GEOPOLITICĂ ŞI GEOSTRATEGIE

- Suport de curs -

RISE-anul III

În conformitate cu definiţia lui Denis Touret, „geopolitica este ştiinţa umană, realistă, care are ca
obiectiv să determine, dincolo de aparenţe, care sunt caracteristicile obiective ale geografiei fizice şi
umane care condiţionează deciziile strategice ale actorilor internaţionali din viaţa ideologică, politică şi
economică mondială”.
Yves Lacoste: „Geopolitica are ca obiect descrierea şi explicarea rivalităţilor de putere privind
teritoriile, rivalităţile naţionale”.
P.O.Sullivan: „Geopolitica este o disciplină care studiază geografia relaţiilor dintre deţinătorii
puterii, fie că sunt şefi de state, fie organizaţii transnaţionale”.
H.Coutau-Begarie: „Geopolitica sau geostrategia nu există nici ca substanţă, nici ca esenţă, deoarece
aceşti doi termeni nu acoperă o realitate; geopolitica şi geostrategia nu reprezintă decât o modalitate de
abordare a acesteia. Într-adevăr, este vorba despre o metodă, despre un mod de raţionament; nu se poate
deci afirma că un anume eveniment aparţine geopoliticii; în schimb se poate afirma că un anume
eveniment sau un anume fapt poate fi interpretat în termeni ce ţin de geopolitică şi geostrategie”.
În opinia lui Paul Clavel, geopolitica acţionează în direcţia construirii tabloului forţelor prezente pe o
scenă dată, a celor care decid utilizarea lor şi a curentelor sau factorilor care le influenţează; reperează
ţintele profunde ale actorilor şi explorează filosofiile sau ideologiile pe care le legitimează; arată modul în
care mijloacele fiecăruia sunt aplicate prin geostrategii concepute pentru a se apropia de scopurile fixate,
ţinând cont de reacţiile previzibile ale celorlalţi protagonişti.
Geopolitica a avut o evoluţie care, în mare măsură, a fost determinată de nivelul dezvoltării
cuoaşterii în domeniul disciplinelor socio-umane cât şi de concepţiile filosofice şi politice care au dominat
la un moment dat lumea ştiinţifică, academică, politică, diplomatică şi nu în ultimul rând opinia publică.
Prin metodele sale de analiză poate să dea răspuns la întrebarea „de ce” un actor intră în raporturi de
rivalitate într-un spaţiu geografic şi de ce îşi manifestă dezinteresul pentru altul. Geostrategia va răspunde
întotdeauna la întrebarea „prin ce” mijloace actorul îşi poate realiza interesul în acel spaţiu. Actualmente
sunt folosite o gamă largă de strategii, de la cele militare, până la cele economice, imagologice sau
diplomatice.
Geopolitica poate fi înţeleasă în primul rând ca o realitate, un tip aparte de comportament al
actorilor în mediul internaţional şi apoi ca o reprezentare a acelei realităţi, care prin operaţionalizare poate
să devină şi metodă/instrument de analiză a relaţiilor internaţionale. Ea a apărut ca teorie în câmpul
disciplinelor care studiază raporturile dintre state sub toate formele şi aspectele la sfârşitul secolului al
XIX-lea şi începutul secolului XX.
Ca fenomen obiectiv în câmpul relaţiilor internaţionale, geopolitica s-a manifestat, cel puţin de
când un stat (un actor al relaţiilor internaţionale), în evoluţia umanităţii, a avut forţa şi capacitatea de a-şi
impune suveranitatea sau controlul şi în alt spaţiu decât cel pe care s-a constituit ca entitate politică de sine
stătătoare.
E important de reţinut că nu există o unitate de opinii în ceea ce priveşte locul geopoliticii în cadrul
sistemului ştiinţelor. Cei mai mulţi cercetători studiază geopolitica în cadrul ştiinţei geografice, alţii al
celei politice şi în special al relaţiilor internaţionale. În ultima vreme, tot mai mulţi cercetători înclină spre
a-i decreta autonomia ştiinţifică, geopolitica afirmându-şi statutul de disciplină de sine stătătoare.
Raţiunile evoluţiei geopoliticii până la nivelul unei discipline bine conturate, sunt clare, ele
explicându-se în primul rând prin necesitatea umplerii vidului creat de imposibilitatea ştiinţelor existente
de a explica şi soluţiona anumite probleme cu care ne confruntăm în prezent. În primele stadii ale
dezvoltării sale, o disciplină nouă nu este decât un agregat de specialităţi ivit din alte discipline. Astfel,
geopolitica începutului de secol XX, regrupa cercetările din aceeaşi familie şi care nu mai făceau obiectul
strict al disciplinelor lor iniţiale. Această formă de evoluţie nu reprezintă un caz singular, ştiinţe precum
economia, sociologia, antropologia, străbătând aceleaşi stadii în primii lor ani, pentru că în evoluţia
oricărei ştiinţe există un moment de interdisciplinaritate , tradiţia profesională apărând mult mai târziu. În
multe cazuri, numele noii ştiinţe reuneşte, inspirat în cazul geopoliticii, originea şi principalele ştiinţe care
s-au juxtapus. În definirea actuală a geopoliticii, deseori se confundă recombinarea cu sinteza. O
recombinare este un amestec de fragmente de discipline, în timp ce sinteza aduce o nouă interpretare. Cu
toate acestea, fără o cunoaştere profundă a realităţilor geografice, economice şi sociale, fenomenul politic,
chiar privit într-o desfăşurare spaţială, nu face decât obiectul unei „geopolitici desuete”, nicidecum a unei
discipline bazate pe metode şi principii ştiinţifice.
Geopolitica ar fi, aşadar, o disciplină ştiinţifică aparţinând domeniului ştiinţelor social-politice,
care asigură prin intermediul factorului geografic, în mod constant prezent, ca oportunitate şi ca element
de condiţionare, ca factor de putere, dar şi posibilă vulnerabilitate, ca suport dar şi în context general în
care se desfăşoară acţiunea, legătura cu ştiinţele pământului, într-un mod deosebit cu geografia.
Explicarea raporturilor în care se găseşte geopolitica, atât cu geografia politică, implicit cu
geografia, cât şi cu geoistoria, geoeconomia şi geostrategia, reprezintă un demers obligatoriu, în stabilirea
unei poziţii clare a disciplinei studiate în sistemul ştiinţelor. Precizarea acestor raporturi poate aduce
clarificări asupra obiectului de studiu specific. Dacă geografia politică rămâne un domeniu al ştiinţei
geografice, geopolitica transgresează limitele unei subordonări ştiinţifice clare, pentru a se constitui într-o
disciplină ştiinţifică de sine stătătoare, păstrând o puternică legătură cu geografia politică.
Practic, geopolitica nu se desprinde de geografia politică printr-o ruptură brutală, ea folosinf materialul
faptic riguros ordonat în cadrul abordării geografice, pentru fundamentarea propriei construcţii ştiinţifice.
Cuvântul cheie al raporturilor care se stabilesc între geografia politică şi geopolitică este
complementaritatea, ambele servindu-şi informaţii definitorii cercetării ştiinţifice. Adesea, o falsă
problemă îşi face loc în dezbaterile publice şi mai ales universitare, respectiv suprapunerea obiectului de
studiu care ar conduce la identificarea unuia şi aceluiaşi domeniu de cercetare sub două denumiri diferite,
geografie politică şi geopolitică. Alimentarea acestei false opinii aparţine perioadei de formare a celor
două domenii, când rădăcina comună geografică inspiră suprapuneri, şi din cel al perioadei contemporane,
când articolele jurnalistice şi discursurile politice, nedocumentate, folosesc fără discernământ termenii şi
contextele în care sunt plasaţi. Geografia politică, la fel ca şi alte ramuri ale geografiei umane, precum
geografie economică, socială, medicală, vizează caracterele geografice ale uneia dintre activităţile umane.
În cazul nostru este vorba despre activitatea politică raportată la mediul geografic, folosind modalităţile şi
mijloacele specifice geografiei.
Geopolitica-formată la întretăierea geografiei, istoriei, ştiinţelor politice şi ştiinţei relaţiilor
internaţionale- a introdus în definirea propriului obiect de studiu, o serii de caracteristici metodologice
proprii.
Schimbările din relaţiile internaţionale au avut un impact deosebit asupra teoriilor care
ambiţionau să explice lumea şi istoria. Personalităţi precum Jean Bodin sau Las Casas au studiat mediul
geografic şi influenţa acestuia în activitatea politică, mai ales asupra formelor statului şi guvernării
societăţii. Jean Bodin considera că mediul geografic exercită o dictatură dela care omenirea nu se poate
sustrage. Natura impune fiziologia, starea de spirit şi organizarea socială a diferitelor populaţii,
determinând instituţiile cele mai convenabile. Impactul mediului înconjurător şi al geografiei asupra
mentalităţii ce guvernează fiinţa umană a existat încă din timpurile s-a angajat la rândul său în viaţa
politică.
Geograful german Friederich Ratzel (1844-1904) este considerat a fi întemeietorul geopoliticii, deşi el a
utilizat conceptul de „geografie politică”, în titlul lucrării omonime, publicată în 1897, în care vorbeşte
(printre altele) despre spaţiul vital, „stat ca organism biologic” şi despre „hotarele naturale ale statului”. A
fost scoasă în evidenţă şi criticată îndeosebi, următoarea apreciere a lui Ratzel, care ar denota funcţia
politico-ideologică a concepţiei sale:
„Cu cât se întreprind mai multe acţiuni îndreptate spre exterior, cu atât se reduc fricţiunile interne.
Spaţiul nou în care un popor prinde rădăcini este ca un izvor din care se reîmprospătează sentimentul
naţional”.
 Cel care foloseşte pentru prima dată termenul de „geopolitică” (mai întâi, într-o conferinţă din
1899, apoi în 1900, într-un volum intitulat „Geografia Suediei”) este suedezul Rudof Kjellen , jurist şi om
politic, concepţia sa, puternic inspirată de opera lui Ratzel, fiind pe larg prezentată în cartea- „Statul ca
formă de viaţă” (1917), în care susţine că geopolitica este „ştiinţa despre stat ca o creaţie spaţială, ca un
organism geografic”.
Geopolitica va cunoaşte o dezvoltare deosebită în Germania interbelică, datorită lui Karl
Haushofer, geograf, ofiţer de carieră, primul profesor de geopolitică şi întemeietorul celei dintâi reviste în
domeniu- „Revista de Geopolitică”. Opera sa reprezentativă- „Graniţele în determinarea lor geografică şi
politică” (1921), precum şi alte studii ale şcolii create de el, vor fi speculate de către Adolf Hitler, pentru
a-şi justifica expansiunea teritorială sub pretextul neconcordanţei care ar fi existat între graniţele politice
ale Germaniei şi spaţiul necesar populaţiei din interiorul acestor graniţe.
În lumea anglo-saxonă, geografia politică dobândeşte o largă recunoaştere prin lucrările lui Alfred
Mahan, amiral al flotei SUA şi ale lui Halford Mackinder, geograf şi om politic englez. Preocupările lui
Alfred Mahan au vizat crearea unui spaţiu de securitate pentru SUA. Recomandările sale s-au îndreptat cu
prioritate spre întărirea forţelor maritime şi asigurarea unor baze navale suficient de avansate pentru a
proteja eficient interesele americane.
În Anglia, Halforf Mackinder a schiţat un tablou al principalelor forţe politice internaţionale, în funcţie de
configuraţia geografică şi de poziţia pe glob a diferitelor ţări. Mackinder a devenit celebru prin teoria sa
despre „pivotul geografic al istoriei”, reprezentat de regiunea continentală (centrală) a Eurasiei, al cărei
control ar fi deschis calea către dominarea întregului mapamond. Apărător al intereselor Angliei,
Mackinder a elaborat un model menit să realizeze un echilibru între puterile continentale şi cele maritime,
model care favoriza dominaţia mondială a imperiului britanic. Ideile formulate de Mackinder au influenţat
puternic gândirea oamenilor politici din vremea lui şi continuă să aibă ecouri şi azi.
În argumentările lor, Mahan şi Mackinder au făcut apel la elemente de geografie politică, fără a
utiliza însă termenul de geopolitică. Totuşi, conform terminologiei de azi, tezele lor aparţin sferei
geopoliticii, iar recomandările menite să întărească poziţiile de mari puteri ale SUA şi Angliei reprezentau
proiecte geostrategice.
Toate şcolile de geopolitică şi toţi autorii importanţi au relevat, într-un fel sau altul, semnificaţia
geopolitică majoră a Eurasiei, care îşi păstrează importanţa şi în zilele noastre. Tocmai de aceea, Zbigniew
Brzezinski, geopolitician american de mare autoritate, revine asupra temei, într-un context nou, în lucrarea
„Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice”.
Şcoala franceză, care la început a marginalizat obiectul geopoliticii, considerând-o doar o ştiinţă a
„germanilor pentru germani”, va contribui ulterior prin numeroase studii şi lucrări la stabilirea unui statut
ştiinţific pentru această disciplină.
Michel Foucher, geopoliticianul frontierei, consideră geopolitica „o metodă globală de analiză a unor
situaţii socio-politice concrete privite după modul în care sunt localizate şi după reprezentările obişnuite
pe care le descriu”.
Christian Daudel, unul dintre teoreticienii de marcă ai noului val al geopoliticii franceze, operând
modificări în cadrul structurii obiectului de studiu, consideră geopolitica un sistem de cunoştinţe ce-şi
propune să realizeze „o nouă sinteză a istoriei, a spaţiului teritorial, a resurselor morale şi fizice ale unei
comunităţi , care se situează astfel în ierarhia puterilor, în locul asigurat de meritele sale”.
În ceea ce priveşte şcoala geopolitică românească, Ion Conea este unul dintre numele cele mai
reprezentative ale ei. Geograf, Conea are viziuni asemănătoare lui Kjellen despre noţiunea de vecinătate,
plasând obiectul de studiu al geopoliticii în domeniul relaţiilor internaţionale. Preocupările sale au fost
legate de studiul jocului politic dintre state (un fel de ştiinţă a relaţiilor). El consideră geopolitica
reprezentând ştiinţa mediului planetar. În viziunea lui Conea, dacă ţările vecine au o populaţie mult prea
mare, ele vor tinde să ocupe spaţiile libere din teritoriul vecin lor, adică va avea loc colonizarea externă.
Ion Conea credea că în România de după 1918, Transilvania îndeplineşte rolul unei piese de centru vital,
acel mittelpunkt de care vorbea Ratzel, de unde pornesc pulsarii unei ţări. Dacă Transilvania reprezintă
inima, acel sâmbure de care o ţară nu poate fi despărţită, Carpaţii sunt coloana vertebrală a pământului şi
poporului român.
Vintilă Mihailescu vorbeşte la rândul său, despre existenţa a două axe de polarizare a neamului
românesc: Dunărea şi Carpaţii, adică au existat aceste două sensuri de circulaţie ale poporului român, spre
şi dinspre Dunăre. Acelaşi Vintilă Mihăilescu identifica două funcţii geopolitice ale Munţilor Carpaţi: de
apărare în caz de ofensivă şi de armonizare a intereselor divergente care se întâlnesc în această zonă. În
opinia lui Ion Conea, Carpaţii sunt cei care au jucat un rol important în istoria poporului român şi mai ales
în evoluţia acestuia. Şi Ion Conea şi Vintilă Mihăilescu aveau o viziune mai curând defensivă, decât
ofensivă, în ceea ce priveşte statul român. E o diferenţiere importantă între autorii din şcoala română de
geopolitică şi cei din şcoala germană sau anglo-saxonă. În fapt, istoria românilor demonstrează că nu
suntem un popor de cuceritori, luptând doar pentru păstrarea suveranităţii şi integrităţii noastre. Marele
istoric Gheorghe I.Brătianu afirma în acest sens: „Noi trăim la o răspântie de drumuri, de culturi şi din
nefericire, la o răspântie de năvăliri şi imperialisme”.
Ion Conea observa că pe teritoriul României se întâlnesc două importante „testamente” din direcţii
opuse: cel al lui Petru cel Mare (care afirma că „eu nu caut pământ, ci apă”) şi cel al lui Friedrich Liszt
(autorul care indica direcţia de expansiune pentru Germania: pe cursul Dunării). Acest aspect, îl determina
pe Ion Conea să considere că pentru România, posibilitatea de a reduce presiunea dela graniţele sale este
minimă şi să afirme că datoria unui astfel de stat este să fie permanent pregătit la ceea ce se întâmplă în
jurul său, pentru „a nu rămâne privind năuc la o lume în care trebuie să trăiască, dar fără să aibă o
însărcinare şi o răspundere demne de ceea ce el ar fi putut să reprezinte”.
România are ieşire la mare şi mai mult decât atât, este o ţară carpato-danubiano-pontică, fapt
pentru care a reprezentat secole de-a rândul subiect pentru tendinţele expansioniste ale statelor din jur.
Sociolog ca pregătire, Anton Golopenţia a analizat geopolitica, prin prisma aspectelor socio-politice. Era
preocupat de dinamica situaţiei internaţionale, de rapida schimbare de conjuncturi, care e necesar a fi
cunoscute din timp de către toate statele. Pentru Golopenţia, obiectul geopoliticii îl reprezintă potenţialul
statelor, respectiv rezultanta tuturor însuşirilor acestora. (teritoriu, populaţie, economie, structura socială,
forma de guvernământ, mediul politic). Golopenţia credea că cercetarea geopolitică trebuia să fie
concomitent geografică, demografică, economică, socială, culturală şi politică. Această cercetare este
informativă, nu este o analiză teoretică, ci, încearcă să surprindă situaţia dintr-o ţară la un moment dat.
Asemenea buletinelor meteorologice care sunt publicate în fiecare zi şi care ne arată situaţia probabilă, tot
aşa ar trebui publicate şi cercetările geopolitice. Specialiştii în relaţii publice vor deveni un gen de
meteorologi politici, deoarece schimbările din mediul politic trebuie cunoscute şi înţelese pentru a le putea
valorifica ulterior. Meritul lui Anton Golopenţia e acela de a fi surprins valoarea cercetărilor geopolitice
încă dela jumătatea secolului , cercetări care astăzi sunt realizate în mod obişnuit.
Alexandru Rădulescu analizează rolul Dunării în existenţa statului român. El distinge trei astfel de
roluri: de polarizare politică (aspect observat şi de Vintilă Mihăilescu), de hotar natural şi de arteră de
navigaţie. Libera circulaţie pe Dunăre a fost şi un deziderat pentru care statele europene ne-au susţinut în
recuperarea teritoriilor luate de turci. Ei aveau nevoie ca navigaţia să fie liberă în această zonă, România
jucând un rol de echilibru între marile puteri, unul de santinelă europeană.
Nicolae Titulescu accentua importanţa strâmtorilor Bosfor şi Dardanele pentru România:
„strâmtorile sunt inima Turciei, dar sunt şi plămânii României”. Titulescu vorbea despre importanţa
Dunării, care prin construirea canalului Rin-Main-Dunăre a legat acest fluviu de Marea Nordului, după ce
era deja natural legat de Marea Neagră şi de aici cu Oceanul Planetar.
Simion Mehedinţi afirma că orice om politic român trebuie să aibă o triplă îngrijorare: a munţilor,
a Dunării şi a Mării Negre. Iar cine nu va ţine cont de aceste elemente, îşi va expune ţara la primejdii.
Parafrazându-l pe Mackinder, Gheorghe I.Brătianu afirma: „Cine are Crimeea poate stăpâni Marea
Neagră”- unica afirmaţie făcută de vreun autor român, vizând intenţia de amplificare a controlului statului
român în această zonă.
Deşi aparţine Europei Centrale sub aspect geografic, din punct de vedere geopolitic, România a fost
plasată în Europa de Est. În contextul schimbărilor din Europa. România devine tot mai strâns legată de
spaţiul balcano-dunăreano-pontic. Şi aceasta deoarece, stăpânit sau numai controlat, timp de mai bine de
două milenii, de o mare putere- fie aceasta Imperiul Roman sau cel Bizantin, Imperiul Otoman, Imperiu
Rus (mai apoi URSS), sau Imperiul Austro-Ungar-spaţiul balcano-dunăreano-pontic este pe cale de a juca
el însuşi un rol important în economia şi politica europeană şi, respectiv, mondială.
Geopolitica României aparţine de geopolitica Europei unite, aspect care decurge în mod inevitabil din
însăşi situaţia geopolitică a ţării noastre.
 DIFERITE CONCEPTE ALE GEOPOLITICII:

COORDONATE DE SITUARE: O analiză geopolitică poate fi locală, regională, continentală sau

intercontinentală. Evenimentul în sine nu explică nimic. El constituie mai curând un revelator şi un
catalizator al dinamicii pe termen lung. Rolul geopoliticianului constă în plasarea evenimentului în timp,
sprijinundu-se pe repere de situare.

DISPOZITIV: Este un concept central al metodei geopolitice. Obiectivul său este de a da seamă despre
modul de organizare şi de ierarhizare al priorităţilor şi obiectivelor fixate de către o ţară în
comportamentul său şi situările sale geopolitice. În acest sens, un dispozitiv este o reţea organizată şi
ierarhizată de obiective care pot fi diferenţiate, urmând să răspundă unei raţiuni de ambiţii sau unei raţiuni
de contraameninţări- al căror ţel est de a se împotrivi ambiţiilor altora. Privită în perspectiva scurgerii
timpului, alăturarea dispozitivelor succesive elaborate de o ţară formează un proces. Dispozitivele
geopolitice sunt susceptibile de a se reface intern. O refacere poate fi definită prin schimbări de alianţe
diplomatice în scopul urmăririi unui scop constant. Un dispozitiv geopolitic este ilustrat în principal de un
dispozitiv diplomatic, completat de un dispozitiv militar şi un dispozitiv ce reuneşte mijloace secrete de
acţiune şi de constrângere.
Dispozitivele concretizează obiectivele geopolitice. Ele sunt de două categorii: defensive şi
ofensive, sau combină cei doi factori, cele două tipuri de motivaţie.

DRUM: Rutele terestre, maritime şi într-o mai mică măsură, cele aeriene formează sistemul nervos al
geopoliticii. Drumul, loc de circulaţie al bogăţiilor şi al armatelor, marchează istoria societăţilor. Născut
din asocierea unor determinări geografice- pas, vale, strâmtoare, fluviu şi al activităţii umane- comerţ,
război, agricultură, drumul este un factor deopotrivă „antrenat şi de antrenare” al istoriei geopolitice.

ENCLAVARE: Situaţia geografică de enclavare a unui stat este definită prin absenţa unei faţade
maritime. Această situaţie constituie un handicap geopolitic aflat la originea unei ambiţii de dezenclavare
a teritoriului. Numeroase state au în istoria lor geopolitică războaie purtate pentru câştigarea unui acces la
mare Continuarea dezenclavării cunoaşte o dinamică geopolitică actuală, pe care regrupările regionale nu
ajung obligatoriu să o atenueze. Printr-un fenomen de reciprocitate, statele al căror acces la o faţadă
maritimă este blocat de un vecin, tind să constituie o reprezentare a acestui vecin ca debuşeu ce poate fi
vasalizat.

FLUVIALITATE: Fluvialitatea ocupă mai multe funcţiuni geopolitice. Prima ei funcţiune geopolitică
este aceea de frontieră, de delimitare între ţări. În această situaţie, stăpânirea şi a celuilalt mal poate fi o
miză geopolitică majoră. O a doua funcţie geopolitică a fluviului priveşte controlul izvoarelor, exercitat ca
factor de putere. Dacă izvoarele fluviilor stârnesc ambiţii de stăpânire, cu atât mai mari sunt ele pentru
bazinele fluviale. Din acest punct de vedere, geopoliticienii germani au opus adesea teoria fluviului
conceput ca frontieră, pe care o socoteau romană şi franceză, concepţiei germanice a statului fluvial. Un
element important din punct de vedere geopolitic al fluviilor este gura de vărsare, centru de bogăţie, centru
de joncţiune cu marea. Lupta pentru controlul fluviului este frecventă şi poate chiar da naştere unei ţări.
Fluviul este, totodată şi un vector de penetraţie. El reprezintă un atu geopolitic important pentru ţările
enclavate, care nu au nici o altă posibilitate de a dobândi acces la mare. În afară de această funcţiune de
deschidere teritorială către mare, fluviul poate fi vizat pentru sine însuşi, datorită capacităţilor sale
hidraulice. Sursă de conflict, fluviul poate fi şi sursă de cooperare în cazul unor mari baraje. Fluviul privit
ca o cale navigabilă poate da naştere la statute de drept internaţional. În perioada contemporană, conceptul
de fluvialitate nu şi-a pierdut relevanţa geopolitică. El este repus în valoare de noile reprezentări
geopolitice ale construcţiei europene. O nouă geografie a Europei, urmând raţiuni fluviale şi nu numai
statale, tinde să fie promovată de unii geografi. Se vorbeşte astfel de o dorsală europeană sau de
megalopolisul articulat în jurul axei renane, care ar putea constitui plămânul financiar şi direcţional al
Europei şi ar deschide spaţiul său Europei Centrale şi Balcanice datorită Canalului Rin-Dunăre.
 Alături de axa renană, trebuie luate în considerare axele secundare, precum Sena, Rhonul, Elba.
Axa Sena-Rhon este axa majoră de dezvoltare a Franţei; ea leagă deschiderea oceanică cu cea
mediteraneană a Europei. Axa Elbei şi-a regăsit, de asemenea, după 1990 vocaţia naturală, ca urmare a
prăbuşirii blocului socialist. Hamburgul a redevenit locul de desfacere al mărfutrilor Europei Centrale.
Reîntoarcerea la Berlin a capitalei Germaniei reunificate, reconstrucţia celor cinci noi landuri,
reconstrucţia triunghiului austro-ungar Praga-Viena-Budapesta asigură renaşterea Europei Centrale în
jurul axei Elbei şi a Dunării.
Într-un sens general, este posibil ca, în viitor, dimensiunea purtătoare de relaţii a fluvialităţii să
continue să crească în detrimentul dimensiunii frontaliere. Interstatal, inserându-se în raţiuni adesea mai
mult regionale decât naţionale, fluviul devine un factor geopolitic important prin intermediul
regionalizării.

FRONTIERĂ: Joacă un rol central în geopolitică, în măsura în care participă la definirea statelor.
Fiecare stat se înscrie într-un teritoriu , în jurul unei capitale care ocupă în general un loc central în
organizarea spaţiului pe care îl circumscrie printr-o frontieră, condiţie a existenţei şi securităţii sale.
Frontiera terestră este o zonă de contact cu un alt stat. Michel Foucher numeşte dyadă tronsonul de
frontieră ce separă sau uneşte două state; în bilanţul geopolitic al unui stat trebuie analizate diferitele
dyade şi mai ales, cele care generează stări de conflict.
Se obişnuieşte să se sublinieze că prima noţiune de frontieră tangibilă apare în Europa la frontiera
Imperiului roman. Dincolo de Rin şi de Dunăre se afla lumea barbarilor. Mai mult decât o demarcaţie
intangibilă şi clar definită, tocmai în această epocă este remarcabil caracterul de sacralitate al frontierei.
Construcţia statelor moderne va reuşi ca, prin laicizare, să consfinţească şi mai mult conceptul de
frontieră. O dată cu dezvoltarea cartografiei în timpul Renaşterii se afirmă sentimentul naţional ce se
precizează o dată cu posibilitatea de a urmări pe hartă frontierele trasate.
La început fragile şi fluctuante, frontierele se precizează în măsura în care identitatea naţională se
întăreşte. Tratatul dela Campoformio din 1797, dintre Franţa şi Austria, defineşte pentru prima oară
graniţele statului într-un mod minuţios, confirmând ideea unei frontiere trasate.
Confruntarea dintre naţionalismul francez şi cel german, la sfârşitul secolului al XIX-lea, va
consfinţi şi mai mult ideea de linie de frontieră. Din acea perioadă, frontiera nu mai apare doar ca o
frontieră naturală ce urmează relieful, ci şi ca rezultat al unei pacificări- mai mult sau mai puţin reuşite în
timp- pe o linie de front între două popoare, Ratzel considera că războiul constă în a „plimba frontiera pe
teritoriul altcuiva”. Prin înfruntare, două dinamici opuse de cucerire sfârşesc prin a se stabiliza în lungul
unei linii de front, pe care compromisul şi pacea sfârşesc prin a o transforma în frontieră.
Un al treilea tip de frontieră este cel al frontierelor lăsate „moştenire” de un colonizator. Acest tip de
frontieră nu întruneşte în mod necesar consensul populaţiilor pe care le delimitează. Asemenea linii de
separare, adesea artificiale, au fost trasate fie de diplomaţi ai unor puteri aflate departe, aşa cum este cazul
în Orientul Mijlociu, fie moştenesc limitele administrative ale districtelor coloniale, precum în Africa.
Fosta Africă franceză oferă, din acest punct de vedere, un caz interesant, întrucât frontierele administrative
ale colonizării devenite frontiere de drept internaţional la dobândirea independenţei sunt produsul
rivalităţii dintre administrări militare rivale- armata colonială împotriva marinei. Pericolul acestui tip de
situaţie geopolitică vine de la faptul că frontiera nu este percepută drept una naturală, nu pentru motive
topologice, ci din raţiuni identitare. Dacă o frontieră statală nu coincide cu o arie etno-culturală- etnie,
naţiune, religie şi astfel o separă, ea poate face obiectul unei contestări. Argumentele istorice- un stat care
în trecut a fost dincolo de frontierele sale actuale- ca şi argumente identitare- iredentism, separatism, pot
face din frontieră o miză importantă de contestare.

HARTĂ: Prin capacitatea sa de concentrare a datelor şi de sinteză a informaţiilor, harta este instrumentul
inevitabil al geopoliticii. Hărţile geopolitice se doresc a fi demonstrative. Dar atunci când geopolitica iese
din neutralitatea sa explicativă, hărţile devin subiective, chiar imperative. Între căutarea unei obiectivităţi
proprii unui discurs în ştiinţele umane şi afirmarea unor ambiţii politice de resentiment şi teamă, statutul
hărţii ar putea ridica cele mai multe probleme.
Harta înscrie în conţinutul ei atât obsesiile, cât şi temerile unei grupări politice, adeseori exagerând
realitatea faptică. Ea este expresia fantasmelor geopolitice dar, în acelaşi timp, rămâne singurul instrument
ce poate fi vizualizat de către cercetătorul din sfera geopoliticii. Harta devine ea însăşi un simptom care
face trimitere la toate logicile de expansiune sau de apărare teritorială. În acest caz de figurare, punctele
tari ale cartografiei constau în trasarea frontierelor şi în localizarea minorităţilor. Acolo, frontierele sunt
proslăvite, privite cu exaltare, ca o ultimă expresie a dorinţei naţionale. Singurătatea şi importanţa
minorităţilor etnico-religioase sunt adesea minimalizate în reprezentarea lor sau, dimpotrivă, amplificate,
când este vorba de a justifica o reprimare. În acest sens, harta este în geopolitică ceea ce visul poate fi
pentru psihanaliză: o cale excelentă pentru a pătrunde în adâncul intenţiilor unui factor de decizie politică.
Harta este deopotrivă un instrument de studiere a situaţiilor geopolitice şi un revelator al intenţiilor
geopolitice. Prin concentrarea schematizată a ambiţiilor sau ameninţărilor ea devine o protecţie mai mult
sau mai puţin clară a obiectivelor- recunoscute sau mascate- ale actorilor geopolitici. Cartografia poate
servi drept propagandă şi în acest caz să depăşească ambiguitatea în mod voluntar. Ea devine în acest
moment expresia unei intenţii şi se dovedeşte atunci a fi foarte utilă în înţelegerea poziţionării geopolitice.
Statutul hărţii este condamnat la a se desfăşura între acela al unui instrument de cunoaştere şi acela al unui
mijloc de propagandă mai mult sau mai puţin explicit. Progresele recente datorate tehnicilor moderne şi
informaticii nu modifică problema fundamentală a cartografiei, care este aceea a intenţiei, a ceea ce se
doreşte. Întrebarea care se pune: hărţile sunt elaborate cu un scop pedagogic sau politic? În ceea ce-l
priveşte, pentru a înţelege mai bine dispozitivele politice, geopoliticanul este dator să tindă la maximum
spre prima opţiune, servindu-se de a doua, de „hărţile ideologice”.

IMPERIALISM: Se referă la construcţia politico-teritorială care-şi află originile în expansiunea

susţinută de către un stat dat la o epocă dată, şi numai definiţia de natură economică dată de autorii
marxişti, nu poate explica tipul de comportament geopolitic al ţărilor capitaliste aflate într-un stadiu dat al
dezvoltării lor economice.
E vorba de o construcţie teritorială dominantă care se supune numai logicii expansiunii teritoriale,
neţinând seama de popoarele ce locuiesc în teritoriile respective. El se manifestă prin agregarea şi
anexarea teritoriilor pornind din statul considerat centrul imperiului. O administraţie adesea
descentralizată, dar întotdeauna aflată în serviciul centrului imperial, este însărcinată să organizeze
supunerea politică şi exploatarea economică a teritoriilor cucerite.
În termeni geografici, imperiul răspunde adesea unei viziuni continentaliste. Postulatul unităţii
unui continent sau a unui subcontinent, credinţa în omogenitatea necesară şi în forţa politică care ar fi
rezultatul unităţii sale spaţiale au fost în trecut şi continuă să fie fundamentul unor numeroase viziuni
imperialiste.
De-a lungul întregii istorii, imperiile s-au succedat, ultimele care dispuneau de o unitate teritorială
construită şi mai mult sau mai puţin continuă, dispărând în ultimele decenii ale secolului al XX-lea.
Secolul XX va fi cunoscut ca secolul dispariţiei imperiilor. Anii 1990 au văzut prăbuşindu-se o
construcţie imperială de un tip diferit, căci era vorba despre o structură ideologică care se înscria în
recompunerea unui imperiu înfrânt, Imperiul rus. Însă în cazul acestui imperiu, ideologia se conjugase cu
datele geopoliticii ruseşti.
Un imperialism nu îl exclude neapărat pe un altul, ci îl poate sateliza, cele două continuând să se
dezvolte în paralel. Ca exemplu, se poate cita cazul imperialismelor portughez şi englez sau, şi mai bine,
al celor din Austro-Ungaria şi Germania.
În zorii secolului al XXI-lea nu mai există imperii în sensul clasic, adică ghidate în construcţia lor de
principiul teritorialităţii. Înseamnă însă că toate vocaţiile sau ambiţiile teritoriale s-au stins? Noul
imperialism nu a devenit oare virtual şi ilicit, conjugând dominaţia indirectă cu o înscriere teritorială
limitată- baze militare, control politic al spaţiilor politice? Trebuie astfel să se vorbească despre imperiu în
legătură cu superputerea americană? În măsura în care SUA dispun de o capacitate de proiecţie şi de
influenţă mondială, cum atestă puterea lor în cadrul ONU şi pot să se sprijine pe un model cultural
dominant, se vorbeşte adesea despre unipolaritatea lumii şi despre hegemonia americană.
Imperialismele pot genera stări conflictuale, iar istoria ne arată că distrugerea imperiilor nu s-a
produs niciodată fără existenţa unor conflicte majore. Imperiul este un izvor fundamental de stări
conflictuale pentru că prin natura sa este expansiv şi hegemonic. Spre deosebire de statele-naţiune,
stabilizate teritorial şi prin echilibrul geopolitic al forţelor, construcţiile imperiale apelează adesea la căile
puterii şi ale războiului. Faţă de un stat-naţiune, care doreşte să înscrie un popor într-un teritoriu, imperiul
tinde să introducă în mod autoritar un regim comunitar total. În jurul unui centru, imperiul creează o
logică de vasalitate a comunităţilor aflate în competiţie. Numeroşi analişti au arătat coabitarea sistematică
a raţiunilor de tip imperial cu cele tribale. În faţa dominaţiei centrului, problema naţionalităţilor sau a
diferenţelor confesionale tinde foarte repede să crească. Conflictualitatea internă a unui imperiu emerge
din revendicările comunitare şi naţionale, acestea deschizând drumul dezbinării. Nu există exemple de
imperii care să le fi supravieţuit. Prin contrast, există numeroase state-naţiune cu existenţa îndelungată.
Conceptul imperial rămâne utilizabil pentru a descrie numeroase situaţii geopolitice în istorie. Ar fi totuşi
imprudent să fie clasificat în mod definitiv ca exponat în muzeul geopoliticii.

MARITIMITATE: Încă din cele mai vechi timpuri, marea şi-a relevat importanţa sa geopolitică, prin
intermediul locului deţinut în cadrul comerţului mondial. Cu alte cuvinte, importanţa geopolitică a mării
se bazează pe factorul geoeconomic. Marea nu are importanţă geopolitică decât prin prisma uscaturilor pe
care le uneşte. Secolul XX a confirmat locul fundamental al elementului maritim şi prefigurează o posibilă
dominaţie a economiilor maritime în viitor. Geopolitica mărilor a determinat ceea ce julien Freud a numit
talasocraţia puterilor.
Marea reprezintă în sine un spaţiu de profundă instabilitate geopolitică, de conflict. Spre deosebire
de teritoriile în care echilibrul forţelor se poate stabili, marea împinge la hegemonie. Istoria demonstrează
cât de greu este să imaginezi o împărţire a stăpânirii mărilor. Raportul de forţe dintre puterile maritime a
fost întotdeauna instabil, până la punctul de a genera numeroase faze de monopol al controlului mărilor.
Problema accesului la maritimitate rămâne o problemă geopolitică fundamentală pentru numeroase
state. Dacă dreptul maritim reglementează suveranitatea şi drepturile de navigaţie, prin ce mijloace pot
tinde statele la maritimitate?
Accesul la maritimitate este natural şi cvasiimediat pentru statele insulare. Este evident că în acest
domeniu insularitatea favorizează mai mult decât apartenenţa la un continent. Statele continentale, după
modelul Franţei, au trebuit în permanenţă să facă eforturi însemnate pentru a deveni puteri navale. Atunci
când sunt enclavate în interiorul uscatului, nevoia de a ieşi la mare este cu atât mai acută. Reprezentând o
situaţie geopolitică în stare a dăuna economiei unui stat, enclavarea trebuie depăşită prin iniţierea de
dinamici geopolitice constând în înaintarea spre mare.
Statele continentale care dispun de o faţadă maritimă încearcă adeseori să-şi deschidă o a doua
spre un alt ocean- în căutarea dublei deschideri oceanice- sau spre o altă mare- o dublă maritimitate.
Marea prin ea însăşi nu poate avea o funcţiune geopolitică importantă decât dacă există legături între cele
două maluri. Astfel, faţada atlantică a Europei nu a cunoscut o adevărată lansare decât atunci când s-a
deschis ţărmul american. Oceanul Atlantic şi-a dovedit importanţa, iar populaţiile de pe ţărmuri şi-au putut
reînsufleţi vocaţia maritimă. Statul ce dispune de o faţadă la mare poate astfel să caute să-şi deschidă o a
doua faţadă care să-i permită să se lege de uscat în adâncime. La modul general, lărgirea litoralului său
este o ambiţie adeseori observată. Dubla deschidere la ocean sau la mare şi lărgirea faţadelor litorale sunt
avantaje geopolitice certe, la care numeroase state mai încearcă încă şi în prezent să acceadă. Regrupările
regionale pot reprezenta o cale de dezenclavare, ce tinde să înlocuiască strategiile războinice de
dezenclavare.
Pentru a deveni o putere maritimă, un stat continental trebuie să dispună de una sau mai multe
faţade maritime. Totodată, trebuie să găsească un echilibru permanent între politica sa continentală şi
„talasocraţia” sa. Este evident că numai insula îşi poate întemeia geopolitica exclusiv pe maritimitate. Dar
pentru insulă, ca şi pentru statul continental, faţadele maritime nu sunt suficiente pentru a asigura unei ţări
statutul de putere maritimă. Aceste ţări au obţinut controlul rutelor maritime, sprijinindu-se, pe întinsul
mărilor, pe reţele insulare sau pe arhipelaguri. În faţa puterii continentale, insulele, ca şi insulele-
continent, au dorit mereu să controleze ţărmurile.

MINORITĂŢI: Minorităţile au reprezentat întotdeauna factori geopolitici importanţi, fie că au fost

folosite drept pretext al conflictelor, fie că au fost utilizate de către marile puteri pentru realizarea
obiectivelor lor geopolitice. Stabilitatea unei minorităţi rezidă, în general, în teritorializarea sa.
Minorităţile sunt fie produsul stabilirii unor frontiere care lasă în afara lor o parte a populaţiei, fie
rezultatul înfiinţării unui stat, minoritatea aflându-se în discontinuitate teritorială cu patria de origine.
Învecinată sau enclavată, o minoritate reprezintă adesea o sursă de probleme pentru ţara care o
adăposteşte şi o cauză a tensiunii dintre aceasta şi ţara sa de origine. În ceea ce priveşte minorităţile
religioase, acestea pot corespunde fie minorităţilor naţionale, fie unor erezii teritorializate în zone de
refugiu.
O altă categorie de populaţii minoritare este cea a naţiunilor minoritare, termenul minoritate
desemnând în acest caz, existenţa unei dezvoltări politice a conştiinţei naţionale a acestora, aflată fie în
curs de realizare (dacă minorităţile respective nu au ajuns încă la stadiulde constituire a unui stat propriu,
fie realizată odinioară, dar pierdută în prezent, dacă aceste minorităţi au avut un stat, însă l-au pierdut
acum mai mult sau mai puţin timp. În aceste cazuri se poate vorbi despre naţiuni minoritare. Lumea
modernă, în urma dezvoltării relaţiilor economice sau drept consecinţă a unor tragedii politice, a cunoscut
apariţia diasporelor . Este vorba în acest caz despre „colonii de străini” care duc o existenţă mai mult sau
mai puţin continuă şi mai mult sau mai puţin stabilă într-o ţară. Printre diferitele categorii de minorităţi,
mai pot fi amintite popoarele diasporice, sau popoarele diasporice care au fost în parte reteritorializate.
Marea varietate a tipurilor de minorităţi se rezumă geopolitic la câteva modele de comportament.
O minoritate poate fi utilizată de către o ţară în manieră ofensivă pentru a-şi destabiliza un vecin, sau în
manieră defensivă, pentru a se apăra. Minorităţile pot totodată să cunoască înflorirea socială şi să exercite
o influenţă considerabilă în ţările în care trăiesc.

POLARIZARE: În epoca modernă, scena geopolitică mondială are tendinţa de a se polariza în grupări
de state antagoniste în care opoziţiile structurează ansamblul relaţiilor internaţionale. La începutul
secolului trecut s-a format blocul austro-germano-turc în faţa blocului franco-anglo-rus; apoi, în perioada
interbelică s-a înregistrat apariţia a trei blocuri: franco-englez, germano-italian şi sovietic. După 1945 a
început confruntarea între lumea comunistă şi cea occidentală. Actualmente nu mai există niciun bloc, dar
ne putem întreba dacă nu se prefigurează unul în jurul SUA şi Germaniei, cu participarea Japoniei,
Turciei, Pakistanului, Arabiei Saudite şi Israelului, pentru a preveni revenirea puterii Rusiei, susţinută de
aliaţii săi balcanici, China, Iran şi state arabe precum Siria sau Irak. Polarizarea spaţiului geopolitic
mondial se realizează în jurul unor serii de antagonisme primordiale şi secundare, după cum acestea
generează alianţe fundamentale şi alianţe secundare. În general, termenii polarizării fiecăruia dintre
blocuri nu acoperă ansamblul statelor componente. Există întotdeauna zone neutre, însă acestea fac de
asemenea parte din câmpul de forţe şi participă la fenomenele de echilibru al forţelor.
Conceptul de polarizare permite clasificarea operatorie a scenei mondiale. Astfel, în 1914,
antagonismele sunt Franţa-Germania, Marea Britanie-Germania, Austro-Ungaria-Rusia, Rusia-Turcia.
Polarizarea se realizează prin urmare între principalii antagonişti, hrănind antagonisme secundare-
Bulgaria-Serbia, România-Austria, Italia-Austria, Grecia-Turcia şi determinând alianţe principale, cele ale
blocurilor în jurul cărora se construiesc alianţe secundare-Portugalia cu Antanta sau Bulgaria cu Puterile
Centrale.
Polarizarea permite, de asemenea, sesizarea unor ierarhii în contradicţii şi în convergenţe, totul
ducând la o mare claritate geopolitică.

SPAŢIU: Accesul la spaţiu a permis o vizualizare mai bună a geografiei terestre. Prin observaţiile din
sateliţi, militare sau civile, spaţiul tinde să accentueze şi să diminueze posibilitatea utilizării geografiei de
către strategi. În acelaşi timp, observaţiile satelitare contribuie la deprecierea locurilor geografice
tradiţionale utilizate pentru ascunderea potenţialului de putere. Dimensiunea aeriană, bazându-se pe
informaţiile asigurate de dimensiunea spaţială poate acţiona atunci în mod focalizat şi astfel să pătrundă în
profunzimea teritoriilor pentru a lovi amplasamente strategice.
Spaţiul astfel dezvăluit inaugurează regresul importanţei teritoriului prin faptul că îl dezvăluie şi,
în acelaşi timp, triumful său, prin sporirea ponderii determinismului geografic în formularea unor strategii.
A doua dimensiune geopolitică referitoare la noţiunea de spaţiu ţine de faptul că anumite puncte de pe
Pământ reprezintă un atu strategic în cucerirea spaţiului.
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

1. I.Bădescu, D.Dungaciu, Sociologia şi geopolitica frontierei, Ed.Floarea Albastră, Bucureşti, 1995.

2. I.Bădescu, Tratat de geopolitică, Ed.Mica Valahie, Bucureşti, 2004.

3. I. Bădescu, I.Mihăilescu, I, Geopolitică, globalizare, integrare, Ed.Mica Valahie, Bucureşti, 2003.

4. V.Bodocan, Geografie politică, Ed.Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 1997.

5. Z.Brzezinski, Marea tablă de şah. Supremaţia americană şi imperativele sale geostrategice,

Ed.Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000.

6. A.Chauprade, F. Thual, Dicţionar de geopolitică, Ed.Corint, Bucureşti, 2003. (integral, în ceea ce

priveşte conceptele geopoliticii!).

7. P.Claval, Geopolitică şi geostrategie. Gândirea politică, spaţiul şi teritoriul în secolul al XX-lea,

Ed.Corint, Bucureşti, 2001.

8. I.Conea, A.Golopenţia, M.Popa Veres, Geopolitica, Ed.Ramuri, Craiova, 1940.

9. P.Dobrescu, Geopolitica, Ed. Comunicare.ro, Bucureşti, 2003.

10. H.Kissinger, Diplomaţia, Ed.All, Bucureşti, 1999.

11. I.N.Sava, Şcoala geopolitică germană, Ed.Info-Team, Bucureşti, 1997.

Conf.dr. CRISTIAN SANDACHE