C-E Dintre politica externă a Imperiului Otoman și instaurarea regimului de suzeranitate otomană

Întreaga istorie a țărilor Române pe o bună parte a epocii medievale s-a derulat pe fonul rivalităților
dintre regatele catolice vecine și Imperiul otoman. Țările Române au devenit obiect de dispută, dar au
reușit să-ți păstreze ființa statală și autonomia. După cucerirea țaratelor Tîrnovo și Vidin în 1396, turcii
se instalează definitiv în Europa, Dunărea devenind hotar dintre Imperiul Otoman și ările Române.
Politica blocului antiotoman promovată de Mircea cel Bătrîn, Iancu de Hunedoara, Ștefan cel Mare a
salvat existența țărilor noastre , ele nefiind transformate în pașalîc. La baza relațiilor româno- otomane
în sec. XV-XVI a fost suzeranitatea otomană, bazată pe documente(ahidnamele), conform cărea se
păstrau instituțiile politice , administrative, juridice, bisericești. Regimul de suzeranitate a variat în
funcție de starea de pace sau de război în care se găsea Poarta. Cucerirea Constantinopolului, ofensiva
împotriva Ungariei, victoria de la Mohacs(1526), expediția în Moldova(1538), organizarea pașalăcului de
la Buda(1541), au marcat impunerea hegemoneii turcești asupra principatelor dunărene și schimbarea
statutului de suzeranitate. Putem concluziona că otomanii n-au cucerit țările române, deoarece s-au
temut de complicații interne și internaționale(interesului puterilor în zonă: Polonia, Ungaria, apoi
Imperiul Habsburgic, de păstrare între ele a unor state- tampon. Țările Române au bineficiat de un statut
intermediar între ”casa islamului ” și ”casa războiului”, adică ”casa păcii”. Raporturile suzerano- vasalice
au caracterizat statutul politic al Țărilor Române de la plata tributului la suzeranitatea otomană
protectoare și apoi restrictivă în dependență de starea de pace sau de război în care se găsea Poarta