comitere a diferitor categorii sau grupuri de infractiuni, personalitatea
infractorilor, mijloacele si procederle utilizate de infractori)
- Practica avantajoasa a organelor de drept9 de cercetare, desco perire si prevenire a infractiunilor, de
interactiune a organelor de up cu alte servicii, ministere si deoaratmente pe parcursul cercetarii cauzei
concrete).
- Prevederle teoriei generale, tecnici si tacticii criminalistice;
- Performantele altor stiinte care pot fi utilizate la cercetarea, descoperirea si prevenirea infractiunilor.

Principiile metodicii criminalistice:

-pr. Legalitatii;
-pr. Intemeierii stiintifice a metodicii de cercetare;
- pr. Situativitatii cercetarii;
-pr. Organizarii si planifiacrii;
-pr. Operativitatii;
-pr. Necesitatii si oportunitatii;
-pr. Conspirativitatii.

2.4 Evaluaţi etapele și sarcinile cercetării infracțiunilor

Cercetarea infractiunilor se efectueaza in 2 etape: initiala si ulterioara.

La etapa initiala a cercetarii cauzei penale, se solutioneaza urmatoarele sarcini importante:
- Contracararea si prevenirea actiunilor criminale si a altor actiuni ilegale, evitarea unor posibile, dar
indezirabile, consecinte pentru societate sau pentru stat;
- Orientarea of. De up, procurorului in circumstantele faptei savirsite,analiza situatiei reale de up si elaborarea
versiunilor generale referitor la infractiunea savirsita;
- Determinarea circumstantelor care urmeaza a fi stabilite, a actiunilor initiale de up si masurio speciale de
investigatii care trebuie efectuare in scopul obtinerii probelor infractiunii concrete;
- Asigurarea pe cale procesuala i speciala de investigatie a culegerii si fixarii tuturor probelor care in timp scurt
pot fi perdute;
- Identificarea, cautarea si retinerea persoanelor banuite de savirsirea infractiunii concrete;
- Obtinerea datelor necesare pentru pregati rea si desfasurarea actiunilor ulteriore de up si masurio speciale de
investigatie, precum si pentru prevenirea infractiunilor;
- Stabilirea cautelo si conditiilor care au favorizat comiterea infractiunii concrete.
Pentru etapa initiala de cercetare a infractiunilor, de obicei , sunt caracteristice aceste actiuni de up si masuri
speciale de investigatii: cerectarea la fata locului; autiere victimelor; autiere martorilor-oculari; retinetea
banuitilor;perchezita la domiciliu etc.

Etapa ulterioara de cercetare a infractiunilor , care prezinta o perioada relativ mai lunga de timp- luni sau chiar
ani, are urmatoarele sarcini:
- Verificarea probelor optinute la etapa initiala de cerectare a cauzei concrete;
- Depistarea si fixarea si a altor probe, in afara de cele obtinute la eatapa initiala,a infractiunii cercetate;
- Identificarea si atragerea la raspundere penala a tututror persoanelor partecipante la savirsirea infractiunii
cerecetate;
- Inlaturarea cauzelor si conditiilor care au favorizat savirsirea infractiunii concerete;
- Determinarea daunei cauzate prin savirsirea infractiunii cercetate si restabilirea acesteia;
- Solutionarea si a altor probleme cu caracter procesual sau operativ, aparute pe parcursul cercetarii cauzei
concrete (recunoasterea in caliatate de victima, conexarea disjungerrea cautelo penale etc.)
In scopul solutionarii sarcinilor trasate, laetapa ulterioara, de obicei, se efectueaza actiunile de up si masurile
speciale de investigatii expuse infra: autiere invinuitului; prezentarea spre recunoastere; reconstituirea faptei
etc.

TEST nr. 23

Pentru examenul de curs la disciplina CRIMINALISTICA

Subiectul I. Tactica prezentării spre recunoaştere.

1.1 Prezentați genurile prezentării spre recunoaştere şi apreciaţi formele de recunoaştere a cadavrului.
In funcitie de obiectul prezentat, se deosebesc urmatairele tipuri de prezentari spre recunoastere :
a) Recunoasterea persoanei ;
b) Rec. Cadavruli ;
c) Rec. Obiectelor materiale ;
d) Rec. Animalelor ;
e) Rec. Incaperilor, terenurilor.
1.2 Determinaţi persoanele, ce pot fi chemate să recunoască cadavrul necunoscut şi măsurile
pregătitoare necesare a fi realizate în acest sens.
La prezentarea spre recunoaștere a cadavrului, pot fi intalnite doul categorii de martori:
a) rudele, vecinii, cunoscuții, colegii de lucru ai decedatului Aceste persoa- a ln audierea prealabila prezentării
spre recunoaştere a cadavrului pot comuni- Semnalmentele persoanci pe care o socot dispărută făra veste sau
decedată
b) persoanele, care se află întámplător in apropierca locului de descoperire a cadavrului, locuitorii sau activiştii
localităților apropiate de locul accidentului și alte persoane, care puteau s-0 vadă atunci când era vie persoana
cadavrul căreia a fost descoperit.
Persoanele din prima categorie de martori în prealabil trebuie audiuți referitor la semnalmentele (indiciile)
persoanei dispărute, omorâte etc., după care ei pot recunoaşte cadavrul depistat şi sunt de acord să participle la
acjiunea dată, jar cei din a doua categorie de martori, de obicei, nu cunosc oarecare date despre cada- vrul
depistat și audierea lor prealabilă este inutilă. In legătură cu aceasta, lor li se poate prezenta cadavrul în mod
operativ, și nu procesual, pentru a exclude unele circumstanje în cazul cercetat sau în scopul stabilirii
(identificării) altor martori care, posibil, pot cunoaște persoana decedatā sau omorâtă, cadavrul căreia u fost
depistat. In cazuri dificile de recunoaştere a cadavrului, organul de umărire pe- nală, prin interrmediul televiziunii
locale, se poate adresa către populație pentru a stabili identitatea cadavrului depistat.
 1.3 Analizați posibilitatea şi procedura prezentării spre recunoaştere în situaţia, în care au fost
depistate următoarele părţi componente ale unui cadavru dezmembrat: membrele inferioare, mâina
dreaptă, craniul.

Cadavrul fi prezentat spre recunoaștere la fața locului (unde a fost depistat) sau la moroa Doar in anumite
cazuri, când in urma unor catastrofe (avarii, accidente etc.) sunt prezente multiple cadavre sau pärți ale acestora
și ele au fost adunate (amplasate) intr-un anumit loc, este posibilă prezentarea lor in zona respectivă.
Recunoașterea cadavrului este îngreunată de anumiți factori. Astfel, dacă la recunoașterea persoanelor concură
atât elementele statice, cât și cele dinamice, la recunoașterea cadavrului contribuie numai elemente statice
(trăsăturile feței, ta- lia, constituția etc.), precum şi vestimentația sau obiectele ce se află ale acestuja. Apoi,
persoana și cadavrul sunt percepute, de regulă, în diverse poziții. Astfel, în vreme ce persoana este percepută, de
cele mai multe ori, numai în poziție verticală, cadavrul este perceput într-o poziție neobişnuită, adică în poziție
orizontală și este observat de sus. La aceasta se adaugă lipsa expresiei sau expresia mult modificată,
determinată de starea de imobilitate în care este perceput cadavrul. Imobilitatea, rigiditatea cadaverică, căderea
mușchilor faciali, conferă cadavrului o înfățişare mult schimbată față de imaginea care se păstrează despre
persoana în viață.
Atunci când trăsăturile feței au suferit importante transformări, pentru a se re- duce posibilitatea de eroare,
astăzi se aplicã, pe plan mondial, tehnica de tratare a cadavrului (,„toaleta cadavrului"), prin care se încearcă a
se da acestuia un aspect și o expresie cât mai apropiate celor avute în viață.
Refacerea înfățişării cadavrului are o semnificație psihologică, în sensul că ea contribuie la reducerea emoțiilor
celui care îi este înfățișat cadavrul spre recunaștere. Indiciile de identificare, caracteristice exteriorului la
cadavru alterează rapid, încep să se distrugă, iar apoi dispar (ca rezultat al fenomenelor cadaverice). Prin
aceasta se explică recomandarea cu privire la prezentarea spre recunoaştere a cadavrului depistat. In cazul în
care este necesară efectuarea ,,lo- aletei" cadavrului, aceasta se poate efectua doar după examenul exterior al
cadavrului.

Subiectul II. Metodica cercetării infracțiunilor de corupție

2.1 Nominalizați elementele modelului (caracteristicii) criminalistic a infracțiunilor de corupție.

La cercetarea acestor infracțiuni deosebit de complicate și periculoase pentru societate, cunoaşterea modelului
criminalistic are un bun avantaj. Ca elemente ale modelului criminalistic al actelor de corupere pot fi
nominalizate:
1 ) datele referitoare la subiecții actuluí de corupere;
2) datele cu privire la obiectul infracțiunii;
3) datele despre modalitațile săvârşirii coruptiei;
4) datele despre urmele infracțiunii de coruptie;
5) datele despre locul și timpul actului de coruptie;
6) datele cu privire la cauzele și condițiile săvârșirii actului de corupție.

2.2. Decideţi asupra situaţiilor de urmărire penală și versiunilor criminalistice generale în cazurile de
corupție ce urmează a fi verificate.

Din punctul de vedere al caracterului determinat al informației pe aceste categorii de infracțiuni la etapa
initiala, se poate vorbi despre trei situații tipice de urmiärire penală:
- a parvenit declarația unei persoane concrete cu privire la extorcarea de la el a unor valori, obiecte sau declarația
persoanei careia i s-a incercat a da mita;
- există date argumentate despre un act såvârşit de corupere, parvenite de la persoana care a dat mita (corupator);
- există informatie referitor la un act presupus sau real de corupere (despre mai multe acte), care le conțin
materialele altei cauze penale.

La etapa cercetărilor, versiunile de urmărire penală sunt elaborate, mai intâi de toate, pentru a stabili dacă într-
adevăr a avut loc un act de corupție sau un alt act legal. In acest caz, cele mai frecvente sunt urmātoarele
versiuni:
 1) persoana oficială într-adevăr a fost coruptā printr-o modalitate concretă în circumstantele care decurg din
datele obținute;
2) persoanei oficiale într-adevăr i-a fost transmis un anumit obiect, bani, alte bunuri, dar nu în calitate de mită,
dar în legătură cu alte împrejurări și în mod absolut legal (întoarcerea unei datorii, cadou, plata unui onorariu
etc.), însă declaratia cu privire la primirea mitei era o eroare fără rea intentie sau o calomniere;
3) declarantul (corupătorul) doreşte să compromita persoana cu funcții de răspundere (din räzbunare, din
insărcinare sau pentru principialitate);
4) mita se estorchează, se conditionează, se cere de persoana cu funcții de răspundere;
5) persoana oficiala işi exercită atribuțiile legitime de serviciu in interesul unei persoane și nu a primit mità:
6) persoana oficială nu a primit mita și nu a executal niciun fel de actiuni in favoarea persoanei care ea și cum
i-ar fi dat mita.

2.3. Estimaţi acțiunile procesuale și măsurile speciale de investigații care necesită a fi efectuate la etapa
inițială de cercetare a infracțiunii de corupție.

In prima situație pe aceste categorii de cauze, sunt caracteristice urmātoarele actiuni de urmârire penală şi măsuri
speciale de investigație: 1, ascultarea denunțătorului in calitate de martor,
2. organizarea și efectuarea controlului transmiterii banilor sau obiectelor extorcate;
3. reținerea in flagrant a persoanei cu funcții de răspundere sau a persoanei care a Incercat sa corupa funcționarul
respectiv;
4. percheziția corporala, la domiciliu şi la locul de muncă al bănuitului;
5. ridicarea de obiecte şi documente;
6. ascultarea banuitului;
7. examinarea obiectelor primite in calitate de mită;
8. expertiza criminalistică a umelor de mâini depistate pe obiectele primite;
9. audierea posibililor martori la acțiunea de corupere etc.

TEST nr. 24

Pentru examenul de curs la disciplina CRIMINALISTICA

Subiectul I. Urmele biologice de natură umană la fața locului

1.1 Definiţi noţiunea de urmă și prezentați clasificarea acestora.

`
Unii autori definesc urmele ca fiind cele mai variate schimbări care pot interveni în mediul
Inconjurător ca rezultat al acțiunii infractorului", ori totalitatea elementelor materlale a căror formare este
determinată de săvârșirea infracțiunii, sau iodilicare materialā intervenită în condițiile săvârșirii unei fapte
penale, intre faptă și modificarea produsă existând un raport de cauzalitate.

Urmele de la fața locului, pot fi divizate in:

 urme de reproducere;
 urme de obiecte sau substanțe şi resturi ale acestora;
 urme de explozii şi incendii.

O altă clasificare a urmelor este prezentă în funcție de obiectele creatoare de urme:

a) urme de om (homeoscopice);
b) urme de instrumente, mecanisme, utilaje (mecanoscopice);
c) urme de mijloace de transport;
d) urme de animale;
e) urme de fenomene (incendii, explozii).
Urmele de om, la rândul lor, se clasifică în:
 urme de mâini;
 urme de picioare;
 urme de dinți;
  urme de buze;
 urme de urechi;
 urme de alte părți ale corpului.
După modul de formare şi natura urmelor, factorul creator de urme, nivelul de modihcare a obiectului
primitor de urme, acestea se clasifică în:
 urme-formă și urme-obiecte, materie;
 urme statice şi dinamice;
 urme de suprafață și de adâncime (de volum);
 ume de stratificare şi de destratificare;
 urme vizibile, slab vizibile şi invizibile (latente);
 urme locale și periferice.
Dupa mārimea lor, urmele pot fi clasificate în: macrourme și microurme.

1.2 Determinați direcțiile principale și locurile de căutare a urmelor de natură umană la fața locului.

Printre urmele biologice de natura umana principalele sunt: urmele de singe, urmele de saliva, urmele de sperma,
urmele ( firele) de par si urmele de miros.
Urmele de singe. Prin urma de singe se intelege lichidul extravazat al aparatului cardiovascular al
omului si depus pe un support in procesul savirsirii faptei sau in legatura cu aceasta.
Conditia formarii urmelor de singe la fata locului este existent singerarii. Cauza singerarii rezida , in lezarea
traumatic a sistemului vascular al organismului uman sau animal.
Cautarea urmelor de singe trebuie efectuata in functie de particularitatile locului faptei si suportul cerecetat
nemijlocit. Din practica sunt recunoscute citeva directii principale de cautare a acestora, si anume :
- Vestimentatia si corpul persoanei implicate in infractiune( faptuitorul sau victim);
- Suprafata de teren, itinerarul parcurs de persoana care singereaza si obiectele aflate in scena infractiunii sau
in locul in care a fost descoperit cadavrul;
- Mijloacele tehnice care au fost utilizate la savirsirea infractiuniii;
- Instalatiile si mecanismele, vasele si alte obiecte care at fi putut servi la savirsirea infractiunii sau
inlaturarea urmelor acesteia.
Urmele de saliva reprezinta lichidul de secretie al glandelor salivare. Formarea urmelor de saliva are loc in
momentul contactului buzelor, dintilor sau limbii cu anumite obiecte9 tacimuri, scobitori, servete, tigari,
batiste).
Cautarea si descoperirea urmelor de saliva trebuie facuta cu mijloace optice si de iluminare curente( lupe, lampi
cu radiatii vizibile si ultraviolet.)
Urmele de sperma constau din lichidul seminal rezultat din secretia glan delor sexuale masculine in timpul
raporturilor sexuale lireşti sau de perveniu sexuala, al masturbarii, poluției nocturne ori al ejacularil datorita unor
stari patologice. Cautarea urmelor de spermă impune, in primul rând, examinarea corpului vic-timei, unde o
atenție deosebită este acordatã orificiare ne ) In al doilea rând, se examinează lenjeria de corp și de pat,
imbracamintea victimei şi a suspectului, apoi și alte obiecte, locuri, după caz. Spre deosebire de alte urme
biologice, urmele de sperma sunt mai uşor de descoperit datorita fluorescentei lor relativ specifice, de nuanță
albastrie, determinatà de radiațiile ultraviolet.
Urmele de pår uman constituie o categorie deosebită de urme biologice denumite în literatura de specialitate
urme de natură pilonsă Prin urma de natură niloasă se înțelege firul de păr provenit de pe corpul uman in
procesul savirsirii unei infractiuni.
Căutarea şi descoperirea firelor de pår la fața locului se face cu ochiul liber sau cu lupa, cu surse de lumină mai
puternice sub diferite unghiuri de incidentä. Ele trebuie căutate pe obiectele cu care agresorul sau victima a avut
contact sau în locurile unde s-a aflat în momentul sāvârşirii actului prejudiciabil. In acest scop, se examinează
îmbrăcămintea, lenjereia și corpul persoanei victime. O atenție deosebitā trebuie acordată cercetării obiectelor
corp delict (arme de loc, cuțite, topoare, obiecte contondente etc.) utilizate de infractor. In sfera cercetării trebuie
incluse și urmele de natură biologică care pot conține şi fire de par. La examinarea victimelor, cadavrelor nu
trebuie omisă cercetarea unghiilor si , in particular a mâinilor, în care se pot găsi fire de păr smuls de la agresor.
Urmele de miros reprezinta emanatii care contin elemente volatile si se evapora usor la temperature obisnuite.
 Cautarea urmelor de miros trebuie efectuata chiar la inceputul cercetarii locului faptei, atunci cind se determina
timpul si modul savirsirii infractiunii, instrumentele utilizate, articolele vestimentare abandonate sau uitate de
faptuitor.
In acest scop se poate a fi folosit ciinele de serviciu.

1.3 Estimați metodele de depistare, regulile de fixare și ridicare a urmelor biologice de natură umană.

Umele de sânge proaspete, în fond, sunt vizibile. Ele sunt percepute de ochiul liber după culoarea lor
specifică, prin urmare, ele pot fi descoperite prin cercetarea vizuală a obiectelor care se află la locul faptei și pot fi
purtātoare de urme. Se va insista în special asupra corpului victimei şi a agresorului, asupra obiectelor de
construcție (parchet, pereți, geamuri), de îmbrācāminte, uneltelor, a mijloacelor de transport şi de producție.
Totodată, trebuie de relevat, în acest context, că temporal, urmele de sânge pot suferi modificări de
natură să devină chiar invizibile. În stare uscată, ele îşi schimbă culoarea, devenind confundabile cu petele de altă
origine, inclusiv de vopsea, cerneală, rugină, produse alimentare.
Cu timpul, sângele despărțit de corpul uman işi modifică starea, din formă li-chidă în cea solidă și
culoarea - din roșie-lucioasă devine brună și solzoasă, apoi negricioasă și chiar verde , dupa factorii care
actioneaza- temperature, lumina etc.
Astfel, descoperirea urmelor de sânge vechi, mai ales care au existat în condiții nefavorabile, sau au fost
depuse pe obiecte absorbante, impune folosirea unor metode și mijloace speciale de căutare. Rezultatele pozitive
se vor obține prin folosirea surselor de lumină concentrată, aplicarea instrumentelor optice de mārit, dispozitivele
de filtrare și de radiații ultraviolete.
Depistarea urmelor evidente de sânge (pete, bãltoace lângă un cadavru cu plägi täiate) se face cu ochiul
liber, iar la cāutarea petelor suspecte a fi sânge, de regulă, se aplică metode fizice cu ajutorul surselor de lumin
score culoare (roşie sau verde) capabile să scoată mai bine in evidență aceste urme.
Fixarea urmelor de sânge, ca şi alte urme ale infracțiunii, trebuie efectuată prin descrierea în procesul-
verbal de cercetare la fața locului și fotografiere (preferabil color). In procesul verbal se indica locul sau obiectul
pe care a fost descope rită urma presupusă de sânge, aspectul ei general (slarea, culoarea, dimensionsiunea),
forma sub care se prezintă şi corelarea acesteia cu alte ume, obiecte importante la fata locului.
Ridicarea acestora trebuie făcută împreună cu obiectele purtātoare de urme, iar cele descoperite pe
obiecte netransportabile se ridică, în funcție de starea în care au fost depistate, prin procedee diferite: răzuire ,
absorbtie.
Obiectele purtătoare de urme de sânge se ambalează în cutii de carton sau alt material tare, în aşa fel ca
la transportarea lor urmele să nu contacteze cu pereții ambalajului şi să nu sufere oarecare deteriorări.
Urmele de saliva. Fiind aproape incolore, căutarea acestor urme se face cu foarte multă alenție,
examinându-se fiecare obiect suspect în parte, sub diferite unghiuri de incidență a luminii de lanternă sau alte
izvoreleurent raze urma de salivă are o fluorescență albăstruie) şi cu ajutorul lupei de mărit. Depistarea lor
necesită o cercetare sistemică a întregului loc al faptei. O atenție deosebită trebuie acordată unor obiecte sau
suporturi, cum sunt: timbrele, plicurile, rujuri de buze, instrumentele muzicale de suflat, obiectele de cult
religios, obiectele de igienă personală ş.a.
Fixarea urmelor de salivă se realizează prin descrierea lor în procesul-verbal respectiv, indicându-se
obiectul pe care au fost depistate și locul concret, forma in care se prezintă și starea acestora (umede, solide),
aspectul și culoarea In ca- zul în care aceste urme s-au depistat pe corpul victimei, împreună cu muşcăturile
respective, trebuie descrise şi ele.
Ridicarea urmelor presupuse a fi de salivă impune respectarea acelorași recomandări făcute pentru
urmele de sânge. Dacă obiectele pe care au fost depistate urmele de salivă sunt uşor de ridicat şi de transportal, se
procedează la ridicarea și ambalarea lor astfel urmele să nu se distrugă. Atunci când urmele de salivă se pe
obiecte greu de transportat, ridicarea lor se efectuează cu hârtie de filtru, cat timp sunt încă fluide, iar dacă ele
deja sunt uscate, sub formă de peliculă, mai mai trebuie dizoli cate ele tamponează tot cu hârtie de Hitru, care se
introduce în eprubete sterilizate.
Urmele de sperma Umele de spermă se formează prin depunerea, pe diverse suporturi, a lichi: dului
spermatic ejaculat în momentul unui contact sexual, al masturbării, sau ca o consecință a unor tulburāri
neuropsihice. In stare uscată, aşa cum sunt depisiate in multe dintre cazuri, urmele de spermā prezintă un contur
neregulat, de o cu-loare gri-albicioasă şi sunt aspre la pipăit, dacă au rămas pe suporturi absorbante, de tipul
țesăreuril. Pe suporturile din țesături sintetice, aceste urme au un aspect de crustă solzoasă și lucioasă 82.
Căutarea urmelor de spermă impune, în primul rând, examinarea corpului vic-timei, unde o atenție deosebită
 esteate eate cadru medical). In al doilea rând, se examinează lenjeria de corp şi de pat, îmbrācămintea victimei și
a suspectului, apoi şi alte obiecte, locun, după caz. Spre deosebire de alte urme biologice, urmele de spermă sunt
mai uşor de descoperit datorită fluorescenței lor relativ specifice, de nuanță albăstrie, de-terminată de radiațiile
ultraviolete3. Fixarea urmelor seminale se efectuează prin descriere în procesul-verbal. Fo tografierea în aceste
cazuri nu prea se utilizează din motive că urmele se pol gas în anumite zone intime ale corpului uman. La
descriere se menționeaza locu obiectele, suportul unde au fost depistate urmele, forma si-diaiunile acestorah
starea lor şi culoarea. Ridicarea urmelor date necesită multă atenție pentru a se păstra intacia pa implicit
spermatozoizii. In acest scop, se ridică întreg obiectul purtător de u sau se taie poriunea unde se află urma fără a
o îndoi. Urmele aflate pe o suprafață tare (duşumea, parchet, alt obiect) nu se lahie ed ci se decupează. In cazul
picăturilor aflate pe păr, acestea se recoltează prin taie- rea firelor respective de păr, iar cele de pe piele se
recoltează după umezirea cu apă distilată ori cu glicerină a petei și transferarea lor pe o filt Hartia astfel imbibată
se introduce în eprubeta sterilizată.
Urmele de par uman Cāutarea și descoperirea firelor de păr la fața locului se face cu ochiul liber sau
cu lupa, cu surse de luminā mai puternice sub diferite unghiuri de incidență. Ele trebuie căutate pe obiectele cu
care agresorul sau victima a avut contact sau in locurile unde s-a aflat în momentul săvârşirii actului
prejudiciabil. In acest scop, se examinează imbrăcămintea, lenjereia şi corpul persoanei victime. O atenție
deosebită trebuie acordată cercetării obiectelor corp delict (arme de loc, cuțite, topoare, obiecte contondente etc.)
utilizate de infractor. In sfera cercetării trebuie incluse și urmele de natură biologică care pot conține și fire de
par. La examinarea victimelor, cadavrelor nu trebuie omisă cercetarea unghiilor, in particular a mâinilor, în care
se pot gāsi fire de păr smuls de la agresor
Fixarea firelor de păr se face prin descrierea acestora în procesul-verbal recal spectral , examinare
corporalà) și prin fotografiere. rele de păr depistate se ridică cu penseta și cu mare atenție pentru a menține mact
fiecare fir şi a se evita amestecarea cu alte fire provenite accidental de la persoanele care efectuează cercetarea.
Fiecare fir de pår se introduce în eprubetă eparal, în funcție de locul în care a fost descoperit și se fác mențiuni
clare și be pe ambalajul respectiv. Nu se recomandă folosirea ca ambalaj a plicurilor de hârtie, deoarece pereții
acestora s-ar putca să distrugă microurmele de pe firele respective de păr.
Urmele de miros Căutarea şi utilizarea acestei categorii de urme in interesul justifiei, al descoperirii
infractorilor și corpurilor delicte, constituie obiectul odorologiei criminalistice
Descoperirea urmelor de miros constituie una dintre sarcinile grele ale ofițerului de urmărire penală în
cadrul cerrul laerce Dificultatea acestei sarcini este determinată de durata scurtă de existență a urmelor olfactive,
de numeroa- sele posibilități obiective de a fi distruse, precum și de capacitatea limitată de a fi percepute.
Căutarea urmelor de miros trebuie efectuată chiar la inceputul cercetării lo- cului faptei, atunci când se determină
timpul şi modul săvārşırii infracţiunii, in- strumentele utilizate, articolele vestimentare abandonate sau uitate,
pierdute de făptuitor, precum şi stabilirii itinerarului acestuia spre / şi de la locul infracțiunii. In acest scop, poate
fi folosit cânele de serviciu, care poate selecta o urmă de miros din alte 200, intrucât acesta dispune de un număr
impresionant de celule olfactive de peste 30 de ori mai multe decât omul.
O mare importanjă la căutarea urmelor de miros ale infractorului o are chestionarea, audierea martorilor,
victimei, care pot furniza informație referitor la unele circumstanle esențiale (locul unde a activat făptuitorul,
obiectele cu care a manipulat etc. Prin procesul cercetării locului faptei, trebuie de luat în considerație că din
cauza specificității urmelor de miros, in condițiile mediului înconjurător (vânt, ploaie, zăpadăléural schimbă
proprietăļile mai rapid decât alte tipuri de urme.
Identificarea persoanei pe baza urmelor de miros, prin efectuarea expertizei odorologice, este posibilă doar
respectând anumite condiții:
- ridicând de la fața locului urmele olfactive şi conservându-le ermetic pentru ca ulterior să fie supuse
analizei comparative;
- obținând în modul stabilit de lege mostre de comparație de la persoanele suspecte;
- având instituția respectivă, care poate face astfel de cercetări, după anumite metodici ştiințifice,
verificate şi aprobate în modul stabilit.

Ridicarea urmei de miros a infractorului poate fi efectuată prin două proce- dee:
a) împreună cu obiectul purtător de urmă. Ridicarea se face cu penseta chirurgicalical lungă, mâinile fiind
protejate cu mănuşi de cauciuc, pentru a nu depune miros suplimentar al ofițerului de urmărire penală sau al
specialistului. Obiectul se introduce în recipiente din sticlă ori din plastic special, fiind sterile și ermetic închise;
b) cu ajutorul seringii de volum mare (din urmele de adâncime) sau prin osorbție. Utilizând seringile
respective din trusa criminalistică specială (odoro- logică), trebuie de avut mănuşi chirurgicale lungi de cauciuc.
Prelevând mirosul din urma infractorului, aceasta se conservă ermetic în borcane sterile din aceeaşi trusă, cu
mențiunile de rigoare. In a doua situație, pe obiectele, locurile suspecta te de a fi atinse, mânuite de infractor, se
aplică un tampon de vată, tifon sterilizat (comprese sterile) pe o suprafață de aproximativ 20x30 cm, peste care se
pune o bucată , metalică curată, în vederea realizării unui contact perfect. După 25-30 min, pernița de vată sau
tifon se ridică cu penseta și se conservă ermetic intr-un borcan steril, cu mentiunile de rigoare.

Subiectul II: Rolul expertizei judiciare în cercetarea omuciderilor.

2.1 (3) Nominalizați expertizele criminalistice tradiţionale efectuate în cadrul cercetării omuciderii.
2.2 (5) Distingeţi circumstanţele ce urmează a fi stabilite prin intermediul altor clase şi tipuri de expertize posibile
în cazul omuciderii.
2.3 (7) Proiectaţi sarcinile expertizei medico-legale în situaţia descoperirii unor părţi de cadavru uman de gen
feminin.

2.1 Nominalizați expertizele criminalistice tradiţionale efectuate în cadrul cercetării omuciderii

TEST nr. 25

Pentru examenul de curs la disciplina CRIMINALISTICA

Subiectul I: Rolul tehnicii criminalistice la cercetarea criminalistică a infracțiunilor

1.1 Definiţi noţiunile de tehnică și mijloc tehnico-criminalistic şi prezentați clasificarea lor.

Tehnica criminalistică este un compartiment al științei criminalistice și prezintă un sistem argumentat științific de
metode, procedee și mijloace tehnice privind utilizarea lor de către organele împuternicite prin lege, în vederea
depistării, fixării, examinării și ridicării urmelor materiale ale infracțiunilor și infractorilor în scopul cercetării,
descoperirii și prevenirii actelor prejudiciabile.
Diversitatea metodelor și a mijloacelor tehnicii criminalistice poate fi sistematizată având în vedere sarcinile care
îi revin acestui compartiment al științei criminalistice. Mijloacele tehnico-criminalistice sunt acele aparate,
dispozitive, utilaje, instrumente, mecanisme, articole și materiale, care sunt utilizate întru depistarea , fixarea și
examinarea probelor pe cauzele judiciare.
În funcție de scopul și subiecții care utilizează mijloacele tehnico-criminalistice, ele se divizează, în: mijloace
tehnice utilizate la descoperirea, fixarea, examinarea și ridicarea probelor materiale; mijloace utilizate la
efectuarea expertizelor judiciare și mijloace de prevenire a infracțiunilor.
 Mijloacele tehnico-criminalistice utilizate la descoperirea, fixarea, examinarea și ridicarea probelor
materiale sunt cuprinse în:
 Truse criminalistice universale;
 Truse criminalistice specializate;
 Laboratoare criminalistice mobile.
 Mijloace tehnico-criminalistice utilizare la efectuarea expertizelor judiciare. Pentru examinarea în cadrul
expertizelor judiciare a obiectelor și urmelor, se utilizează mijloace optice sau electronice, cum ar fi: lupa,
microscopul optic, stereomicroscopul, microscopul de polarizare,etc.
 Mijloace tehnico-criminalistice de prevenire a infracțiunilor. Aceste mijloace tehnico-criminalistice se
împart în două categorii:
 Mijloace tehnice de semnalizare;
  Capcane criminalistice, care la rândul lor se împart în mai multe tipuri : capcane fizice, capcane
chimice, capcane odorante, capcane radioactive, capcane optice, capcane fonice.

1.2. Specificaţi mijloacele şi metodele tehnico-criminalistice utilizate la căutarea şi depistarea urmelor şi

altor materiale de probă în condiţii de teren.

1.3Estimaţi trusa criminalistică și laboratorul criminalistic mobil în activitatea de combatere a

criminalităţii.

Trusele criminalistice sunt de 2 tipuri:

Trusele criminalistice universale dispun de un instrumentar divers, cu ajutorul căruia se pot efectua principalele
operațiuni de cercetare la fața locului, împarțit în mai multe compartimente, dintre care:
 Compartimentul traseologic destinat descoperirii, fixării și ridicării urmelor de mâini, de picioare, de
dinți, de instrumente de spargere, etc., din care fac parte: substanțe pulverulerente, pensule din păr de
veveriță, pensulă magnetică, pulverizatoare sau spary-uri pentru relevarea urmelor latente, plicuri cu folii
adezive pentru transferarea urmelor papilare, sursele de luminaă, materiale pentru executarea mulajului
urmelor de adâncime etc.
 Compartimentul necesar executarea măsurătorilor și marcarea obiectelor principale, precum și a zonei
cercetate, compus din ruletă, bandă metrică, împărțită în segmente de 10 cm, colorate alternativ alb-negru,
jetoane numerotate de la 1 la 10, prevăzute cu suporturi de fixare, cretă forestieră.
 Compartimentul necesar executării desenelor și schiței locului faptei, conținând riglă gradată, busolă,
hârtie milimetrică, hârtie de calc, diverse creioane colorate, șablon tip pentru lucru pe hartă etc.
Trusa mai conține instrumentarul de amprentare a persoanelor și cadavrelor la fața locului, precum și o serie de
instrumente ajutătoare, cum ar fi: diamant pentru tăiat geamul, magnet, șurubelnițe, clește, ciocan, etc. Acestora li
se adaugă eprubete sau containere pentru ambalare urmelor biologice, urmelor materie. Trusa criminalistică
universală mai dispune și de aparăură foto.

Trusele criminalistice specializate sunt de mai multe destinații:

 Trusă pentru testarea stupefiantelor, în care se găsesc tuburi cu reactivi ce permit identificarea unor
substanțe stupefiante.
 Trusa pentru marcarea unor obiecte cu substanțe fluorescente sau chimice, în scopul prevenirii sau
descoperirii unor infracțiuni. Frecvent , se folosește în descoperirea sustragerilor. Trusa conține flacoane cu
substanțe de marcare, pensule, mojarul de porțelan, pulverizatorul, cilindrul gradat, mănușile chirurgicale,
precum si detector cu radiații ultraviolete.
 Trusa pentru relevarea urmelor papilare lente cu radiații de tip laser, portabilă și astfel concepută încât
să asigure atât descoperirea urmelor, cât și fixarea lor fotografică, în condiții de mare acuratețe.
 Truse cu destinație specială. Aceste truse sunt destinate cercetării accidentelor de circulație, cercetării
exploziilor și incendiilor, inclusiv truse pentru examinarea cadavrelor neidentificate, truse pentru
cercetarea falsurilor în înscrisuri etc..
Laboratoarele criminalistice mobile au fost create din necesitatea majorării eficienţei activităţilor de cercetare
criminalistică pe baza aplicării operative pe teren a mijloacelor tehnico-ştiinţifice.
Practica activităţii de cercetare criminalistică a confirmat că dotarea organelor de urmărire penală cu asemenea
laboratoare, exploatarea lor de către specialişti calificaţi, lărgeşte considerabil sfera de aplicare pe teren a
metodelor şi mijloacelor ştiinţifice criminalistice, trecând de la operaţiile de descoperire, fixare şi ridicare, la cele
de examinare în prealabil a urmelor şi obiectelor – probe materiale.
Majoritatea laboratoarelor criminalistice mobile sunt instalate pe microbuse, autoturisme sau remorci speciale .
Laboratoarele moderne sunt dotate cu un şir de mijloace suplimentare de tehnică criminalistică, sunt înzestrate cu
mijloace de legătură radiotelefonică, ceea ce asigură posibilitatea antrenării în activitatea de cercetare a anumitor
forţe suplimentare, spre exemplu, a inspectoratului de circulaţie rutieră, a serviciului sectoral de poliţie etc.
De asemenea, laboraoarele criminalistice mobile dispun de intrumente optice de examinare de genul
microscoapelor simple sau stereomicroscoapelor.Compartimentul foto dispune de o gamă foarte largă de mijloace
pentru executarea fotografiilor, inclusiv fotografii în condiții de noapte, în radiații invizibile-ultraviolete și
infraroșii.
Pentru consemnarea rezultatelor cercetării sau a altor acte procedurale efectuate la fața locului, cum ar fi audierea
martorilor,victimei, ori persoanelor bănuite, se folosește compartimentul amenajat, precum și aparatură de
înregistrate audio sau video.
Un compartiment important este cel al aparaturii de detecție. El cuprinde detectoare de metale cu câmp electric,
detectoare cu radiații roentgen, detectoare pentru descoperirea cadavrelor ascunse sau îngropate. Se mai găsesc în
dotarea laboratoarelor și echipamente necesare acordării primului ajutor medical.

Subiectul II. Modalități speciale de pregătire și efectuare a audierii martorilor și altor persoane protejate.

2.1 Prezentați baza legislativă și măsurile care pot fi întreprinse întru asigurarea securității persoanelor
protejate

In conformitate cu Legea RM nr. 105-XVI din 05/16/2008, cu privire la protecția martorilor şi altor participanți la
procesul penal, organul de urmărire penală poate aplica măsuri urgente față de participantul la procesul penal aflat
în stare de pericol, imp imediate de asigurare a securității. Acestea constau în:
1) asigurarea pazei personale, pazei locuinței, a reşedinței ori a bunurilor;
2) interceptarea comunicărilor ei în condițiile Codului de procedură penală;
3) supravegherea prin intermediul mijloacelor audio / video în condițiile legii;
4) plasarea temporară într-un loc sigur;
5) protejarea deplasării sau limitarea deplasării;
6) eliberarea mijloacelor speciale active și pasive de protecție personală.
Din şirul măsurilor de protecție aplicabile față de persoana protejată, pot fi nominalizate:
a) protecția datelor de identitate;
b) audierea cu aplicarea unor modalități speciale;
c) schimbarea domiciliului sau locului de muncă ori de studii;
d) schimbarea identității, schimbarea înfățișării; e) instalarea unui sistem de alarmă la locuință sau reședință;
f) schimbarea numărului de telefon;
g) asigurarea protecției bunurilor.

2.2 Evidenţiaţi cadrul tactic, locul și modul audierii persoanelor menţionate.

Aşadar, în conformitate cu art. 110 alin. (1) CPP RM, în cazul în care în cadrul pregătirii audierii, organul de
urmărire penală sau instanța de judecată constată că există motive temeinice de a considera că viața, integritatea
corporală sau liberui în pericol în legătură cu declarațiile pe care acesta le face într-o cauză penală privind o
infracțiune gravă, deosebit de gravă sau exepțional de gravă și dacă există mijloacele tehnice respective,
judecătorul de instructie sau dupa caz instanta poate admite ca martorul respectiv să fie audiat, fără a fi prezent
fizic la locul unde se află organul de urmărire penală sau în sala în care se desfășoară şedința de judecată.

Cand cercetarea se află la prima fază (urmárirea penală), procurorul de printr-o cerere motivată, sesizează
judecătorul de instrucție despre necesitatea modalității speciale de audiere a martorului concret. Cu o astfel de
cerere cătorului de instrucție i se poate adresa și avocatul martorului respectiv, par vătămată sau alte persoane
interesate.
Declarațiile martorului, audiat în condițiile art. 110 CPP RM, cu identitatea schimbată, se îregregistrează prin
mijloace tehnice video, cu imaginea şi vocea dis- torsionate și se consemnează integral în procesul-verbal intocmit
conform art. 260-261, care se anexează la dosar. Informația despre identitatea reală a martorului și alte date
relevante ce exprimă legătura cauzală dintre fapta săvârşită şi martor se consemnează într-un proces-verbal
separat, întocmit tot in conformitate cu prevederile art.260,261 CPP, care impreuna cu caseta video se transmit si
se păstrează la judecătorul de instrucție respectiv, in plic sigilat, în condiții de maximă siguranță a
confidențialității.
Atunci când instanța în cadrul judecării cauzei constată că există temeiuri de a considera că viața martorului,
integritatea corporală a lui sau a unei rude apropi- ate sunt în pericol, instanța de judecată
esteatuatatuatatuataturatat specială de audiere a martorului.
In aceste cazuri, martorul poate fi audiat prin intermediul unei teleconferințe cu circuit închis, cu imaginea şi
vocea distorsionate, astfel încât să nu poata ii recunoscut. In aşa mod, învinuitului, inculpatului și apărătorului
acestuia, pre: cum şi părții vătămate, li se asigură posibilitatea de a adresa întrebări martorului audiat în condițiile
alin. (5) art. 110 CPP.
Declarațiile martorului prin teleconferință cu circuit închis se consemneaza li procesul-verbal al şedinței de
judecată, iar caseta video cu imaginea respectivas păstrează la instanța care examinează cauza. Dispunerea și
audierea martorului protejat prin teleconferință cu circuit închis prezintă posibilitatea realizării reale principiului
contradictorialității în cadrul procesului penal la etapa judecării cauzei.

2.3 Estimați drepturile și obligațiile persoanei protejate într-un proces penal.

Persoana protejată și audiată în condițiile art. 110 CPP are dreptul:

a) să solicite revizuirea programului de protecție în cazul în care există temeiuri rezonabile de a considera că
ea însăși ori membrii familiei sale sunt sau pot fi amenintati cu moartea, cu aplicarea violenței, cu
deteriorarea sau distrugerea bunurilor ori cu alte acte ilegale;
b) să propună organului abilitat aplicarea unei anumite măsuri de protecție;
c) să refuze aplicarea unei măsuri de protecție în cazul în care aceasta contra- vine convingerilor sale morale
și religioase sau normelor de etică;
d) să semneze acordul de protecție;
e) să fie informată cu privire la toate măsurile de protecție care îi pot fi apli- cate și cu privire la drepturile și
obligațiile sale.
Totodată, persoana protejată și audiată în condițiile art. 110 CPP este obligată:
1) să furnizeze informațiile pe care le deține prin depunere a declarațiilor sau sesizărilor la organele de
urmărire penală ori a declarațiilor în instanța de judecată;
2) să se conformeze măsurilor de protecție prevăzute de programul de protecție, îndeplinindu-le cu strictețe;
3) să nu divulge datele privind măsurile de protecție, alte date referitoare la programul de protecție menționate
în acordul de protecție;
4) să se abțină de la orice acțiune care ar putea pune în pericol realizarea pro- gramului de protecție, inclusiv
să nu comunice cu anumite persoane, fără permisiunea organului abilitat;
5) să informeze organul abilitat despre orice schimbare apărută în viața per-sonală, precum și despre apariția
unor circumstanțe care ar putea pune în pericol realizarea programului de protecție;
6) să nu comită acțiuni ce contravin legislationlației în vigoare;
7) în cazul aflării în locul de detenție, să respecte cu strictețe regimul stabilit în funcție de calitatea pe care o
deține, conform legislationlației în vigoare;
8) să nu provoace conflicte şi / sau situații de conflict care ar genera alte peri- cole decât cele cu care este
amenințat;
9) în funcție de caz, în acordul de protecție pot fi incluse, de comunul acord al părților, și alte obligații ale
participantului la program, respectându-se proporționalitatea cu necesitățile situației.

TEST nr. 26

Pentru examenul de curs la disciplina CRIMINALISTICA

Subiectul I. Identificarea persoanelor după semnalmentele exterioare.

1.1Prezentați noţiunea și sarcinile gabitoscopiei criminalistice.

Gabitoscopia criminalistică prezintă o ramură a tehnicii criminalistice care confine un sistem de teze teoretice
referitoare la semnalmentele exterioare ale omului, regulile de descriere a acestora, metodele și mijloacele tehnico-
științifice ce asigură colectarea, examinarea și utilizarea datelor despre semnalmentele ex- terioare ale persoanelor
interesate în scopul căutării și identificării lor.
Tehnica criminalistica respective solutioneaza urmatoarele sarcini:
 Descrierea si cautarea persoanelor necunoscute,care au participat la savirsirea unei fapte prejudiciabile
 descrierii și căutării persoanelor cunoscute, care se eschivează de răspunderea penală
 descrierii și căutării persoanelor dispărute fără veste, de la locul de trai identificării persoanelor vii și a
cadavrelor.
 1.2 Specificaţi situațiile de aplicare a metodei „portretului vorbit” în activitatea de urmărire penală şi
caracterizaţi grupele de semnalmente folosite la crearea portretului-vorbit.
Metoda portretului vorbit este folosita este folosita pentru descrierea semnalmentelor persoanei interesate in
vederea recunoașterii și identificării acesteia.
Semnalmentele exterioare ale persoanei conventional pot fi divizate in 4 categorii si anume:
 Semnalmentele anatomice sau statice care se manifestă sub forma unor varietăți morfologice ale corpului,
capului, feței și ale părțil const. Având la origine sistemul osos al orgamismului uman, semnalmentele
anatomice sunt cele mai stabile, ele pot fi sesizate atât în situația de staționare, cất si în timpul mişcărilor,
indiferent de natura activității desfășurate de individ.
 Semnalmentele funcționale sau dinamice prezintă deprinderi privind poziția corpului și dinamica părților
componente ale acestora în anumite genuri de activitate desfăşurată de individ (tinuta, gesticulația și
mimica, mersul, mersul, cersul, mersul, mersul,vocea si vorbirea
 Caracteristicile (semnalmentele) particulare, care reprezintă diverse semne, forme patologice și variații
anatomo-morfologice dobândite ereditar sau pe parcursul vieții în urma unor leziuni, intervenții
chirurgicale, accidentale.
 Obiectele de vestimentație și portabile ale persoanei respective (haine, incălțaminte, căciuli, ochelari,
bijuterii, poşete, cârje etc.).

1.3 Estimaţi regulile de bază de descriere a persoanelor după metoda

” portretului-vorbit”.
La descrierea semnalmentelor exterioare ale omului dupa metoda portretului vorbit,trebuie onorate urmatoarele
regului:
 a) respectarea unei succesiuni anumite de la general la particular ", sau, de sus în jos". La început de
descriu caracteristic ristile anatomice ale întregii conformații a corpului (sexul, vârsta, constituția, capul,
fața și părțile ei componente), apoi se trece la semnalmentele funcționale.
 Descriere infatisarii trebuie sa fie suficient de deplină, însă fără surplusuri de detalii, având în vedere
împrejurările în care va fi utilizată (pentru căutarea persoanei sau identificarea ei);
 c) la descriere se va folosi terminologia specială, elaborată de criminalişti, unitară, comună și precisă;
 d) semnele anatomice se descriu din două poziții: din față și profil, în funcție de mărime, formă, iar a
unora dintre ele și după culoare, particularități. Mărimea se redă prin comparație cu measiunile altor părți
ale corpului și se va nota în trei gradații: "mic", "mijlociu" și "„ mare ".

Subiectul II. Situațiile de urmărire penală

2.1. (3) Definiţi conceptul criminalistic al situațiilor de urmărire penală și determinați elementele
componente ale acestora.

Prin situația de urmărire penală trebuie de înțeles starea de fapt - circumstanțele reale în care acționează organul de
urmărire penală la un anumit moment al cercetării, circumstanțe ce determină o anumită ordine și mod de actiune
in scopul realizarii cu success a sarcinilor trasate.
Părțile componente, care constituie situația de urmărire penală, apar și există în limitele procesului de urmărire
penală. Ele îşi găsesc reflectare în documente- le procesuale (procese-verbale, ordonanțe), materialele speciale de
investigație, în probele scrise și cele de alt gen, redând legăturile reciproce dintre persoane, obiecte, lucruri,
fenomene, proprietăți și manifestări. În combinare, părțile com- ponente condiționează, determină individualitatea
situației de urmărire penală, apreciază rolul ei în desfășurarea cercetării cazului. Includerea în situația de ur- mărire
penală a datelor privind componența cantitativă și calitativă a echipei de urmărire penală, a numărului dosarelor
penale aflate în instrumentare, asigurarea ofițerului de urmărire penală cu transport și mijloace de legătură,
existența legă- turilor de comunicare între secțiile de serviciu și grupurile, echipele operative de cercetare la locul
faptei și alte date.
2.2 Clasificați situațiile de urmărire penală și determinați importanța acestora pentru planificarea și
efectuarea cercetării infracțiunilor.
In procesul de depistare și cercetare a infracțiunilor, ofițerul de urmărire penală se confruntă permanent cu diverse
situații, care pot fi clasificate în: 1) situații tipice și 2) situații concrete. Cele din urmă, la rândul lor, pot fi divizate
în:
  generale și particulare;
 primare (inițiale), intermediare și finale;
 favorabile și nefavorabile;
 de conflict și fără de conflict.
Analiza și evaluarea corectă a situației de urmărire penală contribuie la: elaborarea versiunilor de urmărire
penală și determinarea direcției desfăsu- rării ulterioare a cercetării; determinarea îmbinării optime și a
succesiunii de efectuare a activităților de urmărire penală, organizatorice și a măsurilor speciale de investigație;
selectarea și utilizarea celor mai utile procedee, recomandări, combinații și operațiuni tactice; mobilizarea
mijloacelor și a forțelor suplimentare, necesare pentru descope- rirea oportună și operativă a infracțiunii;
determinarea celor mai justificate direcții ale colaborării dintre ofițerul de urmărire penală şi organele de
investigație operativă, alte ministere, departamen- te și instituții; alegerea mijloacelor și a metodelor tehnico-
ştiințifice, a modului concret de utilizare a cunoştințelor speciale la cercetarea infracțiunii concrete; depistarea
cauzelor, motivelor şi condițiilor care au favorizat comiterea in- fracțiunii etc.

2.3 Evaluaţi factorii care influențează situațiile de urmărire penală.

Factorii ce influenteaza situatiile de urmarire penala sunt::
a) existența informației probante și orientative referitoare la circumstanțele care confirmă sau infirmă
evenimentul infracțiunii; a datelor privind persoana infractorului sau semnalmentele lui; a declarațiilor
martorilor, ale părții vătămate (plenitudinea și veridicitatea lor); a depozițiilor bănuiților, invinuiților, a
concluziilor experților etc .;
b) volumul și plenitudinea activității de urmărire penală și speciale de investi- gație desfășurate în baza
materialelor cazului cercetat;
c) poziția persoanelor participante la procesul cercetării cauzei, calitățile lor psihologice, morale, volitive,
fizice etc .; existența conflictelor intre acești partici- panți sau efectuarea unor contraacțiuni din partea lor,
d) timpul care s-a scurs din momentul depistării faptei prejudiciabile şi porni- rii urmăririi penale.

TEST nr. 27

Subiectul I. Diagnosticarea criminalistică

1.1 . (3) Prezentați noţiunea și bazele științifice ale diagnosticării criminalistice.

Diagnosticarea criminalistica poate fi definite ca constatarea, examinarea si aprecierea proprietatilor si a starii

obiectului(a situatiei) dupa urmele depistate, in vederea stabilirii modificarilor care au avut loc in legatura cu
infractiunea savirsita.
Bazele științifice ale diagnosticarii criminalistice cuprind urmatoarele trăsături:
- posibilitatea de cunoaștere a evenimentului după caracteristicile sale;
-acumularea unei informații importante din punctul de vedere al criminalisticii;
- existența datelor ştiințifice privind modelele tipice de percepere a mecanismului infracțiunii (particularitățile
obiectelor și legăturile dintre ele);
- utilizarea anumitor metode și procedee de diagnosticare criminalistică.

1.2 .(5) Specificaţi sarcinile și formele diagnosticării criminalistice.

Diagnosticării criminalistice îi sunt atribuite anumite sarcini concrete, care pot fi clasificate: în funcție de gradul de
complexitate ca sarcini simple și sarcini complexe de diagnosticare; în funcție de orientare – în sarcini directe și
sarcini indirecte de diagnosticare.
Sarcinile simple de diagnosticare pot fi formulate ca:
a) Diagnosticarea proprietăților și stării obiectului după reflectările sale, care include:
• determinarea gradului de informare a urmei;
• stabilirea proprietăților și stării obiectului în momentul reflectării acestuia;
• determinarea cauzelor schimbării proprietăților sau stării obiectului după reflectarea constatată.
b) Diagnosticarea proprietăților și stării obiectului nemijlocit, care presupune:
• studiul general și constatarea stării reale ale obiectului, evidențierea anumitor caracteristici (standarde stabilite);
•constatarea proprietăților particulare a obiectului, nominalizarea prezenței sau absenței oricărei abateri de la starea
sa normală;
• prognozarea (stabilirea) stării inițiale a obiectului;
• determinarea cauzelor şi condițiilor de schimbare ale proprietății inițiale a obiectului studiat.
Sarcinile complexe de diagnosticare se prezintă ca studierea și cunoașterea mecanismelor, evenimentelor,
proceselor şi acțiunilor după rezultate, și anume:
a) Constatarea mecanismului evenimentului, procesului, acțiunii; posibilității de determinare amecanismului și
circumstanțelordupărezultatele sale (consecințe, reflectări), etapele individuale (fragmente) ale evenimentului.
b) Instituirea mecanismului de evenimente în dinamica acestora; posibilității (imposibilității) comiterii anumitor
acte în anumite condiții; potrivirii (nepotrivirii) regulilor speciale.
c) Determinarea condițiilor (mediului) în care a fost săvârșită infracțiunea; timpului (perioadei) sau a succesiunii
cronologice a acțiunilor (evenimentelor) infracționale; locului de acțiune (localizarea și limitele); altor condiții
care au favorizat sau înlesnit săvârşirea faptei.
d) Determinarea legăturilor cauzale dintre acțiuni și rezultatele acestora.
Sarcinile directe de diagnosticare - sunt rezolvate prin trecerea de la cauză la efect. Acestea sunt, de obicei,
sarcini simple de diagnosticare (cum ar fi, de exemplu: stabilirea compoziției sau structurii obiectului,
determinarea sexului, vârstei și a altor caracteristici ale infractorului după urmele depistate la fața locului etc.).
Cele mai dificile sarcini de expertiză criminalistică, soluționate de diagnostica criminalistică, sunt aşa-numitele
sarcini indirecte de diagnosticare. De exemplu, acestea sunt rezolvate prin trecerea de la efect la cauză, cum ar fi
reconstituirea unui document după fragmentele rămase la fața locului; stabilirea materiei explo- zive după
rămășițele pe obiecte din zona craterului exploziei etc. Metoda utiliza- tă în acest caz este simularea (modelarea),
fie intelectuală, fie fizică sau matematică.
Rezumând cele expuse, putem afirma că printre sarcinile principale ale diagnosticării criminalistice, în general, se
numără:
• stabilirea proprietăților persoanelor, obiectelor, fenomenelor, proceselor în timpul săvârșirii infracțiunii concrete;
•stabilirea stării obiectelor, fenomenelor, proceselor în timpul indicat;
•posibilitatea folosirii unor acțiuni, unelte, mecanisme de către infractor;
• stabilirea unei legături de cauzalitate între urmele, reflectările stabilite şi acțiunile făptuitorului".
1.3 .(7) Estimaţi subiecții și categoriile diagnosticării criminalistice în activitatea de depistare, cercetare și
descoperire a infracțiunilor.
In funcție de obiecte, urme sau însuşiri ale infractorilor, în procesul cercetării cauzei concrete pot fi distinse
următoarele categorii de diagnosticare criminalistică:
1. Stabilirea caracteristicilor tipologice ale persoanei concrete (cunoscute) pe calea studierii nemijlocite a
însușirilor ei sau a datelor despre ea. In procesul activității speciale de investigație și a urmăririi penale, sarcina
dată se rezolvă prin studierea naturii obiectelor și a legăturilor lor, prin studierea de către ofițerul de urmărire
penală a persoanei bănuite, pătimaşului și a altor persoane. In acest scop, odată cu cercetările personale, ofițerul de
urmărire penală și lucrătorul operativ pot utiliza informații despre persoanele ce prezintă interes din diferite surse:
mărturiile victimelor şi ale martorilor; comunicările informatorilor; datele cercetării exterioare și directivele
operative; caracteristicile de la locul de muncă sau de studii; datele medicale şi alte surse de informație. In urma
analizei datelor obținute despre o persoană coneretă, putem determina caracteristicile tipologice social-
demografice, psihologice, psihice ale persoanei ce prezintă interes pentru organele de drept.
2. Stabilirea caracteristicilor tipologice ale persoanei necunoscute după reflectările material-fixate ale
însuşirilor ei ori după informația despre ele, obținută din surse individuale. La această categorie de diagnosticare
se referă stabilirea, după urmele lăsate la fața locului, a grupei sangvine a infractorului dispărut, a înălțimii,
dimensiunilor palmelor, categoriei amprentelor digitale, deprinderilor profesionale și corespunderea altor însuşiri
ale persoanei necunoscute cu indicii de clasificare ai unui anumit grup de persoane.
Însă, de cele mai multe ori, necesitatea de diagnisticare apare atunci când se determină caracteristicile tipologice
ale persoanelor necunoscute, care nu sunt reflectate direct în obiectele purtătoare de informație. Astfel, sexul și
vârsta. naționalitatea şi profesia, precum şi alte caracteristici social-demografice ale persoanei pot fi stabilite după
indicii care nu se află la baza clasificării, spre exemplu: după scris, vorbirea orală sau scrisă, voce, miros și alte
reflectări material-fixate.
3. Diagnosticarea stării fizice și psihice neobişnuite și a condițiilor de acțiune a persoanei concrete după
indicii asupra cărora aceşti factori au putut exercita influență. În unele cazuri, prin cercetarea diagnostică a
scrisului, mirosului, sângelui, vocii, lexicului oral și scris ale omului se poate stabili: era el în anumit moment (de
exemplu, în timpul săvârșirii omorului ori altei infracțiuni) în stare agitată ori deprimată, a fost precedată această
stare de administrarea preparatelor medicamentoase, drogurilor, se afla sau nu în stare de oboseală fizică, sub
influența temperaturii scăzute etc.
4. Diagnosticarea stării, comportării, condițiilor neobişnuite de acțiune și a mecanismului de formare a
urmelor persoanei necunoscute după reflectările însușirilor ei. Prin diagnosticarea grafologică se poate constata
în ce poziție autorul a executat textul documentelor concrete, ce unelte de scris a folosit, scrisul a fost imitat sau
deghizat etc. Prin cercetarea diagnostică a urmelor mâinilor și picioarelor, se poate constata care mână și degete au
lăsat urme, în ce condiții (mers, fugă, transportarea încărcăturilor etc.) a fost lăsată cărarea urmelor de
încălțăminte, descoperite la fața locului etc.
5. Determinarea caracteristicilor tipologice (de grup) ale obiectelor materiale concrete pe calea studierii lor
nemijlocite. Prin cercetarea şi examinarea criminalistică, poate fi stabilită natura, destinația, construcția, metoda de
confecționare și alte caracteristici de grup ale uneltelor de såvârşire a infracțiunilor, ale unor obiecte sau substanțe
necunoscute depistate la fața locului ori ridicate de la infractor. Informația obținută ca rezultat al acestei cercetări
are o mare importanță, mai ales, la identificarea dispozitivelor de împuşcat şi explozive camuflate în obiecte de uz
casnic, la descoperirea surselor provenienței mijloacelor de diversie confecționate în condiții casnice, la
constatarea destinației substanțelor necunoscute (preparate toxice, medicamentoase etc.).
6. Determinarea caracteristicilor tipologice (de grup) ale obiectelor necunoscute după reflectările lor. Urmele,
microparticulele de substanțe și alte obiecte materiale pot purta informație despre uneltele și obiectele infracțiunii
(elemente ale mediului incidentului). Astfel, după urmele de la fața locului, poate fi stabilită categoria și
particularitățile construcției anvelopelor autovehiculului folosit la săvârșirea infracțiunii etc.
7. Diagnosticarea stării obiectelor materiale: stabilirea stări de funcționare și utilizare a unor obiecte, a cauzelor
în urma cărora nu s-a produs explozia sistemului exploziv pregătit etc. Aceste cercetări, de obicei, se fac asupra
obiectelor concrete (care există în realitate). Dar, în unele cazuri, după urme se poate diagnostica starea obiectelor
necunoscute. De exemplu, după urmele de pe glonte, putem judeca despre gradul de uzare a canalului țevii armei
de foc.
8. Diagnosticarea condițiilor de aplicare, a cauzelor modificărilor survenite și a mecanismului de formare a
urmelor de armă, de obiecte și substanțe. Ea poate fi realizată atât în cazul obiectelor cunoscute, cât și a celor
necunoscute. De exemplu, după urmele de la fața locului, se poate stabili direcția circulației mijloacelor de
transport, cauza distrugerii obiectului etc.

Subiectul II. Tactica cercetării la fața locului

2.1. (3) Definiţi noțiunea și sarcinile cercetării la fața locului.

Cercetarea la fața locului reprezintă acțiune procesuală şi de tactică cri- minalistică a ofițerului de urmărire
penală, ce rezidă în studierea, perceperea locului unde au parvenit consecințele infracțiunii săvârșite, depistarea,
fixarea și ridicarea nemijlocită a urmelor faptei prejudiciabile, stabilirea stării și proprietăților lor, indiciilor și
poziției reciproce a acestora, importante pentru cauza cercetată.
Sarcina generală a cercetării la fața locului constă în clarificarea situației apărute (create) drept rezultat al faptei
prejudiciabile săvârșite, depistarea tuturor genurilor de legături reciproce în scopul identificării pe baza lor, în
ansamblu cu alte date faptice, a mecanismului actului ilicit sub toate aspectele. Totodată, cercetarea la fața locului
presupune un răspuns din partea ofițerului de urmărire penală la asemenea întrebări: ce anume s-a întâmplat în
acest loc, cum s-a desfășurat evenimentul infracțional, cine a fost implicat, ce a favorizat desfăşurarea eveni-
mentului, care sunt consecințele infracțiunii și care sunt probele respective.
Această sarcină generală determină un şir de sarcini particulare ale cercetării la fața locului, cum sunt:
1) fixarea şi cercetarea împrejurărilor la fața locului;
2) constatarea caracterului de influență a infractorului asupra mediului ambiant;
3) verificarea existenței victimelor în urma evenimentului produs și acordarea ajutorului medical acestora;
4) descoperirea, fixarea și ridicarea urmelor infracțiunii și ale infractorului;
5) identificarea infractorului și a motivelor infracțiunii;
6) constatarea cauzelor și a condițiilor ce au favorizat înfăptuirea infracțiunii;
7) identificarea martorilor oculari ai infracțiunii;
8)obținerea altor date necesare în scopul desfășurării ulterioare a acțiunilor de urmărire penală și a măsurilor
speciale de investigații.

2.2. (5) Evidenţiaţi etapele și conținutul acestora la cercetarea locului faptei.

Ca acțiune procesuală și activitate criminalistică, cercetarea locului faptei se efectuează în trei etape:
  de pregătire;
 de lucru, sau propriu-zisă, de examinare a locului infracțiunii;
 de documentare a rezultatelor cercetării.
Etapa de pregătire a cercetării la fața locului, se divizează în două faze: pregătirea până la plecarea la fața
locului și pregătirea nemijlocită la fata locului.
Acțiunile efectuate până în momentul plecării la locul faptei sunt întreprinse imediat după sesizarea evenimentului.
Acestea includ:
 clarificarea datelor obținute de la persoana care a depus sesizarea sau a emis informația (unde, când și în ce
împrejurări a avut loc cazul; de unde a aflat despre cazul respectiv; cine este prezent la locul cazului; cine a
comunicat despre cele întâmplate etc.);
 măsurile de asigurare cu pază a locului evenimentului, de conservare a situ- ației și de prevenire a
consecințelor dăunătoare, anunțarea momentului prezentă- rii la fața locului;
 informarea organului de poliție local despre cele întâmplate și solicitarea specialiştilor din serviciile respective
(specialişti-criminalişti, medici, pirotehni- cieni, poliția rutieră etc.) pentru efectuarea măsurilor de neamânat;
 invitarea specialistului pentru participarea la examinarea locului în care s-a desfăşurat evenimentul (tinându-se
cont de specificul evenimentului);
 verificarea mijloacelor tehnico-criminalistice necesare;
 atragerea unor persoane, specialişti pentru examinarea la fața locului (poliția de sector, poliția criminală,
reprezentanți ai administrației agentului economic, victima, persoana bănuită, reprezentanți legali ai minorilor
etc.).
O condiție importantă care poate asigura eficiența şi calitatea cercetărilor locului faptei, în general, și a unor
acțiuni de urmărire penală, în special, este organizarea corectă a interacțiunii dintre ofițerul de urmărire penală și
organele speciale de investigații.
Acțiunile pregătitoare efectuate în momentul sosirii la fața locului de catre ofițerul de urmărire penală prevăd:
 obținerea de la persoanele prezente a informațiilor despre schimbările ca au avut loc la fața locului din
momentul producerii evenimentului până la sosiren echipei de cercetare, despre persoanele care au produs
aceste schimbări (locul aflării lor în momentul chestionării);
 verificarea eficienței pazei și îndepărtarea persoanelor străine;
 organizarea (în caz de necesitate) a asistenței medicale pentru victimă:
 inspectarea teritoriului pentru a stabili limitele locului în care a avut loc evenimentul, pentru a evalua volumul
de lucru care trebuie realizat şi a găsi urmele vizibile;
 chestionarea martorilor oculari, a persoanelor care au descoperit consecințele evenimentului, precum și a
persoanelor care au fost de față sau care locuiesc în apropierea locului respectiv;
 explicarea participanților la examinare privind rolurile, drepturile și obligațiile lor, precum și normele de
comportament la fața locului;
 determinarea modului de efectuare a cercetării locului faptei şi împărțirea terenului pe sectoare în cazurile
respective.
Etapa de lucru a cercetării la fața locului, în mod clasic, se divizează în două faze: statică și dinamică.
Faza statică constă în privirea de sinteză și apoi supravegherea (cercetarea) minuțioasă a mediului integral ce ține
de locul evenimentului infracțional produs. Obiectele care se află în scena infracțiunii sunt examinate, fără a li se
schimba poziția sau a li se afecta integritatea. În scopul orientării la fața locului, cercetarea statică începe cu
privirea de ansamblu a locului integral al faptei, cu determinarea granițelor spațiului ce urmează să fie cercetat, cu
soluționarea chestiunii privind punctul incipient şi modalitatea cercetării, adică cu stabilirea succesiunii cer ei
pentru efectuarea și realizarea fotografierii criminalistice. Ulterior, ofițerul de urmărire penală, împreună cu alți
participanți la cercetare, clarifică ce obiecte se află la locul infracțiunii, examinează în complex împrejurările de
fapt de la fața locului; marchează cu plăcuțe numerotate sau fişti urmele, obiectele depistate în scena infracțiunii;
determină poziția și legătura reciprocă dintre elementele împrejurărilor, examinează exteriorul și starea lor, prin
fotografiere fixează amanunțit obiectele cele descoperite, întocmeşte planuri, efectuează insemnari pentru viitorul
proces-verbal.
Faza dinamică se realizează prin mişcarea, ridicarea obiectelor şi examinarea ler sub toate aspectele. Evident, nu se
va omite din câmpul atenției nici ceea ce se găsește sub fiecare obiect sau în interiorul lui.
Astfel, etapa de lucru a cercetării în faza dinamică prevede:
 examinarea nemijlocită minuțioasă a spațiului și a tuturor obiectelor și urmelor care au fost depistate la locul
faptei;
  executarea măsurilor necesare în scopul de a investiga și a descoperi urmele infractorului și ale infracțiunii la
locul faptei, pe unele obiecte;
 selectarea obiectelor pe care sunt depistate urme, ridicarea amprentelor de pe obiecte ce nu pot fi luate, în
cazuri necesare, scoaterea copiilor de pe aceste obiecte;
 fixarea indiciilor negative ale stării obiectelor;
 verificarea de date ale cercetării generale în faza statică;
 efectuarea fotografierii de nod și a celei detaliate.
Când cercetarea la fața locului ca fapt a luat sfârşit, de obicei, mai urmează a fi soluționate un şir de probleme cu
caracter metodic şi organizatoric, care asigură utilizarea rezultatelor acestei acțiuni în activitatea ulterioară de
urmărire penală, ceea ce determină, de fapt, conținutul etapei de documentare a rezultatelor cercetării.
În această etapă:
 se întocmeşte procesul-verbal al cercetării la fața locului, planurile, schițele şi desenele tehnice necesare, care
se aduc la cunoștință participanților la această acțiune de urmărire penală;
 se efectuează la necesitate dactiloscopierea cadavrului şi expedierea lui la morgă. În cazul când a fost
efectuată disecția cadavrului la locul unde el a fost descoperit, după finalizarea etapei de documentare a
cercetării, ofițerul de urmărire penală participă la examinarea medico-legală a cadavrului;
 se împachetează obiectele, amprentele ridicate la locul faptei. Este de menționat că răspunderea pentru
expedierea obiectelor de cercetare la expertiză o poartă acele organe care ordonează efectuarea ei;
 se întreprind măsuri cu privire la păstrarea obiectelor de însemnătate probantă, a căror ridicare de la fața
locului este ori imposibilă, ori inițială;
 se întreprind măsuri de examinare a reclamațiilor parvenite de la participanții la cercetare sau de la alte
persoane privind cercetarea locului faptei. Toată activitatea ofițerului de urmărire penală, pe parcursul
cercetării la fața locului, urmează să fie apreciată de el în mod critic din punctul de vedere al complexității și
eficienței sale.

2.3. (7) Evaluaţi genurile cercetării la fața locului și modurile efectuării a acestei acțiuni procesuale și de
tactică criminalistică.

Conform art. 118 CPP RM, pot fi numite următoarele tipuri (genuri) ale cercetării la fata locului:
- cercetarea terenurilor;
- cercetarea încăperilor;
- examinarea obiectelor;
- examinarea documentelor;
- examinarea animalelor;
- examinarea cadavrelor umane sau de animale.
Un gen deosebit al cercetării este examinarea corporală a bănuitului, învinuitului, inculpatului, martorului sau
părții vătămate (art.119 CPP RM). Această acțiune se efectuează cu consimțământul persoanelor indicate sau în
baza ordo- nanței motivate a organului de urmărire penală, cu autorizarea judecătorului de instrucție, pentru a
constata dacă pe corpul acestora există urme ale infracțiunii sau semne particulare, în cazul în care pentru aceasta
nu este neeesară expertiza medico-legală.

Criminalistica oferă trei moduri de cercetare la fața locului, care pot fi uti- lizate izolat sau combinat: concentric,
excentric și frontal.
Modul concentric prevede cercetarea locului faptei de la periferie spre cen- tru, după acele ceasornicului,
ajungând la obiectul cel mai important - cadavru, seiful spart etc. ori punctul inițial al faptei.
Modul excentric, sau modul ,spiralei ce se desface", desemnează cercetarea locului incidentului de la centru spre
periferie, pornind de la locul faptei: cada- vru, epicentrul exploziei, incendiu, contra acelor ceasornicului, spre
periferie.
Modul frontal presupune cercetarea liniară a suprafețelor locului incidentului de la o graniță inițială determinată
drept până la altă graniță opusă.
Nu există indicații stricte privind aplicarea în cercetare a unui mod anume. Determinarea modului respectiv de
utilizare se soluționează în fiecare caz con- cret de către ofițerul de urmărire penală în funcție de circumstanțele
reale dictate de cazul concret. Tactica cercetării poate oferi doar cele mai generale indicații referitoare la alegerea
modului de cercetare. Astfel, de exemplu, la cercetarea Incaperii, se recomandă începerea examinării de la intrări
spre centru, adică prin aplicarea modului concentric: cercetarea localității deschise este mai rezonabil să fie
efectuată de la centru spre periferie, deoarece uneori la începutul cercetării este dificilă determinarea granițelor
locului infracțiunii, ori prin modul frontal, când teritoriul extins după suprafață este divizat în zone.

TEST nr. 28

Pentru examenul de curs la disciplina CRIMINALISTICA

Subiectul I. Falsul în documente

1.1 .(3) Definiţi noţiunea de document şi de fals în documente.

S.Doraş menționează că constituie documente actele scrise ce emană de la intreprinderi, instituții, organizații de
stat și obștești, de la persoane oficiale sau particulare, în care se expun ori atestă fapte sau împrejurări de natură să
contribuie la soluționarea justă a unei cauze penale.
Noțiunii de document, sub aspect criminalistic, i se atribuie o semnificație mult mai amplă decât cea a „actelor
scrise ce atestă fapte juridice". Termenul document în sensul său larg, cuprinde diverse obiecte materiale
confecționate și destinate fixării şi păstrării în timp și spațiu a ideilor, gândirii și actiunilor umane.
In criminalistică, categoria de document se aplică asupra diverselor acte ce reprezintă date, informații exprimate
prin scriere într-un suport material (hârtie, carton, pânză, lemn etc.), precum și fotografiile, filmul, audio,
videofonogramele etc.
Falsul prezintă o modalitate de schimbare, denaturare sau întocmire eronată a documentului în scopul de a obține
anumite privilegii, de a stabili unele relații sau obține unele valori necuvenite.
In criminalistică, falsul în documente figurează sub două aspecte: intelectual şi material.
Falsul intelectual constă în intocmirea unui document official si atestarea faptelor si imprejurarilor neadevarate, ce
nu corespund realitatii.
Falsul material constă în modificarea conţinutului iniţial al documentelor existente.

1.2 .(5) Determinați regulile de manipulare cu documentele corpuri delicte.

Potrivit practicii și recomandărilor criminalistice s-au constituit următoarele reguli privind manipularea și
conservarea actelor scrise, posibilelor probe materiale:
1. înscrisurile presupuse purtătoare de urme de mâini, ale persoanei care le-a redactat sau folosit trebuie prinse de
colturi cu o pensetă sau cu mâna înmanuşata;
2. înscrisurile trebuie protejate de acțiunea factorilor care le-ar putea altera, cum ar fi de exemplu, umezeala,
căldura, lumina puternică, în special cea solară;
3. pe înscrisuri nu se fac niciun fel de sublinieri, de mențiuni sau precizari referitoare la conținutul, la aspectele şi
locurile asupra cărora trebuie sa-și concentreze atenția expertul;
4. înscrisurile nu se capsează, nu se cos la dosar și nu se pliază, decat in situația în care este absolut necesar și, în
acest caz, numai în limita urmelor de îndoire deja existente;
5. pentru protejare și prindere la dosar, înscrisurile se introduc în plicuri sau mape speciale, preferabile fiind cele
din material plastic transparent;
6. metodele de cercetare cu caracter distructiv, deci de natură să altereze forma sau conținutul înscrisului, nu se
aplică decât de expertul criminalist, după o examinare prealabilă, cu aprobarea organului care a dispus expertiza și
numai după fixarea fotografică, de regulă în culori, a imaginii inițiale a actului scris.
Actele ridicate, fie ele oficiale sau neoficiale, înainte de a fi trimise la expertiză, sunt supuse de către organul de
urmărire penală unui examen general.
1.3 .(7) Estimaţi metodele și procedeele de falsificare a documentelor.

Falsul în acte se realizează prin înlăturarea, acoperirea sau adăugirea de text, contrafacerea scrisului, falsificarea
ștampilelor și a semnăturilor.
Falsul prin înlăturare de text are loc pe cale mecanică și chimică.
Procedeele de înlăturare mecanică a unui semn sau a mai multor semne sunt răzuirea şi radierea.
Răzuirea se realizează cu ajutorul unor instrumente ascuțite, cum sunt lama de ras, cuțitul, vârful unui ac, precum
și cu unele substanțe abrazive, pulverizate într-un strat fin pe suprafața hârtiei, după care se freacă uşor locul care
urmează a fi șters. In general, falsul prin răzuire se limitează la înlăturarea unui număr redus de cifre, litere sau alte
semne și, în mod obişnuit, se aplică la actele scrise cu cerneală, pastă sau dactilografiate.
Radierea se face cu guma de șters sau uneori chiar cu miez de pâine. De obicei, falsul prin radiere se întinde pe o
suprafață mai mare decât prin răzuire, vizând mai multe semne. Înlăturarea scrisului pe cale mecanică cu diferite
obiecte produce, odată cu înlăturarea semnelor și o deteriorare a suprafețe hârtiei. Porțiunea ștearsă devine mai
mată, mai subțire, fără luciu și mai subțire în comparație cu părțile neșterse. Dacă are rețea de protecție pe zona
radiată sau răzuită desenul protector este vătămat atât de mult încât se observă și cu ochiul liber. Alte urme, mai
greu de observat, constau în resturi de substanță din traseul scrisului şters. Atare urme se evidențiază în condiții de
laborator prin aplicarea procedeului fotografiei selective. Textele răzuite sau radiate pot fi evidențiate prin diferite
procedee de fotografiere a actului cu filtre de lumină, sub raze infraroșii, ultraviolete, şi prin aplicarea metodei
difuzo-copiative.
Pe cale chimică falsul în documente poate fi efectuat prin corodare, spălare sau prin acoperire de text.
Corodarea prezintă o înlăturare de text prin utilizarea celor mai diferiți reactivi chimici. Ea decolorează scrisul,
transformând cerneala într-o compoziție slab colorată ori chiar incoloră. În acest scop, de obicei, se folosesc acizi
diluați și substanțe alcaline care au în soluție o reacție bazică.
Spālarea, realizată tot prin intermediul reactivilor chimici, mai ales al solvenților organici, decolorează scrisul și
chiar îl dizolvă, din care cauză traseul său, de multe ori, dispare total. Partea vizată are, de obicei, o nuanță de
culoare diferită de cea a regiunilor necorodate sau nespălate, este mai fragilă, cu însemnate pierderi din netezime și
luciu. Dacă textul înlăturat a fost înlocuit cu altul, acesta din urmă diferă de primul prin grosimea scrisului, nuanța
de culoare și prin difuzarea substanței în hârtie.
Actele corodate sau spălate se examinează sub raze ultraviolete, la microscop si prin intermediul unor reactivi
chimici, în vederea constatării falsului și mai ales pentru evidențierea scrisului alterat.
Elementele caracteristice ale corodării și spălării de text sunt:
-zonele mate prezente pe suprafața documentului în locurile intervenției chimicalelor;
-fisurile de suprafață prezente pe sectoarele influențate de chimicale;
- pete galbene prezente pe hârtia albă și albicioase pe hârtia color;
-deteriorările elementelor de protecție și ale celor litografice;
-decolorarea parțială a unor semne grafice învecinate;
- resturile textului înlăturat în cazul corodării incomplete a serisului;
- urme de presiune, create de instrumentul cu care s-a scris textul înlăturat.
Inlăturarea de text prin corodare sau spălare poate fi stabilită prin metode speciale de cercetare, cum sunt:
-examinarea documentului la stereomicroscop;
- examinarea acestuia în radiații ultraviolete și infraroşii;
-depistarea elementelor caracteristice corodării pe baza procedeelor fotografice separatoare de culori, precum și de
intensificare a contrastului imaginii.
O variantă aparte de fals prin înlăturarea textului o constituie acoperirea scrisului sau a unor semne grafice prin
haşurare sau prin pete de cerneală, tuş sau alți coloranți.
Falsul prin acoperire de text se realizează eu hașuri de aceeași substanță ca și scrisul lor, ori se creează peste scris
pete de cerneală ori de altă substanță. În situația când pata nu se înlătură fără deteriorarea hârtiei și a scrisului din
regiunea acoperită, se procedează la fotografierea actului pe verso cu lumina în transparență sau cu filtre de
culoare.
O problemă oarecum înrudită cu falsul prin acoperire de text este și scrisul cu cerneli invizibile. In practica
cercetării criminalistice, se întâlneşte destul de des evidențierea scrisului invizibil, realizat cu diferite substanțe
incolore, cunoscute sub denumirea generală de cerneli simpatice. Asemenea scrisuri se execută, de obicei, pe
hârtie obişnuită și de multe ori între rândurile unui scris vizibil, pentru a nu trezi bănuială asupra mesajului secret
propriu-zis. Printre aşa-numitele cerneluri simpatice, practic mai des utilizate, pot fi amintite sucul de lămâie ori de
ceapă, laptele dulce, saliva, urina, acidul sulfuric diluat, soluții din săruri de cobalt.
Frecvent întâlnit în practica organelor de drept este și falsul prin adăugire de text. El constă în introducerea în
textul inițial al documentului a unor semne, litere, cifre, cuvinte sau în refacerea prin adăugirea de trăsături ale
unor semne grafice. Asemenea adăugiri schimbă sensul inițial al conținutului actului.
Textul adăugat se descoperă după criteriul de încadrare logică în cuprinsul actului, după felul de ordonare și
desfășurare a scrisului. Specifice la scrisul adăugat sunt: prescurtările neobişnuite ale unor cuvinte, înghesuirea
literelor sau a cifrelor, orientarea diferită a rândurilor, precum și numeroase elemente de detaliu ale celor două
scrisuri, dacă falsul s-a comis de către o altă persoană decât autorul textului autentic. Diferența de pigmentație a
cernelurilor este, de asemenea, un indiciu al adăugirilor de text.
Falsul prin contrafacerea scrisului se efectuează prin copiere și imitare.
Copierea reprezintă un procedeu de falsificare specific care se execută prin reproducerea scrisului ori a semnăturii
altei persoane în transparență, utilizând hârtia de cale, copiativă, indigo sau cea obişnuită. Textul copiat pe această
cale are următoarele elemente caracteristice:
 întreruperi în cursivitatea scrisului;
 retuşuri;
 reluări;
 tremurături;
 presiune uniformă și aceleași dimensiuni cu ale scrisului copiat.
Imitarea constă în reproducerea scrisului altei persoane după un scris original sau din memorie. După scrisul
original, imitarea se realizează cu modelul autentic în față, pe când cea din memorie pe baza unui prealabil
exercițiu".

Subiectul II. Tactica verificării declaraţiilor la locul infracțiunii.

2.1 (3) Prezentați noțiunea și sarcinile verificării declaraţiilor la locul infracțiunii.

Verificarea declarațiilor la locul infracțiunii trebuie înțeleasă ca o acțiune de urmărire penală și de tactică
criminalistică independentă ce constă în deplasarea ofițerului de urmărire penală împreună cu persoana audiată în
prealabil la locul infracțiunii în scopul verificării sau precizării declarațiilor acestuia.
Sarcinile verificării declarațiilor la locul infracțiunii pot fi diverse. Printre acestea nominalizăm:
a) determinarea, stabilirea cunoaşterii locului infracțiunii cercetate de către persoana care a depus declarații în
calitate de martor, parte vătămată, bănuit, învinuit;
b) precizarea căilor de acces și a obiectelor ce au constituit ambianța locului faptei, poziției reciproce a lor;
c) stabilirea autenticității declarațiilor celui audiat cu participarea lui nemijlocită;
d) demascarea mărturiilor false, a autocalomniei;
e) constatarea împrejurărilor care realmente au favorizat comiterea infracțiunii, a altor circumstanțe importante
pentru justa soluționare a cauzei cercetate;
f) identificarea, în unele cazuri, a posibililor martori oculari sau victime ale infracțiunii comise etc.

2.2 (5) Specificați regulile de bază și pregătirea către verificarea declarațiillor la locul infracţiunii.

Verificarea declarațiilor martorului, părții vătămate, bănuitului, învinuitului la locul infracțiunii se admite potrivit
normei respective a CPP (art.114) şi recomandarilor tacticii criminalistice, respectând următoarele reguli de bază:
1. Verificate la locul faptei pot fi doar declarațiile persoanelor enumerate supra existente în formă scrisă într-un
dosar penal;
2. Persoana care a depus declarații în prealabil, a dat acordul să participe la acțiunea procesuală respectivă, ce
urmează a fi efectuată la locul infracțiunii și acest fapt este stipulat în procesul-verbal de audiere a lui;
3. Acțiunea de verificare a declarațiilor martorului, părții vătămate, bănuitului sau învinuitului nu lezează
demnitatea și onoarea persoanei însăși sau a altor participanți la această activitate și nu pune în pericol sănătatea
lor;
4. Persoanei, a cărei declarații urmează a fi verificate, trebuie să i se prezinte posibilitatea deplină de a arăta calea
de deplasare la locul unde a fost comisă infracțiunea, despre care dânsa a depus mărturii;
5. In cazul în care pe parcursul verificării declarațiilor la locul infracțiunii se vor depista urme, obiecte sau
documente ce pot servi ca probe în cauza cercetată, acestea trebuie fixate, ridicate şi consemnate în procesul-
verbal al acțiunii procesuale date;
6. Dacă într-o cauză penală mai multe persoane audiate şi-au exprimat dorința de a arăta acelaşi loc al infracțiunii,
verificarea declarațiilor acestora se va efectua cu fiecare în mod separat;
7. Când se verifică declarațiile martorului sau ale părții vătămate la locul infracțiunii, aceştia trebuie preveniți la
începutul acțiunii vizate despre răspunderea penală pe art. 312 CP RM pentru prezentarea cu bună-știință a
declarațiilor mincinoase și pe art.313 CP RM referitor la refuzul sau eschivarea de a face declarații în cadrul
urmăririi penale;
8. Despre verificarea declarațiilor persoanei respective, indiferent de rezultatele acestei activități, trebuie să fie
întocmit un proces-verbal cu respectarea prevederilor art.260 și 261 CPP RM în care obligatoriu se fixează
declarațiile persoanei făcute la fața locului, mijloacele tehnico-criminalistice aplicate la această acțiune, anexate
planurile-schiță întocmite etc.

Printre activitățile de pregătire a acțiunii de verificare a declarațiilor la locul infracțiunii, pot fi numite:
a) studierea materialelor cauzei şi determinarea scopului acțiunii date;
b) formarea grupului de efectuare a verificării declarațiilor persoanei concrete (în cazul în care prin acțiunea dată
se preconizează verificarea declarațiilor bănuitului sau învinuitului, urmează a fi invitat apărătorul acesteia,
reprezentantul legal, în unele situații, interpretul etc.). Atunci când bănuitul sau învinuitul este reținut sau arestat
preventiv, trebuie să i asigure paza cuvenită, precum şi paza locului unde se va desfașura verificarea declarațiilor;
c) în unele cazuri, este necesară studierea prealabilă a locului unde urmează a fi efectuată acțiunea procesuală dată
(când locul este necunoscut în scopul orientării în spațiu și stabilirii punctelor esențiale sau vulnerabile);
d) pregătirea mijloacelor tehnico-criminalistice și a altor materiale necesare pentru depistarea, fixarea și ridicarea
urmelor, obiectelor sau substanțelor-probe materiale;
e) luarea măsurilor necesare în scopul asigurării securității participanților la verificarea declarațiilor la locul
infracțiunii;
f) stabilirea timpului, locului convocării și citarea (invitarea) tuturor participanților la acțiunea preconizată de
verificare a declarațiilor persoanei concrete.
Efectuarea verificării declarațiilor martorului, părții vătămate, bănuitului sau învinuitului se poate solda cu anumite
rezultate pozitive doar dacă ea a fost pregătită în mod calitativ şi se petrece în cel mai scurt timp din momentul
obținerii consimțământului persoanei respective de a confirma cele relatate în prealabil la locul infracțiunii.

2.3 (7) Evaluaţi particularitățile tactice ale efectuării verificării declarațiilor la locul săvârșirii infracțiunii.

După executarea deplină a activităților de pregătire în vederea efectuării veri- ficării declarațiilor subiectului
concret la locul infracțiunii şi întocmirii planului acțiunii date, ofițerul de urmărire penală purcede la realizarea
acesteia după cum urmează:
1. Acțiunea nominalizată începe din momentul reunirii tuturor participanților în biroul ofițerului de urmărire
penală sau în alt loc la ora anunțată. Aici ofițerul de urmărire penală le explică participanților la acțiunea
preconizată, ce urmează a se efectua și în ce scop. Totodată, participanților li se lămuresc drepturile și obligațiile
lor, conform statutului procesual pe care îl dețin și le propune persoanelor să ocupe loc în mijlocul de transport
pregătit, dacă urmează o deplasare însemnată în spațiu. Atunci când se verifică declarațiile bănuitului sau
învinuitului, nu se recomandă ca el să ocupe locul alături de șofer, dar să fie aşezat în aşa mod ca să poată observa
direcția deplasării. Totodată, lui i se explică că numai el poate indica şoferului direcția și itinerarul care trebuie
parcurs spre locul infracțiunii.
2. In cazul în care se verifică declarațiile martorului sau ale părții vătămate, aceştia sunt preîntâmpinați de
răspunderea penală conform art.312 și 313 CP RM.
3. Atunci când echipa se deplasează pe jos spre locul infracțiunii, persoana ale cărei declarații se verifică trebuie
să meargă în fruntea grupului de participanți la acțiunea dată pentru ca să arate calea de acces la locul săvârşirii
infracțiunii, iar ofițerul de urmărire penală să fie totdeauna alături de el pentru a percepe mai bine cele relatate şi
indicate de persoana respectivă ca apoi aceste date să fie incluse în procesul-verbal.
4. Este inacceptabil ca ofițerul de urmărire penală sau alți membri ai echipei să se pronunțe asupra itinerarului, să
intervină cumva în explicațiile persoanei a cărei declarații se verifică, să pună la îndoială corectitudinea
itinerarului, precum modul de parcurgere a acestuia (cu nenumărate escale, popasuri etc.).
5. Ajungând în modul respectiv la locul infracțiunii, persoana, a cărei declarații se verifică, este chemată să
relateze amănunțit (să descrie) despre circumstanțele, obiectele și împrejurările evenimentului infracțional. La
sfarșitul relatării libere, ei i se vor adresa întrebările ofițerului de urmărire penală, iar apoi, cu permisiunea
acestuia, şi a altor participanți la acțiunea dată. Întrebările participanților la acțiunea dată pot fi acceptate dacă ele
se referă la itinerarul parcurs, obiectele ce constituie ambianța locului faptei, locul și acțiunile celor implicați în
actul infracțional. Întrebările trebuie direcționate spre aceea ca din răspunsurile la ele persoana respectivă să
demonstreze cunoașterea circumstanțelor şi participantilor la infracțiunea cercetată sau, dimpotrivă, incapacitatea
acestuia de a prezenta declarații veridice și depline despre cele întâmplate.
6. Pe parcursul acțiunii procesuale date, persoana respectivă, declarațiile căreia se verifică, trebuie să arate anumite
locuri (porțiuni de teren), obiecte, urme, căi de acces folosite pentru a pătrunde și a părăsi locul infracțiunii
(itinerarul), precum și însuşi locul și circumstanțele faptelor pe care în prealabil le-a descris la audiere. Însă este
contraindicat ca ea să reproducă unele acțiuni, practic să demonstreze anumite rezultate limitându-se doar la
explicații și simpla arătare cu mâna.
7. Atunci când în urma rezultatelor verificării declarațiilor bănuitului sau învinuitului apare necesitatea
reproducerii acțiunilor acestora, ofițerul de urmărire penală poate pregăti și efectua o altă acțiune procesuală, cum
este reconstituirea faptei sau experimentul în procedura de urmărire penală (art.122 și 123 CPP RM).
8. Pe toată durata verificării declarațiilor, persoana respectivă trebuie supravegheată şi înregistrate reacțiile sale la
anumite faze, situații ale procedurii realizate sau la întrebările adresate. Acest lucru îl poate efectua însuși ofițerul
de urmărire penală sau alt participant la acțiunea dată din rândul lucrătorilor organului respectiv de urmărire
penală.
Practica demonstrează că din diverse motive bănuitul sau învinuitul la locul infracțiunii poate să se dezică de
intenția de a arăta adevărul (locul dosirii cadavrului, obiectelor sustrase etc.) și să indice un alt loc, unde nu se va
depista nimic, pe lipsa de probe reale împotriva sa. De aceea rezultatele supravegherii și înregistrării reacției
persoanei, declarațiile căreia se verifică, permit ofițerului de urmărire penală să determine după comportamentul
bănuitului (învinuitului) locul unde acesta retrăia mai mult, dorind să tăinuiască ceva sau temându-se de contând
ceva.

TEST nr. 29

Pentru examenul de curs la disciplina CRIMINALISTICA

Subiectul I. Cercetarea criminalistică a armelor albe.

1.1(3) Definiţi noţiunea de armă, armă albă și armologie criminalistică.
Conform DEX-ului, arma este un obiect, unealtă, aparat, maşina care seveste la lupta impotriva inamicului, la
vânat, in unele probe sportive.
Arma de foc este un dispozitiv special confecționat și constructiv destinat pentru nimicirea fințelor vii (omului,
animalului) sau distrugerea unor obiecte, obstacole prin intermediul proiectilului care obține o mișcare direcționată
și țintită din energia gazelor termice descompuse a substanțelor explozive.
Arma albă constituie un obiect, dispozitiv special confecționat sau adaptat și destinat să pricinuiască ființelor vii
leziuni corporale grave. Ea se aplică în lupta corp la corp și nu este bazată pe substanțe explozive, ci doar pe forta
musculară a omului.
Armologia criminalistică prezintă o ramură importantă a tehnicii criminalistice care studiază particularitățile
constructive și legitățile de acțiune a armelor de foc, armelor albe, diferitelor dispozitive și materii explozive în
scopul elaborării recomandărilor, metodelor și mijloacelor de depistare și colectare a probelor la cercetarea
infracțiunilor săvârșite cu aplicarea armelor sau a substanțelor respective.

1.2(5) Determinați caracteristicile constructive generale ale armei albe unde pot fi depistate urme ale
infractorului.

Caracteristicile constructive generale ale armei albe sunt:

 prezența părții destinate special pentru producerea leziunilor periculoase (grave) pentru viața omului (lamă,
știft, tăiş, greutate ș.a.);
 existența mânerului, dispozitivului de mânuit, a limitatorului care previne alunecarea mâinii și evită pericolul
de autorănire;
 soliditatea mecanică a construcției dispozitivului în ansamblu.

1.3(7) Evaluați clasificarea armelor albe și nominalizați care pot fi urmele utilizării acestor arme.

Cercetările efectuate până la moment au dat posibilitatea de a clasifica armele albe după caracterul de acțiune,
modul de fabricație, destinația și caracteristicile lor tehnico-constructive.
Aşadar, după caracterul de acțiune, armele albe pot fi: tăietoare, înțepătoare, spărgătoare, zdrobitoare și
combinate.
După modul de fabricare, se disting armele albe confecționate industrial, conform anumitor norme, standarde
tehnologice, și cele de construcție artizanală, proprie, rudimentară, prin imitarea modelelor existente sau
improvizate.
După destinație, armele albe sunt divizate în trei categorii: militare (sabie, baionetă), civile sau naționale (cuțit
georgian, finlandez) și de vânătoare.
După proprietățile constructive-tehnice, armele albe sunt divizate în două categorii: cu lamă și zdrobitoare (fără
lame). Din prima categorie fac parte armele militare și tot felul de cuțite fabricate industrial sau în mod particular.
A doua categorie cuprinde buzduganele, boxele, palmarele, nunceakurile.
Armele albe cu lamă sunt cel mai des întâlnite în practica judiciară. După modul de acțiune, acestea se divizează în
arme de tăiere (cuțite, săbii, tesace, spade); de înjunghiere (pumnale, stilete, baionete); de înjunghiere-spintecare
(paloşe, unele pumnale, chinjale); de înjunghiere-tăiere (cuțite finlandeze, georgiene, cuțite de vânătoare, plate
etc.).
Armele albe fără lame, după modul de acțiune, sunt percutante-zdrobitoare: bastoane, buzdugane, ghioage, bice de
luptă, boxe, palmare, nunceakuri.

Urmele utilizării armelor albe pot fi depistate în formă de:

a) leziuni corporale, vătămări pe corpul victimei;
b) deteriorări, stricături pe hainele, obiectele victimei, bănuitului, precum și pe ambianța locului faptei;
c) urme de sânge (pete, băltoace, ștersături), țesuturi și particule din corpul uman pe vestimentația victimei și pe
obiecte la fața locului;
d) sânge închegat, particule de țesut, de organe, fibre din îmbrăcăminte, păr pe arma albă;
e) urme de metalizare și substanțe, care s-au depus pe corpul sau hainele victimei de la arma utilizată de infractor;
f) sânge, eliminări şi particule ale organismului victimei pe hainele și corpul făptuitorului.

Ridicarea și ambalarea acestora trebuie făcute cu precauție pentru a nu distruge posibilele urme pe ele (de mâini,
de sânge, de fibre textile etc.). In procesul-verbal se va stipula denumirea obiectului, locul unde a fost depistat,
starea acestuia, dimensiunile și modul în care a fost ambalat.

Subiectul II. Examinarea exterioară a cadavrului la faţa locului.

2.1 (3) Nominalizați sarcinile și etapele examinării cadavrului uman la faţa locului.

Etapele:
1. Poziția cadavrului și situarea lui la locul faptei.
2. Starea exterioară a hainelor de pe cadavru.
3. Uneltele de pricinuire a morții
4. Albia cadavrului
5. Îmbrăcămintea de pe cadavru
7. Obiectele descoperite în buzunarele și în alte părți ale îmbrăcămintei cadavrului
6. Cadavrul și leziunile lui
Sarcini:
 Identificarea persoanei
 Descoperirea infractiunii
 Depistarea urmelor lasate de infractor si identificarea acestuia

2.2 (5) Deduceți procedeele de fixare fotografică a cadavrului descoperit.

Fotografia obiectelor principale sau de nod.
Aceasta reprezintă înregistrarea unor obiecte sau sectoare ale locului faptei apreciate ca fiind principale, datorită
conexiunii lor cu fapta infracțională. Dintre obiecte pot face parte cadavrul, diverse arme, instrumente, mijloace de
transport, avariate sau folosite la săvârşirea infracțiunii, urme de mâini, de picioare ale făptuitorului etc. Scopul
acestei fotografii este de a fixa locul, poziția și starea obiectelor depistate la fața locului. Ea se execută, de obicei,
în faza statică a cereetării la fața locului. În cazul în care este necesar a fixa dimensiunile obiectului principal sau
diferența de mărime între el și alte obiecte din apropiere, raportului de poziție dintre obiecte, fotografierea acestora
se efectuează după metoda metrică (cu o riglă gradată, centimetru sau bandă gradată).
Fotografia de detaliu.
Se efectuează la fața locului în scopul fixării unor detalii ale obiectelor principale. Detaliile sunt fotografiate din
apropiere, cu o unitate de măsură lângă detaliu, la o scară cât mai mare și cu surse de lumină, dispuse lateral și în
spatele aparatului de fotografiat, astfel încât prin jocul umbrelor să fie evidențiate detaliile caracteristice obiectului
principal. Aceasta va da posibilitate de a exploata detaliile în procesul identificării obiectului respectiv. Fotografia
de detaliu se realizează, de obicei, în faza dinamică a cercetării locului faptei, când este permisă modificarea
poziției şi ridicarea obiectelor pentru examinarea detaliată și individualizarea acestora în procesul-verbal.
Toate obiectele și urmele depistate la cercetarea locului faptei se fotografiază la locul depistării lor (fotografia
obiectelor principale sau de nod) și după aceasta se aplică procedeul fotografiei de detaliu (cu riglă gradată sau
centimetru).
Unele particularități există la fotografierea cadavrului, care se face în cazurile de omor, sinucidere, accidente de
circulație, de muncă etc., în vederea redării poziției corpului, a stării îmbrăcămintei, a leziunilor vizibile în
momentul depistării lui, a distanței și raportului de poziție cu obiectele din împrejurare.
La fotografierea cadavrului trebuie respectate următoarele reguli:
1) regula generală este - cadavrul să fie fotografiat la locul, în poziția și starea în care a fost găsit, nefiind permisă
nicio modificare;
2) cadavrul trebuie fotografiat din trei părți: de sus și din părțile laterale în așa mod ca imaginile să conțină fixarea
întregului corp.
În funcție de specificul situației, mai trebuie respectate următoarele cerințe:
 cadavrele înecaților trebuie fotografiate o dată în apă, la depistarea acestora, și imediat după scoatere, pentru a
nu risca apariția procesului de putrefacție, îndeosebi la temperaturi ridicate;
 cadavrele spânzurate sau în poziția şezând sunt fotografiate din față, din spate și din părțile laterale. La
spânzurați se va insista asupra nodului și şanțului de spânzurare;
 cadavrele carbonizate, după fotografierea în starea în care au fost găsite, trebuie așezate pe o suprafață albă
(hârtie sau cearşaf), pentru a se obține suficient contrast și fotografiate cu ajutorul unei lumini puternice;
 cadavrele înghețate trebuie, de asemenea, fotografiate în starea inițială, precum și după dezghețarea la
temperatura camerei;
 cadavrele dezmembrate trebuie fotografiate în două etape: mai întâi se fotografiază fiecare parte în locul și în
poziția în care se află, apoi se fotografiază întregul corp refăcut.

2.3 (7) Estimaţi momentele principale care urmează a fi fixate în procesul-verbal la examinarea exterioară a
cadavrului.
Cu ocazia examinării exterioare a cadavrului la fața locului se impun a fi cer. cetate în mod obligatoriu și fixate în
procesul-verbal:
1. Poziția cadavrului și situarea lui la locul faptei. Examinarea generală a cadavrului va începe cu fixarea
amplasamentului; situarea în raport cu obiectele înconjurătoare; aspectul general și poziția cadavrului, adică
situarea părților corporale una față de alta. Situarea și poziția cadavrului au o importanță esențială în elaborarea
versiunilor privind mecanismul faptei infracționale. In procesul de examinare a situării cadavrului, este necesară
descrierea așezării lui în raport cu cele mai apropiate obiecte constante - clădiri, şosele, lacuri, localități, copaci
etc. Dacă cadavrul are o poziție nefirească şi se menține pe anumite obiecte, aceste obiecte, de asemenea, vor fi
supuse unei examinări și descrieri minuțioase. Despre schimbarea situării și poziției cadavrului la fața locului,
comparativ cu cele inițiale, mărturisesc petele de cadavru, caracterul şi situarea lor. Obiectele pe care se află
cadavrul se imprimă pe el sub formă de pete palide sau de amprente reliefate în urma apăsării și strângerii vaselor
sangvine, fapt ce provoacă formarea îngrămădirilor de sânge. Din această cauză, pe aceste părți ale cadavrului
lipsesc petele de cadavru. Se mai cere să fie reținut faptul că asemenea amprente pot lăsa şi obiectele din
buzunarele cadavrului - portțigaretul, cheile etc. Cu ocazia examinării cadavrului, se va acorda o atenție deosebită
cercetării albiei cadavrului, adică a acelei părți de podea, sol, obiecte pe care el se află și se va efectua o
confruntare a urmelor, amprentelor descoperite pe corpul cadavrului cu obiectele pe care el se găsește.
Necorespunderea dintre forma obiectelor de la albia cadavrului şi contururile urmelor de pe corpul cadavrului
dovedeşte că el a fost deplasat. Indiciile de schimbare a poziției cadavrului sunt derogarea rigidității cadaverice,
unele urme de pe corpul cadavrului; juliturile pe piele de proveniență postumă, dungile însângerate etc.
2. Starea exterioară a hainelor de pe cadavru. Aspectul exterior al hainelor se constată, de asemenea, pe
parcursul examinării exterioare generale a cadavrului. Exteriorul hainelor joacă un rol important în determinarea
mecanismului incidentului. E cunoscut, de exemplu, ce importanță probantă are starea, exteriorul hainelor victimei
în cazul acțiunilor de viol cu asasinarea ulterioară. Cele constatate se referă și la cazurile de suicid, când poziția
hainelor de pe cadavru trebuie să corespundă reprezentării despre schimbările intervenite în starea hainelor,
condiționate de modul de sinucidere.
3. Uneltele de pricinuire a morții, descoperite pe/sau alături de cadavru se cercetează în procesul de examinare a
cadavrului doar în cazurile când ele se găsesc nemijlocit pe cadavru sau alături, de exemplu, ştreangul strâns pe
gâtul victimei, pistolul găsit lângă cadavru. Atunci când unealta ce a cauzat leziuni mortale victimei se află la o
oarecare depărtare de cadavru, ea va fi examinată în momentul determinat de succesiunea cercetării obiectelor la
locul faptei, stabilită de ofițerul de urmărire penală. În cazul când unealta de pricinuire a morții este conexată
mecanic cu cadavrul (ștreangul pe gâtul cadavrului, cuțitul ieşit în afară din pieptul victimei etc.), ea urmează să
fie examinată până la dezbrăcarea cadavrului şi examinarea îmbrăcămintei, pentru a nu schimba, deroga poziția şi
situarea uneltei. În niciun caz nu se admite dezlegarea ștreangurilor și a nodurilor.
4. Albia cadavrului. După examinarea stării exterioare a îmbrăcămintei, fixarea poziției şi situării cadavrului,
urmează să fie cercetată albia cadavrului (de desubtul acestuia). In atare scop, mai întâi de toate, se marchează cu
cretă locul cadavrului, apoi el se ridică și se aşază în altă parte. Cadavrul nu se admite să fie târât sau întors,
deoarece în acest caz este posibilă deplasarea obiectelor ce se află sub el, obiecte care pot avea o importanță
esențială în acțiunea cercetată.
5. Îmbrăcămintea de pe cadavru. După examinarea exterioară a îmbrăcămintei, cadavrul este dezbrăcat. Fiecare
parte a îmbrăcămintei se cercetează aparte și în cumul cu alte părți ale ei. Cercetarea încălțămintei clarifică dacă
aceasta corespunde dimensiunilor cadavrului; dacă toate părțile de îmbrăcăminte sunt de față; ce obiecte se află în
buzunarele şi în alte părți ale îmbrăcămintei; dacă îmbrăcămintea este murdară sau pătată (dimensiunile şi situarea
acestor pete, gradul de îmbibare a țesăturii, culoarea și umiditatea petelor); gradul de deteriorare a îmbrăcămintei
(natura deteriorărilor, dimensiunile și forma lor, indiciile specifice ce determină originea lor, locul și așezarea
reciprocă); dacă ea are miros; corespunderea calității etc.
6. Cadavrul și leziunile lui sunt cercetate pe părți și în succesiunea care se prezintă cea mai utilă. De obicei,
cadavrul se examinează în direcția de la cap spre picioare. Se identifică sexul, vârsta, înălțimea, culoarea părului, a
ochilor, gradul, localizarea și caracterul traumatismelor şi leziunilor corporale (originea lor este determinată numai
de specialistul-medic), starea danturii sau a protezelor dentare, prezența eliminărilor etc. Este necesar de eomparat
leziunile de pe corpul cadavrului cu deteriorările îmbrăcămintei lui din punctul de vedere al corespunderii
dimensiunilor şi situării lor.
7. Obiectele descoperite în buzunarele și în alte părți ale îmbrăcămintei cadavrului pot fi cercetate atât în
procesul de examinare a îmbrăcămintei, cât și după examinarea medicală a cadavrului. Cu această ocazie, se
fixează caracterul, dimensiunile, forma obiectelor, starea şi situarea lor. Deosebit de detaliat vor fi fixate indiciile
exterioare și de îmbrăcăminte ale cadavrului, a cărui persoană nu a fost identificată. În aceste cazuri, după
finalizarea examinării cadavrului, el, în mod obligatoriu, trebuie dactiloscopiat și ulterior, după îmbrăcare şi
machiaj, mai ales al feței, trebuie fotografiat după sistemul semnalitic.

TEST nr. 30

Pentru examenul de curs la disciplina CRIMINALISTICA

Subiectul I. Metodologia criminalisticii

1.1. (3) Definiţi noţiunea de metodă și metodologie criminalistică.

Se știe că metodica ştiintifică reprezintă un sistem de modalități, o totalitate de acțiuni și operațiuni privind
cunoașterea legităților ce constituie obiectul ei. Prin metoda științifică se subînțelege nu numai sistemul de
procedee ale cunoașterii ei, ci și o modalitate aparte a activității teoretice sau practice (de exemplu, analiza,
sinteza, inducția, deducția, abstractizarea, prognozarea etc.).
Noţiunea de «metodă criminalistică» poate fi definită ca o totalitate de acţiuni, operaţii şi mijloace, inerente
însuşirii realităţii obiective, privind cercetarea infracţiunilor.
Metodologia criminalisticii prezintă un sistem de metode și o modalitate de cunoaștere a obiectului ei, elaborată
pe baze ştiintifice a problemelor teoretice, precum și o cale de soluționare a sarcinilor practice ale criminalisticii.

1.2. (5) Clasificați metodele care se utilizează la cercetarea infracțiunilor.

Metodele se impart in 3 grupe :

1. metode generale- care se aplica in toate domeniile stiintifice. Aceste metode se impart in 2 subgrupe :
a) metode logice (analiza si sinteza, inductia si deductia, ipoteza, analogia, abstractizarea, generalizarea)
b) metode de senzatie (senzoriale)- metoda de observatie, metoda masurarii, metoda experimentala, metoda
modelarii, metoda comparatiei, metoda descrierii.
2. metode particular-stiintifice- se aplica doar in unele ramuri. Acestea sunt preluate direct sau prin adaptare la
specificul cercetarilor criminalistice. Acestea sintimpartite in urmatoarele subgurpe:
a) metode fizice si fizico-chimice (metoda optica, metoda palparii fizice a suprafetelor, metoda de iluminiscenta,
metoda convertizarii electron-optice, metoda difuzo-copiativa prin contact)
b) matematice
c) cibernetice
d) antropologice

3. metodele speciale- care se aplica doar in activitatea criminalistica. Acestea se impart in mai multe subgrupe :
a) Metodele tehnico-criminalistice
b) Metodele expertizelor criminalistice sau constatările tehnico-științifice
c) Metodele tactice de organizare și de desfășurare a acțiunilor procesuale

1.3. (7) Evaluaţi metodele speciale criminalistice utilizate la cercetarea infracțiunilor.

Metodele speciale criminalistice, denumite de unii autori ,metode de examinare proprii criminalisticii", pot fi
încadrate în trei subgrupuri după cum urmează:
a) Metodele tehnico-criminalistice, destinate descoperirii, fixării și ridicării urmelor materiale ale infracțiunii,
desfăşurării evidenței criminalistice și măsurilor de protejare a valorilor sociale de atentări criminale ca, spre
exemplu, metodele fotografiei de fixare, aplicate în cadrul cercetării la locul faptei sau în alte împrejurări, de
relevare şi ridicare a urmelor invizibile de mâini, a celor create de instrumente sau în urma tragerii din arma de
foc, cele vizând prevenirea furturilor, traficurilor de stupefiante etc. Deci, luând în considerație practica utilizării
cunoștințelor și mijloacelor tehnice de specialitate, asistența tehnico-criminalistică poate fi definită ca o activitate a
anumitor subiecți orientată spre crearea și menținerea unor condiții de pregătire permanentă a organelor de drept în
vederea soluționării eficiente a sarcinilor tehnico-criminalistice, precum și realizarea practică a acestor condiții în
cadrul descoperirii și cercetării infracțiunilor. Un avantaj obținut prin intermediul metodelor şi mijloacelor tehnice
este posibilitatea de fixare a informației cu semnificație criminalistică. Specificul cercetării cauzelor penale care,
ca toate faptele descoperite, să fie fixate procesual, dar și tehnic, în mod corespunzător regulilor criminalistice.
Soluționarea acestor obiective este înlesnită de aplicarea unei anumite grupe de tehnici şi tehnologii, cu ajutorul
cărora este posibil de a fixa obiectiv și multilateral împrejurările de fapt.
b) Metodele expertizelor criminalistice sau constatările tehnico-științifice (grafoscopice, traseologice, balistice
ş.a.). Prin intermediul expertizei criminalistice, se pune la dispoziția organelor judiciare opinia unor specialiști cu
privire la acele împrejurări de fapt, pentru a căror lămurire sunt necesare cunoştințe din ramura criminalisticii,
opinie, concluzie care se formează pe baza unei activități de cercetare concertată a unor obiecte, circumstanțe ale
cazului și ale aplicării unor cunoștințe de specialitate de către persoanele competente, desemnate de organele de
drept. Bază ştiințifică a expertizelor criminalistice servesc tezele unui rând de teorii criminalistice particulare
(teoria identificării criminalistice, a diagnosticării criminalistice, teoria mecanismului de formare a urmelor, teoria
privind caracteristicile obiectelor s.a.). Această bază, inclusiv metodicile de efectuare a expertizelor criminalistice,
se elaborează și se desăvârşesc în cadrul compartimentului de tehnică criminalistică. Deci, prin examinările de
expertiză criminalistică sau tehnico-criminalistică, cu aplicarea unor metode și mijloace tehnice, pot fi descoperite
date faptice importante pentru soluționarea corectă a unor circumstanțe necesare în cauză. Pe de altă parte,
concluziile specialistului sau expertului pot exprima și opinii științific argumentate asupra unor lucrări,
evenimente, procese etc. În calitatea sa de mijloc de probă cu caracter științific, raportul de expertiză criminalistică
sau constatare tehnico-științifică exercită o influență favorabilă asupra activității organelor de drept având un rol
de seamă în soluționarea obiectivă a cauzelor.
c) Metodele tactice de organizare și de desfășurare a acțiunilor procesuale, a întregii activități de cercetare a
anumitor categorii de infracțiuni cunoscute sub denumirea de procedee tactice. În literatura de specialitate se
susține că metodele speciale criminalistice se subdivizează în cele destinate să deserveas judiciară și cele aplicate
în cercetările științifice, cum ar fi generalizarea practicii avantajoase, studierea și adaptarea realizărilor altor științe
la specificul activităților criminalistice, analiza și evidența modalităților de săvârșire a actelor antisociale.

Subiectul II. Expertiza criminalistică.

2.1 (3) Prezentați conceptul și rolul expertizei criminalistice în probatoriul penal.
 Expertiza judiciară trebuie percepută ca o activitate procesuală originală, care constă în examinarea
materialelor cauzei efectuate, în ordinea prevăzută de legislaţia în vigoare, de către persoane competente în ştiinţă,
tehnică, artă sau meşteşugărie, la solicitarea organului de urmărire penală sau instanţei de judecată în vederea
stabilirii circumstanţelor cu semnificaţie probatorie indispensabile soluţionării echitabile a cauzelor penale sau
civile.
Expertiza criminalistica- cercetare cu caracter tehnic făcută de un expert, la cererea unui organ de jurisdicţie sau
de urmărire penală ori a părţilor, asupra unei situaţii, probleme etc. a cărei lămurire interesează soluţionarea
cauzei.
Indiferent de natura obiectelor de studiu, expertizele criminalistice, în majoritatea cazurilor, contribuie la
identificarea ființelor, obiectelor și fenomenelor, într-un mod sau altul, legate de activitatea făptuitorului,
împrejurare de deosebită relevanță în soluționarea cauzelor penale. Determinarea identității autorului textului sau a
semnăturii într-un act litigios, a instrumentelor folosite la întocmirea acestuia, a persoanei imaginate sau care a
lăsat urme la fața locului, a armei sau a instrumentelor utilizate în cadrul pregătirii şi săvârșiri actului ilicit,
reprezintă în procesul penal una dintre condițiile indispensabile stabilirii adevărului.

2.2 (5) Determinați măsurile pregătitoare pentru dispunerea expertizei judiciare.

Din punct de vedere teoretic și practic, pregătirea și dispunerea efectuări expertizei judiciare impune desfăşurarea
următoarelor activități:
a) analiza necesității și a utilității de dispunere a expertizei conerete;
b) determinarea și selectarea materialelor care vor fi supuse examinărilor;
c) stabilirea corectă a obiectului expertizei (formularea întrebărilor la care urmează a primi răspunsuri);
d) alegerea instituției sau a expertului care urmează să efectueze expertiza concretă;
e) întocmirea actului (ordonanței, încheierii) prin care se dispune efectuarea expertizei;
f) expedierea documentului respectiv, obiectelor și materialelor cauzei în instituția de expertiză sau expertului
desemnat.
Pregătirea în vederea dispunerii expertizei judiciare presupune o analiză temeinică a materialelor cauzei,
determinării necesității și utilității acesteia pentru stabilirea unor fapte, fenomene sau stări de fapt care prezintă
importanță pentru aflarea adevărului. Această analiză se impune, întrucât multe probleme ale cauzei pot fi
soluționate prin efectuarea altor activități, cum ar fi: audierea martorilor, bănuiților, învinuiților, inculpaților, părții
vătămate, reconstituirii faptei, experimentului în procedura de urmărire penală ș.a.
Realizând acțiunile pregătitoare indicate supra, ofițerul de urmărire penală, prin ordonanță, iar instanța de judecată,
prin încheiere, dispune efectuarea expertizei solicitate de părți, iar organul de urmărire penală și din oficiu poate
face acest lucru. In actul respectiv trebuie să fie indicate următoarele date: denumirea expertizei, data emiterii
ordonanței sau încheierii; numele, prenumele și funcția ordonatorului expertizei; cauza penală pe care se solicită
lucrarea dată; cine a inițiat dispunerea expertizei; temeiurile ordonării acesteia; instituția de expertiză sau expertul
nominalizat pentru efectuarea expertizei; documentele și alte materiale care se prezintă spre expertizare cu
mențiunea când și în ce împrejurări au fost descoperite și ridicate; întrebările formulate expertului la care acesta
urmează să dea răspunsuri.
După întocmirea documentului nominalizat, ordonatorul expertizei are obligația să pună la îndemâna instituției
respective sau expertului concret: scrisoarea de însoțire cu copia ordonanței sau încheierii de dispunere a
expertizei; obiectele care vor fi supuse examinării în cadrul expertizei; mostrele de comparație (în cazurile
respective) și alte materiale ale cauzei prin a căror examinare să se poată formula concluzii temeinice și
convigătoare.

2.3 (7) Analizați genurilor și tipurile de expertiză criminalistică.

La moment, clasificarea expertizelor judiciare se prezinta in urmåtorul fel:

a) după domeniile cunoștințelor speciale și obiectele supuse cercetării;
b) după modul de efectuare al expertizelor,
c) după consecutivitatea efectuări acestora;
d) după volumul cercetărilor;
e) după numărul experților care participă la efectuarea-cercetărilor;
f) după complexitatea domeniilor de ştiință aplicate la efectuarea expertizelor;
g) după locul efectuării expertizelor.
Conform domeniilor cunoștințelor speciale și obiectelor supuse cercetării, toate expertizele judiciare se prezintă
la nivel de clase, genuri, tipuri și varictați în următorul mod:

Expertizele criminalistice:
a) tradiționale;
b) netradiționale;
c) ale substanțelor materialelor și articolelor.
Expertizelele criminalistice tradiționale sunt: a scrisului și a semnăturii; traseologică; dactiloscopică; tehnică a
documentelor; balistică (a armelor de foc, munițiilor și urmelor de împușcătură ); a armelor albe; fotoportretistică.
Cele netradiționale criminalistice, apărute în ultimele decenii ale secolului XX, sunt: expertiza fonoscopică;
expertiza odorologică; expertiza tehnică foto- videoînregistrări; expertiza dispozitivelor și a substanțelor
explozive; expertiza stabilirii autorului spiritual al textului; expertiza determinării însemnelor de marcă distruse
(bătute, pilite).
De asemenea, la expertizele criminalistice sunt atribuite expertizele: obiectelor de natură fibroasă; a lacurilor și
vopselelor; produselor petroliere și a uleiurilor (materialelor lubrifiante); sticlei; metalelor; aliajelor și articolelor
din ele: materialelor limerice, maselor plastice; cauciucului și articolelor confecționate din el; mijloacelor
narcotice și substanțelor psihotrope; lichidelor spirtoase; mij- loacelor și articolelor cosmetice și parfumerice. o

Expertizele medico-legale și psihofiziologice. La această clasă se atribuie urmåtoarele genuri de expertiză:

a) medico-legală,
b) psihiatrica;
c) psihologică.
Expertizele tehnico-inginereşti care se divizeaza in genuri:
a) electrotehnică:
b) tehnico-incendiara;
c) tehnică de construcții;
d) tehnică a calculatoarelor.
Expertizele inginerești ale mijloacelor de transport. Din acestea fac parte:
a) expertiza autotchnică;
b) expertiza aviatehnică;
c) expertiza feroviar-tehnică;
d) expertiza altor mijloace de transport.
Expertizele inginereşti-tehnologice printre care pot fi nominalizate:
a) expertiza tehnologică privind exploziile industriale;
b) expertiza calității märfurilor.
Expertizele economice din care fac parte:
a) expertiza contabilă;
b) expertiza economico-financiara;
c) expertiza financiar-bancară.
Expertizele biologice. Din acestea pot fi nominalizate:
a) expertiza botanica;
b) expertiza zoologică;
c) expertiza ihtiologică;
d) expertiza entomologică;
e) expertiza ornitologică;
f) expertiza microbiologică.
Expertizele agrare. Printre ele se numāră:
a) expertiza agrobiologică;
b) expertiza agrotehnică;
c) expertiza zooveterinară;
d) expertiza veterinar-toxicologică.
Expertizele ecologice. La accastă clasă se atribuie:
a) expertiza ecologiei međiului;
b) expertiza ecologiei biocenozei.
Expertizele obiectelor de arte. Printre acestea pot fi nominalizate:
a) expertiza tablourilor,
b) expertiza obiectelor de anticariat.
După modul de efectuare al expertizelor judiciare acestea pot fi clasificate în:expertize obligatorii și expertize
facultative. Obligatorii sunt acele expertize judiciare ale căror dispunere și efectuare este prevăzută de Codul de
procedură penala, art. 143. Facultative sunt expertizele judiciare a căror dispunere și efectuare se realizeaza la
cererea părților prin decizia organului de urmărire penalä, instanței de judecată sau din oficiu dispuse de organul
de urmărire penală.
În funcție de consecutivitatea efectuării cercetărilor, expertizele judiciare se divizează în: primare și repetate.
Primare sunt acele expertize judiciare, care sunt dispuse și se efectuează pen- tru prima dată in cauza cercetată sau
examinată în instanță. Repetate se consideră expertizele care se efectucază cu privire la aceleași obiecte, fapte,
circumstanțe și care au ca sarcină soluționarea acelorași întrebări formulate la efectuarea expertizei primare și/sau
suplimentare. Ele au fost dispuse în legătură cu faptul că au trezit indoieli organului respectiv de drept, din motive
că concluziile expertului nu au fost întemeiate sau a fost incălcată ordinea procesuală de efectuare a expertizei și s-
au dispus spre efectuare altor experți.
După volumul cercetărilor, expertizele judiciare pot fi: de bază și suplimentare.
De bază sunt expertizele numite de organul de urmărire penala, procuror sau instanța de judecată, care necisità
stabilirea unor circumstanțe esențiale într-o cauza.
Expertizele suplimentare se dispun în cazul în care concluziile expertului în expertiza judiciară de bază sunt
incomplete și necesită explicații sau completări, ori atunci când apar intrebări noi referitoare la circumstanțele
examinate și, în aceste situații, răspunsurile nu pot fi obținute prin audierea expertului.
După numărul de experți antrenați în efectuarea cercetărilor, expertizele judiciare se divizează în: individuale și
în comisie. Expertiza individuală este acea lucrare care o efectuează un singur expert judiciar, în unul sau mai
multe domenii de specialitate. Expertiza in comisie se dispune în cazul în care examinările au un caracter
complicat, de un volum mare de lucru sau dacă există expertize efectuate anterior care prezintă concluzii
divergente.
Pornind de la complexitatea domeniilor de știință din care se aplică cunoştințele speciale la efectuarea
expertizelor, acestea se clasifică în: monospecializate și complexe. Expertiza monospecializată se consideră acea
ale cărci cercetări se efectuează cu aplicarea cunoștințelor dintr-un singur domeniu al științei, tehnicii sau alt
domeniu al activității umane. Expertiza complexă se dispune și se efectuează în cazurile în care pentru elucidarea
faptelor sau circumstanțelor cauzei sunt necesare concomitent cunoştințe din mai multe domenii ale științei,
tehnicii sau din alte domenii ale activității umane.
După locul efectuări expertizelor, ele pot fi clasificate in: expertize efectuate în instituțiile publice (specializate de
stat) de expertiză judiciară și în afara lor (birourile individuale sau birouri asociate de expertiză judiciară, sau de
către unii specialiști competenți) desemnați în regim ad-hoc.
În instituțiile publice de expertiză judiciară (specializate) lucrările se efectuează de către acel expert al instituției
care este indicat în ordonanță sau încheiere, iar dacă expertul concret nu este nominalizat, atunci conducătorul
instituției respective numește expertul și despre aceasta comunică ordonatorului expertizei. Și în primul, și în al
doilea caz, primind materialele pentru efectuarea expertizei și adresându-le expertului nominalizat sau numit,
conducătorul instituției de ex- pertiză explică expertului drepturile şi obligațiile lui, prevăzute în art.88 CPP şi îl
previne de răspunderea penală, conform art.312 CP RM.
În afara instituțiilor publice de expertiză judiciară, lucrările se pot efectua atunci când aceasta o solicită partea în
proces sau în instituțiile de stat nu sunt experți de specialitatea necesară. Experți în aceste cazuri sunt persoanele
care dețin licența pentru exercitarea profesiei de expert judiciar, sunt înscrişi în Registrul de stat al experților
judiciari și activează într-un birou individual sau asociat de expertiza judiciară, ori sunt desemnați în regim ad-hoc
ca persoane competente în domeniu și solicitate pentru efectuarea expertizei concrete.

Testul 31
Subiectul I. Indentificarea persoanelor după voce şi vorbire.

1.1. (3) Reproduceți acţiunile de pregătire a prezentării persoanelor spre recunoaştere după voce şi vorbire.
 1. Studierea temeinică a materialelor cauzei penale
2. audierea prealabilă a persoanei care urmează să recunoască obiectul
3. selectarea persoanelor și a obiectelor care vor fi prezentate spre recunoaștere
4. stabilirea locului și a timpului desfășurării acțiunii date de urmărire penală
5. constituirea grupului de lucru ce urmează să efectueze pregătirea spre recunoaștere

1.2. (5) Determinați mijloacele tehnice criminalistice şi condiţiile în care este indicată aplicarea lor la
prezentarea spre recunoaştere după voce şi vorbire.
--------------------------------------------------------------------------------------------------
Citeste 1.3
--------------------------------------------------------------------------------------------------
1.3. (7) Analizați procedura și tactica prezentării spre recunoaştere după voce şi vorbire.
Pentru a depăşi dificultăţile condiţionate de factorii indicaţi, este necesar ca prezentarea să se desfăşoare
în următoarea ordine tactică:
1) În una din două încăperi ce se află alături se invită persoana care trebuie să recunoască şi patru martori
asistenţi, cărora li se vor explica drepturile prevăzute de lege în legătură cu efectuarea acestei activităţi. Martorul
sau victima sînt preîntîmpinaţi despre răspunderea penală pe care o pot suporta în cazul unei recunoaşteri false.
Anchetatorul cu doi martori asistenţi trec în încăperea megieşă, unde este invitată persoana care urmează a fi
identificată şi două sau trei persoane selectate după regulile generale de completare a grupului de prezentare spre
recunoaştere.
Ultimelor li se anunţă că se va efectua o activitate de recunoaştere, dar fără a specifica conţinutul ei. La această
etapă, persoanele din grupul de prezentare trebuie să fie amplasate în încăpere astfel, încît să nu fie văzute de
persoana chemată să recunoască, aflată în camera de alături.
2) După ce persoana care trebuie identificată îşi va ocupa locul dorit în componența grupului de persoane
prezentate, cel ce conduce recunoaşterea, sub un pretext bine gîndit, va proceda la o discuţie asupra unui subiect
neutru, dar care, în mod necesar, ar impune participanţilor pronunţarea anumitor fraze şi cuvinte. Dialogul se va
întreţine cu fiecare persoană inclusă în grupul de recunoaştere într-o anumită ordine, începînd cu cea din partea
stîngă şi terminînd cu cea din partea dreaptă.
3) Apoi, din poziţia uşii întredeschise dintre cele două încăperi, organul care conduce activitatea va cere
persoanei chemate să facă recunoaşterea, să declare dacă a identificat vreo persoană după voce şi vorbire. Dacă
aceasta răspunde afirmativ, va fi chemată să o indice în ordinea în care s-a desfăşurat convorbirea.
4) Apoi ea va trece în încăperea unde se află grupul de persoane prezentate şi, în prezenţa lor şi a martorilor
asistenţi, va specifica particularităţile vocii şi ale vorbirii după care a făcut recunoaşterea. Procesul prezentării spre
identificare după voce şi vorbire trebuie în întregime înregistrat pe bandă magnetică sau videomagnetică.
În situaţia în care există pericolul unui comportament impulsiv din partea persoanei ce urmează a fi recunoscută
sau dacă persoana chemată să facă recunoaşterea nu acceptă să fie confruntată cu făptuitorul, prezentarea spre
recunoaștere poate fi efectuată cu ajutorul bandei magnetice pe care sînt înregistrate vocea şi vorbirea persoanei
anchetate. Se pot folosi înregistrări făcute special în timpul interogatoriului sau „modele libere”, adică înregistrări
ale vocii şi vorbirii persoanei efectuate pînă la intentarea procesului penal.
Avînd în posesie materialele menţionate, organul de urmărire va delimita 1-2 segmente ce redau mai exact
caracteristicile vocii şi vorbirii persoanei care va fi identificată. Conţinutul acestor segmente va fi reprodus în faţa
microfonului de către două persoane, selectate după regulile generale de completare a grupului de persoane pentru
recunoaştere, în scopul înregistrării pe banda feromagnetică, şi prezentat spre audiere persoanei chemate să
recunoască vocea şi vorbirea ei percepute în timpul săvîrşirii infracţiunii sau în alte împrejurări.

Subiectul II: Tactica cercetării la fața locului.

2.1 (3) Definiţi noţiunea şi analizaţi sarcinile cercetării la faţa locului.
Cercetarea la fața locului reprezintă o acțiune procesuală și de tactica criminalistică ofițerului de urmărire
penală ce rezidă în studierea, perceperea locului unde au parvenit consecințele infracțiunii săvârșite, depistate,
fixarea și ridicare nemijlocită a urmelor faptei prejudiciabile, stabilirea stării și proprietăților indiciilor și poziției
reciproce a acestora importante pentru cauza cercetată
 sarcina generală a Cercetării la fața locului constă în clarificarea situației apărute drept rezultat al faptei
prejudiciabile săvârșite
sarcinile particulare:
1. Fixarea și cercetarea împrejurărilor la fața locului
2. constatarea caracterului de influență a infractorului asupra mediului ambiant
3. verificarea existenței victimelor în urma evenimentului produs și acordarea ajutorului medical
4. descoperirea fixarea și ridicarea urmelor infracțiunii și ale infractorului
5. identificarea infractorului și a motivelor infracțiuni
6. constatarea cauzelor și a condițiilor ce au favorizat înfăptuirea infracțiunii
7. Identificarea martorilor oculari a infracțiunii
8. obținerea altor date necesare

2.2 (5) Deduceți regulile, etapele și procedeele tactice de cercetare a locului faptei.
Există trei etape:
1. De pregătire
această etapă se divizează în două faze, până la plecarea la fața locului și pregătirea nemijlocită la fața
locului. până la plecarea la fața locului se efectuează: clarificarea datelor obținute de la persoana care a
depus sesizarea sau a emis informația, măsurile de asigurare cu paza locului evenimentului sau de
conservare a situației, informarea organului de Poliție locală despre cele întâmplate și solicitarea specialiștilor
din serviciile respective, invitarea specialistului pentru participarea la examinarea locului în care sa desfășurat
Evenimentul, verificarea mijloacelor tehnico criminalistice necesare
acțiunile pregătitoare efectuate în momentul sosirii la fața locului de către ofițerul de urmărire penală
prevăd: obținerea de la persoanele prezente a informațiilor despre schimbarea care a avut loc la fața locului
din momentul producerii evenimentului până la sosirea echipei de cercetare, verificarea eficienței pazei și
îndepărtarea persoanelor străine, după necesitate organizarea asistenței medicale pentru victimele, inspectarea
teritoriului Pentru a stabili limitele locului în care a avut loc Evenimentul, chestionarea martorilor oculari și a
persoanelor care au descoperit consecințele evenimentului, explicarea participanților la examinare privind
rolurile drepturile și obligațiile lor precum și normele de comportament la fața locului
2. de lucru sau propriu zisă de examinare a locului infracțiunii
Această etapă se divizează în două faze, statică și dinamică
faza statică constă în privirea de sinteză și apoi cercetarea minuțioasă a mediului integral ce ține de locul
evenimentului infracțional. obiectele care se află în scenă infracțiunii sunt examinate fără a li se schimbă
poziția sau a li se afecta integritatea. în Această fază se realizează măsurile referitor la pozițiile urmelor
obiectelor depistate și se efectuează Fotografierea sau Adi audio video registrare a urmelor obiectelor necesare
conform regulilor cunoscute
Faza dinamică se realizează prin mișcarea ridicarea obiectelor și examinarea lor sub toate aspectele. ia
prevede examinarea directă și minuțioasă a spațiului și a tuturor obiectelor și urmelor care au fost depistate la
locul faptei, fixarea indicilor negativi ale stării obiectelor, efectuarea fotografiei de nod și acelei detaliate, etc
3. de documentare a rezultatelor Cercetării
Se întocmește procesul verbal al Cercetării la fața locului, planurile, schițe, și desenele tehnice necesare care
se aduc la cunoștința participanților
se efectuează la necesitate dactiloscopierea cadavrului și expedierea lui la morgă
se împachetează obiectele amprentele ridicate la locul faptei
se întreprind măsuri de examinare a reclamațiilor parvenite de la participanții la cercetare

2.3 (7) Proiectați succesiunea și modalitățile de cercetare a locului faptei în cazul în care la fața locului este
depistat cadavrul unei persoane necunoscute.
Examinarea cadavrului se impune să fie efectuată nemijlocit la locul descoperirii luii deoarece în caz contrar se
întrerupe legătura dintre elementele locului fapte, în particular, împrejurările în care a fost descoperit cadavrul
și poziția cadavrului ,semnalmentele de cadavru etc.
examinare generală a cadavrului include: fixarea poziției cadavrul și situarea lui la fața locului, starea
exterioară a cadavrului și a hainelor de pe el, uneltele mijloacele de pricinuire a mortii
 Examinarea detaliată cadavrului presupune studierea minuțioasă a hainelor corpului obiectelor actele
descoperite asupra cadavrului
Testul 32
Subiectul I. Cercetarea urmelor create de corpul uman.
1.1 (3) Prezentați proprietățile urmelor de măini și locurile, obiectele unde ele pot fi depistate la fața locului.
Formarea urmelor de mâini pe diferite obiecte netede la fața locului sau pe corpul uman a victimei se
datorează existenței permanente pe suprafața palmelor infractorului a substanței secretate de piele,
substanță formată din compuși organici și anorganici care nu se va evapora atât de ușor când trecerea
timpului . aceste urme de mâini se formează prin contactul direct cu obiectele respective și au o
semnificație criminalistică deosebită care este determinată de posibilitățile stabilirii diverselor împrejurări
ale evenimentului cercetat
Unicitatea, fixitatea, inalterabilitatea, longevitatea

1.2 (5) Determinați tipurile (formele) clasice ale desenelor papilare și metodele de depistare și relevare a
acestora.
La etapa actuală se cunosc trei tipuri clasice de desene papilare:
Desene papilare în arc sau adeltice- care nu au în componența delte, sunt formate dintre un singur curent
de creste papilare care își iau începutul de la o latură a falangeitei și coborând din centrul ei pleacă pe
latura opusă
desenele în arc sunt simple și în șatră
desenele papilare în lanț( monodelice- cu o singură deltă) au o structură mai complicată. în ele se
disting l 3 curente de creste papilare, formând zonele respective: centrale, periferică sau marginală și
bazală
desenele papilare în cerc( bideltice- în care există două delte) ca și celălalt sunt formate din trei curente de
creste. spre deosebire de cele în lanț la desenele încerc crestele zone centrale se prezintă în formă de cerc spirală
oval
Expertixa dactiloscopica
1.3 (7) Evaluaţi detaliile caracteristice ale desenelor papilare.
1. Începutul liniei papilare respectiv capătul liniei din partea stângă a desenului papilar
2. sfârșitul liniei papilare sau capătul liniei, Situat în partea stângă sau dreaptă a desenului
3. ramificarea liniei papilare
4. Contopirea liniei papilare
5. inelul papilar
6. butonieră papilară
7. cârligul papilar
8. anastomoză papilară
9. intersecție, locul unde o creastă se intersectează cu alta
10. fragment de linie papilară
11. in procesul examinărilor dactiloscopice pot avea valoare identificatoare și alte elemente ale
desenului papilar inclusiv liniile albe ,cicatriciile polii,etc

Subiectul II. Versiunile criminalistice

2.1 (3) Reproduceți conceptul criminalistic privind versiunile criminalistice și clasificarea acestora.
Versiunea criminalistică este explicația verosimilă referitor la natura, conținutul, unele circumstanțe ale actului
infracțional, modul de comitere și acoperire, participanți, forma de vinovăție, mobilul și scopului urmărit, cauzele
și împrejurările ce au determinat și favorizat săvârșirea infracțiunii, bazată pe datele administrate în cauză.
În funcție de conținutul explicației cazurilor penale se deosebesc câteva tipuri de versiuni:
1. Versiuni generale elaborat în scopul cunoașterii evenimentului în regine si toate aspectele
2. versiuni particulare, ce reprezintă raționamente verosimile privitor la anumite circumstanțe, împrejurări în
care a fost comisă infracțiunea: motive, mod, timpul, locul comiterii etc
avem și:
1. Versiuni de urmărire penală
2. versiuni de investigație operativă și de căutare
3. versiunile de expertiză
 4. versiunile judecătorești

2.2 (5) Clasificați subiecții și regulile de elaborare a versiunilor criminalistice.

OUP, OF, de investighatie, expert, judecator
regulile:
1. Nu orice cauză se Elaborează absolut toate versiunile posibile. nimeni nu poate neglija vreo versiune
2. elaborarea versiunilor criminalistice se efectuează doar pe baza datelor faptice concret ce presupune
studierea directă de către ofițerul de urmărire penală sau Expert lucrătorul operativ judecător a
informațiilor reale privitor la obiectele și fenomenele evenimentului în cauză, examinarea temeinică A
depozițiilor martorilor pătimașilor bănuiților inculpaților cercetarea documentelor corpurilor delicte și altor
materiale referitor la dosar
3. corespunderea versiunilor criminalistice, datelor și metodelor științifice
4. orice versiune trebuie să fie o presupunere concretă obiectiv posibilă
5. elaborarea versiunilor se face de către persoanele respective împuternicite prin lege cu cercetarea și
examinarea cauzelor penale efectuarea expertizelor,etc
6. aceste presupuneri trebuie să fie logice și veridice, simple și lipsite de contrazicere, determinate de
realizare a justă raționamentului în acest proces

2.3 (7) Estimați regulile de verificare a versiunilor criminalistice.

reguli:
1. Toate versiunile elaborat de subiectul respectiv, în cadrul cauzei
concret, trebuie verificate in paralele ca sa nu se piarda timpul
2. versiunile eleborate pot fi verificate atat in mod procesual, prin
planificarea si efectuarea actiunilor respective de U.,P., CAT SI IN mod operativ, prin intermediul
posibilitatilor serviciilor speciale
3. toate versiunile trebuie verificate pana la obtinerea rezultatului
concret, fie pozitiv/negativ
4. rezultatele obtinute in cadrul verificarii versiunilor particulare
pot fi utilizate ca temei pentru elaborarea unor versiuni generale
5. rezultatele obtinute trebuie sa coroboreze cu pobele sau cu alte
date acumulate in cauza concreta

TEST nr. 33

Pentru examenul de curs la disciplina CRIMINALISTICA

Subiectul I. Modelul (caracteristica) criminalistic al infracțiunilor

1.1. (3) Prezentați conceptul de model (caracteristică) criminalistic al infracțiunilor de o anumită
categorie.
1.2. (5) Determinați elementele modelului (caracteristicii) criminalistic al infracțiunilor.
1.3. (7) Evaluaţi rolul modelului (caracteristicii) criminalistic al grupului, categoriei de infracțiuni
la cercetarea și descoperirea infracțiunii concrete

Subiectul II. Tactica utilizării cunoștințelor speciale în procesul penal.

2.1 (3) Prezentați noțiunea și formele cunoștințelor speciale utilizate în procesul penal.
2.2 (5) Specificați instituțiile de expertiză judiciară din Republica Moldova.
2.3 (7) Analizați rolul și locul expertizei judiciare în probatoriul penal.

TEST nr. 34
Pentru examenul de curs la disciplina CRIMINALISTICA

Subiectul I. Organizarea cercetării infracțiunilor

1.1. (3) Prezentați conceptul de organizare a cercetării și sistemul de decizii și activități procesuale
și tactice.
1.2. (5) Determinați situațiile tipice de organizare a cercetării și sarcinile acestora.
1.3. (7) Evaluaţi elementele și scopul organizării procesului de cercetare a infracțiunii concrete.

Subiectul II. Etapele și sarcinile cercetării infracțiunilor.

2.1 (3) Definiți noțiunea și estimați etapele de cercetare criminalistică a infracțiunilor.
2.2 (5) Distingeți sarcinile fiecărei etape de cercetare a infracțiunilor
2.3 (7) Analizați conținutul procesului de cercetare (investigare) criminalistică a infracțiunilor.

TEST nr. 35

Pentru examenul de curs la disciplina CRIMINALISTICA

Subiectul I. Tactica audierii bănuitului, învinuitului

Subiectul I
1.1 Prezentați principiile tactice generale și regulile de audiere a bănuitului, învinuitului.
Ca principii generale ale tacticii audierii pot fi menționate: caracterul ac- tiv al ofițerului de urmărire penală;
perseverența acestuia în atingerea scopului scontat; obiectivitate și plenitudine; evidența particularităților
psihologice ale persoanei audiate.
Caracterul activ al audierii presupune că ofițerul de urmărire penală trebuie să dețină inițiativa și să dirijeze toată
procedura acestei importante acțiuni procesuale, utilizând procedeele tactice corespunzătoare. Referitor la
persoanele care se eschiveaza de darea depozițiilor veridice, audierea trebuie să poarte un caracter ofensiv, ceea ce
înseamnă că de la ofițerul de urmărire penală se cere ca el să aplice toate metodele și mijloacele legale pentru a
obține de la cel audiat declarații depline și veridice. Aceasta activitate se fondează doar pe profesionalism şi pe
legislația în vigoare.
Perseverența audierii presupune efectuarea acestei acțiuni procesuale după o pregătire profundă și un plan bine
chibzuit pentru a obține de la cel audiat a anumitor date (depoziții), și nu a oricărei informații. Acest principiu se
fundamen-tează pe determinarea corectă de către ofițerul de urmărire penală în fiecare caz a obiectului audierii.
Acesta din urmă trebuie pregătit în formă de întrebări pentru audiat sub două aspecte, şi anume, dacă el va depune
declarații și dacă el se va eschiva într-un fel de darea declarațiilor veridice. Obiectivitatea și plenitudinea audierii
se manifestă în aceea că ofițerul de urmărire penală nu trebuie să neglijeze declarațiile făcute de audiat, dacă ele se
referă la cazul cercetat sau să le modifice, consemnându-le în procesul-verbal al audierii, după bunul său plac.
Declarațiile depuse de audiat referitor la cazul cercetat trebuie fixate pe deplin în procesul-verbal, iar în anumite
situații și aplicând mijloace facultative de fixare a lor ca audio sau videoînregistrare, întocmirea de schițe, planuri
sau desene.
învinuitului în orice proces penal, figura persoanei bănuite, învinuite, inculpate de săvârșirea faptei prejudiciabile,
este în atenția permanentă a ofițerului de urmărire penală sau a instanței de judecată. Audierea bănuitului,
învinuitului se realizează, de obicei, în situația de conflict. Doar în unele cazuri această activitate se desfășoară în
situația fără de conflict, când bănuitul, învinuitul de la bun început își recunoaște vinovăția și prezintă declarații
sincere referitor la cele săvârșite. În asemenea situație, când între bănuit sau învinuit și ofițerul de urmărire pe-nală
s-a stabilit un contact psihologic prielnic (favorabil), sarcina celui din urmă constă în faptul ca să asculte atent şi să
privească binevoitor persoana audiată, în anumite momente să-l încurajeze prin aprobări din cap, replici de tipul
„da- da" sau „aha", să-l ajute să se exprime atunci când acela nu-şi găseşte cuvintele potrivite și cât mai puțin să-l
întrerupă pe parcursul relatării, doar dacă audiatul S-a abătut de la tema dialogului (obiectul audierii). Datorită
unei astfel de situații fără de conflict, ofițerul de urmărire penală, chiar la prima etapă a audierii poate stabili uşor
contactul psihologic necesar cu bănuitul, învinuitul. Totodată, pe parcursul audierii, ofițerul de urmărire penală
trebuie să facă anumite notițe, însemnări referitor la unele momente esențiale, care n-au fost reflectate în măsura în
care urmează a fi incluse în procesul-verbal de audiere. Acestea se referă, de obicei, la nume, prenume, adrese,
elemente ale ambianței, semnalmente ale unor persoane etc. După ce bănuitul, învinuitul de bună-credință a
finalizat expunerea declarațiilor, onjerul de urmărire penală îi poate adresa audiatului întrebări direcționate la
completarea relatării lui, precizarea și verificarea declarațiilor, clarificarea motivelor de comitere a infracțiunii,
datelor ce caracterizează personalitatea lui. depistarea complicilor și stabilirea rolurilor acestora la infracțiune,
identificarea circumstanțelor ce au favorizat comiterea infracțiunii etc. Fixând declarațiile bănuitului, învinuitului
de bună-credință, ofițerul de urmărire penală nu poate trece peste întrebarea audiatului, care sunt motivele ce au
servit că acesta a decis să prezinte declarații sincere referitor la infracțiunea săvârșită. Totodată, se va ține cont de
versiunea privitor la faptul că bănuitul, inculpatul a recunoscut fapta prejudiciabilă și vinovăția sa în comiterea
acesteia pentru a ascunde o altă, verosimil mai gravă infracțiune, sau în scopul de a ajuta complicilor săi să scape
de răspundere. Aceste momente impun ofițerului de urmărire penală o atitudine critică şi plină de atenție față de
verificarea declarațiilor depuse și motivelor acestora.

1.2Determinați situațiile tipice de audiere a bănuitului, învinuitului și procedeele tactice aplicabile în cazul
când acesta face declarații false.

 Printre cele mai răspândite și eficace procedee tactice de audiere a bănuiților, invinuitilor care nu dau
declarații veridice se numără: stimularea calităților pozitive ale bănuitului, învinuitului;
 detalizarea (detalierea) și concretizarea declarațiilor făcute de bănuit, învinuit;
 efectuarea audierilor repetate pe aceleași circumstante:
 utilizarea probelor existente în cauză:
 utilizarea datelor operative și speciale de investigații; efectuarea confruntărilor
. Obtinerea declarațiilor veridice de la bănuit, învinuit pe calea stimulării solitătilor lui personale pozitive
este un procedeu reușit care produce efecte sconte când ofițerul de urmărire penală cunoaște astfel de calități ale
audiatului. Aceste calități trebuie stabilite în cadrul pregătirii minuțioase către audierea bănuitului sau învinuitului.
Practica demonstrează că acest procedeu dă rezultate pozitive mai ales când el este utilizat referitor la bănuitul,
învinuitul care nu prea persistent neagă fapta imputată, se află în limita recunoaşterii, și pentru aceasta îi trebuie
numai un oa- recare imbold Bănuitul sau învinuitul trebuie convins de faptul că el poate trece peste greutățile și
suferințele faptei comise, fiind de acord cu răspunderea pentru cele săvârșite. Pe lângă aceasta, este oportun de a-i
aminti şi însemnătatea căinței sincere, contribuția la stabilirea adevărului în cauză, care vor fi luate în seamă de
către instanța de judecată la aprecierea pedepsei.
Un alt procedeu efectiv de influență pentru obținerea declarațiilor veridice ale bănuitului, învinuitului este
detalierea și concretizarea datelor prezentate de acesta. În cadrul oricărei audieri cu un scop bine determinat, cum
este întotdeauna audierea bănuitului, învinuitului, ofițerul de urmărire penală trebuie să asculte atent și la
necesitate să fixeze în procesul-verbal declarațiile acestuia referitor la circumstanțele înfracțiunii în care el se
bănuiește sau se învinuieşte. Această cerință constă în aceea că ofiterul de urmărire penală nu trebuie să se limiteze
numai la ascultarea de explicații laconice de la cel audiat asupra esenței bănuielii sau acuzării, dar este obligat,
prin formularea de întrebări, să obțină depoziții concrete și detaliate despre circumstanțele pregătirii, săvârșirii și
tăinuirii fap- ei (faptelor) ilicite.

incă un procedeu tactic pentru demascarea declarațiilor false ale bănuitului, invinuitului este audierea acestuia cu
utilizarea probelor existente în dosar. Pe paursul acestei audieri, corect aranjate, sub presiunea probelor de
vinovăție prezentate, bănuitul, învinuitul este nevoit treptat să se dezică de tactica aleasă și la urma urmei să
depună declarații veridice. Probele de vinovăție pot fi utilizate la audierea bănuitului, învinuitului doar dună
verificarea lor minuțioasă. In caz contrar, la infractor poate apărea ideea cau chiar convingerea că ofițerul de
urmărire penală nu dispune de date autentice ce ar confirma vinovăția persoanei respective.

Un alt procedeu tactic de audiere a bănuitului, învinuitului este utilizarea datelor operative şi speciale de
investigații. Primele sunt administrate de organele speciale până la pornirea procesului penal, iar cele din urmă
sunt cele obținute ca rezultat al măsurilor speciale de investigații în cadrul procesului penal. Asemenea date, vizate
pentru a fi aplicate în procesul audierii, pot să se refere la: a) personalitatea bănuitului, învinuitului care orientează
ofițerul de urmărire penală privind participarea audiatului la infracțiunea cercetată, gradul lui de informare,
relațiile lui cu complicii faptei prejudiciabile, cu victima etc.;

b) evenimentul infracțional (timpul, locul, mecanismul și mijloacele utilizate de infractor, urmele și consecințele
faptei comise);
c) căile de verificare a declarațiilor ce pot fi administrate în urma audierii persoanei concrete81. O condiție
obligatorie a utilizării datelor operative sau speciale de investigații la audierea bănuitului, învinuitului Un rol nu
mai puțin important îl are și determinarea momentului de utilizare a datelor operative sau speciale de investigații.
Utilizarea acestor date este posibilă doar când vor fi create condiții de cifrare a sursei de informație, când se
exclude destăinuirea acesteia. Din acest punct de vedere, criminalistica recomandă următoarele:
1) pe parcursul audierii este inadmisibil a utiliza datele după caracterul cărora bănuitul, învinuitul ar putea să
determine sursa lor de obținere;
2) când drept rezultat al măsurilor operative întreprinse au devenit cunoscu- te unele fapte care adeveresc că
infractorul păstrează în anumite locuri valori, obiecte sau documente, atunci, mai întâi de toate, se vor desfășura
acțiuni de urmărire penală (percheziții, ridicări de obiecte sau documente, audieri ale unor martori etc.) în scopul
de a descoperi cele tăinuite de bănuit, învinuit, pentru ca apoi aceste rezultate să fie folosite în cadrul audierii
infractorului;
3) în cadrul unei audieri nu se admite prezentarea bănuitului, învinuitului tuturor probelor existente în cauză.

Confruntarea
La audierea bănuiților, învinuiților care dau declarații false, confruntarea se înscrie printre procedeele tactice cu
caracter complementar. Importanța confruntării rezidă în contribuția ei la clarificarea faptelor ilicite,
circumstanțelor, împrejurărilor de fapt ale evenimentului cercetat. Scopul confruntării în aceste situații este
demascarea infractorului prin înlăturarea divergențelor existente între declarațiile lui și declarațiile persoanei de
bună-credință, care anterior a depus declarații. Momentul efectuării acestei acțiuni trebuie ales în așa mod ca să nu
fie prematur sau prea târziu. Confruntarea prematură, la etapa inițială de cercetare, a bănuitului, învinuitului cu alte
persoane poate să nu dea deloc rezultat pozitiv procesului de cercetare a faptei, dar să aducă anumite daune
urmăririi penale. In practica organelor de urmărire penală, se întâlnesc cazuri când bănuiții, învinuiții refuză să
facă oarecare declarații referitor la faptele ce li se impută. În asemenea cazuri, este necesar de a întreprinde
permanent încercări de a convinge persoanele date în inutilitatea poziției ocupate, deoarece acest fapt împiedică
constatării adevărului juridic în cauza respectivă, tărăgănează cercetarea și bănuitul sau învinuitul în aşa mod nu
participă la soluționarea propriei sorți. De asemenea, lui trebuie să i se explice că, refuzând de a face declarații,
bănuitul, învinuitul nu utilizează dreptul său la apărare. Având în vedere că infractorul nu face anumite declarații,
nu este posibilă utilizarea de procedee tactice în demascarea lui. Totodată, din punct de vedere tactic, chiar dacă
bănuitul, învinuitul nu face declarații, este corect ca el totuşi să fie citat la audieri, lui să i se prezinte anumite
probe de vinovăție, acest fapt să fie consemnat în procesul-verbal respective.

1.3 Evaluaţi elementele organizării procesului de cercetare a infracțiunii concrete.

Subiectul II. Metodica criminalisticăSubiectul II

2.1 Prezentați noțiunea, structura și conținutul metodicii criminalistice.

Metodica criminalistica este o parte integrata a stiintei criminalistice si prezinta un sistem optim de teze
stiintifice si recomandari practice elaborate in baza studierii legitatilor activitatii infractionale si criminalistice
tininduse cont de cerintele procesuale in scopul cercetarii unor categorii de infractiuni.

2.2 Specificați esența activității de cercetare a infracțiunilor și etapele acesteia

Sub aspect criminalistic,activitatea de cercetare a infractiunilor presupune depistarea,fixarea,ridicarea si

verificarea datelor faptice(probelor) care servesc la constatarea existentei sau inexistentei infractiunii,la
identificarea faptuitorului,la stabilirea vinovatiei lui,precum si a altor circumstante importante pentru justa
solutionare a cauzei cercetate.

Cercetarea infracțiunilor se efectuează în două etape2: inițială şi ulterioară. Fiecare din aceste etape are sarcinile
proprii și este constituită dintr-un ansamblu Etapele cercetării infracțiunilor în criminalistică convențional sunt
determinate în timp: etapa inițială de cercetare se consideră intervalul de timp de la pornirea de acțiuni și măsuri
procesuale, tehnice, tactice și organizatorice. cauzei penale până la punerea sub învinuire a persoanei vinovate în
săvârșirea infracțiunii cercetate, iar etapa ulterioară de cercetare – de la audierea invinuitului până la terminarea
urmăririi penale. La etapa inițială a cercetării cauzei penale, se soluționează următoarele sarcini importante
-contracararea și prevenirea acțiunilor criminale şi a altor acțiuni ilegale, evitarea unor posibile, dar indezirabile,
consecințe pentru societate sau pentru stat;
- orientarea ofițerului de urmărire penală, procurorului în circumstantele f tei săvârşite, analiza situației reale de
urmărire penală şi elaborarea versiunilo generale referitor la infracțiunea săvârșită;
- determinarea circumstanțelor care urmează a fi stabilite, a acțiunilor initiale de urmărire penală și măsurilor
speciale de investigație care trebuie efectuate în scopul obținerii probelor infracțiunii concrete;
 - asigurarea pe cale procesuală şi specială de investigație a culegerii și fixăii tuturor probelor care în timp scurt pot
fi pierdute;
- identificarea, căutarea și reținerea persoanelor bănuite de săvârșirea infracțiunii concrete;
-obținerea datelor necesare pentru pregătirea și desfăşurarea acțiunilor ulte- rioare de urmărire penală şi măsurilor
speciale de investigație, precum și pentru prevenirea infracțiunilor; stabilirea cauzelor și condițiilor care au
favorizat comiterea infracțiunii Această etapă inițială de cercetare a infracțiunilor prezintă o perioadă de timp
relativ scurtă, dar foarte intensivă și importantă. Intensitatea acesteia este dictata de necesitatea organelor de
urmărire penală ca în timp cât mai scurt să se electureze un complex de activități procesuale și speciale de
investigație pentru clarificarea circumstanțelor faptei săvârșite şi obținerea de probe suficiente și veridice pe cazul
cercetat. Importanţa acesteia constă în faptul că de deciziile organulu de urmărire penală și activitatea lui la etapa
inițială, de obicei, depinde perspecue cercetării și descoperirii infracțiunii săvârșite. Aici se are în vedere şi
identificarea, precum și atragerea la răspunderea cuvenită a infractorilor.

Pentru etapa inițială de cercetare a infracţiunilor, de obicei, sunt caracteristice aceste acțiuni de urmărire penală şi
măsuri speciale de investigații: cercetarea la fata locului; audierea victimelor; audierea martorilor-oculari; reținerea
bănuiților: percheziția corporală a bănuiților; percheziția la domiciliul și locul de muncă al bănuiților, altor
persoane; audierea bănuiților; prezentarea spre recunoaștere a bănuitilor, în unele cazuri; ridicarea de obiecte și
documente, în anumite cazuri; dispunerea unor expertize, la necesitate; controlul transmiterii banilor sau a altor
valori materiale extorcate; livrarea controlată; interceptarea comunicărilor; culegerea informației despre persoane
etc.

Etapa ulterioară de cercetare a infracțiunilor, care prezintă o perioadă relativ lungă de timp – luni și chiar
ani de zile (respectiv cu prelungirile termenelor în modul prevăzut de legislația procesual-penală), are următoarele
sarcini: - verificarea probelor obținute la etapa inițială de cercetare a cauzei concrete; depistarea şi fixarea şi a altor
probe, în afară de cele obținute la etapa inițială, a infracțiunii cercetate; - identificarea şi atragerea la răspundere
penală a tuturor persoanelor partici- pante la săvârșirea infracțiunii cercetate; înlăturarea cauzelor şi condiiilor care
au favorizat săvârșirea infracțiunii concrete; - determinarea daunei cauzate prin săvârșirea infracțiunii cercetate şi
restabi- lirea acesteia; soluționarea și a altor probleme cu caracter procesual sau operativ, apărute pe parcursul
cercetării cauzei concrete (recunoaşterea în calitate de victimă, parte civilă în proces, conexarea sau disjungerea
cauzelor penale etc.).
In scopul soluționării sarcinilor trasate, la etapa ulterioară, de obicei, se efectuează acțiunile de urmărire
penală și măsurile speciale de investigații expuse infra: audierea invinuitului; audierea altor martori (din rândul
colegilor, vecinilor, rudelor, persoanelor din organele de control etc.); verificarea decla- rațiilor la locul
infracțiunii; prezentarea spre recunoaştere; ridicarea de obiecte și documente; reconstituirea faptei; experimentul în
cadrul urmăririi penale; examinarea obiectelor si a documentelor ridicate în urma cercetării la fața locului,
perchezițiilor, ridicării de obiecte și documente, reținerii bănuiților sau prezentate de unele persoane etc

2.3 Analizați elementele și rolul metodicilor particulare în cercetarea infracțiunilor.

Metodicile particulare sunt direcționate spre cercetarea şi descoperirea infracțiunilor de o anumită categorie. Din
punct de vedere procesual și criminalistic, aceasta presupune constatarea evenimentului infracțional, a tuturor
circumstanțelor actului prejudiciabil, precum și identificarea bănuitului, probarea vinovăției și descoperirea
infracțiunii săvârşite. Numai în aşa mod orice persoană care a săvârșit o infracțiune va fi pedepsită potrivit
vinovăției sale și nicio persoană nu va fi trasă la răspundere penală și condamnată neîntemeiat. Fiecare metodică
particulară de cercetare a anumitei categorii de infracțiuni se bazează pe generalizarea experienței organelor de
urmărire penală şi are o struc- tură unică, care asigură, în cea mai mare măsură, consecutivitatea respectivă,
obiectivitatea, oportunitatea, deplinătatea activităților procesuale și tactice, care corespund etapelor de bază ale
investigării cazurilor penale. O astfel de structură a metodicilor particulare de cercetare este constituită din:
1) modelul criminalistic (sau caracteristica criminalistică) al categoriei respective de infracțiuni;
2) situațiile tipice și versiunile generale de urmărire penală;
3) acțiunile inițiale de urmărire penală şi măsurile speciale de investigație;
4) acțiunile ulterioare de urmărire penală și măsurile speciale de investi- gație;
5) particularitățile efectuării unor acțiuni de urmărire penală pe catego- ria dată de infracțiuni. Metodica cercetării
unor categorii sau grupuri de infracțiuni reprezintă un sistem (tipar) informațional al anumitor elemente
independente care se determină reciproc. Acest sistem, ca şi oricare altul, are o anumită structură, adică o anumită
poziționare reciprocă a elementelor sale, care, în totalitatea lor, formează fundamente din punct de vedere științific
şi recomandări aprobate de practică, care vizează organizarea investigațiilor, alegerea și aplicarea mijloacelor
tehnico – criminalistice efective și a procedeelor criminalistice necesare, ținând cont de anumite circumstanțe ale
cauzei cercetate. Astfel, în corespundere cu datele modelului criminalistic, ofițerul de urmărire penală (procurorul)
trebuie să cunoască modalitățile săvârșirii categoriilor respective de infracțiuni şi să determine circumstanțele care
urmează a fi stabilite în cadrul cercetării infracțiunii concrete. Evaluând în mod calificat informația primară despre
infracțiunea comisă, ofițerul de urmărire penală clarifică situația tipică stabilită la începutul cercetării, și în baza
acesteia el are posibilitatea reală de a determina cercul acțiunilor inițiale de urmărire penală şi măsurilor speciale
de investigație.