Psihopatologie

SEMINAR an III PSIHO

SEMINAR I - Tulburările de percepţie

Activitatea senzorial-perceptivă reflectă direct şi unitar dimensiunile şi însuşirile

obiectelor din realitate (stimuli), oferind informaţii atât asupra realităţii exterioare, cât şi
asupra celei interioare (propriul organism).

Percepţia integrează informaţiile oferite de senzaţii, rezultând imaginea perceptivă care va

fi integrată de persoană în existenţa sa, analizată prin intermediul gândirii şi valorizată
afectiv. Percepţia favorizează experienţa realităţii, trăirea acesteia de către subiect, facilitând
adaptarea la realitate a acestuia.

Caracteristicile percepţiei:
 Obiectivitate
 Completă, detaliată
 Prospeţime senzorială
 Constanţa formei
 Independentă de voinţă

Clasificarea tulburărilor de percepţie

1. Hiperestezia rezultă din coborârea planului senzorial, senzaţiile şi percepţiile
fiind resimţite de subiect ca foarte intense şi neplăcute. Poate afecta un singur analizator sau
ansamblul lor (hiperestezie generală). Apare în surmenaj, neurastenii, debutul psihotic,
debutul bolilor infecţioase, hipertiroidie, intoxicaţii cu diferite substanţe.
2. Hipoestezia reprezintă creşterea pragului senzorial, cu diminuarea intensităţii
senzaţiilor şi scăderea numărului de stimuli receptaţi. Se întâlneşte în stări reactive,
depresie, crize isterice paroxistice, tulburări de conştiinţă, schizofrenie.
3. Sinestezia constă în percepţia simultană pe o cale senzorială diferită a unui
stimul receptat la nivelul unui alt analizator (ex. Audiţie colorată). Se întâlneşte în diferite
intoxicaţii (mescalină, LSD, cocaină).
4. Agnozia reprezintă un deficit psiho-senzorial, caracterizat prin incapacitatea
subiectului de a recunoaşte obiectele după caracteristicile lor senzoriale, în timp ce
analizatorii sunt intacţi.
5. Iluzia se defineşte ca percepţie cu stimul real şi specific, denaturată şi/sau
deformată. Deformarea se referă mai ales la calităţile senzoriale ale obiectelor percepute. Cu
cât denaturarea este mai amplă, semnificaţia patologică creşte. În normalitate, subiectul
recunoaşte deformarea, o critică şi îi completează, ajustează sensul conform realităţii. În
patologie, subiectul nu încearcă să corecteze deformarea, considerând-o o reflectare
autentică a realităţii.
a. Iluziile fiziologice, nepatologice – rezultă din modificarea condiţiilor
perceptive, obiective a mediului perceptual sau a condiţiilor interne, subiective.
 Iluzii prin modificarea condiţiilor perceptive – stimulare sub- sau supraliminară,
depăşirea capacităţii de discriminare a unui analizator, iluzii optico-geometrice.
 Iluzii prin modificarea mediului perceptual – stimulare monotonă, deprivare senzorială.

1
 Iluzii prin modificarea condiţiilor interne: false identificări datorate unei atenţii
deficitare, iluzii datorate anumitor stări afective (frică, euforie), iluzii datorate modificării
stării de conştienţă (iluzii hipnagogice – la adormire şi hipnopompice – la trezire); iluzii
datorate stărilor intense de oboseală, suprasolicitare, surmenaj.
b. Iluzii patologice (se întâlnesc în tulburări funcţionale ale analizatorilor,
sindroame febrile, stări confuzionale, stări onirice, nevroze obsesiv-fobice şi isterice,
debutul schizofreniei, stări depresive):
 False recunoaşteri – “deja-vu, deja-connu, deja-vecu”;
 False nerecunoaşteri – “jamais-vu, jamais-connu, jamais-vecu”; rolul principal în
producerea lor îl au mecanismele memoriei;
 Paraeidolii – se caracterizează printr-o intensitate şi vivacitate deosebită a iluziei,
imaginaţia implicată în acest fenomen putând fi foarte bogată; sunt considerate o punte de
trecere către halucinaţii, datorită criticii variabile şi participării afective intense a
subiectului;
 Alte iluzii – vizuale (micropsii – obiectele par mai mici, macropsii – obiectele par mai
mari; dismegalopsii – obiectele par alungite sau lărgite; metamorfopsii – obiectele par
deformate; paropsii – distanţa dintre obiecte este deformată; teleopsii – obiectele par mai
îndepărtate), auditive (sunetele par mai intense, mai vagi, mai nete sau mai şterse, mai
apropiate sau mai îndepărtate decât în realitate), olfactive (parosmii), gustative etc.
6. Halucinaţia este o percepţie fără obiect de perceput, subiectul se comportă ca şi
cum ar avea o senzaţie sau o percepţie, atunci când în condiţiile normale ale realităţii
exterioare aceste senzaţii sau percepţii nu se realizează.

Halucinaţii
Caracteristici psiho-senzoriale Halucinoze Halucinaţii psihice
(corespund definiţiei
halucinaţiei)
Senzorialitatea mare medie Nulă
experienţei
Proiecţia spaţială În spaţiul senzorial În spaţiul senzorial În afara spaţiului senzorial
Absolută, dar cu caracter
Convingerea în Prezentă Absentă xenopatic (impusă subiectului
realitatea lor de către altcineva)
Anxiogenă (subiectul Impunerea unor sentimente
Rezonanţa reacţionează prin teamă) Nelinişte
(participarea)
afectivă
Fig. 1. Clasificarea descriptivă a halucinaţiilor

Un excitant care acţionează pe un receptor

Senzaţii parazite
Halucinaţii funcţionale
periferic provoacă apariţia unei senzaţii
care nu corespunde cu acţiunea stimulului
propriu-zis (ex. Un curent electric, inflamaţia
sau compresiunea pot provoca senzaţii
luminoase, zgomote, mirosuri)
Percepţii false care apar în paralel şi
simultan cu o percepţie reală (ex. Zgomotul
roţilor de tren este perceput în paralel cu
zgomotul unor avioane)
2
 Proiecţii în exterior ale unor imagini,
Halucinaţii eidetice obiecte sau fiinţe percepute recent, în
condiţiile unor stări afective intense
În condiţiile modificării stării vigile –
Halucinaţii fiziologice trecerea de la veghe la somn (hipnagogice)
sau de la somn la veghe (hipnopompice), în
inducţia hipnotică
Esenţa lor patologică este recunoscută de
Halucinoze către subiect, acesta neabordând un
comportament legat de conţinutul acestor
percepţii
Se situează între reprezentări vii, acurate şi
Halucinoide halucinaţii vagi, apar în perioada de geneză
sau extincţie a halucinaţiilor, pot fi asimilate
halucinozelor, prin lipsa de convingere a
subiectului de existenţa lor reală
Fig. 2. Fenomene de tip halucinator înrudite cu halucinaţiile

Tipul de Subtipuri Descriere Circumstanţe de

halucinaţie apariţie

Halucinaţii auditive elementare Acoasme, foneme – Patologia urechii

zgomote vagi Boli neurologice
Halucinaţii auditive (foşnete,
ţiuituri, pocnete)
Stări confuzive (ex.
Din aura epileptică
= starea care precedă
criza epileptică)
Psihoze
comune Sunete la care
subiectul le atribuie o
sursă sau o modalitate
de producere bine
definită (dangăt
de clopot, sunetul
apei, sunetemuzicale
etc.)
Fragmentare Schizofrenie
complexe (acustico- (subiectul Sindromul paranoid
verbale)
percepe silabe,
fragmente sintactice)
sau cu Stări depresive
conţinut precis; Parafrenie

vergiberaţie

3
 halucinatorie Psihoza alcoolică
(subiectul nu înţelege
vocile pe care le aude)
Halucinaţii vizuale elementare Imagini percepute ca Afecţiuni oftalmice
scântei, linii, puncte
luminoase (fosfene, Tulburări neurologice
fotopsii)
(migrene, leziuni ale
lobului
occipital, epilepsie)

Stări confuzionale (în

sevrajul alcoolic
complicat apar
zoopsii)

Schizofrenia
paranoidă
Parafrenia
complexe Fantasmoscopii
(obiecte
slab conturate) sau
figurate (obiecte
precise, zoopsii –
halucinaţii cu conţinut
animal)
scenice Panoramice (statice)
sau cinematografice
(dinamice)
Halucinaţii olfactive plăcute Parfumuri, esenţe, Crizele din epilepsia
şi gustative miresme de lob temporal

Tumori şi leziuni ale

lobului temporal

Psihoza afectivă
bipolară (în
concordanţă cu
tonalitatea afectivă)

Sevrajul alcoolic
complicat

(delirium tremens)
Sindromul paranoid

Psihoze de involuţie

4
 Nevroze de tip
obsesiv, fobic, isteric
neplăcute Mirosuri grele, fetide,
de putrefacţie, gusturi
metalice, astringente
Halucinaţii tactile interne Arsuri, dureri, mişcări Intoxicaţii (cocaină,
ale unor insecte haşiş, LSD)
subcunatat
Psihoze alcoolice
acute şi subacute
(halucinaţii
zoopatice)

Psihoze de involuţie
(delir cu ectoparaziţi
Ekbom)
Arsuri, căldură,
externe atingeri, săruturi,
curenţi de aer,
înţepături
Halucinaţii Modificări ale Arsuri interne, Delirul hipocondriac
corporale organelor interne modificări ale
(sensibilitatea viscerelor (organele
generală şi internă – interne sunt în
proprioceptivă şi putrefacţie sau Schizofrenia
interoceptivă) înlocuite cu obiecte paranoidă
metalice), schimbarea
poziţiei unor organe Psihoze de involuţie
– sindromul Cotard
(idei delirante de
negaţie, de enormitate
a organelor, de
imortalitate,
asociate cu negarea
halucinatorie a
viscerelor)
Localizări genitale,
percepute ca violuri,
senzaţii de orgasm,
introducerea de
corpuri
străine în rect
Existenţa unor fiinţe
naturale (şerpi, lupi)
sau supranaturale
(demoni, spirite) în

5
 Posesiunea zoopatică interiorul corpului
Transformare într-un
Metamorfozarea animal
Fig. 3. Tipuri de halucinaţii psiho-senzoriale

Asocierile halucinatorii grupează mai multe tipuri de halucinaţii (vizuale cu auditive,

olfactive cugustative, tactile cu corporale). În psihozele de involuţie se asociază
halucinaţii corporale (în special în zonele genitale) cu cele olfactive. În parazitozele
halucinatorii se întâlnesc asocieri de halucinaţii vizuale cu cele tactile (din intoxicaţiile cu
alcool, cocaină etc.).

Halucinaţiile psihice (pseudohalucinaţiile)autoreprezentări aperceptive,caracterizate

prinautomatism, exogenie şi rezistente la controlul voluntar. Le lipseşte obiectivitatea
spaţială şi caracterul de senzorialitate, fiind localizate înspaţiul intrapsihic. Diferă de
reprezentările normale prin caracterul destranietate, exogenitate, pacientul le trăieşte ca pe
nişte fenomene străine,impuse din afară, nu le percepe pe căile senzoriale obişnuite.
Rezistenţasubiectului la aceste halucinaţii şi controlul lor voluntar sunt minime, chiar nule.

Tipuri de halucinaţii Descriere Circumstanţe de apariţie

- voci interioare, ecoul
Halucinaţii psihice gândirii sau al lecturii,Deliruri cronice
acustico-verbale gânduri transmise
- trăirile vin din afara Majoritatea psihozelor (în
subiectului prin intruziune,special schizofrenia –
fiind atribuite altcuiva sindromul de transparenţă –
-“transmiterea influenţă a gândirii)
gândurilor”, telepatie,
comunicare misterioasă,
limbaj fără
cuvinte, subiectul are
impresia că şi-a pierdut
intimitatea gândurilor şi
voinţa, fiind supus voinţei
altcuiva
Halucinaţii psihice vizuale - imagini simple sau scene
panoramice în spaţiul
intrapsihic, subiectul are
impresia că trăieşte
într-o lume a scenelor
imaginare

- subiectul le vede cu “ochii

minţii”, cu “ochii interiori”

Halucinaţii psihice motorii - legate de limbajul interior şi

expresia motorie a acestuia
(verbală şi scrisă)

6
 - subiectul are senzaţia că
vorbeşte (fără antrenarea
nervilor faciali)

- subiectul schiţează mişcări

ale limbii şi buzelor

- subiectul are impulsuri

verbale,”este făcut să
vorbească” (automatism
verbal)
Fig. 4. Tipuri de halucinaţii psihice (pseudohalucinaţii)

ÎN PSIHOPATOLOGIE ŞI PSIHIATRIE TULBURĂRILE

DE PERCEPŢIE APAR GRUPATE, ÎNSOŢITE DE O
SIMPTOMATOLOGIE COMPLEXĂ!!!
Tulburările de atenţie

Atenţia este o funcţie psihică ce constă în activarea, tonifierea, mobilizarea, focusarea

selectivă şi concentrarea proceselor psiho-comportamentale, având ca scop reflectarea
optimă a realităţii şi autoreglarea eficientă a activităţii.

Caracteristicile atenţiei:

 Volumul (cantitatea de unităţi care intră simultan în planul conştiinţei)

 Concentrarea
 Stabilitatea (caracteristică a concentrării, opreşte fluctuaţia atenţiei)
 Distributivitatea (focalizarea atenţiei pe mai multe planuri)
 Comutativitatea/flexibilitatea (capacitatea de restructurare rapidă a atenţiei)

După gradul de implicare a voinţei, distingem atenţia involuntară (spontană), atenţia

voluntară şi cea postvoluntară.

Clasificarea tulburărilor de atenţie (disprosexii)

1. Hiperprosexia – creşterea atenţiei către un anumit domeniu, concomitent cu
diminuarea atenţiei (hipoprosexie) pentru restul domeniilor. Mai precis se referă la
scăderea comutativităţii atenţiei cu creşterea concentrării pe domeniul de interes. Se
întâlneşte în condiţii de normalitate (creştere a interesului, situaţii de pericol, stări de
excitaţie psiho-fiziologică, intoxicaţii uşoare cu alcool sau cafeină) şi în
condiţii psihopatologice (tulburarea obsesiv-fobică, cenestopatii, delirulhipocondriac, stările
maniacale, retardul mental/oligofrenia).
2. Hipoprosexia – diminuarea atenţiei, afectează orientarea selectivă a
comportamentului spre un anumit domeniu. Apare în normalitate (surmenaj, oboseală) şi
în psihopatologie (tulburări anxios-depresive, schizofrenie, stări maniacale).
3. Aprosexia – abolirea atenţiei, apare în stările confuzionale, sindromul catatonic,
demenţe, oligofrenii (fiind determinată de scăderea globală a randamentului intelectual).

7
 Tulburările de memorie
Memoria – ansamblul proceselor de memorare, stocare şi reactualizare (prin recunoaştere
şi reproducere) a informaţiilor primite din mediu.

Tulburările de memorie (dismnezii) se pot clasifica în cantitative şi calitative.

Dismnezii cantitative
1. Hipermneziile constă în evocări involuntare, rapide şi uşoare, tulmultoase şi
multiple, mijlocind îndepărtarea subiectului de momentul prezent. Pot apărea în condiţii
normale (evocări legate de evenimente deosebite, trăite intens) şi în condiţii
psihopatologice, când se produce o îngustare a câmpului de conştiinţă (psihoze – paranoia,
tulburarea de personalitate paranoidă, oligofrenii, debutul demenţei, nevroze obsesionale şi
isterice, condiţii de detenţie, sindromul hipermnezic emoţional paroxistic tardiv, stări
febrile, intoxicaţii uşoare cu eter, cloroform, barbiturice, toxicomanii, aura epileptică).
a. Mentismul – derulare involuntară caleidoscopică a unor amintiri, idei.
b. Viziunea retrospectivă – retrăirea evenimentelor principale ale existenţei în
câteva momente. Apare în situaţii de pericol vital, crize paroxismale, atacuri de panică, stări
confuzionale halucinatorii, crize epileptice de lob temporal.
2. Hipomneziile constă în evocări deficitare, lente şi anevoioase, indiferent de
efortul voluntar realizat de către subiect pentru a-şi reaminti unele evenimente. Sunt legate
de deficitul de atenţie (hipoprosexii). Se pot întâlni în condiţii de normalitate (evenimente
insuficient fixate sau neglijate, stări de oboseală sau surmenaj) şi în psihopatologie
(nevroze, oligofrenii, debutul demenţelor).
a. Lapsusul – dificultate pasageră de evocare, cu aspect lacunar.
b. Anecforia – subiectul evocă, ajutat de anturaj, anumite evenimente ce păreau
uitate.
3. Amneziile constă în imposibilitatea fixării sau evocării anumitor informaţii,
situaţii, evenimente trăite. În funcţie de debutul amneziei, pot fi clasificate în
anterograde (de fixare) şi retrograde (de evocare).
a.
Amneziile anterograde – imposibilitatea fixării imaginilor şi evenimentelor după un
anumit moment (“agresiune factorială”), dar cu conservarea evocărilor anterioare acelui
moment. Deficienţa este de fixare, informaţiile stocate sunt nealterate, iar memoria
evenimentelor îndepărtate este conservată. Apare în stări nevrotice, stări reactive
psihogene, sindromul Korsakov (alcoolic, traumatic, infecţios), stări confuzionale, psihoza
afectivă bipolară.
b. Amneziile retrograde – imposibilitatea evocării imaginilor şi evenimentelor
situate anterior unui anumit moment (“agresiune factorială”), dar cu posibilitatea de fixare
a informaţiilor situate posterior acelui moment. Deficienţa este de evocare, informaţiile noi
putând fi fixate şi evocate.

Tipul Memoria Memoria Tipul Subtipuri Circumstanţe de

amneziei prezentului trecutului disocierii apariţie
Fixarea Evocarea

Anterogradă Alterată Conservată Alterarea Demenţe

fixării Afazia Wernicke
Sindromul

8
 Conservarea Korsakov
evocării Postparoxism
epileptic
Posttraumatisme
cranio-cerebrale
Nevroze
Sindroame psiho-
organice

Lacunare
Retrogradă Conservată Alterată Conservarea
fixării

Alterarea
evocării

Elective

progresive

Fig. 1. Relaţii dintre amnezia anterogradă şi cea retrogradă

b1. Amneziile retrograde lacunare (localizate) – rezultatul fixării absente sau

superficiale a unui moment, eveniment, ceea ce duce la imposibilitatea evocării ulterioare a
acestuia.
b2. Amneziile retrograde elective– au un substrat psihic, cu încărcătură afectivă. Unele
amintiri dezagreabile sunt împinse în inconştient, această “uitare” fiind, însă,
reversibilă. Uneori pot fi globale, subiectul îşi uită întregul trecut, inclusiv identitatea.
b3. Amneziile retrograde progresive (retro-anterograde) – tulburare generală a
memoriei, cuprinzând atât evocarea (memoria trecutului), cât şi fixarea (memoria
prezentului), fără a mai depinde de un anumit moment (“agresiune factorială”). Este cea
mai gravă formă, indicând o alterare puternică a funcţiilor psihice. Se întâlneşte cel mai
des în stadiile avansate ale demenţelor.

Dismnezii calitative (paramnezii)

Se deosebesc de cele cantitative prin faptul că, pe lângă deficitul de conţinut
mnezic, subiectul încearcă să compenseze aceste lacune prin aranjarea evenimentelor fie în
altă ordine cronologică, fie schimbând poziţia sa faţă de evenimentele evocate, alterând
noţiunea de “timp trăit”. Se caracterizează prin: evocări deteriorate ale evenimentelor
recente sau îndepărtate, fără legătură cu realitatea obiectivă trăită de subiect.Această
deteriorare va fi compensată de subiect prin propria sa contribuţie.

1. Tulburări ale sintezei mnezice imediate (iluzii mnezice) – evocări eronate ale
evenimentelor trăite, neîncadrate corect în timp şi spaţiu sau nerecunoscute de subiect, deşi
au fost experimentate de acesta.
a. Criptomnezia – iluzie mnezică în care o idee, un material, o lucrare de care subiectul a
9
auzit sau pe care a văzut-o este considerată ca fiindu-I proprie. Apare în schizofrenie,
deliruri sistematizate (paranoia sau parafrenie), demenţe.
b. Falsa recunoaştere – iluzie mnezică în care o persoană necunoscută de subiect este
considerată drept cunoscută. Poate fi difuză sau generală (deja-vu, deja-connu, deja-vecu),
limitată la o singură persoană, obiect sau stare de conştiinţă.Falsa nerecunoaştere se
întâlneşte mai rar, pacientul nu este sigur că recunoaşte persoane deja văzute, cunoscute.
“Iluzia sosiilor” (Capgras, 1924) este o falsă nerecunoaştere, pacientul considerând ca
sosie o persoană pe care o cunoaşte în mod sigur, şi apare în surmenaj, obnubilare, fazele
maniacale, schizofrenie, deliruri cronice, sindromul Korsakov, psihastenii.
c. Paramneziile de reduplicare –iluzie mnezică în care pacientul consideră că o
situaţie sau o persoană nouă este identică cu o situaţie, persoană întâlnită anterior. Se
întâlneşte rar în demenţele presenile.

2. Tulburări ale rememorării trecutului (allomnezii) cuprind falsificări mnezice,

sub aspect cronologic sau sub aspectul situării în realitate.
a. Pseudoreminiscenţele – falsificarea mnezică sub aspect cronologic, subiectul
trăieşte în prezent evenimentele care s-au petrecut în realitate în trecut. Apare în sindromul
Korsakov.
b. Ecmnezia – falsificarea mnezică sub aspect cronologic, inversă
pseudoreminiscenţelor, subiectul se întoarce în trecut şi retrăieşte activ evenimentele reale
din trecut. Apare în isterie.
c. Viziunile panoramice ale trecutului – în situaţii de criză sau pericol vital,
subiectul are iluzia că retrăieşte instantaneu întreaga existenţă. Apare în demenţe, stări
confuzionale, epilepsia de lob temporal, isterie.
d. Confabulaţiile – falsificare mnezică sub aspectul situării în realitate, subiectul
reproduce anumite evenimente imaginare, fiind convins că evocă trecutul real, scopul fiind
acela de a compensa lacunele mnezice. Confabulaţiile pot fi: de perplexitate, de jenă, de
încurcătură, mnezice, fantastice, onirice. Nu sunt intenţionate şi apar pentru a suplini
deficitul mnezic. Se întâlnesc în sindromul Korsakov, stări confuzionale, oligofrenii, stări
maniacale (confabulaţii cu caracter ludic).

Tulburările de gândire
Gândirea – funcţia cea mai organizată a psihicului uman, prin care se integrează şi se
prelucrează informaţia preluată din realitatea interioară şi exterioară, realizându-se
trecerea la un nivel superior al cunoaşterii.

Caracteristicile gândirii:
 Caracter mijlocit (integrează afectivitatea, atitudinile emoţionale, funcţiile mnezico-
prosexice, percepţia şi reprezentarea, experienţa anterioară a subiectului)
 Caracter generalizat abstract (simplifică realitatea, o reduce la caracteristici esenţiale, o
reconstruieşte şi o generalizează)
 Caracter creator (îmbogăţeşte şi remodelează realitatea pe baza proiectelor şi planurilor
elaborate)
 Caracter operaţional (informaţia este transformată, prin scheme logice şi noţiuni, într-un
sistem de acţiuni organizate, orientând comportamentul subiectului).

Clasificarea tulburărilor de gândire

1. Tulburări în discursivitatea gândirii
Tulburări în ritmul gândirii
10
a. Accelerarea ritmului gândirii – înlănţuire extrem de rapidă a ideilor, cu
multiplicarea numărului de asociaţii, care pierd însă din profunzime, cu evocări exagerate şi
numeroase digresiuni (paranteze) care întrerup firul principal al discursului. Se asociază cu
tulburări de atenţie care determină incapacitatea subiectului de a se concentra asupra unei
anumite teme.
b. Lentoarea ideativă – scădere a numărului de idei, de posibilităţi de asociere, evocări
dificile, diminuare a forţei de reprezentare şi a imaginaţiei.

2. Tulburări în fluenţa gândirii

a. Fading-ul mintal (Guiraud) – scădere progresivă a gândirii, manifestată printr-o
încetinire a ritmului verbal, ca şi cum pacientul ar fi detaşat de ceea ce spune.
b. Barajul ideativ (Kraepelin) – oprirea ritmului ideativ.

3. Tulburări în ansamblul gândirii (în judecăţile şi raţionamentele gândirii)

a. Ideile dominante – se detaşează din contextul general al ideilor, impunându-se la un
moment dat, fiind legate de anumite particularităţi ale personalităţii subiectului, de unde şi
hipervalorizarea acestor idei, fie că subiectul este sau nu conştient de aceasta.
b. Ideile prevalente (Wernicke) – se impun gândirii ca nucleu al unui sistem delirant şi
este în acord cu personalitatea subiectului, în ciuda dezacordului cu realitatea. Are tendinţa
de a se dezvolta şi de a îngloba persoanele şi evenimentele din jur. Prezintă un crescut
potenţial psihopatologic delirant.
c. Ideile obsesive – se impun gândirii, o invadează, sunt recunoscute de subiect ca
parazite, fiind străine de personalitatea subiectului (egodistone).
d. Ideile delirante – în dezacord evident cu realitatea obiectivă, subiectul crede însă în
realitatea lor şi este insensibil la argumentele logice care I se aduc. Aceste idei îi modifică
concepţia despre sine şi despre lume, trăirile afective şi comportamentul.

Tipul de idee delirantă Conţinut psihopatologic

Idei de persecuţie Convingerea subiectului că suferă prejudicii morale,

materiale sau fizice, simţind că ceilalţi îi sunt ostili
Idei cu conţinut depresiv (de Raportarea unor situaţii nefavorabile reale la
vinovăţie, autoacuzare, acţiunile sau trăirile subiectului,
inutilitate, ruină) negarea capacităţilorintelectuale şi fizice, a posibilitătilor
materiale
Convingeri privind existenţa unor boli incurabile şi foarte
Idei hipocondriace grave, în dezacord cu starea de sănătate reală a subiectului
Sindromul hipocondriac Centrat în jurul ideilor hipocondriace, cărora li se adaugă
anxietatea şi cenestopatiile
Idei de gelozie şi erotomanie Subiectul se crede victima infidelităţii partenerului/ei
Idei de filiaţie (de Convingerea subiectului că provine dintr-o
provenienţă ilustră) familie mult superioară familiei sale reale sau
că are provenienţă divină.
Idei de reformă, invenţie, idei Idei legate de capacitatea intelectual-creatoare a
mistice subiectului, în domeniul ştiinţific, socio-politic, religios
Idei de grandoare Idei legate de calităţile fizice şi psihice deosebite ale
subiectului sau de situaţia sa socială şi materială
Convingerea subiectului că anturajul şi-a schimbat
Idei de relaţie atitudinea faţă de el, exercitând asupra sa o influenţă
11
 nefavorabilă, criticându-I acţiunile şi calităţile
Idei de influenţă Credinţa subiectului că se află sub influenţa
acţiunii unor forţe xenopatice (din afara sa)
Idei metafizice şi Preocupări bizare ale subiectului, legate de probleme ca
cosmogonice metempsihoza, cosmogonia, biogeneza etc.
Fig. 1. Clasificarea tipurilor de idei delirante

e. Structurarea delirantă (delirul) – tendinţa ideilor delirante de a se asocia,

sistematiza, restructurând gândirea într-un mod particular.
e1. Delirul sistematizat – idei delirante ce se alcătuiesc în judecăţi şi raţionamente,
aparent logice, dar pornind de la premise false.

Tipul de delir sistematizat Conţinut psihopatologic

Delir pasional şi de revendicare Întreaga gândire este subordonată unei idei prevalente,
cu creşterea tonusului afectiv (elementul dinamic
în construirea acestui delir)
Delir senzitiv de relaţie Trăirea de către individ a unui conflict cu grupul, pe
(Kretschmer) fondul unei personalităţi vulnerabile, în
dezacord cu aspiraţiile propuse pe care nu le
poate îndeplini
Delir de interpretare (Serieux şi Cumul de interpretări, presupuneri, pseudoraţionamente
Capgras) care se organizează conform
unui postulat iniţial
Fig. 2. Tipuri de deliruri sistematizate
e2. Delirul nesistematizat – structurare mult mai redusă a ideilor delirante, aparenţa
logică se pierde, iar subiectul nu caută o argumentare raţională.

Tipul de delir nesistematizat Conţinut psihopatologic

Delir fantastic sau deimaginaţie Se caracterizează prin tematica fantastică, bogăţia

(parafrenic) imaginativă, coexistenţa lumii delirante cu cea reală, la
care subiectul continuă să se adapteze (dubla
contabilitate)
Stări delirant-halucinatorii, Deliruri nesistematizate, însoţite de tulburări perceptive
bufee delirante (sindromul de tip halucinator
paranoid)
Delir indus (“folie a deux”- Aderenţa unuia dintre membrii unui cuplu la delirul
nebunia în doi) celuilalt (pot exista forme de delir în trei, patru, delir
multiplu, delir în masă)
Fig. 3. Tipuri de deliruri nesistematizate

4. Tulburări operaţionale ale gândirii

Pot fi pasagere (reversibile), atunci când randamentul şi eficacitatea gândirii şi capacitatea

de creaţie scad (în surmenaj, stări reactive, posttraumatice, infecţii, intoxicaţii) sau
permanente. Acestea din urmă sunt:
12
a. Staţionarea (nedezvoltarea gândirii) – incapacitatea subiectului de a atinge
anumite nivele operaţionale, de la cele complexe (abstractizare, generalizare) la cele
elementare (limbaj articulat, capacitatea de autoîngrijire). Este un semn evident de retard
mental (oligofrenie).
b. Tulburări progresive ale gândirii – scăderi progresive şi globale ale întregii
existenţe psihice, afectând în primul rând gândirea, cu capacitatea de generalizare şi
abstractizare. Constituie un semn diagnostic pentru demenţe.

Sindromul demenţial – caracteristici: scăderea capacităţilor intelectuale, cu perturbarea

funcţionării socio-profesionale; tulburări grave şi ireversibile de memorie şi gândire;
modificarea trăsăturilor personalităţii premorbide (înainte de îmbolnăvire); absenţa
tulburărilor de vigilitate.

Tulburările de comunicare

Comunicarea interumană reprezintă modalitatea de realizare a schimburilor de

informaţie dintre subiecţii umani, printr-un ansamblu specific de procese psihomotorii, în
care canalul principal este cel verbal, la care se adaugă cele nonverbale. Limbajul, ca
modalitate de comunicare verbală, dă specificitate şi semnificaţie comunicării interumane.
Comunicarea non-verbală se realizează prin: ţinută, mimică, gestică, atitudine, completând
limbajul verbal. Comunicarea non-verbală poate fi: metaverbală (sprijină şi întăreşte
comunicarea verbală), paraverbală (în contrasens cu cea verbală), disverbală (modificare
patologică a comunicării non-verbale).

Tulburările comunicării verbale

1. Tulburări ale expresiei verbale

a. Ritmul verbal

Tulburările ritmului Conţinut psihopatologic Circumstanţe de apariţie

verbal
Accelerarea Stări de insomnie
Tahifemia ritmului limbajului Stări de agitaţie
Palilalie (asociată cu iteraţia)
Stări depresive
Bradifemia Încetinirea ritmului limbajului Demenţe
Oligofrenii
Epilepsie
Imposibilitatea de a vorbi
Afemia (deşi subiectul îşi mişcăLeziuni neurologice
buzele, îşi exprimă
incapacitatea decomunicare
verbală prin mimică şi
gestică)
Baraj verbal(discontinuitate
13
Ritm neregulat corespunzătoare blocajelor Schizofrenie
gândirii) Stereotipii
Fig. 1. Tulburări ale ritmului verbal

b. Debitul verbal

Tulburările debitului Conţinut psihopatologic Circumstanţe de apariţie

verbal
Fluxul de cuvinte este Personalităţi dizarmonice
Hiperactivitatea verbală crescut
simplă (bavardajul) (tulburări de personalitate)
Logoreea Creştere a ritmului şiStări de excitaţie, agitaţie
debitului cuvintelor Stări maniacale
Sindrom paranoid
Hipoactivitatea simplă Aspect ezitant şi monoton alPsihastenii
vorbirii
Inactivitatea totală Absenţa vorbirii legată de unIsterie
(mutismul) factor afectiv, fără leziuni aleStări de stupor reactiv
centrilor sau organelor Catatonie
vorbirii Stupor depresiv
Stări confuzionale
Demenţe
Tulburarea obsesiv-compulsivă
Mutismul relativ –expresia Stări confuzionale
verbală este redusă, seStări delirante
păstrează mimica, gestica,
limbajul scris
Mutismul discontinuu
(semimutismul) – o
altă formă a mutismului
relativ
Inactivitatea totală Mutism deliberat, voluntar Stări maniacale
(mutacismul) Stări delirante
Tulburări de personalitate
(histrionică, schizoidă)
Oligofrenie
Demenţe
Simulare
Fig. 2. Tulburări ale debitului verbal

c. Intonaţia
c1. Intensitatea vorbirii – vorbirea cu voce tare, exclamaţiile, strigăte (în stările
de excitaţie, agitaţie, sindromul paranoid, stări hipomaniacale); vorbirea cu voce şoptită (în
depresie, isterie – musitaţie).
c2. Coloratura vorbirii – vorbire monotonă (în depresie), afectată, puerilă, manieristă
(în schizofrenie).

14
d. Tulburările fonetice – tulburări ale articulării şi pronunţării cuvintelor (dizartrii şi
dislalii), apar în afecţiuni neurologice (boala Parkinson, boala Wilson, coree) şi în afecţiuni
psihice, reprezentate de: rotacism, sigmatism, rinolalie, balbism (isterie, tulburări anxioase,
schizofrenie, demenţe).

e. Tulburările de semantică şi sintaxă – modificări apărute la nivel de cuvânt, frază,

limbaj. Apar în schizofrenie, deliruri cronice, stări confuzionale, afazii, tulburări demenţiale.

e1. Paralogismul – un cuvânt normal utilizat în sens diferit de cel uzual.

e2. Neologismul – un cuvânt nou, creat prin compoziţie, contaminare, fuziune a unor
fragmente de cuvinte.
e3. Embololalia – inserţia într-un discurs normal a unor cuvinte străine frazei care revin
periodic.
e4. Agramatismul – limbajul lipsit de articole, conjuncţii, prepoziţii, redus la un “stil
telegrafic”.
e5. Paragramatismul – expresii bizare şi neologisme, plecând de la rădăcini corecte.
e6. Elipsa sintactică – suprimarea unor cuvinte care ar da sens frazei, în timp ce
elementele principale rămân în structura ei.
e7. Onomatonomia – repetarea obsedantă a unuia sau mai multor cuvinte, în general
grosolane.
e8. Asintaxa – limbajul lipsit total de structură gramaticală, constând într-o succesiune de
cuvinte care îşi păstrează semnificaţia în sine.
e9. Stereotipiile verbale – repetarea de cuvinte izolate sau grupate invariabil, cu
caracter ritmat, regulat, monoton.
e10. Ecolalia – repetarea cuvintelor interlocutorului, de obicei cu reproducerea
intonaţiei.
e11. Psitacismul – vorbirea total lipsită de sens, “salată de cuvinte”.
e12. Glosomania – ansamblul manifestărilor verbale neoformate, acumulate fără sintaxă,
lipsite de semnificaţie proprie, nu are valoare de mesaj, este doar o exprimare megalomană
(în manie şi schizofrenie).
e13. Verbigeraţia – înşiruirea automată de cuvinte fără legătură, fragmente de fraze sau
fraze întregi fără legătură între ele, cu deformarea sintaxei şi neologisme ce determină
incomprehensibilitatea limbajului.

Denumire
Manifestări psihopatologice
Discurs specific care, după un debut prin câteva fraze
Schizofazie (Kraepelin) sau comprehensibile, se transformă într-un limbaj ermetic, prin
discordanţă verbală intercalarea într-un debit rapid a cuvintelor cu neologisme.
(Chaslin) Doar intonaţia ne indică participarea afectivă - interogaţie,
ură, declaraţie etc.
Structurarea unei limbi noi, ce se organizează şi se
Glosolalie (Flournay) îmbogăţeşte progresiv, de obicei cu un conţinut delirant de
tip paranoid
Deformare sistematică a unor cuvinte, ce generează un
Pseudoglosolalie limbaj aparent nou, puţin diferit de un jargon
Introducerea de litere parazite în cuvintele pronunţate de

15
Schizoparalexie pacient
Schizoparafazie (Bobon) Gradul extrem al discordanţei verbale
Limbaj incoerent Formă de maximă alterare, incomprehensibil
Fig. 3. Tulburările semantice în schizofrenie

2. Tulburări ale expresiei grafice

a. Hiperactivitatea (graforeea) – nevoia imperioasă de a scrie, asociată de obicei cu

logoreea. Apare în accesele maniacale, schizofrenie, deliruri cronice, tulburări de
personalitate. Intoxicaţia cu cuvânt este o formă particulară a graforeei (bolnavul scrie un
singur cuvânt de foarte multe ori) şi apare în demenţe, precum şi în schizofrenia
hebefrenică.
b. Inactivitatea (refuzul scrisului) – în general asociată mutismului, uneori cu
disocierea acestora (pacientul refuză să vorbească, dar acceptă să scrie).
c.Tulburări ale morfologiei scrisului
c1. Tulburări ale caligrafiei - micrografii, macrografii, manierisme, stereotipii etc.
c2. Tulburări ale dispunerii textului în pagină – scris în cerc, pătrat, adnotări bizarre
etc.
c3. Policromatografia – pacientul scrie utilizând mai multe culori, atunci când
circumstanţele nu o cer.
c4. Tulburări semantice – neografisme, paragrafisme, embolografia,
schizografia, pseudografia,ermetismul (simboluri), grifonajul (scrisul se transformă
într-o mâzgălitură).

3. Afaziile – totalitatea tulburărilor de exprimare şi înţelegere a limbajului oral şi scris,

datorate unor leziuni neurologice clare.

Tulburările comunicării nonverbale

1. Ţinuta – aspectul exterior (îmbrăcămintea, pieptănătura, atitudinea), indicând
gradul de conformism la normele sociale, în raport cu vârsta, sexul, necesităţile subiectului.
a. Ţinuta dezordonată – în oligofrenii, demenţe, stări confuzionale, schizofrenie,
manie. Gatismul este un aspect particular, caracterizat prin pierderea capacităţii de
autoîngrijire (în stadiile avansate ale demenţelor, oligofrenii de grad sever).
b. Rafinamentul vestimentar – în isterie, tulburările de orientare sexuală
(homosexualitate), schizofrenie (într-o formă particulară).
c. Ţinuta excentrică (detalii vestimentare bizare)– în schizofrenie, deliruri cronice
(în concordanţă cu conţinutul delirului), stări maniacale (conform tendinţelor ludice şi
erotice).
d. Ţinuta pervertită –cisvestismul (îmbrăcăminte nepotrivită cu vârsta sau
situaţia prezentă a subiectului) apare în tulburările de personalitate, schizofrenie,
manie; transvestismul (utilizarea îmbrăcămintei sexului opus, ca perversiune sexuală), se
asociază uneori cu homosexualitatea şi este mai frecventă la bărbaţi.

2. Mimica – expresia facială se modifică după coduri determinate socio-cultural.

a. Hipermimiile – în stări maniacale, depresive, deliruri de grandoare, de
persecuţie.
b. Hipomimiile – în sindromul catatonic, stuporul depresiv, oligofrenii.
c. Paramimiile – disocieri dintre limbajul verbal şi expresia mimică. Sunt specifice
schizofreniei (surâsul schizofren, prostraţie, furtuni mimice, incoerenţă mimică, mimică
impulsională, manierisme şi stereotipii faciale).
16
 3. Gestica – totalitatea mişcărilor voluntare şi involuntare cu funcţie de exprimare,
simbolizare, semnificare.
a. Ticurile – gesturi scurte, involuntare, repetitive, parazite, afectând anumite
grupe musculare şi reproducând o mişcare reflexă care în condiţii normale ar avea o funcţie
precisă, în absenţa unei cauze organice (ex. mişcări simple - clipit, tuse, ridicări de umăr etc.
sau mişcări complexe – mişcări ale membrelor). Ticurile sunt întărite de componenta
afectivă – anxietate, nelinişte, stări conflictuale, diminuându-se atunci când subiectul este
liniştit. Se întâlnesc în: tulburări anxioase, obsesiv-compulsive, psihastenie, sindromul
Gilles de la Tourette (asocierea unor ticuri multiple în special din regiunea capului şi
membrelor, alături de ticuri vocale şi impulsul incontrolabil la pornolalie).
b. Manierismul – mişcări parazite care accentuează
expresivitatea gesticii, dând impresia de artificialitate. Apare în simulare, schizofrenie,
isterie.
c. Bizareriile gestuale – formă exagerată a manierismului, gestica deţine o
simbolistică incomprehensibilă.
d. Negativismul – refuzul stabilirii comunicării, prin rezistenţa la orice solicitare
din exterior. Apare în schizofrenie, oligofrenii, stări confuzionale, depresie.
e. Stereotipiile – conduite repetitive, cu caracter mai puţin simbolic şi mai
inteligibile. Au o logică în sine care este, însă, inadecvată situaţiei prezente. Apar în
schizofrenie, oligofrenii, demenţe, afecţiuni neurologice cronice.
f. Perseverările – persistenţa unor atitudini şi gesturi atunci când acestea nu mai
sunt cerute de o situaţie sau o comandă. Apar în demenţe, oligofrenii, schizofrenie.

SEMINAR II - Tulburările de voinţă

Voinţa – funcţia psihică ce mijloceşte actualizarea şi realizarea intenţiilor, prin organizarea
acţiunilor şi structurarea deciziilor, fiind strâns legată de motivaţie (ansamblul
impulsurilor interne, cu nivel energetic şi tensional specific, modelat socio-cultural, cu rol
declanşator al acţiunii).

Tipul de Suport Manifestări psihopatologice Circumstanţe de

tulburare motivaţional apariţie

Hiperbulia Precis Creşterea forţei voinţei, cu Anumite tipuri de

caracter global personalităţi
Hiperbulia Precis Nivel foarte ridicat Psihoze
delirantă
Hiperbulia Precis Se desfăşoară pe anumite Toxicomanii
electivă sectoare, domenii de activitate Nevroze obsesiv-
fobice
Hipobulia Pierdut Diminuarea forţei voinţei, Tulburări nevrotice
globală scăderea capacităţii de acţiune,
motivaţia e slabă sau absentă, Toxicomanii
deşi conştiinţa nu e modificată şi
operaţiile gândirii sunt intacte Oligofrenii

Sindroame psiho-
organice cronice
17
 Demenţe
Stări maniacale
(secundar incapacităţii
de
concentrare,
excitabilităţii şi
agitaţiei psiho-motorii)
Hipobulia Pierdut Incapacitatea de a face faţă Nevroza obsesiv-
electivă situaţiilor fobogene sau obsesiilor fobică
Abulia Pierdut Scădere maximă a forţei voinţei şi Depresii psihotice
pierderea aproape
totală a iniţiative şi capacităţii de Schizofrenie
acţiune
Oligofrenii severe
Demenţe avansate
Impulsivitatea Pierdut Motivaţia este modificată de Tulburări de
impulsuri puternice, presante care personalitate
se impun conştiinţei şi (impulsiv-explozivă)
determină trecerea la act, în timp
ce forţa voinţei e scăzută Tulburări nevrotice
Stări reactive
Psihoze (raptus)
Parabulia Destructurat Scăderea forţei voinţei e Schizofrenie
determinată de dezorganizarea
sistemului voliţional prin Nevrozele motorii
sentimente ambivalente, dorinţe (generată de
bizare, ca şi consecinţe afecţiuni simultane,
ale disocierii ideo-afective parazite)
Fig. 1. Clasificarea tulburărilor de voinţă

Tulburările de conştiinţă
Conştiinţa – viaţa psihică la un moment dat, modelarea experienţelor prezente se
realizează în raport cu existenţa anterioară, proiecţiile în viitor, sistemul axiologic,
identitatea unică a subiectului. Se disting două planuri: câmpul conştiinţei care integrează
subiectul în lume, permiţând adaptarea şi raportarea la ceilalţi, şi conştiinţa de sine ca
sentiment al propriei identităţi.

Tulburările câmpului de conştiinţă

Se disting următorii parametrii de clasificare:

 Dezinteresul faţă de lumea exterioară (subiectul înţelege greu ce se petrece în jurul său,
atenţia fluctuează, acţionează fără să se raporteze la situaţia reală)
 Dezorientarea (ca o consecinţă a dezinteresului)
 Incoerenţa (conduita pacientului devine neinteligibilă)
 Dificultăţi în gândire şi amnezie consecutivă stării confuzionale
 Tulburări mnezice – afectează capacitatea de fixare şi conservare.

18
1. Tulburările clarităţii şi capacităţii de integrare a câmpului de conştiinţă
(tulburări cantitative, tulburări ale vigilităţii) – nu sunt productive, dar se însoţesc,
o dată cu creşterea în intensitate, de tulburări vegetative.
a. Obtuzia – bradipsihie cu hipoprosexie spontană, procesele gândirii pierd din supleţe,
parafazii, lentoare în înţelegera întrebărilor şi formularea răspunsurilor.
b. Hebetudinea – desprindere de realitate, subiectul o percepe ca fragmentată, se
însoţeşte de perplexitate şi indiferenţă.
c. Torpoarea – bradikinezie (încetinirea mişcărilor), hipobulie, scăderea afectivităţii,
uşoară dezorientare cu stări de somnolenţă.
d. Obnubilarea – hipoprosexie severă, dificultăţi mnezice mixte, creşterea pragurilor
senzoriale, dificultăţi de înţelegere şi sinteză. Răspunsurile pot fi mai precise dacă stimulii
cresc în intensitate.
e. Stuporul – inhibiţie psiho-motorie de intensitate severă (mutism, akinezie, negativism
alimentar). Pacientul reacţionează doar la stimuli foarte puternici, nu înţelege contextul în
care se află sau întrebările care I se adresează. Mimica sa este inexpresivă sau exprimă
anxietate, atitudinea este inertă, dar opune rezistenţă la mişcările provocate.
f. Soporul – stare de somnolenţă patologică, contactul cu mediul este dificil, întrerupt de
perioade de somn.
g. Suspendarea completă a conştiinţei– suspendare a funcţiilor relaţionale, cu
păstrarea funcţiilor vegetative care sunt alterate în diverse grade, spre deosebire de somn.
Apare în criza epileptică, lipotimie, sincopă, comă.

2. Tulburările structurii câmpului de

conştiinţă (tulburări calitative)
a. Îngustarea câmpului de conştiinţă
– focalizarea asupra unei idei, amintiri, acţiuni etc., de care subiectul nu se
poat detaşa. Conştiinţa nu poate cuprinde întreaga experienţă prezentă, în afară
de cea cu răsunet afectiv (psihotraumatizantă). Prin caracterul său de
neadecvare la situaţia obiectivă, duce la deformarea relaţiei cu realitatea.
b. Starea crepusculară – modificare a clarităţii câmpului de conştiinţă în diverse grade,
cu îngustarea acestuia, cu menţinerea unei activităţi automate, dar neobişnuite şi fără
legătură cu preocupările anterioare ale subiectului faţă de care acesta va prezenta amnezie
totală, parţială sau lacunară, în funcţie de modificarea vigilităţii. Debutează şi se sfârşeşte
brusc. Subiectul trăieşte o stare de derealizare, pe fondul căreia se pot grefa deliruri şi
halucinaţii, precum şi modificări ale afectivităţii (exaltare, anxietate, disforie).
Comportamentul pacientului se poate modifica considerabil (agitaţie, fugă, agresivitate,
potenţial homicidar). Apare în epilepsia de lob temporal, beţia patologică, stări
reactive. Tulburarea disociativă isterică – pierdere parţială sau completă a integrării
situaţiei prezente între amintiri, afectând conştientizarea identităţii, a senzaţiilor şi
controlul mişcarilor în diverse grade (variind de la o oră/zi la alta). Starea crepusculară
isterică – experienţă semiconştientă de depersonalizare şi stranietate, centrată pe o idee
fixă (un eveniment marcant, o psihotraumă pe care subiectul nu şi-l aminteşte în starea de
veghe, deoarece memoria îl reprimă). Sindromul Ganser, pseudodemenţa isterică,
psihoza isterică – pe fondul unei stări crepusculare pacientul nu recunoaşte realitatea, dă
răspunsuri alăturea, absurde, în timp ce înţelegerea întrebărilor se păstrează.
c. Starea confuzională – Tulburare globală a funcţionării cerebrale (encefalopatie),
cu slăbire şi disociaţie intelectuală, poate fi însoţită de delir, agitaţie sau inerţie motorie, cu
caracter tranzitoriu. Debutul este brutal sau lent, caracteristică fiind rupture
comportamentului actual de comportamentul anterior al bolnavului. Procesele gândirii
pierd în intensitate, activitatea perceptivă este deficitară, atenţia nu poate fi fixată,
orientată, menţinută, memoria este global tulburată. Diminuarea proceselor de analiză şi
19
sinteză duce la dezorientare spaţio-temporală şi allopsihică, cu păstrarea identităţii
personale. După episodul confuzional, se produce o lacună importantă şi durabilă în
memoria subiectului. Anxietatea poate creşte în scurtele perioade de luciditate. Mimica este
perplexă, absentă, iar limbajul este ezitant, incoerent. Gesturile sunt stângace, iar scrierea
este perturbată. Comportamentul poate fi caracterizat prin lentoare, chiar stupor, sau
agitaţie haotică, cu oscilaţii bruşte între aceste extreme. Apare în: afecţiuni intracraniene,
stări febrile, alcoolism, toxicomanii, intoxicaţii medicamentoase, profesionale şi alimentare,
afecţiuni endocrine, stări de şoc, boli sanguine, psihoze post-partum, schizofrenie, manie,
depresie, demenţe.
c1.Onirismul – stare de vis patologic, ocazional inserat în starea confuzională, un vis în
acţiune care invadează realitatea pacientului, modificând comportamentul acestuia. Apar
halucinaţii vizuale, haotice, auditive, cenestezice, tactile, cel mai adesea neplăcute. Pacientul
trăieşte aceste halucinaţii cu anxietate, încercând să scape de ele prin agitaţie, fugă. În
funcţie de prezenţa sau absenţa acestui fenomen patologic, se disting: starea confuzională
simplă (perplexitate, pasivitate, bradipsihie, mai apropiată de obtuzie) şi starea confuzo-
onirică/delirium (agitaţie, fenomene psihotice productive – delir, halucinaţii).
c2. Oneiroidia – amestec de realitate şi vis, la care pacientul doar participă. Înlănţuirea
halucinaţiilor şi interpretarea realităţii prin vis au o anumită coerenţă şi sunt mai
sistematizate. După episod pot apărea dismnezii, dar niciodată amnezie completă.
c3. Starea amentivă – stare confuzională de maximă intensitate, în prim plan este
incoerenţa, pacientul este dezorientat, agitat, limbajul este incoerent, cu caracter paroxistic.
Pot apărea stări catatonice sau stuporoase.
c4. Delirul acut – sindrom confuzional foarte grav, poate fi de mai multe
forme: oniric (halucinaţii vizuale şi auditive, scene terifiante, anxietate puternică); confuzie
(variabilă, conştiinţa se poate modifica de la un moment la altul); stări de agitaţie (cu
agresivitate, excitabilitate psihică, tentative de suicid sau homicid, insomnii totale);
sitiofobia (intensă şi totală, agravează deshidratarea şi epuizarea organică, poate dura mai
multe zile).În toate aceste tulburări este prezentă deshidratarea masivă, ochii sunt afundaţi
în orbite, limba uscată, există tulburări de control sfincterian, tulburări vegetative grave,
febra fiind întotdeauna prezentă.

Tulburările conştiinţei de sine

1. Tulburările conştiinţei propriului corp (somatognozia)
a. Tulburări de schemă corporală neurologice (sindromul Gerstmann – agnozie
digitală, agrafie, acalculie, dezorientare spaţială; sindromul Babinski – hemisomatoagnozie,
cu lipsa conştientizării tulburării/anosognozie)
b. Tulburări de schemă corporală psihice
b1. Cenestopatiile – apariţia unor senzaţii corporale neplăcute, în absenţa unor
leziuni organice. Apar în nevroze, schizofrenii, depresii.
b2. Sindromul hipocondriac – idei de intensitate variabilă (până la idei delirante)
legate de starea de sănătate a pacientului, pe care acesta o consideră mult mai precară decât
în realitate sau ameninţată vital. Se însoţesc de anxietate marcantă şi cenestopatii. Apare în
tablouri psihopatologice diferite: asteno-hipocondriac (astenie, debutul schizofreniei,
neurastenie), obsesiv-hipocondriac (reacţii obsesiv-fobice, personalităţi psihastenice),
paranoiac-hipocondriac (tulburări de personalitate paranoide, paranoia).
b3. Sindromul Cottard – delir de negaţie corporală (a organelor), delir de enormitate,
delir de imortalitate. Apare în depresiile de involuţie, melancolie.
b4. Desomatizarea – alterarea sentimentului de corporalitate, impresia de a avea corpul
deformat, straniu, ireal, cu limite imprecise, devitalizat, această trăire fiind însoţită de
anxietate.
 Dismorfofobia – formă “localizată” a depersonalizării somatice, subiectul are

20
sentimente negative (neplăcere până la dezgust) faţă de anumite părţi corporale,
exagerându-le sau modificându-le aspectul real. Apare uneori în normalitate (în perioada
adolescenţei) şi în patologie (nevroza obsesiv-fobică, personalitatea psihastenică, debutul
schizofreniei).
 Heautoscopia – perceperea deformată a imaginii propriului corp ca o imagine în
oglindă, imagine dedublată care poate fi totală sau localizată (segment corporal sau
organ intern), pacientul având convingerea că imaginea îi este proprie. Apare în
modificări cantitative ale conştiinţei, stări de epuizare (cu caracter de halucinoză
hipnagogică), psihastenie, epilepsie de lob temporal, schizofrenie.

2. Tulburările conştiinţei realităţii obiectuale

Derealizarea – sentiment de stranietate a lumii exterioare, în absenţa tulburărilor
perceptive. Subiectul pierde senzaţia de familiaritate cu obiectele lumii înconjurătoare,
raporturile spaţiale dintre obiecte fiind alterate. Se poate însoţi de tulburări ale percepţiei
timpului (sentimentul de a nu trăi “în ritmul lumii”), de fenomene de tip “déjà vu” sau false
recunoaşteri. În formă gravă se manifestă ca o fugă din realitate, izolare, detaşare.

3. Tulburările conştiinţei propriei persoane

a. Personalitatea multiplă (multiple identity disorder – MID) – tulburare a
conştiinţei de sine, de model disociativ-isteric, în care câmpul de conştiinţă se
îngustează, prin alterarea bruscă a imaginii de sine, rezultatul fiind o aparentă
independenţă în funcţionarea proceselor psihice. Trăsătura esenţială este coexistenţa mai
multor personalităţi la un singur individ, cu evidenţierea clară a uneia dintre ele la un
anumit moment dat. Personalităţile se succed în prim planul conştiinţei, par să nu
conştientizeze existenţa celorlalte personalităţi şi pot fi în contrast cu personalitatea
premorbidă a subiectului. Modificarea esenţială este disocierea (aflată la baza oricărei
manifestări isterice), atingând profunzimea maximă. Tranziţia de la o personalitate la alta
este bruscă, însoţită în general de amnezie faţă de personalitatea secundară.
b. Depersonalizarea – tulburare a sentimentului identităţii personale, cu
disoluţia existenţei şi percepţiei lumii ca loc de desfăşurare a vieţii personale. Apare în
normalitate (surmenaj, stări hipnagogice şi hipnopompice) şi în psihopatologie (reacţii
afective, neurastenie, stări depresive, bufeuri delirante, nevroza obsesiv-fobică,
personalitatea psihastenă, debutul psihotic). Are următoarele caracteristici:
 modificarea sentimentului propriului Eu este trăită ca nesiguranţă anxiogenă faţă de
propria persoană, ca şi cum aceasta ar fi în pericol iminent de dispariţie. Apar sentimentul
de vid interior, neliniştea, nesiguranţa în acţiune, hipobulia, inautenticitatea trăirilor,
devalorizarea personalităţii, aplatizarea afectivă, impresia de a fi spectatorul propriei
existenţe.
 Alterarea sentimentului de corporalitate (desomatizarea)
 Derealizarea
 Desprinderea de realitatea obiectuală în vederea introspecţiei, cu scopul regăsirii
personale, putând ajunge până la heautoscopie.
c. Sindromul de automatism mintal Kandinski-Clerambault (sindromul de
transparenţă-influenţă) – halucinaţii psihosenzoriale şi psihice asociate cu fenomene
psihice caracterizate prin exogenitate (subiectul are impresia că îi sunt impuse
din afară) şi incoercibilitate (scapă controlului voluntar). Este reprezentat de triplul ecou (al
gândirii, lecturii, acţiunilor), triplul automatism (motor, ideativ, ideo-verbal) şi numeroase
halucinaţii psihice fără temă precisă (anideice). Producţia vieţii psihice este spontană,
mecanică, involuntară, subiectul având impresia că îi este impusă din exterior, pierzându-şi
astfel intimitatea (transparenţă psihică), simţindu-se dirijat din exterior (prin fenomene
xenopatice). Apare ca sindrom central în schizofrenie, parafrenie, unele sindroame organice

21
(alcoolism, epilepsie, stări involutive). Are următoarele caracteristici:
 Senzaţii parazite (halucinaţii psihosenzoriale vizuale, tactile, gustative, cenestezice)
 Triplul automatism: motor (gesturi şi acte impuse), ideativ (gânduri şi idei impuse) şi
ideo-verbal (cuvinte, formulări impuse), cu alterări ale limbajului, mentism
 Dedublarea mecanică a gândirii (triplul ecou), cu enunţarea gândurilor, intenţiilor,
comentariul acţiunilor
 Micul automatism mintal – anticiparea gândurilor, depănarea de amintiri, preocupări
abstracte.

Tulburările de motricitate

Activitatea (conduita) motorie – succesiune de acte care urmăresc realizarea unui scop
definit. La realizarea acţiunilor contribuie motivaţia, capacitatea de anticipare şi decizie,
claritatea câmpului de conştiinţă.

Tipul de Descriere psihopatologică Circumstanţe de apariţie

dezorganizare
Dezorganizarea globală a conduitei motorii, Stări confuzionale
Agitaţia cu dezorganizarea funcţionării psihice, Stări reziduale
rezultând acte motorii necoordonate,
aleatorii Tulburări de personalitate
Stări maniacale

Schizofrenie

Epilepsie
Inhibiţia Încetinirea până la dispariţie a activităţii Stări reziduale
motorie motorii, cu tulburări în gândire şi Depresie
comunicare nonverbală
Schizofrenie catatonică

Post-tratament neuroleptic
Catatonia Dezintegrare globală a conduitei motorii, Stări toxico-septice
prin lipsă de iniţiativă (catalepsie),
inadecvare a mişcărilor, automatisme şi Encefalite
stereotipii motorii Sifilis

Sindromul cataton: catalepsie, flexibilitate Paralizii

ceroasă, parakinezii,
negativism, sugestibilitate, tulburări Intoxicaţii
neurovegetative Tumori cerebrale

Schizofrenie
Depresie majoră
Impulsurile Acţiuni bruşte, iraţionale, brutale sau Tulburări (organice) de
periculoase, apar spontan sau ca reacţie personalitate
exagerată la un stimul extern, nu pot fi

22
 controlate voluntar. Schizofrenie
Pot fi auto- sau heteroagresive sau pot
apărea ca note comportamentale afectiv- Epilepsie
instinctuale
Impulsivitatea Predispoziţia la impulsuri Tulburări (organice) de
personalitate

Oligofrenii

Patologie cerebrală
Demenţe
Raptusul Manifestare paroxistică motorie cu debut Depresia inhibată
exploziv, apare după o tensiune afectivă
extremă sau în automatismul motor, poate fi Schizofrenie catatonică
urmată de amnezie lacunară
Epilepsie

Alcoolism
Fuga Părăsirea bruscă a domiciliului, datorită Reacţii posttraumatice
nevoii irezistibile a subiectului de a pleca,
este imprevizibilă, iraţională, limitată în Tulburări de personalitate
timp Boli infecţioase

Epilepsie

Schizofrenie
Deliruri sistematizate
Demenţe

Alcoolism (dipsomanie)
Fig. 1. Clasificarea tulburărilor motorii

Tulburări motorii induse de tratamentul cu neuroleptice – efecte

extrapiramidale
1. Distonia acută – mişcări lente, prelungite, contorsionate ale musculaturii feţei, limbii,
axiale etc., rezultând acte motorii contorsionate sau contracturi involuntare ale diferitelor
grupe musculare: torticolis, protruzia limbii, crize oculogire cu plafonarea privirii,
distonii cu aspect convulsiv ale braţelor, trismus. Creează o stare de nelinişte, anxietate,
datorată spasmelor musculare. Poate apărea la orice tip de neuroleptic, în special la
antipsihotice, se remite la administrarea de Diazepam sau medicaţie anticolinergică.

2. Akatisia – senzaţie subiectivă de nelinişte ce asociază o componentă psihică cu una

motorie. Pacientul simte mereu nevoia de a se foi, de a-şi mişca picioarele, pentru a
ameliora senzaţia de nelinişte, fiindu-I aproape imposibil să rămână în poziţie şezândă. Se
remite la administrarea unui antiparkinsonian (ex. Romparkin) concomitent cu
neurolepticul.

3. Diskineziile – mişcări involuntare, anormale care pot apărea în regiunea periorală (în
23
jurul gurii), la nivelul musculaturii axiale şi la extremităţi (degete). Pot apărea după
tratamentul îndelungat cu neuroleptice, dar şi ca şi o componentă a statusului defectual din
schizofrenia cronică (diskinezie tardivă), când au caracter intenţional, dispar în somn şi
sunt ireversibile.

4. Sindromul parkinsonian – bradikinezie, bradilalie, bradipsihie, bradipsihie,

hipertonie plastică (încordarea musculaturii axiale), tremor la repaus, simptome
neurovegetative (hipersudoraţie, sialoree, seboree). La debut se constată o încetinire a
mişcărilor, până la dispariţia mişcărilor automate şi voluntare. Ulterior se instalează
rigiditatea şi apare tremorul fin, intenţional la nivelul membrelor superioare care dispare în
somn şi se accentuează la emoţii. Rigiditatea se evidenţiază prin semnul “roţii dinţate”.
Faciesul pacientului este inexpresiv, subiectul nu clipeşte. Discursul este monoton, cu
puţine cuvinte. Mişcările pacientului sunt anevoioase, are dificultăţi în a iniţia chiar şi cele
mai simple mişcări voluntare. Mersul este cu paşi mici, târâiţi, cu braţele pe lângă corp
(aspect de “robot”). Se tratează prin scăderea dozei de neuroleptic, concomitent cu
administrarea unui anticolinergic.

Tulburările de afectivitate

Afectivitatea – ansamblul proceselor psihice care asigură reflectarea continuă şi dinamică

a concordanţei dintre realitatea exterioară şi cea interioară.
Se diferenţiază două nivele ale afectivităţii, în funcţie de complexitate şi motivaţie, ce sunt
corelate pentru a rezulta organizarea afectivă globală:
 Afectivitatea bazală (holotimică) – cuprinde emoţiile primare şi dispoziţia; motivaţia este
înnăscută, instinctivă, controlul lor poate fi voluntar, dar generarea lor necesită participarea
conştiinţei.
 Afectivitatea elaborată (catatimică) – cuprinde emoţiile secundare (pasiuni, sentimente)
care se formează socio-cultural şi sunt în strânsă legătură cu procesele gândirii şi memoriei.
Stările de afect (afectele) – manifestări explozive cu efect dezorganizator asupra
comportamentului, caracterizate prin inadecvarea răspunsurilor şi activităţii psiho-motorii,
cu modificări mimico-pantomimice şi tulburări vegetative, câmpul de conştiinţă fiind
centrat pe evenimentul conflictual (ex. furia şi frica).

Tulburările dispoziţiei (distimiile)

Dispoziţia – tonus afectiv fundamental care dă fiecărei trăiri sufleteşti o tonalitate
agreabilă sau dezagreabilă, oscilând între plăcere şi durere; polaritatea stărilor afective
bazale la un moment dat.
1. Hipotimiile – scăderi în diferite grade ale tensiunii afective, manifestate prin
expresivitate mimică redusă, reacţie comportamentală săracă, rezonanţă afectivă redusă.
a. Indiferenţa – dezinteres pentru lumea exterioară şi modulare slabă a paletei
emoţionale.
b. Apatia – lipsa de tonalitate afectivă şi dezinteres auto- şi allopsihic.
c. Atimia – scădere accentuată a tonusului, rezonanţă afectivă aproape nulă
la evenimentele exterioare, inexpresivitate mimică.
2. Hipertimiile – creşteri ale încărcăturii afective, cu variaţii importante ale eutimiei,
activităţii şi comportamentului.
a. Anxietatea – teamă fără obiect, manifestată prin nelinişte psihomotorie,
modificări vegetative şi disfuncţii comportamentale, deformează trăirea
prezentului în raport cu viitorul presimţit ca ostil (caracter de potenţialitate). În condiţii de
normalitate, anxietatea are funcţie adaptativă, activând mecanismele de alertă ale
organismului şi orientând comportamentul subiectului într-o situaţie de pericol
24
(comportament de tip luptă sau fugă). În condiţii psihopatologice anxietatea este aproape
permanentă, independentă de contextul situaţional şi împiedică funcţionalitatea
subiectului. Are următoarele caracteristici:
 Este nemotivată
 Se referă la un pericol iminent şi nedeterminat faţă de care subiectul are o atitudine de
expectanţă (stare de alertă)
 Este însoţită de convingerea subiectului că este neputincios în faţă pericolului
 Se asociază cu o simptomatologie vegetativă care generază disconfort somatic (tensiune
musculară, sudoraţie etc), declanşând cercul vicios prin care anxietatea se autoîntreţine.
Apare în următoarele circumstanţe psihopatologice: reacţii de intensitate nevrotică şi
psihotică, neurastenii, nevroze, stări depresive, psihoze, sevrajul în toxicomanii, debutul
psihotic, demenţe.
a1. Anxietatea nevrotică – apare ca element comun în toate condiţiile nevrotice, în
care ocupă un loc simptomatologic important.
a2. Anxietatea psihotică – ca însoţitor al depresiei sau independent de aceasta (în
schizofrenie şi psihozele organice). Determină tulburări vegetative majore, ale instinctului
alimentar şi somnului.
a3. Raptusul anxios – apare în reacţii acute de şoc sau psihoze, ca izbucnire
impulsivă manifestată printr-o bruscă şi intensă accentuare a anxietăţii, pacientul fiind
susceptibil la tentative suicidare sau, mai rar, homicidare. Anxietatea poate fi recunoscută
prin anumite echivalenţe somatice (semne): paloarea feţei, mimică tensionată, midriază,
uscăciunea gurii, valuri de transpiraţie, tremor fin al extremităţilor, tahicardie, extrasistole,
inhibiţia apetitului alimentar, crampe abdominale, diaree, tahipnee, senzaţie de constricţie
toracică, micţiuni imperioase şi frecvente, insomnii de adormire, creşteri tensionale,
hiperglicemie.

Tipul Manifestări clinice

simptomelor
Psihice Iritabilitate
Anxietate anticipatorie
Concentrare insuficientă
Somatice Gastro-intestinale Gură uscată
Dificultate de înghiţire
respiratorii Inspir dificil
Senzaţie de constricţie toracică
cardiovasculare Palpitaţii
Genito-urinare Insuficienţa erecţiei
Disconfort menstrual
Neuro-musculare Tremurături
Dureri musculare
Tulburări de somn Insomnie de adormire
Altele Depresie
Idei obsesive
Fig. 1. Simptomele anxietăţii

Tulburările anxioase (conform clasificării din DSM-IV):

 tulburări anxioase fobice (fobia specifică, fobia socială, agorafobia)

 atacul de panică

25
 tulburarea de anxietate generalizată
 tulburarea obsesiv-compulsivă
 reacţia acută la stres
 tulburarea de stres posttraumatică.
b. Depresia (sindromul depresiv) – colaps al dispoziţiei bazale, cu actualizarea trăirilor
neplăcute, triste, ameninţătoare. Componente definitorii: dispoziţia depresivă (tristeţe
vitală, pierderea sentimentelor, golire şi nelinişte interioară, conţinut perceptual nebulos),
încetinirea proceselor gândirii, lentoare psihomotorie, simptome somatice auxiliare.
 Încetinirea proceselor gândirii se manifestă prin monoideism (centrarea pe o singură
idee/tip de idei, incapacitate decizională, conţinut depresiv, ruminaţii pe teme existenţiale.
Ideaţia poate fi de intensitate delirantă, cu idei de autoacuzare, inutilitate, vinovăţie, ruină
(în depresia cu simptome psihotice). Pacientul depresiv are senzaţia de oprire a timpului
trăit, prezentând o incapacitate de acţiune autentică.
 Lentoarea psihomotorie se caracterizează prin mişcări lente, scăderea expresiei si
mobilităţii mimice (hipo- sau amimie), dificultăţi de verbalizare, inerţie psihomotorie
(activităţi fără scop).
 Simptomele somatice se traduc prin tulburarea vitalităţii (astenie, insomnii, scăderea
apetitului şi scăderea în greutate, tulburări de dinamică sexuală). Alte tulburări somatice:
hiposalivaţie, dureri gastrice, meteorism, constipaţie sau diaree, dificultăţi respiratorii,
disconfort precordial, tulburări de ritm cardiac, ameţeli, cefalee, dureri difuze.
În funcţie de criteriul nosologic (de încadrare în patologie) şi cel etiologic (de provenienţă a
tulburării) se descriu mai multe forme ale depresiei:
 Depresii somatogene: organice, simptomatice
 Depresii endogene: schizoafective, bipolare, unipolare, de involuţie
 Depresii psihogene: nevrotice, depresia de epuizare, reactive.În funcţie de gradul de
intensitate a depresiei se descriu depresia nevrotică şi depresia psihotică.

b1. Depresia nevrotică – declanşată psihogen, se manifestă prin stări de tristeţe

prelungită, lipsă de iniţiativă, scăderea toleranţei la frustrare, scăderea apetitului alimentar,
tulburări de somn, tulburări de dinamică sexuală, iritabilitate, anxietate. Apare în reacţiile
de intensitate nevrotică, neurastenie, nevroza depresivă, decompensările personalităţilor
psihastenice, isterice, afective, stări de epuizare şi depresii simptomatice.
b2. Depresia psihotică – elementele sindromului depresiv ating intensitatea maximă,
modificând personalitatea şi comportamentul în sens psihotic. Se poate însoţi
de componente delirante (delir congruent – idei de inutilitate, culpă, incapacitate de
intensitate delirantă – sau delir incongruent – idei de persecuţie de model paranoid).
Dispoziţia depresivă este trăită ca vid interior, ca lipsă totală a contactului cu mediul,
rezonanţa afectivă se aplatizează, pacientul pierzându-şi interesul pentru locuri şi oameni.
Apar bradipsihia şi sărăcirea conţinutului gândirii, tulburări mnezico-prosexice
(hipermnezie selectivă cu ruminaţii pe teme existenţiale), imaginaţie redusă, verbiaj
încetinit până la mutism, inhibiţie psihomotorie profundă până la imposibilitatea de
deplasare. Scăderea performanţelor intelectuale şi anestezia psihică esenţială duc pacientul
la sentimente de depreciere şi durere morală, acestea generând idei de autoacuzare,
inutilitate, putând duce la actul suicidar. Proiecţia în viitor este abolită, pacientul pierde
dimensiunile realităţii, apar stări de derealizare şi depersonalizare. Când depresia se
însoţeşte de anxietate, tensiunea psihică se poate manifesta prin nelinişte psihomotorie,
agitaţie, atingând paroxismul în raptusul depresiv (acte impulsive cel mai adesea
autoagresive).
b3. Depresia mascată – boală depresivă în care simptomele somatice ocupă primul
plan, iar simptomele psihice sunt în planul secund.

26
c. Disforiile – stări dispoziţionale de tip depresiv asociate cu disconfort somatic şi
excitabilitate crescută. Agresivitatea şi impulsivitatea sunt crescute, putând determina un
comportament coleric, cu logoree şi anxietate. Apar în stările psihopatoide (posttraumatice,
postencefalice, toxice), crize comiţiale, stări mixte din psihozele afective.
d. Euforia (hipertimia pozitivă) – creştere a dispoziţiei, tonalitate afectivă pozitivă,
expansivă. Se distinge de euforia normală prin intensitatea trăirilor şi impietarea
funcţionalităţii subiectului. Apare în cadrul sindromului maniacal (dispoziţie euforică,
accelerarea proceselor gândirii, excitaţie psihomotorie, dezinhibiţie instinctuală, simptome
somatice).
 Dispoziţia euforică – bucuria de a trăi, optimism debordant, sentimente de omnipotenţă,
încredere nelimitată în forţele proprii, cu o mare labilitate, pacientul trecând rapid de la
veselie la stări de plâns, furie, agresivitate.
 Accelerarea proceselor gândirii – accelerarea ritmului gândirii (tahipsihie), rapiditatea
reprezentărilor, fugă de idei cu asociaţii de idei superficiale, hipoprosexie cu aparentă
hiperprosexie spontană. Pot apărea producţii pseudodelirante (idei de invenţie, grandoare,
mistice) în care pacientul nu crede într-adevăr. Limbajul este dezorganizat, apar jocuri de
cuvinte, onomatopee, ironii, înlănţuite la întâmplare într-un flux continuu.
 Dezinhibiţie instinctuală – creşterea apetitului alimentar, scăderea necesarului de somn,
excitaţie erotică.

3. Tulburări ale dinamicii

dispoziţionale – fluctuaţiile dispoziţiei
afective, schimbările de tonalitate de la un moment la altul.
a. Rigiditatea afectivă – conservarea în timp, contradictorie cu schimbările din
realitatea obiectivă, a unei structuri afective. Apare ca şi componentă disfuncţională în
personalitatea subiectului, rigidizând sistemul de credinţe şi valori, cu funcţie dezadaptativă
la solicitările din mediu (la unele tulburări de personalitate).
b. Labilitatea emoţională – variaţii dispoziţionale frecvente, în dezacord cu contextul
sau legate doar de starea afectivă a celor din jur (poikilotimie). Apare în stările maniacale,
oligofrenii, debutul demenţelor, tulburări de personalitate (isterice, afective).

Tulburările emoţiilor elaborate

1. Paratimiile – modificări predominant calitative ale emoţiilor elaborate, caracterizate
prin neadecvarea la contextul situaţional al dispoziţiilor, sentimentelor, trăirilor afective.
Apar în stări reactive, schizofrenie, tulburări de involuţie, parafrenie.
a. Inversiunea afectivă – schimbare a sentimentelor pozitive, fireşti pe care subiectul le
avea pentru o persoană apropiată din familie înainte de îmbolnăvire. Apare în schizofrenie,
parafrenie, delirul de gelozie, paranoia (mai rar).
b. Ambivalenţa afectivă – trăirea simultană a două sentimente opuse (dragoste-ură,
dorinţă-teamă). Apare în schizofrenie şi tulburările involutive (mai rar).
2. Fobiile – reacţii somatice şi psihologice faţă de obiecte/situaţii care provoacă frica,
antrenând un comportament de evitare. Prezintă următoarele simptome:
 Subiectul simte brusc o panică persistentă şi fără cauză, teroare, oroare într-o situaţie
care în mod obiectiv, real nu prezintă pericol;
 Persoana recunoaşte că teama depăşeşte limitele normale;
 Reacţia fobică este automată, incontrolabilă şi persistentă, gândurile subiectului sunt
blocate de ameninţări, pericole imaginare;
 Reacţii fizice (vegetative) secundare: palpitaţii, respiraţie superficială, tremor etc.;
 Subiectul fuge de teama unor obiecte/situaţii, iar precauţia de a le evita poate altera

27
funcţionarea socio-profesională a subiectului;
 Teama are un caracter specific (formă, nume, localizare), spre deosebire de anxietate.
Există fobii de spaţiu, de locuri, de contacte interumane, de animale, de boli. Fobia se poate
dezvolta după un atac de panică, dar există şi pacienţi fobici care nu au avut niciodată un
atac de panica.
a. Claustrofobia – teama de a fi singur într-un loc îngust, închis din care subiectul crede
că îi este greu să evadeze sau în care este greu să fie ajutat, în caz de pericol.
b. Agorafobia – teama de locuri sau spaţii deschise, largi, aglomerate (pieţe, stadioane,
bulevarde). Pacientul evită străzile circulate, spaţiile foarte populate, putând ajunge să nu-şi
mai părăsească casa. Majoritatea pacienţilor sunt femei, iar debutul se situează între 18 şi 35
de ani. Majoritatea agorafobiilor apar în urma unui atac de panică, pacienţii putând să
dezvolte depresie, oboseală, tensiune, alcoolism, obsesii (ca simptome auxiliare).
c. Fobia socială – teama iraţională şi evitarea situaţiilor în care activitatea subiectului ar
putea fi urmărite de alte persoane, de teama de a nu fi umilit. Cea mai frecventă este teama
de a vorbi în public.
d. Fobii specifice – cea mai întâlnită este teama de animale, în special de câini, insecte,
rozătoare, şerpi. O altă fobie specifică este acrofobia (teama de înălţimi). Aceste fobii sunt
mai frecvente la femei şi se pot remite fără tratament
e. Pantofobia – teama difuză provocată de orice obiect sau eveniment. Apare în nevroza
anxioasă şi în delirurile alcoolice acute şi subacute.
Fobiile se întâlnesc în condiţii normale (la copii dacă rămân discrete, la oligofreni pentru că
nu au aceeaşi semnificaţie) şi în condiţii psihopatologice: nevroza fobică, personalitate
psihastenică decompensată, depresia de intensitate psihotică, debutul schizofreniei,
tulburări de involuţie.

3. Extazul – stare paroxistică de bucurie intensă, în timpul căreia subiectul rupe

comunicarea cu mediul, se însoţeşte de o mimică care exprimă această trăire care este
inaccesibilă celorlalţi. Apare în isterie, oligofrenie, deliruri cronice cu tematică mistică,
schizofrenie, epilepsie.

28