Institutul Teologic Penticostal din București

Programul de Masterat „Biblie și Societate”

Soluționarea retorică a schismelor generate de

preferințele oratorice ale corintenilor

Conf. univ. dr., Student,

Emanuel Conțac Denis Benzar

București
2017
Introducere

În studiul de față ne propunem să analizăm primele patru capitole ale Epistolei 1

Corinteni din perspectiva elementelor de retorică clasică. Structural, vom căuta să identificăm
problema abordată și cauza ei, iar apoi să prezentăm exegetic soluțiile propuse de Pavel prin
strategia sa retorică. Discuția se va opri doar la aspectele reprezentative pentru desfășurarea
argumentației retorice și pentru evidențierea unității structurale a acestei secțiuni.

1. Problema

Identificarea problemei din Biserica din Corint nu este atât de dificilă precum
problema însăși. Mai discutabilă este natura problemei. Adoptând o abordare sociologică,
Witherington consideră că există mai multe tipuri de probleme1 care generează divizări în
comunitatea corinteană, cele mai multe dintre ele fiind în esență mai degrabă sociale decât
teologice.2 Mai departe încadrează dezbinările în structura retorică a epistolei ca fiind simple
(primele) subiecte ale probatio3-ului epistolei pe care Pavel le ia în discuție în argumentația
sa.4 Fee așază pasajul 1:10-17, care deschide secțiunea demonstrativă mai largă (1:10-4:21),
sub titlul „Problema – dezbinare în privința liderilor în numele înțelepciunii”.5 Pentru Hays,
secțiunea 1:10-4:21 reprezintă o chemare la unitate adresată comunității, iar pericopa 1:10-17
are ca temă facțiunile din comunitate. Hays identifică bine tema întregii epistole – apelul la
unitate (v.10), dar o aplică doar la secțiunea amintită6, ceea ce este greșit, după cum vom
demonstra mai jos.
Abordările de mai sus sugerează că dezbinările ar fi o problemă dintr-o serie de
probleme de natură diferită care există în biserica din Corint. Propunem în continuare o
perspectivă mai unitară asupra epistolei, care ține cont în identificarea problemei de strategia
retorică a lui Pavel. Margaret Mitchell pleacă în definirea problemei de la o analiză
terminologică. Considerând că versetul 10 din capitolul 1 este, conform retoricii clasice, teza

1
Aceeași împărțire o face și Kistemaker, care consideră că în biserica din Corint existau probleme de conducere,
probleme morale, sociale, culturale, religioase, bisericești și doctrinare. Concret, sciziunile sunt doar unele dintre
probleme. Această împărțire, însă, nu corespunde caracterului unitar al structurii retorice a epistolei. (Simon
Kistemaker, 1 Corinthians, NTC, Grand Rapids, Baker Academic, 1993, pp. 10-12.
2
Ben Witherington III, Conflict and Community in Corinth: a Socio-Rhetorical Commentary on 1 and 2
Corinthians, Grand Rapids, WBEPC, 1995, p. 74.
3
Secvența demonstrativă a dicursului retoric, care conține argumentele sau dovezile aduse în sprijinul tezei
enunțate. (Witherington, Conflict and Community, p. 76.)
4
Witherington III, Conflict and Community, p. 76. Din perspectiva sa, divizările sunt puse în legătură cu
misionarii și înțelepciunea. Totuși, înțelepciunea nu trebuie văzută ca realitate separată de apostoli cu privire la
care corintenii sunt dezbinați, ci ca un criteriu aplicat în evaluarea acestora. Deci, ar fi mai adecvată formularea
„dezbinări cu privire la înțelepciunea predicatorilor”.
5
Gordon Fee, The First Epistle to the Corinthians, NICNT, Grand Rapids, WBEPC, 1987, p. 51.
6
Richard B. Hays, First Corinthians, Interpretation, Louisville, John Knox Press, 1997, p. 21.
întregului discurs epistolar, Mitchell identifică în acest verset termeni politici, care, în virtutea
utilizării lor în prothesis7, constituie pentru epistolă bolta unității ei tematice și retorice. Acești
termeni (sau sintagme) sunt τὸ αὐτὸ λέγητε (a fi de acord în vorbire, a spune același lucru, în
aceeași idee), σχίσματα (schisme), ἐν τῷ αὐτῷ νοῒ (asemănare, unitate în gândire) și ἐν τῇ
αὐτῇ γνώμῃ (asemănare, unitate în opinie). Dintre ei, schismata definește problema care apare
în toată epistola.8 Prin implicație logică, rezultă că scopul întregii epistole este unitatea, pentru
care Pavel pledează până la sfârșit. Așadar, dezbinările nu sunt o problemă a comunității, ci
reprezintă problema. Dar atunci cum se integrează în tematica schismă-unitate celelalte
chestiuni discutate în epistolă?

2. Cauza

Așa cum am notat mai sus, autorii care identifică mai multe probleme abordate în
epistolă, pleacă de la premisa că ele sunt și de naturi diferite (sociale, teologice, etc.). Potrivit
paradigmei pe care am propus-o – divizările ca unică problemă a comunității – vom căuta să
arătăm că în relație cu dezbinările, ceea ce unii consideră a fi probleme sunt, de fapt, cauzele
specifice ale dezbinărilor și că astfel se integrează ele în retorica unității, făcând ca dezbinările
să aibă cauze și naturi diferite.
Betz și Mitchell consideră că motivul scrierii epistolei îl constituie scena de ansamblu
a disensiunilor, scenă caracterizată de subiecte speficice generatoare de neînțelegeri:
moralitatea sexuală, litigiile civile, coafurile, etc.9 În acest context mai larg, prima cauză a
dezbinărilor este ideologia de partid politic, care-i face pe corinteni să se laude.10 „Sloganurile
politice sugerează mai degrabă un fel de retorică politică decât o gândire teologică
profundă.”11
Din nou, Mitchell inventariază termenii politici introduși în secțiunea 1:11-4:21. Vom
menționa câțiva care clarifică natura problemei. ἔριδες (v. 11) este primul termen care
desemnează neînțelegeri politice și cauzele acestora.12 Următoarele construcții lingvistice
sugestive sunt sloganurile din v. 12, care au caracter politic și indică lupte de partid.13 Verbul

7
Este partea discursului deliberativ în care se afirmă ceea ce urmează să se demonstreze. Pentru aprofundare,
vezi Aristotel, Retorica, trad. Maria-Cristina Andrieș, București, Univers Enciclopedic Gold, 2011, p. 343 ș.u.
8
Margaret M. Mitchell, Paul and the Rhetoric of Reconciliation: an exegetical investigation of the Language
and Composition of 1 Corinthians, Louisville, Westminster/John Knox Press, 1993, pp. 66-80.
9
Hans Dieter Betz și Margaret M. Mitchell, Corinthians, First Epistle to the, în D. N. Freedman (ed.), The
Anchor Yale Bible Dictionary (ABD), vol. 1, New York, Doubleday, 1996, p. 1141.
10
ABD, vol. 1, p. 1143.
11
ABD, vol. 1, p. 1146.
12
Mitchell, Paul and the Rhetoric, p. 81.
13
Mitchell, Paul and the Rhetoric, p. 82.
μεμέρισται face parte tot din vocabularul politic folosit pentru referirea la spiritul facționar și
aici este sinonim cu σχίσματα și ἔριδες.14 Este evident, așadar, că această secțiune discută
cauza politică a dezbinărilor.15 Dar concret, natura cauzei ține de un concept important:
σοφίᾳ, natura adevăratei înțelepciuni. Witherington notează bine că viziunea corintenilor
despre înțelepciune era distorsionată, ei legând-o în special de elocvența retorică.16 De aici
deducem că perspectiva corintenilor asupra înțelepciunii era filtrul prin care îi evaluau pe
conducătorii spirituali, iar partidele erau create în numele acestei σοφίᾳ λόγου, cum o numește
Pavel. Deci cauza este de natură politică și o reprezintă preferințele oratorice ale corintenilor,
care creează grupuri schismatice, iar în această primă secțiune Pavel se ocupă de natura
politică a dezbinărilor.17

3. Soluțiile

Din punct de vedere formal, rezolvarea problemei aici (eliminarea cauzelor politice)
respectă tiparul demonstrativ specific retoricii clasice: entimemă și exemplu.18 Din punctul de
vedere al conținutului, soluția conține două componente: înțelepciunea divină și exemplul
credincioșilor.

3.1 Înțelepciunea divină

Așa cum am specificat mai sus, conceptul cu privire la care corintenii aveau probleme
de evaluare și care genera schisme între ei este înțelepciunea. Probleme creează preferința lor
pentru înțelepcinea umană, a discursului. Fee surprinde antiteza creată de Pavel între
înțelepciunea căutată de corinteni – nebunie pentru Dumnezeu și înțelepciunea crucii
– nebunia lui Dumnezeu. Nebunia lui Dumnezeu este arătată în trei moduri: prin mesajul ei
(Mesia crucificat – 1:18-25), prin beneficiarii crucii (credincioșii corinteni – 1:26-31) și prin

14
Mitchell, Paul and the Rhetoric, pp. 86-87.
15
Pentru întreaga discuție privitoare la terminologia politică a secțiunii, vezi Mitchell, Paul and the Rhetoric, pp.
81-111.
16
Witherington III, Conflict and Community, p. 108.
17
Având în vedere unitatea compoziției retorice a întregii epistole, este plauzibil să considerăm existența unei
singure probleme „mari”, generale – manifestarea spiritului facționar, care are multiple cauze de naturi diferite:
cauze politice (ralieri, partide), morale (adulterul), sociale (litigii, statutul social – căsătorit sau celibatar,
participarea la mesele cultice idolatre ale societății, cutume sociale privitoare la îmbrăcăminte, mese comune,
îndeplinirea chemării în biserică prin harisme așa cum în societate este urmată vocația) și teologice (doctrina
escatologică a învierii morților).
18
Pentru detalii, vezi Aristotel, Retorica, pp. 253-257 și 263-267. Pavel apelează la ambele forme de
raționament: deductiv (entimema) și inductiv (exemplul). Ele alternează, chiar dacă nu neapărat regulat
(entimemă – 1:17-25 și exemplu – 1:26; entimemă – 1:27-31 și exemplu – 2:1-5; entimemă – 2:6-16 și exemplu -
3:1-9; exemplu – 3:10 și entimemă – 3:11-15; entimemă – 3:16-23 și exemplu – 4:1-21). În general, putem să
considerăm că primele trei capitole sunt mai „entimematice”, mai teoretice, iar capitolul 4 este mai „practic”,
pentru că în primele trei domină discuția despre înțelepciune și unele exemple sunt metaforice (ogorul, templul),
iar exemplele din capitolul 4 sunt mai „istorice”.
predicarea lui Pavel (o predicare în slăbiciune umană – 2:1-5).19 Dar prezentarea înțelepciunii
lui Dumnezeu ca nebunie a Sa este o prezentare din perspectiva omului lumesc, pentru că din
perspectiva omului duhovnicesc ea nu se mai înfățișează ca nebunie, ci ca înțelepciune
revelată prin Duhul.20 Dar Fee nu leagă în mod evident înțelepciunea crucii de soluționarea
dezbinărilor. În schimb, Witherington observă strategia lui Pavel: tezei corintenilor, potrivit
căreia înțelepciunea se identifică cu retorica sofistă, pur formală, Pavel îi opune antiteza
retoricii sale, și anume că adevărata înțelepciune este cea care păstrează conținutul și puterea
evangheliei și care este în acord cu revelația divină, chiar dacă forma de prezentare este
retorică, pentru că nu retorica în sine este problematică, ci vorbăria goală și filosofia contrară
revelației, acestea fiind doar umane.21
Astfel, Pavel mută accentul de pe forma dicursului (1:17; 2:1) pe conținutul său
(1:23,30). Corintenii nu trebuie să se lase impresionați și atrași de înțelepciunea căutată de
greci (1:22), o înțelepciune a manifestării, ci să caute înțelepciunea tainică a lui Dumnezeu
(2:1,7,8), care este revelată prin Duhul (2:10-13) și Îl are în vedere pe Hristos cel răstignit
(1:23,30; 2:2).
Demnă de menționat este observația privitoare la natura soluției propuse de Pavel în
această secțiune. Mitchell subliniază că aici Pavel nu oferă sfaturi specifice, ci mai degrabă
pregătește terenul pentru a le da mai târziu.22 Din această perspectivă, este semnificativ faptul
că Pavel abordează problema înțelepciunii în prima secțiune argumentativă a epistolei, ceea ce
ar putea sugera că prima sa preocupare este să-i convingă pe corinteni să-și schimbe modul de
gândire (2:16), așa încât să poată aplica apoi în mod adecvat măsurile concrete pentru
păstrarea unității (ex. 5:13). Așadar, prima soluție a dezbinărilor constă în părăsirea
înțelepciunii lumești și dobândirea celei duhovnicești. Problema trebuie rezolvată de la
rădăcină, din interior, nu doar prin eliminarea efectelor de suprafață.

3.2 Exemple umane

Împreună cu argumentele de ordin teologic, specifice mai mult retoricii deliberative,

Pavel invocă și exemple în argumentația sa, specifice mai degrabă retoricii epideictice.23

19
Fee, The First Epistle, pp. 66-67.
20
Fee, The First Epistle, p. 98.
21
Witherington, Conflict and Community, p. 110.
22
Mitchell, Paul and the Rhetoric, pp. 209-210. Corolarul acestei afirmații este că în această secțiune Pavel nu se
ocupă nici de cauzele specifice ale dezbinărilor, ci doar de simptomele spiritului facționar. Afirmația este
valabilă doar în general, nu în mod absolut, pentru că Pavel pleacă de la un caz specific (1:11-16), ca apoi să aibă
o discuție principială. Mai mult, face chiar și recomandări concrete (4:6,7).
23
În genul epideictic auditorii sunt spectatori, oratorul laudă sau blamează cu scopul de a arăta ce este nobil și ce
este rușinos, iar timpul vizat este prezentul (Aristotel, Retorica, p. 377, nota 54).
Mitchell identifică elemente epideictice din categoria blamului, folosite de Pavel pentru a-i
critica pe corinteni pentru spiritul lor de facțiune, mai ales în capitolele 3 și 4. Plecând de la
similaritatea dintre discursurile demonstrative despre persoane și cetăți, Mitchell analizează
prezența următoarelor elemente: γένος, ἀνατροφή, πράξεις și σύγκρισς. Originea corintenilor
ca biserică este în Dumnezeu, întemeietorul comunității. De aceea, ei trebuie să renunțe la
pretențiile originii lor individuale (1:26-28) și să caute unitatea în virtutea obârșiei comune
(3:9). În legătură cu ἀνατροφή, Pavel îi critică pe corinteni pentru că au nevoie de o τροφή
(hrană) copilărească (3:2). Din categoria πράξεις fac parte darurile și virtuțile unei persoane
sau comunități. În această secțiune a epitolei, corintenii sunt blamați pentru că se laudă că
posedă o virtute (și, în expresia creștină mult mai înaltă, o harismă) fundamentală:
înțelepciunea (3:18-23; 4:10). Al patrulea element al comparației (σύγκρισς) evidențiază
caracterul condamnabil al corintenilor și pe cel demn de laudă al apostolilor. Acumularea de
antiteze ironice din 4:10-13 are menirea de a-i convinge pe corinteni să se comporte față de
apostoli cu respectul cuvenit în virtutea rolului lor încredințat de Dumnezeu, acela de agenți ai
Săi în întemeierea bisericii din Corint.24
Joop Smith merge chiar mai departe și identifică patru tipuri de retorică epideictică în
această secțiune. El numește discuția lui Pavel din 1:18-31 un encomion paradoxal, deoarece
tensiunea dintre aparență și realitate relevă o răsturnare a standardelor retorice înaintea lui
Dumnezeu: în aparență, crucificarea lui Hristos a fost un eșec; în realitate, ea a revelat puterea
și înțelepciunea lui Dumnezeu. În aparență, credincioșii corinteni nu au nicio valoare; în
realitate, ei sunt aleși de Dumnezeu. Cei ce în aparență sunt înțelepți (după normele retorice
generale) în realitate (înaintea lui Dumnezeu) sunt nebuni.25
Pasajul din 2:6-16 constituie un encomion al onoarei, în sensul că predicatorii
mesajului înțelepciunii lui Dumnezeu sunt onorați de El prin revelarea acestei înțelepciuni
prin Duhul, și astfel sunt duhovnicești și acționează ca atare, iar receptorii mesajului, deoarece
caută înțelepciunea lumii, sunt firești, imaturi și nu pot digera acest mesaj.26 Construit prin
procedeul comparației între Dumnezeu, Pavel, Apolo și corinteni, pasajul din 3:5-23
reprezintă un encomion ambivalent. Adică, atât credincioșii corinteni, cât și slujitorii lor dețin
simultan poziții diferite în funcție de termenul de comparație. Corintenii sunt puși deasupra
lui Pavel și Apolo, dar sunt sub Hristos și Dumnezeu. De asemenea, Pavel, în comparație cu

24
Mitchell, Paul and the Rhetoric, pp. 213-221.
25
Joop F.M. Smith, „Epideictic Rhetoric in Paul’s First Letter to the Corinthians 1-4” în Biblica, 84 no 2, 2003,
p. 191.
26
Smith, „Epideictic Rhetoric”, pp. 193-194.
Dumnezeu se află pe aceeași linie cu Apolo, dar față de Apolo însuși este superior prin faptul
că este întemeietor al comunității, pe când Apolo este doar continuator.27
Ultimul tip de retorică epideictică identificat de Smith este encomionul dezonorării sau
al blamului. Este construit în jurul relației dintre apostoli și corinteni și are menirea de a-i face
pe aceștia din urmă să se rușineze de comportamentul lor lipsit de respect față de apostoli, mai
ales față de Pavel, părintele lor în credință.28 Împărțirea lui Smith este destul de logică și de
plauzibilă, dar pe alocuri forțează natura și funcția pasajelor29, punându-le sub umbrela
generală a encomionului. Așa cum este structurată argumentația lui Pavel, avem mai degrabă
elemente epideictice decât discursuri.
Pentru prezentarea exemplelor ca parte a soluției, propunem o împărțire în exemple
pozitive și negative, respectiv exemple privitoare la orator și la auditori. Astfel, în 1:26 avem
un exemplu pozitiv, care îi are în vedere pe auditori. Numai că aici corintenii nu participă
activ, ci pasiv; înțelepciunea divină acționează asupra lor. Ei sunt obiectul, nu subiectul ei. În
schimb, în 2:1-5 avem un exemplu pozitiv al oratorului30, care este activ, deci acționează
conform înțelepciunii pentru care pledează. În 3:1-3 auditorii înșiși sunt dați ca exemplu
negativ al manifestării lipsei de înțelepciune duhovnicească. Un alt exemplu reprezentativ
avem în 4:9-13, unde Pavel creează un contrast evident între el și corinteni, el ca reprezentant
ireproșabil al apostolilor, iar ei ca reprezentanți fideli ai înțelepciunii lumii. Funcția
exemplelor date de Pavel este de a arăta că purtarea apostolilor reprezintă înțelepciunea divină
în act, înțelepciunea crucii în acțiune, iar comportamentul corintenilor înfățișează
înțelepciunea lumii, opusă celei divine. Singurul exemplu bun în cazul corintenilor este relativ
la originea lor, de care înțelepciunea crucii n-a ținut cont când i-a ales.

Concluzii

Din perspectivă retorică, primele patru capitole din 1 Corinteni constituie o secțiune
unitară. Problema discutată de Pavel aici este problema întregii epistole – divizările. Specifică
acestei prime secțiuni este cauza problemei, o cauză de natură politică – spiritul de partid.
Manifestarea acestui spirit nu este alceva decât acționarea după normele înțelepciunii lumii,
prin ochii cărora corintenii privesc și judecă toate realitățile, în special pe predicatorii lor.
Dacă problema ține în acest caz de un anume tip de înțelepciune, soluția este tot o

27
Smith, „Epideictic Rhetoric”, pp. 194-195.
28
Smith, „Epideictic Rhetoric”, pp. 196-200.
29
De exemplu, „encomionul paradoxal”, așa cum este numit pasajul din 1:18-31, conține o parte mai însemnată
de discuție deliberativă și doar spre final are un accent epideictic.
30
În cazul oratorului nu există decât exemple pozitive.
înțelepciune, cea duhovnicească, a crucii. Ea se vede acționând în felul în care i-a ales
Dumnezeu pe corinteni și în felul în care se poartă apostolii (în special Pavel), care au „gândul
lui Hristos”. Din nefericire, nu se vede în comportamentul corintenilor. De aceea, ei trebuie să
caute să o dobândească și să urmeze exemplul celor care au dobândit-o.
Bibliografie:

ARISTOTEL, Retorica, trad. Maria-Cristina Andrieș, București, Univers Enciclopedic Gold,

2011.
BETZ, Hans Dieter, MITCHELL, Margaret M., Corinthians, First Epistle to the, în Freedman,
D.N, (ed.), The Anchor Yale Bible Dictionary (ABD), vol. 1, New York, Doubleday,
1996.
FEE, Gordon, The First Epistle to the Corinthians, NICNT, Grand Rapids, WBEPC, 1987.
HAYS, Richard B., First Corinthians, Interpretation, Louisville, John Knox Press, 1997.
KISTEMAKER, Simon, 1 Corinthians, NTC, Grand Rapids, Baker Academic, 1993.
MITCHELL, Margaret M., Paul and the Rhetoric of Reconciliation: an exegetical investigation
of the Language and Composition of 1 Corinthians, Louisville, Westminster/John
Knox Press, 1993.
SMITH, Joop F.M., „Epideictic Rhetoric in Paul’s First Letter to the Corinthians 1-4” în
Biblica, 84 no 2, 2003.
WITHERINGTON III, Ben, Conflict and Community in Corinth: a Socio-Rhetorical
Commentary on 1 and 2 Corinthians, Grand Rapids, WBEPC, 1995.