Domna Trandafir și doamna Vucea

Întotdeauna m-am atașat de profesorii mei, încă din clasele primare. Învățătoarea mi se părea a
fi a doua mamă, o femeie pe care puteam conta oricând, pe care o cunoșteam foarte bine și cu
care puteam vorbi orice. „Obiceiul” meu a continuat în generală, când profesorii mei (cel puțin,
majoritatea dintre ei) erau atât de drăguți, că orele mi se păreau o relaxare. Totuși, nimic nu este
roz până la capăt.
Liceul a fost o provocare pentru mine, și nu vorbesc despre integrarea socială sau popularitate.
Vorbesc despre profesori. Atât de diferiți și atât de ciudați! Am fost obligată să îi șlefuiesc
comportamentul după cerințele fiecăruia și a trebuit să îi analizez, pentru că majoritatea nici nu
ne spuneau ce își doresc de la noi, trebuia să deducem singuri.
Și totuși, a existat o profesoară care, pentru mine, a ieșit din tipare. O să o numesc doamna
Trandafir, profesoara mea de limba română. Înainte să încep clasa a 9-a, ca orice alt adolescent,
aveam o grămadă de așteptări de la tot ceea ce înseamnă liceu. Profesorii trebuiau să fie…
înțelegători, amabili, drăguți și alte idei care nu au devenit niciodată realitate. Profesoara pe care
trebuia să o avem la limba română era minunată. O cunoșteam din generală, pentru că
participasem la o grămadă de concursuri de creație literară cu ea, așa că abia așteptam să
colaborăm în continuare. Dar dirctorul a luat decizia să o schimbe. Așa că urma să o avem pe
doamna Trandafir, căreia i se dusese duhul că ar fi rece, dură și prea serioasă. Asta am crezut și
eu, deci am plecat din start cu o idee preconcepută despre ea. Dar au început olimpiadele de
limba română, unde m-am dus cu entuziasm, pentru că adoram materia aceea în liceu. Am trecut
de județeană și mă pregăteam cu doamna Trandafir pentru națională, când mi-am dat seama că
poate fi complet diferită cu cei pe care îi apreciază. Nu îmi aminteam să fi râs vreodată atât de
mult cu cineva! Doamna Trandafir a fost cea mai bună a doua mamă a mea. În toți cei patru ani
am plecat cu ea la o grămadă de concursuri și olimpiade naționale, am împărțit aceeași cameră,
același pat, este prima care citește o poezie de-a mea sau o nouă creație, este părerea care
contează cel mai mult pentru mine și pe care o urmez întotdeauna.
Doamna Trandafir a fost prima pe care am sunat-o când aflat nota de la BAC și când am intrat la
facultate, care mi-a dat mesaje înainte de parțiale și care m-a sunat după. Este terapeutul meu,
prietena mea, modelul meu și profesoara mea. Nu este nici un lucru despre care să nu aibă nicio
idee. A făcut cursuri în aproape orice domeniu, este practic o enciclopedie deschisă și un sprijin
minunat. Și nu sunt singura care crede asta. În ultimul an de liceu, clasa mea s-a atașat de ea mai
mult ca niciodată, pentru că, evident, urma BAC-ul și toți eram îngroziți, dar ea a știut să ne
calmeze cumva și să ne dea încredere în noi. Profa Trandafir? Cea mai bună profă!
Pe de cealaltă parte, doamna Vucea. Mă trec fiori chiar și acum și, în mod ciudat, mă bufnește
râsul. Doamna Vucea a apărut la catedra din clasa noastră într-un moment total nepotrivit – clasa
a 9-a. Eram toți ca niște pui speriați de bombe, așa cum sunt și bobocii în primul semestru de
facultate, și ea a făcut lucrurile și mai urâte. Preda chimie, materia la care am fost dintotdeauna
alergică… împreună cu restul clasei. Stitul ei era mai degrabă spartan. Pe lângă faptul că nu prea
venea la ore, atunci când aveam ghinionul să apară, făcea prăpăd. La fel ca o tornadă. Arunca cu
note de 2 și 3 în stânga și în dreapta pe niște lucruri pe care nu aveam de unde să le știm pentru
că, evident, nu aveusese cine să ni le predea. Dar ea părea să nu știe asta. „Se presupune că aveți
carte!” era replica ei faimoasă. „Care carte?”, obișnuiam să strigăm în cor, „că nu ne-ați dat
niciuna”. Nu conta, oricum, pentru că doamna Vucea avea argumentele ei de necombătut. A
plecat după un an, datorită plângerilor noastre repetate la director și n-am mai văzut-o de atunci.
Concluzia este că profesorii sunt diferiți. Unii pot fi la poli opuși, alții se aseamănă între ei mai
mult ca oricând. Important este să nu ne lăsăm marcați de cei care par a nu fi făcuți pentru
profesia de cadru dudactic și să îi prețuim pe cei care și-au găsit deja locul la catedră.