Proiectia este mecanismul psihologic prin care sunt atribuite mediului caracteristicile

persoanei/eului. Aceasta operatie expulzeaza in lumea exterioara gandurile, afectele,

impulsurile innaceptabile. Este ca atunci cand indreptam degetul catre cineva insa observam
ca de fapt avem trei degete intoarse catre noi. Proiectam asupra oamenilor tot ceea ce noi nu
ne asumam in ceea ce ne priveste. Ne putem da seama de umbrele noastre privind la
comportamentele din jurul oamenilor care ne deranjeaza. Atunci cand ii acuzam pe altii nu
facem decat sa negam un aspect din noi insine. Ken Wilber spune: Proiectia la nivelul Egoului
este foarte usor de identificat: daca o persoana sau un lucru din mediul inconjurator ne trimite
o informatie atunci probabil ca noi nu emitem o proiectie; insa daca aceasta informatie ne
afecteaza noi suntem victimele propriilor noastre proiectii. Ne proiectam asupra altora
propriile defecte. Daca eu imi accept aroganta nu ma va mai deranja aroganta altcuiva. O voi
observa, dar nu ma va afecta. Comportamentul altcuiva iti produce un soc emotional numai
atunci cand te minti pe tine insuti sau te urasti pe tine insuti.
Asumarea este un pas esential in procesul de vindecare si de creare a unei vieti pe care sa o
iubim. Noi nu putem accepta ceea ce nu ne asumam. A asuma inseamna a admite, a
recunoaste sau a accepta ca o calitate sau o tendinta iti apartine. Aceasta acceptare nu este
doar una de ordin intelectual. Ea trebuie sa aiba si o componenta emotionala. Acceptarea
emotionala consta in a simti caracteristicile sau pulsiunea respectiva. Prin urmare, nu este
suficient sa gandesti ca o ai, este necesar sa o si simti. In momentul in care recunoasterea
intelectuala cat si acceptarea emotionala sunt prezente simultan, putem vorbi de asumare. Iar
asumarea iti pune la dispozitie o libertate cu totul inedita: ceea ce ai asumat poti incepe sa
integrezi, daca ti se pare necesara.
Creaţi un jurnal de bord Nu ceea ce facem ne oboseşte, ci ceea ce nu facem. Sarcinile pe care
nu le ducem la bun sfârşit ne obsesc şi ne tracasează cel mai tare. La unul dintre seminariile
motivaţioanle, un om mic de statură, ce părea să aibă în jur de 60 de ni, mi-a spus: „Problema
mea este că am impresia că nu tremin nimic niciodată.” A pus problema corect, ca fiind una ce
ţinea de convingeri. Îşi dorea un cuvânt fermecat, o frază magică, pe care să şi-o repete şi care
să-i spele creierul până la a-l transforma într-o altă persoană. „Cel mai bun mod de a vă
modifica sistemul de convingeri este să modificaţi adevărul despre dumneavoastră. Pentru a
vă considera capabil de a duce lucrurile până la capăt, trebuie să începeţi prin a ţine un jurnal
de bord al sarcinilor îndeplinite cu succes”, i-am explicat. Şi-a cumpărat o agendă şi în capul
primei pagini a scris: „Lucruri pe care le-am dus până la capăt”. În fiecare zi îşi propunea să
îşi fixeze mici scopuri şi să le îndeplinească. Acolo unde, în trecut, şi-ar fi pus mâinile în sân
şi ar fi lăsat treaba neterminată la primul ţârâit al telefonului, acum lăsa telefonul să sune
pentru a-şi putea termina treaba şi a o trece în jurnalul de bord. Cu cât nota mai multe lucruri
acolo, cu atât devenea mai încrezător în faptul că era din ce în ce mai capabil să ducă lucrurile
până la capăt. Şi avea un jurnal de bord pentru a o dovedi. Gândiţi-vă la cât de solidă era
această nouă convingere a sa, în comparaţie cu ceea ce ar fi reuşit să realizeze în această
privinţă utilizând doar afirmaţii. Şi-ar fi putut şopti toată noaptea: „Sunt foarte capabil să duc
lucrurile până la capăt”, însă partea dreaptă a creierului său ar fi ştiut mai bine cum stau
lucrurile şi i-ar fi răspuns: „Ba nu, nu eşti”. Nu vă mai faceţi griji în legătură cu părerea pe
care o aveţi despre dumneavoastră înşivă şi alcătuiţi un jurnal de bord care să dovedească
faptul că vă puteţi automotiva să faceţi tot ceea ce doriţi. Majoritatea oamenilor nu se
consideră creativi, dar creativi suntem cu toţii. Nu trebuie să fiţi originali pentru a fi creativi.
De fapt, câteodată este util să vă daţi seama că nimeni nu este original. Până şi Mozzart a
declarat că nu a scris în viaţa lui vreo bucată originală. Toate piesele sale erau rearanjări ale
unor vechi melodii populare. Cu toate că Mozzart nu era original, el era creativ. Şi asta pentru
că a reprezentat ceva atât de neaşteptat. Dacă aveţi credinţa că aţi fost creaţi după chipul şi
asemănarea Creatorului dumneavoastră, atunci rezultă, în mod necesar, că trebuie să fiţi
creativi. Apoi, dacă doriţi să vă priviţi pe dumneavoastră înşivă, ca fiind creativi, puteţi începe
să cultivaţi creativitatea în tot ceea ce faceţi. Puteţi veni cu tot felul de soluţii neaşteptate la
povocările vieţii. Unii dintre noi s-ar putea gândi că, în acest moment, sunt prea deprimaţi
pentru a declanşa o nouă cursă de motivare personală. Sau prea furioşi. Sau prea trişti din
cauza anumitor probleme. ASOCIAȚIA ROMÂNĂ DE PSIHOTERAPIE INTEGRATIVĂ 57
Însă Napoleon Hill insistă asupra faptului că acesta este cel mai potrivit moment din viaţă
pentru a învăţa cele mai neobişnuite reguli: „Există o regulă imbatabilă în privinţa controlului
asupra suferinţelor şi a dezamăgirilor şi aceasta constă în transformarea emoţionale în energie
activă, canalizată printr-o programare exactă şi eficientă a muncii. Este o regulă de neegalat”.
De îndată ce ne-am creat imaginea referitoare la ceea ce vrem să fim, „a ne planifica munca”
este următorul pas. Planificarea muncii are ca efect faptul că ne umplem în avans cu energia
scopului pe care vrem să-l atingem. Fără asta, suferim de o ciudată deficienţă manifestată prin
dezordinea intenţiei. Nu ştim încotro ne îndreptăm sau ce avem de gând să facem. Pe vremea
când eram instructor de formare profesională în cadrul unei companii, cu mulţi ani în urmă,
învăţam lumea să-şi eficientizeze la maxim timpul petrecut la birou. Ideea de bază era
următoarea: o oră de planificare economiseşte trei ore de execuţie. Oricum, cei mai mulţi
dintre noi consideră că nu au timp pentru această oră de planificare. Suntem prea ocupaţi cu
rezolvarea problemelor rămase de ieri (lucru cauzat tocmai de lipsa de planificare). O întâlnire
planificată cu grijă poate dura de trei ori mai puţin decât una prost sau deloc planificată. O zi
de muncă bine planificată poate dura de trei ori mai puţin decât una prost sau deloc
planificată. Săptămâna îmi aparţine într-adevăr. Munca la fel. Viaţa la fel. Este imposi

Identificarea rolurilor : Victima , agresor sau salvator Etapa 1 ( 10 minute )- se descrie cadrul
terapeutic , apoi pacientul interpretează un rol , acela al agresorului . Etapa 2 ( 10 minute ) – o
discuţie pacient – terapeut ( feed – back sau orice) Etapa 3 ( 10 minute ) – partea de reparaţie
– vorbeşte copilul agresat ( pacientul ) În subconştient lucrurile se petrec într-un prezent
continuu. Salvator înseamnă: ASOCIAȚIA ROMÂNĂ DE PSIHOTERAPIE INTEGRATIVĂ
60 o Să faci în locul său şi să-l menţii pe celălalt dependent, împiedicându-l să înveţe. o Să
preiei puterea asupra celuilalt, care devine astfel dependent sau să joci rolul unui intermediar.
Expresii din litaniile sfinţilor traduc această situaţie într-un mod savuros: fecioara Maria –
Mama salvării noastre eterne, Ocrotitoare a tuturor celor suferinzi. Salvatorul are impresia că
serveşte, dar, fără a-şi da prea bine seama, agaţă Victima de el, o face dependentă şi preia
puterea asupra ei. o Să-ţi proiectezi sentimentul de inferioritate asupra celuilalt, imaginându-ţi
că ar fi mai neajutorat decât este în realitate şi plansându-l astfel într-o poziţie inferioară,
pentru a te păstra pe tine într-o poziţie superioară.
Sugestiile post-hipnotice pot fi utilizate pentru optimizarea procesului de restructurare
cognitiva. Acest proces constă în înlocuirea gândurilor iraţionale dezadaptative cu modalităţi
mai realiste de gândire.
Pacientilor li se cere să-şi monitorizeze gândurile ori de cate ori simt anxietate, furie,
gelozie sau depresie. Odată identificate, gândurile negative vor fi înlocuite cu gânduri
alternative, mai raţionale.
Sugestiile post-hipnotice au în aceste cazuri menirea de a fixa şi întări modele alternative de
gândire, formate în cursul psihoterapiei.
Tehnica întăririi ego-ului. Asa cum am sugerat înainte, Hartland (1971) a pus la punct un set
de sugestii menite să crească încrederea pacientului în forţele proprii, să-i îmbunătăţească
imaginea de sine şi să-i confere un sentiment de bunăstare personală.
Astfel, de pildă, terapeuţii specializaţi în hipnoterapie la copii utilizează un model de
întărire a ego-ului în care copilului i se sugerează că mănâncă „biscuiţii magici" care conţin
drept ingrediente toate lucrurile bune şi experienţele pozitive care li s-au întâmplat în viaţă.
Fromm (1968) utilizează tot pentru întărirea ego-ului metafora unui copac ce se înalţă spre
cer şi care îşi extrage din pământ o nouă sevă, iar Gibbson (1979) apelează la imaginile unor
scări din interiorul unei catedrale pe care trebuie să le urce pacientul sau cea a unui
curcubeu pe care acesta se caţără.
 Dacă patternul scriptului este legat de Starea de Eu - Părinte (introiecţie) clientul e
invitat să facă faţă părintelui: clientul devine mama sau tata şi discută cu terapeutul la fel cum
ar fi făcut mama sau tata (McNeel, 1976). Terapeutul face cunoştinţă cu Părintele introiectat
ca şi cum o nouă persoană se află în cameră. Prin experienţele Stării de Eu - Părinte, Părintele
e încurajat să facă faţă problemelor. Metodele folosite în tratarea Stărilor Eu - Copil pot fi
folosite şi-n acest caz dacă părintele e nevoit să facă faţă experienţelor refulate.
Terapeutul poate şi el interveni din partea Stării de Copil pentru a întări protecţia
Părintelui introiectat. Patternurile de gândire, atitudinile, răspunsurile emoţionale, apărarea şi
comportamentul introiectat de la alte persoane vor fi asimilate de Starea Eu-lui, dar ca părţi
separate (Erkine & Monrsund, 1988).
Majoritatea problemelor sunt menţinute şi-n Starea de Eu - Copil şi în Starea de Eu -
Părinte. Pentru a facilita integrarea, anumite şedinţe terapeutice implică ambele stări sub
forma unui dialog între cele două stări.